EPIGRAFIE

Octavian BOUNEGRU Marius ALEXIANU
Universul
epigrafiei greceşti
Lucrare elaborată în cadrul
Centrului de Studii Egeo-Mediteraneene,
Facultatea de Istorie,
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Volum editat cu sprijinul
AUTORITĂŢII NAŢIONALE
PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Octavian BOUNEGRU Marius ALEXIANU
Universul
epigrafiei greceşti
Casa Editorială Demiurg

Iaşi ☯ 2006
Casa Editorială Demiurg
(acreditată de CNCSIS în 2003, reacreditată în 2006)
Şoseaua Păcurari nr. 68, bl. 550, sc. B, et. 4, ap. 16,
700547 - Iaşi, România
℡ 0232/25.70.33; 0745/37.81.50; 0727/840.275

E-mail: iionita@mail.dntis.ro; ceddemiurg@yahoo.fr
Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă
Director Marketing: Irina Ioniţă ( 0740/08.20.05).

Editura răspunde la comenzi în limita tirajului disponibil.
© Casa Editorială Demiurg

Reproducerea în orice formă, inclusiv prin xerocopiere, fără acordul
scris al editurii, intră sub incidenţa legii drepturilor de autor.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOUNEGRU, OCTAVIAN NICOLAE
Universul epigrafiei greceşti / Octavian Bounegru, Marius
Alexianu. - Iaşi : Casa Editorială Demiurg, 2006
ISBN (10) 973-7603-44-3 ; ISBN (13) 978-973-7603-44-9
I. Alexianu, Marius
930.271(=14)
CUPRINS
Cuvânt înainte ..........................................................…… 7
I Epigrafia greacă ca disciplină a istoriei lumii greceşti 11

1. Scurt istoric al studiilor de epigrafie greacă ..............…. 11
2. Direcţii actuale de cercetare în epigrafia greacă ........... 22
3. Importanţa epigrafelor pentru istoria lumii elenice ........ 27
4. Norme de editare a inscripţiilor greceşti ....................... 29
II Elemente de epigrafie miceniană ...............................… 31
III Originile şi evoluţia alfabetului grec ..........................… 75

1. Vechii greci despre originea alfabetului ......................... 75
2.De la „alfabetul” fenician la cel grecesc.......................… 78
3. Alfabete epichorice ........................................................ 95
IV Clasificarea inscripţiilor greceşti ................................... 101

1. Decrete onorifice ...................................................…... 102
2. Decrete de proxenie .................................................... 106
3. Dedicaţii onorifice ....................................................….. 109
4. Dedicaţii către divinităţi .............................................…. 112
5. Tratate ........................................................................... 116
6. Inscripţii funerare .......................................................... 118
7. Liste de nume ................................................................ 123
8. Tabellae defixionis ........................................................ 126
5
V Limba inscripţiilor greceşti .........................................… 130
1. Formarea dialectelor greceşti ........................................ 130
2. Elemente de dialectologie greacă ................................. 134
3. Inscripţii dialectale ......................................................... 158
VI Editarea şi interpretarea inscripţiilor greceşti ............. 163

1. Instrumentele de lucru .................................................. 163
2. Restituirea textului unei inscripţii .................................. 168
2.1. Stabilirea caracterului inscripţiei ..................... 171
2.2. Stabilirea dimensiunilor reale ale textului ........ 173
2.3. Întregirea textului ............................................. 174
3. Interpretarea istorică ..................................................… 175
4. Datarea inscripţiilor greceşti .......................................... 175
VII Informaţii privind tehnica epigrafică ..................... 181

1. Scrierea “Boustrophedon” ........................................... 183
2. Scrierea “Stoichedon” ................................................. 185
3. Numerale ..................................................................... 186
4. Tehnici de estampare şi fotografiere a inscripţiilor ...... 191
VIII Antologie de texte epigrafice comentate ..................... 195
IX Antologie epigrafică ....................................................... 242

1. Inscripţii transliterate ................................................… 242
2. Inscripţii fotografiate şi facsimilate .............................. 262
Abrevieri ..................................................................................... 288

Bibliografie ................................................................................ 290
6
CUVÂNT ÎNAINTE
Această introducere în universul epigrafiei greceşti a avut de

înfruntat, până la finalizarea ei, nu puţine dificultăţi. În momentele
dificile ale “istoriei” redactării acestei lucrări ne-au stat drept viu şi
constant imbold gândurile a două personalităţi ale epigrafiei greceşti.
Epigrafele sunt fărâme de viaţă, o viaţă care se recomandă
printr-o varietate infinită, minunată şi divină. Recurgând la o imagine
figurată, inscripţiile ar putea fi asemuite cu cioburi de oglindă în care
se reflectă cu extremă claritate o imagine sau alta a lumii antice – iată,
în rezumat, superba şi revelatoarea comparaţie a celebrei epigrafiste,
Margherita Guarducci.
Apoi, am avut în minte că, în discursul inaugural susţinut la
Congresul de Epigrafie de la München din 1972, Louis Robert, după
ce atrăgea atenţia asupra decăderii generale a studiilor clasice şi a
epigrafiei greceşti în special, sublinia:
"J'ai voulu, dans ce discours d'introduction que j'avais l'honneur
de faire devant cette assemblée savante, montrer ou rappeler des
dangers qui pèsent sur notre science. Les uns peuvent être évités;
cela dépend de chacun de nous, en un effort de raison et de
discipline. D'autres, hautement périlleux, menacent notre épigraphie,
parce qu'elle est dépendante des études classiques en leur
généralité, et là nous ne pouvons que lutter coude à coude avec tous
les «classiques», non sans espoir, certes, mais dans un combat
dificile, où il semble même parfois que l'on refuse de nous écouter.
Peut-être ne pourrons-nous être entendus que quand certains slogans
7
Octavian Bounegru, Marius Alexianu
auront perdu de leur virulence, certains engouements de leur attrait,

