Introducere.

Psihologia şcolară ca disciplină de studiu 03/21/13

PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI CA DISCIPLINĂ DE STUDIU

1. Statutul de ştiinţă al psihologiei educaţiei

2. Psihologia educaţiei, disciplină psihologică de interferenţă între psihologie şi pedagogie
2.1. Raportul psihologiei educaţiei cu disciplinele psihologice
2.2. Raportul psihologiei educaţiei cu disciplinele pedagogice
2.3. Raportul psihologiei educaţiei cu fiziologia
3. Tentative din trecut de cunoaştere psihologică

1. Statutul de ştiinţă al psihologiei educaţiei

Psihologia educaţiei /pedagogică /educaţională studiază în sens larg evoluţia psihicului

în ontogeneză (de la naştere la maturitate) în condiţiile pe care le oferă educaţia prin toţi factorii
săi (familie, şcoală, societate). În sens restrîns, însă, ea se identifică cu psihologia şcolară, care
studiază copilul, cu personalitatea sa, în condiţile educaţiei primite în şcoală. Psihologia şcolară
are în vedere numai vârstele de 6/7 - 18/19 ani.
Scopul psihologiei şcolare este sporirea eficienţei procesului informativ (instructiv) şi
formativ (educativ, de dezvoltare a funcţiile şi capacităţilor psihice).

Psihologia educaţiei îndeplineşte condiţiile unei ştiinţe: are obiect propriu de cercetare,
posedă un corpus specific de cunoştinţe şi utilizează metode proprii de cercetare, are legităţi,
principii şi norme specifice.
1. Psihologia şcolară are obiect propriu de cercetare. Obiectul de studiu al psihologiei
şcolare are trei componente de studiu:
a) Personalitatea elevului
b) Procesul instructiv-educativ
c) Contextul psihosocial al personalităţii şi al procesului instructiv-educativ
Este o ştiinţă interdisciplinară, cu caracter eminamente aplicativ, care studiază
personalitatea copilului în perspectivă educaţională, dar şi invers, educaţia din perspectivă
psihologică. Aspectele cele mai importante studiate de psihologia şcolară sunt:
- efectele pe plan psihic ale aplicării diferitelor metode de învăţământ
- efectele diferitelor metode de educaţie asupra personalităţii
- studiul aptitudinilor, în vederea orientării şcolare şi în carieră (OSP)
- comportarea elevilor în şcoală, familie şi societate, etc.
2. Deţine un corpus de cunoştinţe, achiziţii ştiinţifice specific.
3. Utilizează metode de cercetare în spiritul propriu al ştiinţei, deşi metodele sunt utilizate şi
în alte ştiinţe, în special socio-umane.
Metode şi instrumente de cercetare ale psihologiei şcolare:
▪ Metode de colectare a informaţiei: observaţia, ancheta, experimentul, studiul de caz,
anamneza, analiza produselor activităţii.
▪ Metode de interpretare: statistice (calculul corelaţiilor, analiza factorială, variaţională,
calculul probabilistic, calculul semnificaţiei diferenţelor etc.), analiza de conţinut, metode
psihometrice.
▪ Instrumente: teste, chestionarii, interviul (individual sau de grup), interviul prin tehnica
focus-group.
4. Psihologia şcolară dispune de legităţi, principii, norme specifice.

Necesitatea studierii psihologiei educaţiei:

1
Introducere. Psihologia şcolară ca disciplină de studiu 03/21/13

- Adaptarea educaţiei la particularităţile individuale şi de vârstă ale elevilor

- Rezolvarea cazului concret
- Suplinirea /consolidarea simţului psihologic şi/sau pedagogic
- Completarea fişei şcolare de către diriginte.

