Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Omul din vis (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză scurtă).
Un cartofor este bântuit, din fragedă copilărie, de visuri în care apare un bătrân
salvator (motivul literar al „îngerului păzitor”) – însoțit de un câine –, care îl scapă
providențial din cele mai felurite necazuri. Când, în viața reală, ajunge să întâlnească atât
bătrânul, cât și câinele, personajul se cutremură în fața destinului, fără a bănui că modul
în care va fi salvat de către „omul din vis” este mai crunt și poartă un preț mai mare decât
cele mai stranii închipuiri.
Opera aparține, incontestabil, categoriei estetice a fantasticului [2], subciclul epic
Fantasticul interior deschizându-se, prin urmare, într-un mod corespunzător titlului.
2. Păianjenul negru (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză
scurtă).
Viața goală și ratarea unui actor talentat îl împing pe acesta la o sinucidere
neeliberatoare.
Nimic fantastic aici, opera încadrându-se în (sub)categoria estetică a grotescului.
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
3. Povestire de iarnă (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză
scurtă).
Un medic celebru, fiu de țărani înstrăinat de familie, își ucide mama într-un accident,
fără să o recunoască decât a doua zi... pe masa de autopsie – subiect al experimentelor
studențești.
Opera aparține categoriei estetice a macabrului, singura eventuală indicație fantastică
apărând în ultimul paragraf – senzația „cuiva” (sufletul mustrător al moartei?) care
privește personajele prin fereastră. Este însă vorba, probabil, despre o simplă
personificare a remușcării, nu despre un fantastic propriu-zis; o simplă impresie
împărtășită de personajele tensionate [3].
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, considerăm că nu se justifică nici
includerea în categoria prozelor fantastice, nici includerea în categoria prozelor
psihiatrice. Este drept, însă, că, ulterior, autorul a exclus această proză din subciclu,
transferând-o (într-un mod nu tocmai inspirat, în opinia noastră) în Rodul pământului.
4. Dezertarea lui Toader Mânzu (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză
scurtă).
Un soldat simplu, de la țară, transportă cu trenul cățelușa unui superior („Lolica”,
amintind de caragialescul „Bubico”), ocazie cu care află de la un „închinător” că numărul
său matricol este... Numărul Fiarei.
Fantasticul acestei proze nu pare să existe decât în mintea surmenată a protagonistului
și în convingerea religioasă a „omului sfânt” (bine intenționat, dar rupt de realitate).
Opera aparține, în opinia noastră, (sub)categoriei estetice a grotescului (la fel ca
Păianjenul negru).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, considerăm că nu se justifică pe
deplin nici includerea în categoria prozelor fantastice, nici includerea în categoria
prozelor psihiatrice (oricare dintre aceste încadrări apărându-ne, dacă nu eronată, atunci
cel puțin forțată – avem de a face, mai degrabă, cu o simplă satiră la adresa credulității
oamenilor simpli, lipsiți, atunci când vin în contact cu situații mai puțin obișnuite, de
discernământul pe care îl asigură erudiția). Este drept, însă, că, ulterior, autorul a exclus
această proză din subciclu, transferând-o (la fel ca pe Povestire de iarnă, și într-un mod
la fel de puțin inspirat) în Rodul pământului.
5. Somnul (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Expunându-și soția inocentă ispitelor vieții publice (petreceri, lume bună etc.), un
tânăr de succes descoperă că aceasta a ajuns să îl înșele, în ... vis, cu diverși cunoscuți
comuni, ceea ce va deveni blestemul, obsesia și ruina eroului, purtând cuplul către un
final spectaculos și tragic.
Deși „lumea viselor” prezentată aici pare a se afla la cheremul unor forțe malefice,
fantasticul prozei poate fi, cel mult, presupus, opera aparținând, mai degrabă, categoriei
estetice a macabrului (la fel ca Povestire de iarnă).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera, în primul rând,
proză psihiatrică (este, totodată, proza care îl apropie cel mai mult pe Cz. Petrescu de
E.A. Poe).
6. Palace (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Într-o stațiune montană, un tânăr frivol din „lumea bună” se îndrăgostește de o copilă
muribundă, totul sub privegherea unui misterios om scheletic, îmbrăcat în negru, ale cărui
însușiri și acțiuni depășesc, la un moment dat, aria explicabilului rațional [4].
Opera aparține, prin urmare, categoriei estetice a fantasticului (la fel ca Omul din vis),
neridicând, așadar, probleme privind (ne)apartenența la subciclul epic Fantasticul
interior.
7. Omul care și-a găsit umbra (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză
scurtă).
Un politician notoriu și lipsit de scrupule devine obsedat de propria umbră, pe care o
simte amenințătoare și mustrătoare, martoră mută a păcatelor trecutului (din punct de
vedere al literaturii comparate, proza amintește celebra Poveste de Crăciun – A
Christmas Carol in Prose, Being a Ghost Story of Christmas, Charles Dickens, 1843).
Singura sugestie de fantastic (să fie vie umbra personajului?...) constituie, mai
degrabă, o simplă figură de stil, totul indicând faptul că avem de a face cu o personificare
a conștiinței, a remușcărilor – nu cu o „creatură” a literaturii fantastice.