certaines illusions de leur séduction, et qu'un esprit de laisser-aller et
d'abdication aura fait place à une atitude plus virile".
Prin aceste cuvinte, marele savant îşi exprima optimismul în
legătură cu posibilitatea revigorării studiilor de epigrafie greacă şi
privind reaşezarea studiilor clasice la locul pe care acestea le merită,
prin efortul conjugat al tuturor clasiciştilor şi, în primul rând, al
epigrafiştilor.
De altfel, şi aceste cuvinte ale lui Louis Robert au constituit un
îndemn pentru noi de a realiza, în condiţiile de informare cu totul
improprii din România, această primă încercare din istoriografia
română de deschidere spre universul complex al epigrafiei greceşti.
Fiind, aşadar, un prim demers, el nu este scutit nici de inerentele
neîmpliniri, datorate necontenitelor ezitări în căutarea celor mai
potrivite formule şi nici de o articulare, poate, mai diluată a structurii
lucrării, deşi am încercat, pe cât posibil, evitarea acestor imperfecţiuni.
O asemenea încercare nu poate fi încununată de succes decât
dacă se urmăreşte, printre altele, consolidarea infrastructurii studiilor
epigrafice, în cadrul căreia învăţământul universitar în acest domeniu
joacă un rol esenţial. Este vorba nu numai de dimensiunea
metodologică a acestui proces educaţional la nivel universitar, ci şi de
cea cognitiv-interpretativă, stimulată de accesul direct al tinerilor
istorici la sursele epigrafice. Ultimele două constatări reprezintă, de
fapt, motivaţia hotărâtoare a publicării acestei lucrări.
Am urmărit evidenţierea acelor aspecte legate de studiul
epigrafelor greceşti, care să permită studenţilor istorici sau clasicişti
înţelegerea mai nuanţată a rolului pe care îl au sursele epigrafice în
reconstituirea fenomenelor culturale, sociale, politice şi economice ale
lumii elene.
Astfel, în această lucrare accentul cade nu atât pe latura
8
Universul epigrafiei greceşti
"tehnică" a disciplinei epigrafiei greceşti, latură pe care însă nu o

neglijăm, ci asupra uriaşului câmp de investigaţie pe care îl oferă
istoricului antichităţii informaţiile stocate în inscripţiile greceşti.
Am încercat, cu alte cuvinte, să scutim cititorul, până la o limită
rezonabilă, de paleta poate prea bogată (dar nu mai puţin importantă,
pentru epigrafist) a elementelor de tehnică epigrafică, pentru a-i pune
la dispoziţie un instrument de lucru accesibil şi care să-l îndemne doar,
eventual, către o aplecare mai atentă asupra epigrafelor greceşti.
În ceea ce priveşte limitele cronologice ale domeniului
epigrafiei greceşti, am socotit necesară o lărgire considerabilă a
acestora, incluzând şi câteva elemente fundamentale privind epigrafia
miceniană, cu toate că opinia unor specialişti este aceea că tăbliţele
miceniene nu ar intra în sfera de interes a epigrafiei greceşti, dat fiind
caracterul particular al cercetării acestor documente.
Opţiunea noastră este justificată prin faptul că sintagma
epigrafie greacă se referă la orice scriere în limba greacă. Or, după
cum se ştie, cel mai timpuriu sistem de notare a acestei limbi nu a fost
alfabetul, ci silabarul ilustrat de tăbliţele în Linear B. În acest sens,
omiterea acestui important eşantion al epigrafiei greceşti nu poate
reprezenta decât o tendinţă conservatoare, negativ-tradiţionalistă şi
care a şi fost deja evitată, de pildă, de o personalitate ca Margherita
Guarducci.
Am socotit absolut necesar să introducem şi un capitol dedicat
limbii inscripţiilor greceşti, respectiv a dialectelor şi limbii koiné,
întrucât, cu excepţia câtorva exemplare răzleţite în limbi străine - şi
acelea de găsit numai în bibliotecile celor trei mari universităţi din
România - cititorul obişnuit, nu dispune de nici o lucrare referitoare la
acest domeniu în limba română. Oportunitatea acestui capitol rezidă,
abia dacă mai era nevoie de amintit, şi în faptul că, după cum se ştie,
o epigrafă găsită în teritoriul specific unui anume dialect poate
9
aparţine, din diverse motive (comanditar în alt dialect, transport fortuit,

remanenţă dialectală etc.) unui alt dialect.
Caracterul introductiv al lucrării de faţă ne-a îndemnat să
operăm o selecţie riguroasă a diverselor categorii de inscripţii
greceşti, excluzând unele "tipuri" de inscripţii, în dorinţa de a extrage
şi a prezenta elementele cu adevărat importante rezultate din analiza
şi interpretarea acestor documente.
Partea ilustrativă şi explicativă în acelaşi timp cuprinde o sumă
de epigrafe greceşti: o parte dintre ele ilustrează spaţiul elenofon
tradiţional – inclusiv cel reprezentat de inscripţiile în silabarul
Linearului B. Cele mai multe din ele, pe care le-am socotit mai
apropiate de preocupările celor ce vor consulta acest ghid, provin,
însă, din spaţiul vest-pontic.
Ceea ce am urmărit însă mai cu seamă a fost să prevenim
cititorul asupra ideii potrivit căreia studiul epigrafelor greceşti nu
reprezintă cu nici un chip doar o simplă "disciplină practică" - anexă a
istoriei antice, aşa cum, din păcate, încă mai este calificată chiar în
mediile academice. Pe de altă parte, ne-am dorit ca această lucrare
să reprezinte un îndemn la o aplecare mai atentă (şi cu atât mai
profitabilă) către lumea antică, o lume de atâta vreme apusă, dar pe
care, nu de puţine ori, inscripţiile ne-o dezvăluie vie şi palpitantă, în
toată puritatea şi splendoarea, dar şi cu umbrele şi neîmplinirile ei, de
care nici o societate nu este scutită.
Iaşi, septembrie 2006 Autorii
10
I. EPIGRAFIA GREACĂ
CA DISCIPLINĂ A ISTORIEI LUMII GRECEŞTI
1. Scurt istoric al studiilor de epigrafie greacă
Definirea domeniului de activitate a epigrafiei şi, cu atât mai