Dificultăţi de ordin psihologic întîmpinate de psihologia şcolară:

a. excepţii numeroase de la regula generală (Fiecare individ este ca toţi ceilalţi, seamănă cu unii
şi nu seamănă cu nimeni altul”). Particularităţile individuale fac dificilă cunoaşterea elevilor
şi trataentul lor educativ din partea profesorului, care ar trebui să fie tot atît de diferenţiat.
Copiii au un caracter conturat încă din clasa I, judecînd totul prin prisma experienţei lor şi
reacţionînd în mod particular.
b. fiecare copil este unic (datorită unicităţii adultului, complicată de specificul vârstei –
transformările succesive)
c. diferenţele mari între profesor şi elev (interese, experienţă, cunoştinţe etc.) fac mai dificilă
comunicarea şi cunoaşterea autentică a copilului de către profesori. De exemplu, un profesor,
în memoriile sale, relatează un act de nedreptate din partea directorului şcolii, pe cînd avea
doar 7 ani. Copilul venea în goană pe culoar şi, după colţ, s-a ciocnit cu directorul: „De ce
fugi, l-a admonestat acesta, uită-te le mine, cînd m-ai văzut pe mine alergînd?”
d. cauze identice pot duce la efecte diferite, aceleaşi efecte pot fi rezultatul unor cauze diferite .
(Goethe: “Cunoaşterea omului este cea mai înaltă performanţă a cunoaşterii în general”).
Dacă la o nedreptate din partea profesorului sau a unui coleg, un copil vociferează şi altul
tace, acesta din urmă poate avea resentimente, ostilitate care pot duce la acte vindicative,
răzbunare.
e. De asemenea, unul şi acelaşi elev nu reacţionează întotdeauna la fel, nu este constant în
comportamente reactive, ci în funcţie de momentul psihologic (starea de spirit într-un anumit
moment).

2. Raportul psihologiei şcolare cu alte discipline: psihologice, pedagogice, fiziologia

2.1. Raportul cu disciplinele psihologice. Psihologia şcolară împrumută elemente atît

din Psihologia generală, cît şi din alte ştiinţe care fac partea din marea familie a disciplinelor
psihologice (Sistemul Ştiinţelor Psihologice – SSP): Psihologia genetică, psihologie diferenţială,
psihologie socială.

În greaca veche psyché însemna suflet. Goclenius, foloseşte pentru prima dată această denumire în 1590,
dar abia în sec. al 18-lea termenul de psihologie a început să desemneze disciplina de studiu pe care o cunoaştem. În
antichitate preocupările de psihologie se refereau la “animus”, suflet. Aristotel a scris un tratat, “De anima”. Este
cunoscută maxima latină: “Anima qua vivimus, animus quo sapinus” („Inima este aceea prin care trăim, sufletul cel
prin care respirăm”).

Psihologia studiază fenomenele mintale, interne, dar şi comportamentul extern. Psihicul

se defineşte prin unitatea dinamică dintre subiect şi situaţie, eu şi lume. Între cele două sfere
există o interacţiune complexă. Psihologia nu se restrînge la ceea ce este subiectiv, ci cuprinde şi
faptele obiective, de conduită, în care este prins omul. Aceasta pentru că faptele de conduită au
întotdeauna şi o componentă subiectivă. Comportamentul, acţiunea exterioară este o
subiectivitate exteriorizată, obiectivată.
Sistemul psihic uman este o totalitate organizată prin interacţiuni şi dispoziţii ierarhice,
sistem informaţional operaţional dotat cu autoreglare. Sistemul psihic uman este la rîndul său o
componentă a macrosistemului natural şi sociocultural. De aceea obiectul psihologiei se extinde
asupra relaţiilor interumane, grupelor şi colectivităţii.

Psihologia studiază deci:

2
Introducere. Psihologia şcolară ca disciplină de studiu 03/21/13

sistemul psihic uman, sau procesele psihice interne, ceea ce reprezintă subiectivitatea
-
internă
- comportamentul, subiectivitatea externă, obiectivată
- relaţiile individului cu alţii, personalitatea socială.
Mai succint exprimat, ea studiază „personalitatea umană”.
Marile componentele ale personalităţii umane sunt:
 Procesele intelectuale (atenţia, percepţia, limbajul şi gîndirea, imaginaţia şi
creativitatea, memoria, aptitudinile)
 Caracterul
 Motivaţia
 Temperamentul
 Afectivitatea: emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni.
Psihologia este ştiinţa de bază din cadrul sistemului de ştiinţe psihologice, alcătuit din
câteva zeci de discipline.