Opera aparține, prin urmare, în opinia noastră, (sub)categoriei estetice a grotescului (la
fel ca Păianjenul negru și ca Dezertarea lui Toader Mânzu).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
10. Aranca, știma lacurilor (1929, în volumul Aranca, știma lacurilor; proză scurtă).
Un bibliofil sosește la un castel bântuit, unde este îmboldit de sufletul unei moarte să
dezlege un mister mai vechi.
Opera aparține, prin urmare, categoriei estetice a fantasticului (la fel ca Omul din vis și
ca Palace), neridicând, așadar, probleme privind (ne)apartenența la subciclul epic
Fantasticul interior.
După cum se poate vedea mai sus, doar o mică parte dintre operele incluse de către Cz.
Petrescu în structura inițială a subciclului epic Fantasticul interior (mai exact, 4/14)
aparțin categoriei estetice a fantasticului (alte câteva – mai exact, 5/14 – având o „destul
de” spre „foarte” vagă tentă fantastică).
În schimb, 4(/14) aparțin (sub)categoriei estetice a grotescului, 3(/14) aparțin
categoriei estetice a macabrului, 1(/14) aparține (sub)categoriei estetice a bizarului, și
despre 2(/14) nu știm nimic concret, rămânând în stadiul de proiecte.
Cât despre clasificarea propusă de Perpessicius, nici aceasta nu se dovedește a fi pe
deplin satisfăcătoare, unele opere incluse în inițialul Fantastic interior neputând fi
considerate nici fantastice, nici psihiatrice, iar altele putând fi încadrate în una dintre
aceste două categorii doar cu – uneori, destul de multă – îngăduință.
Însă, dacă excludem din subciclu două (Povestire de iarnă; Dezertarea lui Toader
Mânzu) dintre cele trei (a treia fiind Fereastra) opere excluse ulterior de autor și, în mod
firesc (din motivele mai sus prezentate), nu luăm în considerare Tapirul, clasificarea
(aproape că) se potrivește (atacabile rămânând includerea Adevăratei morți a lui
Guynemer și excluderea Ferestrei – pentru această din urmă decizie, cel puțin, găsindu-se
cu greu argumente).
Pe de altă parte, după cum vom vedea în viitoarele părți ale prezentului studiu, Cz.
Petrescu a mai scris și alte proze fantastice și alte proze psihiatrice – și el, și exegeții săi
incluzându-le în alte subcicluri epice...
[NOTE]
[1] De altfel, E.A. Poe însuși a fost „acuzat”, în repetate rânduri, de „germanism”, adică, în principiu,
de faptul că scrierile sale au fost puternic influențate de creațiile lui E.T.A. Hoffmann și ale altor autori
similari – „acuzație” pe care a respins-o (cu toate că este, fără îndoială, întemeiată), tot astfel cum, ulterior,
Cz. Petrescu avea să continue acest lanț al slăbiciunilor (constând în nerecunoașterea ori în minimalizarea
influenței predecesorilor) născut din orgoliu scriitoricesc.
[2] Pentru o publicare ulterioară a textului, în perioada României Comuniste (ostilă literaturii fantastice,
după cum am arătat deja, în prima parte a prezentului studiu), Cz. Petrescu s-a văzut nevoit să rescrie Omul
din vis într-un mod „corect politic”, incluzând o explicație „realistă” a întâmplării narate – „amintirea
uitată”.
Această variantă, anulându-și misterul și, implicit, complexitatea, nu merită luată în considerare de către
istoria literară.
[3] Pentru o publicare ulterioară a textului, în perioada României Comuniste (vezi și [2]), Cz. Petrescu
s-a văzut nevoit să rescrie Povestire de iarnă, eliminând complet posibilitatea fantasticului și adăugând un
epilog ridicol: medicul își răscumpără pe deplin păcatele tinereții, efectuând „muncă în folosul
comunității”.
Această variantă, firește, nu merită luată în considerare de către istoria literară.
[4] La fel ca în situațiile prezentate la notele [2] și [3], și cu aceleași consecințe nefaste asupra valorii
textului, dintr-o altă variantă a acestuia a fost eliminat, prin mijloace artificiale, elementul fantastic – „omul
în negru” ajungând să fie demascat ca simplu șarlatan.
Această variantă, firește, nu merită luată în considerare de către istoria literară.
[5] Înrudit cu grotescul, bizarul este lipsit, însă, de aspectul comic întotdeauna regăsit în grotesc (acesta
din urmă constituind, în fapt, o subcategorie estetică a comicului, în vreme ce bizarul constituie o
subcategorie estetică a misteriosului).
[6] Sau, mai degrabă, filozofică – după cum a catalogat-o Pompiliu Constantinescu.
În fapt, asimilarea acestei proze Fantasticului interior este dificil de justificat, afară de cazul că luăm în
considerare o confuzie (destul de gravă) pe care ar fi putut-o face autorul (și mulți dintre exegeții săi...)
între termenii „fantastic” și „fictiv”.
[7] Mai trebuie, totuși, menționat aici faptul că, la un moment dat, Cz. Petrescu a avut în vedere (fără să
se concretizeze însă, după știința noastră) și o variantă cu adevărat fantastică, în care aroganța arhitectului
atrăgea pedeapsa divină („Efectul Babel”).