mult, definirea ştiinţei epigrafiei, ridică, în aparenţă, unele probleme,
dacă se operează cu sensul strict etimologic (™pigráfein = a scrie pe
(ceva) ) al termenului epigrafie. În virtutea acestei accepţiuni, mult
prea largi, a acestui cuvânt, domeniul epigrafiei ar echivala cu
"întreaga tradiţie scrisă a Antichităţii elene transmise nemijlocit până
la noi" 1 , adică toate scrierile/înscrisurile în limba greacă (pe papiri,
pergament, lemn, piatră, metal, os etc.) cu excepţia celor transmise
prin manuscrise. O asemenea accepţiune a termenului de epigrafie
greacă ar conferi domeniului de activitate al acestei ştiinţe dimensiuni
ciclopice, impracticabile şi greu accesibile oricărui specialist.
În realitate, începând chiar din epoca Renaşterii şi până la
sfârşitul secolului al XIX-lea, din nucleul în aparenţă rigid al sferei de
activitate a epigrafiei (având valoarea semantică amintită mai sus)
s-au desprins, printr-un proces interesant de sedimentare treptată a
metodelor de lucru şi a categoriilor de informaţii, câteva domenii de
sine stătătoare, dintre care cele mai cunoscute sunt numismatica şi
papirologia.
Născută din preocupările anticarilor şi ale colecţionarilor,
numismatica s-a constituit treptat într-o ştiinţă aparte având ca obiect
1 Al. Avram, Introducere în epigrafia greacă, Lumea Veche, 1, 1996, 19.

11
de studiu monedele şi medaliile. Deşi una din laturile numismaticii,

anume studiul legendelor monetare, are directă atingere cu epigrafia,
cele două discipline sunt diferite, atât prin metodele de investigare şi
de analiză a informaţiilor, cât, mai ales, prin natura interpretărilor
istorice a acestor informaţii.
Cât priveşte papirologia, constituită ca o ştiinţă aparte de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, care se ocupă cu scrierile pe papiri,
dincolo de tehnicile cu totul speciale pe care le implică descifrarea
textelor papirologice, această disciplină s-a impus mai ales în ceea ce
priveşte istoria Egiptului elenistic şi roman, teritoriu ce reprezenta
doar o parte a lumii greceşti. Specificitatea acestei ştiinţe este,
aşadar, impusă nu numai de natura suportului material al
documentelor scrise, ci şi de limitele cronologice şi de conţinut ale
acestor documente.
Pe măsură ce din paleta foarte diversă a Antichităţilor greco-
romane s-au desprins noi discipline, ca urmare a diversificării
extraordinare şi a rafinării metodelor de studiu şi de analiză, au apărut
noi domenii, sau, mai degrabă, ramuri foarte specializate ale
epigrafiei. Este cazul aşa-numitei “epigrafii ceramice” care studiază
exclusiv textele incizate (graffiti) sau cele pictate (dipinti) pe pereţii
vaselor, la care s-ar putea adăuga ştampilele de amfore.
Acestea din urmă, graţie informaţiilor de natură cronologică
extrem de preţioase pe care le oferă, constituie obiectul de studiu al
unei discipline care începe să prindă tot mai mult contur în ultima
vreme, contribuind uneori în mod decisiv la datarea unor complexe
arheologice din lumea elenistică sau din barbaricum.
Dinamica epigrafiei greceşti şi a studiilor epigrafice în general,
dispusă pe o spirală aflată în continuă mişcare, constituie un factor
care impiedică, s-ar putea spune în mod paradoxal, identificarea unei
definiţii complete a acestui domeniu. Singura variantă acceptabilă de
12
definire a acestei ştiinte, dar care este totuşi susceptibilă de noi

reformulări, este aceea potrivit căreia obiectul epigrafiei greceşti
l-ar constitui inscripţiile aflate pe materiale dure: piatră, metal, os,
lemn.
Un prim examen al acestor materiale pe care erau gravate
inscripţiile greceşti, arată, pe de-o parte, că frecvenţa epigrafelor de
pe ultimele două materiale (lemnul şi osul) este practic
nesemnificativă, iar pe de alta, că din categoria inscripţiilor pe metale
trebuie excluse monedele şi medaliile antice. Imensa majoritate a
inscripţiilor greceşti este, aşadar, reprezentată de epigrafele de pe
piatră (calcar, marmură, bazalt, diorit, granit).
Pornind de la aceste scurte constatări, în pofida unor reale
dificultăţi de găsire a unor criterii coerente de definire a acestei ştiinţe,
se admite că, în general, epigrafia greacă se ocupă cu studiul
inscripţiilor pe piatră. Un argument suplimentar, care prezintă o
relevanţă cu totul aparte, este şi faptul că inscripţiile pe piatră, nu
numai că sunt de departe cele mai numeroase, dar reprezintă şi surse
istorice, pentru Antichitatea greco-romană, dintre cele mai importante.
În acest fel, considerăm că definiţia enunţată mai sus, admisă de
majoritatea epigrafiştilor şi istoricilor, este cea mai potrivită şi în
concordanţă cu realităţile relevate de sursele epigrafice.
Trebuie adăugat şi faptul că, tocmai datorită diversităţii şi
importanţei informaţiilor pe care le conţin inscripţiile greceşti, epigrafia
greacă reprezintă un domeniu fundamental al istoriei antice. Repartiţia
geografică a acestor inscripţii, care acoperă o arie considerabilă,
cuprinzând bazinul mediteraneean şi pontic, Orientul Apropiat şi Asia
Anterioară, motivează din plin statutul de ştiinţă a istoriei universale
atribuit epigrafiei greceşti.
Începuturile epigrafiei greceşti urcă până în plină epocă greacă.
Marii istorici, precum Herodot sau Tucidide, au utilizat în lucrările lor
13
anumite inscripţii, ca surse istorice şi ca argumente istorice în acelaşi