Psihologia

Umană Animală

A individului Socială

Normală Patologică

A psihicului evoluat A psihic. în dezv

Teoretică Practică Genetică A primitivului

Analitică Unitară

A personalităţii Diferenţială

Psihologia practică include: psihologia muncii (adaptarea omului la maşină), psihologia

inginerească (adaptarea maşinii la om); psihologia socială şi organizaţională (relaţiile om-om);
psihologia judiciară, psihologia militară, psihologia sportivă, psihologia artei (particularităţile
psihologice ale receptării şi creaţiei mesajului estetic), psihologia medicală şi cea patologică
(recuperarea personalităţii tulburate), psihologia medicală /clinică (modificările psihice ale
bolnavilor internaţi, indiferent de afecţiune); psihologia consumului (conduita umană în raport
cu consumul de bunuri şi acceptarea, beneficierea de servicii); psihologia economică (factorii
psihici şi psihosociali în raport cu viaţa economică); psihologia industrială (studiază două
categorii de probleme: personale – munca în funcţie de cpacităţile umane, selecţia şi pregătirea
profesională – şi probleme sociale, adică manifestarea persoanei în contextul industrial),
psihologiile: animală, abisală (psihanalitică); proiectivă; psihofiziologia; psihopatologia;
psihologia pedagogică etc.
În rezumat: psihologia şcolară împrumută elemente din câteva discipline psihologice:
1. Psihologie generală
2. Psihologie diferenţială: diferenţe interindividuale şi diferenţe de grup
3. Psihologia vârstelor (genetică): a copilului (inclusiv /separat a adolescentului)
4. Psihologia socială.
Între psihologia şcolară şi celelalte discipline psihologice există o colaborare în
beneficiul tuturor. De exemplu, în relaţia educatori (profesori) – elevi, dacă se studiază

3
Introducere. Psihologia şcolară ca disciplină de studiu 03/21/13

sentimentele reciproce, psihologia generală va furniza legile generale ale formării sentimentelor
şi le va descrie, psihologia copilului arată particularităţile afectivităţii la copii, iar psihologia
şcolară studiază ce anume admiră copilul la profesor, ce nu-i place, cum îl influenţează pe copil
faptul că el îl admiră pe educator.

2.2. Raportul psihologiei şcolare cu disciplinele pedagogice

Pedagogia este ştiinţa, iar educaţia este fenomenul, obiect de studiu al pedagogiei.
Educaţie versus instruire; formal versus informal.
Sistemul Ştiinţelor Pedagogice /Educaţiei:
1. Pedagogie generală
2. Metodicile
3. pedagogiile vîrstelor:
a. antepreşcolară
b. preşcolară
c. şcolară
d. universitară
e. a adulţilor (andragogia), pedagogia familiei
4. P. profesionale:
a. Industrială
b. Agricolă
c. Militară
d. Medicală
e. Estetică
f. Turismului
5. P speciale (defectologia, psihologia curativă sau a persoanelor cu handicap):
a. Tiflopedagogia (orbi)
b. Surdopedagogia
c. Logopedia
d. Etopedia somatopedia
e. Oligofrenopedagogia
6. Pedagogiile de ramură
a. Istoria pedagogiei şi pedagogia istorică
b. Pedagogia experimentală
c. Pedagogia comparată
d. Pedagogia socială
e. Telepedagogia
f. Pedagogia loisirului
g. Pedagogia creativităţii
h. Pedagogia prospectivă
7. Discipline de graniţă ale pedagogiei:
a. Cu filosofia = filosofia educaţiei
b. Cu sociologia = sociologia educaţiei
c. Cu psihologia = psihologia padagogică
d. Cu ergonomia = ergonomia şcolară
e. Managementul = managementul educaţional etc.