timp 2 . În epoca elenistică, mai cu seamă, au existat preocupări, uneori
chiar sistematice, de colecţionare a unor inscripţii, dar mai ales de
alcătuire a unor culegeri de inscripţii greceşti.
Cel mai cunoscut caz este cel al autorului unei istorii a Atenei,
pe nume Philochoros din Atena, din secolul al III-lea a.C., care a
strâns un număr de inscripţii greceşti într-o culegere de ™pigrámmata
’Attiká 3 . De remarcat însă faptul că aceste preocupări nu aveau
nimic comun cu studiul epigrafic propriu-zis, excepţie făcând, poate,
intenţia de a folosi uneori textele unor inscripţii ca surse istorice.
Aceeaşi constatare este valabilă şi pentru cea mai mare parte
a Evului Mediu, când unii călători sau misionari, precum şi anticari
vestiţi – cel mai cunoscut fiind Cyriacus din Ancona (1391-1455) – au
semnalat sau chiar au copiat numeroase inscripţii greceşti, care
aveau să fie mai târziu publicate în primele culegeri (corpora) de
inscripţii. Se năştea astfel ideea, materializată însă abia în secolul
XIX, elaborării instrumentelor de lucru în epigrafia greacă. Dintre
primii editori de inscripţii greceşti trebuie amintiţi Martinus Smetius,
care a editat un corpus la Leyda în 1588 şi, mai ales, Janus Gruterus,
cel care a publicat un important volum de inscripţii greceşti şi latine la
Heidelberg, în 1603, reeditat în 1616 şi în 1707.
Aceste încercări, deşi prefigurau într-un anume fel viitoarele
corpora, erau totuşi departe de exigenţele minime ale instrumentelor
de lucru specifice epigrafiei şi, în ultimă instanţă, de studiul epigrafic
în general. Cotitura fundamentală, în urma căreia epigrafia greacă s-a
desprins definitiv de etapa premergătoare şi pregătitoare în acelaşi
timp, a constituirii sale ca disciplină de sine stătătoare, a fost marcată
de contribuţia şcolii istorice germane.
2 C. Meyer, Die Urkunden im Geschichtswerk des Thukydides, München, 1955.

3 G. Klaffenbach, Griechische Epigraphik, Göttingen, 1957, 12-13.
14
În anul 1815, Academia Regală de la Berlin iniţia un proiect cu

totul neobişnuit, de a publica toate inscripţiile greceşti, proiect care
deschidea astfel drumul tuturor încercărilor similare de mai târziu. Cel
care a preluat acest generos proiect ştiinţific, a fost August Böckh,
filolog clasic şi istoric al antichităţii, profesor la Universitatea, proaspăt
înfiinţată, de la Berlin. Prin acest gest îndrăzneţ, la care se va adăuga,
căteva decenii mai târziu iniţierea nu mai puţin celebrului proiect
dedicat inscripţiilor latine, Academia berlineză devenea principalul for
ştiinţific al studiilor epigrafice, iar Berlinul polariza, pentru mai bine de
un secol, cele mai importante energii în domeniul editării sistematice
a epigrafelor greceşti şi latine din epoca modernă.
Urmare a efortului remarcabil depus de A. Böckh se năştea,
astfel, primul corpus modern de inscripţii greceşti, numit Corpus
inscriptionum Graecarum (CIG), din care au apărut patru volume
masive, primele două în timpul vieţii marelui epigrafist (în anii 1828 şi
1843), iar ultimele două au fost continuate după moartea acestuia (III,
publicat în 1853 de J. Franz şi IV în 1859 de E. Curtius şi A.
Kirchhoff). Soarta acestui proiect ştiinţific a fost, însă, pecetluită de
chiar ideea, generoasă în principiu, dar irealizabilă din punct de
vedere practic, reunirii tuturor inscripţiilor greceşti într-un singur
corpus.
Deşi în CIG s-a reuşit editarea unui număr de 9926 de
inscripţii, o cifră impresionantă, această performanţă s-a dovedit
foarte curând depăşită de ritmul din ce în ce mai alert al noilor
descoperiri. Abundenţa fără precedent a descoperirilor epigrafice s-a
datorat, în bună măsură, accesului tot mai nestingherit la antichităţile
greceşti, ca urmare a două momente din istoria spaţiului balcanic şi
egeean: proclamarea independenţei Greciei, în anul 1828, şi Pacea
de la Berlin, din anul 1878.
După primul moment istoric amintit mai sus şi o dată cu apariţia
15
Regatului Grec, numeroşi savanţi, istorici în primul rând, dar şi din

alte domenii, cum ar fi filologia clasică, au început o serie de cercetări
arheologice, la început de suprafaţă, apoi săpături arheologice cu
caracter sistematic, în marile situri antice din Grecia. Cu această
ocazie erau descoperite şi numeroase epigrafe greceşti, care trebuiau
copiate, transcrise, întregite şi editate. Numărul lor era din ce în ce
mai mare.
Un exemplu interesant privind începuturile epigrafiei “de teren”
din Grecia, este cel al preocupărilor epigrafice ale marelui istoric al
Antichităţii greceşti, Carl Göttfried Müller, profesor la Universitatea din
Jena. După ce, la numai 31 de ani, acesta publica, în 1832, prima
monografie ştiinţifică despre topografia lumii greceşti, Müller îşi dedică
mai mulţi ani, după 1834, cercetării celui mai important sanctuar al
Greciei antice, Delfi. Aici el descoperă celebrul “zid poligonal”, numit
aşa pentru că era un perete care susţinea una din terasele de la Delfi,
construit numai din blocuri de calcar şi de marmură (cu inscripţii)
tăiate în tehnica “poligonală” pentru a se îmbina între ele.
Conţinând câteva mii de inscripţii, “zidul poligonal”, pe care
Müller l-a cercetat doar parţial, reprezintă până astăzi cea mai
impresionantă arhivă epigrafică, de o valoare istorică inestimabilă.
Soarta a vrut ca descoperitorul acestei arhive să-şi piardă viaţa în
cursul cercetărilor sale. În vara anului 1840, după eforturi
inimaginabile de a copia cât mai exact inscripţiile de pe “zidul
poligonal”, Carl G. Müller îşi va găsi sfârşitul chiar la Delfi, în urma
unei grave insolaţii pe care a căpătat-o în cursul lăudabilelor sale
cercetări.
După Pacea de la Berlin, autorităţile otomane permit istoricilor
şi arheologilor din Germania, Anglia, Austria sau Franţa efectuarea
unor cercetări de teren şi, mai ales, începerea marilor săpături
arheologice din oraşele aflate în Asia Mică, cum ar fi Pergam, Efes,
16
Milet, Didyma, Samos, Samothrake, Sardes. Pentru domeniul

epigrafiei greceşti, aceste eforturi extraordinare, această emulaţie
ştiinţifică fără precedent, a avut urmări benefice.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a început crearea
unui cadru organizatoric care să răspundă noilor cerinţe ale cercetării
arheologice şi epigrafice. Aşa au apărut primele institute arheologice
străine la Atena (1846 – Şcoala Franceză, 1874 – Institutul Arheologic
German, 1880 – Institutul Arheologic Austriac), la care se vor adăuga,
până la primul război mondial, institutele arheologice englez,
american şi italian (pentru Creta şi Dodecanez), iar după aceea, alte
institute străine la Istanbul şi Ankara.
Acestea erau instituţii autonome de cercetare, care coordonau
atât activitatea arheologică propriu-zisă, cât şi efortul sistematic de
publicare a rezultatelor cercetărilor de teren, inclusiv a descoperirilor
epigrafice. Este perioada de maxim avânt a arheologiei greco-
romane, când au început marile şantiere arheologice din centrele
amintite mai sus, sau din altele precum: Olympia, Delfi, Delos, Theba,
Atena, Rhodos, Cos, Stratonikeia, Aizanoi, Magnesia pe Meandru,
Priene, Heraclea pe Latmos, Xanthos şi multe altele.
Din aceste motive, editarea inscripţiilor greceşti nu mai putea
ţine pasul cu ritmul descoperirilor epigrafice, din ce în ce mai
abundente, iar proiectul CIG se dovedea irealizabil. O primă “breşă”,
având, însă, o motivaţie pozitivă, a fost apariţia unui nou proiect,
lansat de unul din urmaşii lui Böckh, Adolf Kirchhoff, la care s-a
adăugat Wilhelm Dittenberger, materializat prin apariţia unui Corpus
inscriptionum Atticarum (CIA). Şi acesta a devenit repede depăşit,
tocmai din cauza numărului tot mai mare de inscripţii greceşti
descoperite în Attica.
Imposibilitatea reunirii tuturor inscripţiilor greceşti într-un singur
corpus nu se datora doar unor factori obiectivi, ci şi unor factori
17
subiectivi. Este vorba, în principal, de eşecul corelării eforturilor

diferitelor şcoli europene de epigrafie, mai precis de refuzul constant
al epigrafiştilor din afara Germaniei şi Austriei de a colabora la noul
proiect al Academiei de la Berlin, intitulat Inscriptiones Graecae (= IG)
coordonat la început de ilustrul filolog şi istoric german Ulrich von
Willamowitz Moelendorff.
Acest proiect, care se derulează, parţial, şi în zilele noastre,
urmărea repunerea într-un făgaş normal, mai elastic şi mai nuanţat, a
problemei reunirii inscripţiilor greceşti într-un corpus unic. Ca şi în
cazul proiectului CIL, de la care s-a şi inspirat filologul amintiti mai sus
– ginerele marelui Theodor Mommsen, care coordona de multă vreme
CIL – criteriul principal de editare a inscripţiilor greceşti în IG era cel
regional, dar după vechile regiuni greceşti. Astfel, IG a fost împărţit în
15 volume directoare, notate cu cifre romane, alcătuite, la rândul lor
din fascicole notate cu cifre arabe şi din numeroase supplementa care
trebuiau să apară pe măsură ce materialul epigrafic se îmbogăţea prin
noi descoperiri.
Deşi proiectul IG s-a dovedit mult mai funcţional în comparaţie
cu CIG şi în pofida unui număr considerabil de fascicole publicate, în
perioada interbelică mai ales, într-o frecvenţă relativ apreciabilă, nici
acesta nu pare să aibă şanse de a putea fi finalizat într-un viitor
previzibil. Această situaţie trebuie pusă atât pe seama rezistenţei unor
istorici şi epigrafişti la proiectul IG, cei mai mulţi din afara Germaniei,
cât şi a ritmului prea lent de apariţie a unor noi fascicole, care sunt
deja depăşite de noile descoperiri epigrafice.
În primul caz, merită amintite reacţiile numeroşilor savanţi,
francezi, englezi, austrieci, italieni, americani, faţă de ideea generală
după care a fost conceput proiectul IG, aceea de corpus unic al
inscripţiilor greceşti de pretutindeni. În acest tip de reacţie critică se
recunoaşte, cu relativă uşurinţă, efectul unei anumite concurenţe
18
ştiinţifice în domeniul epigrafiei, între marile şcoli istorice din Europa şi