Pedagogia este ştiinţa de bază din cadrul sistemului de ştiinţe pedagogice, alcătuit din câteva
zeci de discipline pedagogice.

Conţinutul disciplinei „Pedagogie generală”:

▪ Teoria generală a educaţiei
▪ Didactica, teorie a procesului de învăţământ.
Procesul de învăţământ:
Obiective
Conţinut

4
Introducere. Psihologia şcolară ca disciplină de studiu 03/21/13

Tehnologie didactică
Evaluare
▪
Marile educaţii
Educaţia intelectuală
Educaţia morală
Educaţia estetică
Educaţia fizică
Educaţia profesională
La care se adaugă “noile” educaţii: ecologică, pentru colaborare şi pace, economică, etc.

Psihologia şcolară împrumută elemente din următoarele discipline pedagogige:

1. Pedagogia vârstelor
2. Didactica
3. Metodicile
4. Pedagogia socială
Psihologia şcolară este o sursă de informare a pedagogiei, cea mai importantă.
2.3. Raportul psihologiei şcolare cu fiziologia
Psihologia şcolară uzează de informaţiile oferite de fiziologie, îndeosebi cele privind
fiziologia activităţii nervoase superioare, dar nu se identifică cu fiziologia. De exemplu,
fiziologul explică furia descriind numai ce se petrece în organism, dar nu se referă şi la
relaţia individului cu mediul, la experienţele anterioare, cu alte cuvinte la cauza furiei.

3. Tentative din trecut de cunoaştere psihologică

Temperamentul. Empedocle, Hippocrate, Galenus (sec II î.e.n.): temperamentele (4 la
număr, devenite clasice şi încă acceptate).
Fiziognomonica, studiul caracterului omului în funcţie de fizionomie.
1 Etapa din antichitate: Aristotel (sec V î.e.n.), cu Fiziognomonica, 24 pagini rămase. A
scris şi De anima, intitulat aşa de romani, mai tîrziu.
2 Etapa modernă: Lavater, sec. XVIII.
Caracterologia literară (descrierea psihologiei umane cu mijloace literare, cu două
momente:
1. Teofrast, discipolul lui Aristotel, care a scris Caracterele (din care s-au păstrat 30 de
tipuri: zgîrcitul, palavragiul etc.);
2. La Bruyère (sec. XVII), cu cartea Caracterele, în care descrie personaje care ilustrează
tipuri (De ex. “Giton”). A fost tradusă în româneşte (1966).
Frenologia (organologia /cranioscopia /ştiinţa boselor), reprezentată de germanul Gall (sec.
XVIII-XIX). El vorbeşte despre “organe” din creier, dintre care multe s-au dovedit actualmente
ca fiind zone specializate din creier: vanităţii, amorului propriu; prudenţei, perspicacităţii,
nesiguranţei; respectului, moralităţii; simţului ironiei; ferocităţii; iubirii fizice; “bosa”
matematicianului etc.
Încercări neconfirmate ştiinţific. Numerologia, astrologia, chiromanţia, grafologia
(care are totuşi o anumită bază ştiinţifică).

Bibliografie suplimentară la prelegerea introductivă

1. Cornel HAVÂRNEANU (1998). “Metode de cunoaştere a elevilor”, în vol. Psihologie

şcolară, coord. de A. COSMOVICI şi Luminiţa IACOB, Iaşi, Editura Polirom, pp. 88-104.
2. Nicky HAYES & Sue ORRELL (1997). Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura ALL,
cap. 22. Metodele psihologiei, pp. 376-388.
3. Ana GUGIUMAN ş.a. (1993). Introducere în cercetarea pedagogică, Chişinău, Editura
Tehnica, cap. III-V, pp. 44-178.
4. M. ZLATE (1972). Psihologia socială a grupurilor şcolare, Bucureşti, EP, cap. X (Tehnici
sociometrice), pp. 237-257 şi XI (Alte metode), pp. 238-281.