din Statele Unite.
Chiar înainte de apariţia primelor volume din IG se conturau noi
direcţii în domeniul editării surselor epigrafice. Pe de-o parte, este
vorba de rezistenţa şcolilor epigrafice din afara Germaniei la ideea
unei culegeri de tipul IG, iar pe de alta, de necesitatea, care s-a
dovedit reală, a editării inscripţiilor greceşti după criteriul regional şi,
mai ales, după cel tematic, ceea ce însemna, de fapt, o nouă viziune -
în cercetarea epigrafică mondială - care s-a impus cu uşurinţă în
mediile ştiinţifice.
Pentru a ne referi la ultimul aspect, este suficient să amintim
faptul că, pe măsură ce se dezvoltau marile şantiere arheologice din
lumea greacă, apăreau numeroase epigrafe greceşti pe care desco-
peritorii lor încep să le publice în seriile monografice corespunzătoare
acestor şantiere: Delfi, Delos, Pergam, Magnesia, Milet, Samos,
Olimpia. Se adaugă, la acestea, câteva mari corpora regionale, cum
ar fi, de pildă, celebrul IOSPE (Inscriptiones antiquae orae
septentrionalis Ponti Euxini Graecae et Latinae), editat între 1885 şi
1901 de marele epigrafist rus Vasilij Latyšev. Astfel, o dată cu
publicarea acestor corpora, fascicolele corespunzătoare din IG au
rămas, până astăzi, libere, fără a se întrevedea posibilitatea
completării lor.
Înainte de a trece la enunţarea principalelor direcţii de
cercetare în epigrafia greacă, se cuvine să evidenţiem evoluţia
studiilor epigrafice în România. Şcoala epigrafică românească are doi
mari ctitori: Grigore Tocilescu şi Vasile Pârvan.
Despre Grigore Tocilescu, o personalitate marcantă a studiilor
antice din România, se poate afirma că, deşi nu a creat o şcoală
arheologică şi epigrafică în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că
iniţiativa în acest sens nu I-a lipsit, el reprezintă un prim deschizător
19
de drumuri în domeniul arheologiei de teren, dar şi al valorificării

ştiinţifice a cercetărilor arheologice şi epigrafice.
Printr-o întâmplare, ale cărei repere în planul istoriei
arheologiei nu au fost încă suficient conturate, anul 1878 a
reprezentat un moment hotărâtor pentru marea deschidere către
cercetările în domeniul arheologiei clasice. Dincolo de dimensiunile
sale politice, Pacea de la Berlin a avut urmări benefice asupra
cercetării monumentelor arheologice aflate pe cuprinsul Imperiului
Otoman şi, mai ales, pe coasta vestică a Anatoliei. Din această
perspectivă nu este nicidecum întâmplătoare începerea, chiar în
toamna anului 1878, a săpăturilor de la Pergam, sub conducerea lui
C. Humann si A. Conze, în urma cărora vor fi descoperite, printre
altele, resturile celebrului altar al lui Zeus. Relaţia dintre momentul
politic deja amintit şi acordarea (amânată anterior în mai multe
rânduri) în 1878 a autorizaţiei de efectuare a săpăturilor de la Pergam
este astăzi binecunoscută, iar interesul stârnit de aceste descoperiri
oglindeşte dimensiunile politicii culturale din Germania epocii
wilhelmiene.
Pacea de la Berlin a atras după sine, în mod indirect,
transformări substanţiale, în plan calitativ şi cantitativ, ale cercetării
arheologice şi epigrafice din România. După ce, multă vreme,
arheologia românească fusese orientată către epocile pre- şi
protoistorice, câtă vreme cea mai mare parte din provinciile Dacia şi
Moesia Inferior se găseau sub ocupaţie străină, după alipirea
Dobrogei la Regatul României, una dintre cele mai bogate regiuni
arheologice, în special din punctul de vedere al arheologiei greco-
romane, devenea astfel un important teren de cercetare.
Vastele câmpuri de ruine de pe malul drept al Dunării şi de pe
litoralul pontic au atras atenţia lui Grigore Tocilescu, care a înţeles, de
la început, importanţa “deschiderii” Dobrogei, din punct de vedere al
20
antichitătilor clasice, spre şcoala arheologică germană, ai cărei

reprezentanţi erau deja familiarizaţi cu monumentele antice din
Anatolia.
Acest lucru trebuie perceput în sensul dorinţei marelui arheolog
român de a pune în circuitul ştiinţific monumentele antice dobrogene,
precum şi inscripţiile greceşti şi latine, pe care le publică sistematic la
Viena, pentru a nu mai vorbi de monumentul triumfal de la Adamclisi
valorificat de Gr. Tocilescu împreună cu doi mari arheologi germani
O. Bendorf şi G. Niemann. Se poate aprecia, aşadar, că, graţie lui
Tocilescu, în ultimii decenii ale secolului al XIX-lea se produce
integrarea arheologiei româneşti în sistemul ştiinţific european.
În calitate de director al Muzeului Naţional de Antichităţi,
Grigore Tocilescu a desfăşurat după 1880 o activitate sistematică în
direcţia identificării şi înregistrării unor inscripţii latine din Oltenia şi din
Dobrogea. Mai cu seamă în această ultimă provincie, Tocilescu, prin
strădania sa şi cu concursul autorităţilor locale, a reuşit să descopere
câteva sute de inscripţii, redactate în greacă şi latină.
Meritul lui Grigore Tocilescu este acela de a fi publicat
preliminar majoritatea inscripţiilor descoperite de el, în celebra revistă
Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Österreich-Ungarn de
la Viena (AEM), ca şi acela de a-i fi trimis lui Theodor Mommsen toate
facsimilele inscripţiilor latine, pe care acesta le-a inclus în cel de-al
treilea supplementum al CIL III. Mai târziu, Grigore Tocilescu a adunat
toate contribuţiile sale epigrafice într-un volum rămas până astăzi
extrem de util 4 .
În ceea ce-l priveşte pe Vasile Pârvan, activitatea lui în
domeniul epigrafiei a fost remarcabilă. Iniţiat în studiul epigrafic de
Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan şi-a desăvârşit formaţia de epigrafist
4
Monumente epigrafice şi sculpturali ale Muzeului naţional de antichităţi din
Bucureşti, I-II, Bucureşti, 1902-1908.
21
în Germania unde, iniţial sub îndrumarea lui Otto Hirschfeld şi a altor

mari elevi ai lui Theodor Mommsen, şi-a elaborat lucrarea de doctorat
(Die Nationalität der Kaufleute im römischen Kaiserreiche, Breslau,
1909), utilizând toate sursele epigrafice referitoare la acest subiect.
Încă din această lucrare de debut, dar rămasă până astăzi deosebit
de utilă – aşa cum se vede din citarea ei în toate istoriile de economie
romană – se constată la Vasile Pârvan o impresionantă capacitate de
a sintetiza informaţiile istorice din epigrafele greceşti, precum şi modul
deosebit de interpretare a acestora.
În urma propriilor sale cercetări de la Ulmetum şi, mai ales, de
la Histria, acestea din urmă începute în vara anului 1914, Pârvan a
avut satisfacţia de a descoperi un mare număr de inscripţii, pe care
le-a publicat exemplar în studii sau monografii speciale 5 . Tot el a
îndrumat activitatea unor mai tineri colaboratori (G. G. Mateescu,
S. Lambrino, P. Nicorescu, Gr. Florescu, R. Vulpe) care, la rândul lor,
au adus contribuţii importante fie în domeniul epigrafiei, fie în domenii
în care analiza surselor epigrafice deţine un rol preponderent.
2. Direcţii actuale de cercetare în epigrafia greacă
Perioada interbelică este marcată şi ea de o anumită

concurenţă între marile şcoli epigrafice – germană, austriacă,
franceză, engleză, americană - pe fondul căutării celor mai potrivite
formule de continuare a elaborării instrumentelor de lucru, mai ales a
acelor corpora regionale sau tematice, care suplinesc ideile “epigrafiei
totale”, reprezentate de culegerile de tipul CIG sau IG, prin adâncirea
comentariului istoric. Pe de altă parte, această perioadă a fost
dominată de personalitatea câtorva mari epigrafişti care au impus noi
22
şi constante direcţii de cercetare în acest domeniu.

Benjamin D. Meritt, epigrafist şi istoric american, s-a remarcat
prin punerea în practică a unei idei mai vechi, aceea a alcătuirii unor
corpora tematice de inscripţii greceşti. El s-a orientat către o categorie
extrem de importantă de inscripţii istorice, anume listele de tributuri
ateniene. Este vorba de acele inscripţii în care sunt înregistrate
contribuţiile anuale ale tuturor oraşelor greceşti care făceau parte din
Liga de la Delos şi care datorau Atenei, potrivit alianţei, un tribut
anual. Benjamin Meritt a editat o celebră culegere epigrafică
(The Athenian Tribute Lists) care este şi atăzi de cea mai mare
importanţă pentru cunoaşterea evoluţiei politice a acestei alianţe.
Listele tributurilor ateniene constituie, pe de altă parte, un preţios
instrument de lucru pentru istoria unor oraşe mai puţin cunoscute din
bazinul egeean.
Epigrafistul austriac Adolf Wilhelm, a cărui activitate ştiinţifică
acoperă în întregime prima jumătate a secolului trecut, constituie, în
galeria marilor istorici ai antichităţilor greco-romane, o figură aparte.
Epigrafist de teren dar, în egală măsură, un foarte fin cunoscător a
surselor epigrafice din Grecia şi din Asia Mică, Adolf Wilhelm s-a
remarcat printr-o capacitate neobişnuită de a găsi sensul ascuns al
unor restituri ale epigrafelor fragmentare fiind, aşa cum remarca
recent un epigrafist român, “un maestru al restituirilor, capabil să
întrevadă uneori soluţii din cele mai neaşteptate, însă nu mai puţin
convingătoare şi elegante” 7 .
Sfârşitul epocii interbelice şi primele trei decenii de după cel
de-al doilea război mondial au fost dominate, în planul studiilor
epigrafice, de personalitatea multilaterală a marelui istoric al
5
Cetatea Ulmetum, I, II, III, Bucureşti, 1912-1914 (ARMSI, ser. II, XXXIV-XXXVI);
Histria IV, Bucureşti, 1916 (ARMSI, ser. II, t. XXXVIII).
7 Al. Avram, op. cit., 29.
23
Antichităţii care a fost Louis Robert. Acest savant a impus într-o

asemenea măsură un nou spirit în direcţia studierii inscripţiilor
greceşti, încât se poate afirma că, în absenţa sa din peisajul
istoriografic modern, faţa epigrafiei greceşti în ansamblul ei trebuie să
fi arătat altfel, dar, cu siguranţă, mai puţin nuanţată şi cu mult mai
puţine împliniri decât este ea astăzi.
Dincolo de iniţierea celebrului Bulletin épigraphique, multă
vreme un instrument de lucru de neînlocuit în epigrafia greacă,
dincolo de nenumăratele studii şi note epigrafice – reunite, în anii ’70,
la Editura Hakkert în şapte volume sub titlul Opera minora selecta –
Louis Robert s-a remarcat, mai cu seamă, prin maniera cu totul
originală de a aborda interpretarea surselor epigrafice, dintr-o
perspectivă mult mai largă, incluzând probleme de geografie istorică,
numismatică antică, topografie şi toponimie antică, onomastică,
prosopografie şi multe alte domenii ale istoriei antice.
Epigrafistul francez a depus un efort remacabil în direcţia
verificării şi corectării întregirilor textelor epigrafice editate periodic,
ceea ce i-a permis acumularea unei uriaşe cantităţi de informaţii în
acest domeniu, pe care le-a utilizat cu mult folos pe parcursul
impresionantei sale cariere ştiinţifice. Deşi s-a preocupat în mod
constant de inscripţiile din întreaga lume greacă şi elenistică, regiunea
de suflet a marelui savant, asupra căreia şi-a îndreptat cu precădere
cercetările sale de cabinet şi de teren, a fost vestul Asiei Mici, mai cu
seamă Ionia, Caria şi Bithinia.
Un model de abordare dintr-o largă perspectivă a surselor
epigrafice din zona Bithiniei este ultima sa lucrare importantă,
À travers l'Asie Mineure. Poètes et prosateurs, monnaies grecques,
voyages et géographie, Paris, 1980. Este vorba de o carte în care
Robert dă întreaga măsură a erudiţiei şi viziunii sale istorice. Pentru a
face “să vorbească” inscripţiile, el recurge la cele mai diferite izvoare,
24
de la monede şi de la descrierile călătorilor medievali sau moderni,

până la analogii etnografice sau de altă natură cu realităţile actuale
ale regiunilor respective.
Dar, poate, cel mai important lucru, este că Louis Robert a
demonstrat, într-o manieră pe cât de documentată, pe atât de
originală, că epigrafia nu este doar o disciplină “tehnică”, şi nici o
“disciplină practică” a istoriei antice, ci o ştiinţă complexă care
înmănunchează o sumedenie de factori şi aspecte ale Antichităţii
clasice. Din aceste motive, cei mai mulţi cercetători îl consideră pe
Robert drept un caz singular şi, oricum, greu de egalat vreodată, în
istoriografia modernă.
Cât priveşte studiile de epigrafie greacă din România de după
război, acestea au fost reprezentate în mod magistral de Dionisie M.
Pippidi, un adevărat deschizător de drumuri în acest domeniu şi care
poate fi considerat cel mai important epigrafist şi istoric al Antichităţii
din istoriografia română. Având o formaţie clasică dintre cele mai
solide, Dionisie M. Pippidi s-a impus prin erudiţia şi rafinamentul
comentariilor sale epigrafice, dar şi prin elaborarea unui amplu
program de editare a inscripţiilor greceşti şi latine din România, din
care s-au născut cele două serii epigrafice, Inscripţiile Daciei romane
(IDR) şi Inscripţiile din Scythia Minor (ISM), din care au apărut deja
zece corpora, şase pentru prima serie şi patru pentru cea de-a doua.
În ciuda unui vizibil regres al studiilor clasice din România, cel
puţin în ultima vreme, care a afectat şi cercetarea în direcţia epigrafiei
greceşti, şcoala românească de epigrafie este astăzi onorată de
câţiva reprezentanţi: Alexandra Ştefan, care s-a remarcat nu numai
prin studiile de epigrafie callatiană, ci şi prin primele demersuri în
direcţia metodelor electronice de cercetare în epigrafie, Emilia
Doruţiu-Boilă, editoare a volumul V din ISM, cu contribuţii notabile în
domeniul onomasticii şi, mai ales, Alexandru Avram, profesor de
25
istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti.

Acesta din urmă, al cărui câmp de investigaţie cuprinde în
special epigrafia vest-pontică, preluând un mai vechi proiect al marelui
istoric Dionisie M. Pippidi, pe care acesta nu l-a mai putut isprăvi din
motive de sănătate, a editat volumul III din ISM, în limba franceză,
cuprinzând inscripţiile de la Callatis (Inscriptions de Scythie Mineure
III. Callatis, Bucarest 1999). Maniera complexă în care Alexandru
Avram a abordat problema editării acestui volum, comentariile istorice
cuprinzătoare şi circumstanţiate totodată, îl plasează pe autor în
galeria marilor epigrafişti contemporani. Se poate, aşadar, afirma cu
reală mândrie că acest corpus de inscripţii, prin care autorul
împlineşte un vechi principiu al cercetării ştiinţifice, acela de a-şi fi
depăşit maestrul – Dionisie M. Pippidi – face cinste istoriografiei
româneşti din ultimele decenii şi umple, în acest fel, un mare gol,
resimţit deja cu acuitate, în disciplinele Antichităţii clasice.
Studiile de epigrafie greacă se află, sub raportul instrumentelor
de lucru şi al metodelor specifice, într-un proces rapid de înnoire.
Noile posibilităţi de prelucrare computerizată a informaţiilor epigrafice,
alcătuirea unor baze de date, accesul nelimitat prin “Internet”, tind să
aibă un impact benefic asupra cercetării în acest domeniu, cu condiţia
să nu dispară rolul decisiv al epigrafistului în planul sintezei. Tot mai
multe universităţi şi centre de cercetare elaborează programe
complexe de stocare şi interpretare a surselor epigrafice.
Dintre cele mai importante programe de înregistrare şi
prelucrare cu ajutorul ordinatorului a datelor epigrafice ar fi de amintit
programul numit P. E. T. R. A. E. (Programme d'enregistrement et
d'analyse automatique en épigraphie), iniţiat de Robert Etienne care
se derulează în Centre Pierre Paris de la Bordeaux şi care are ca
obiectiv constituirea unei bănci de date generale privind textele
epigrafice.
26
3. Importanţa epigrafelor pentru istoria lumii elenice
Conţinutul inscripţiilor greceşti îmbracă o gamă extrem de

variată de subiecte, de la graffiti erotice sau obscene şi de la epitafuri
sau incantaţii mitice, până la decretele onorifice şi aclamaţiile
imperiale. De aici rezultă şi bogăţia informaţiilor istorice oferite de
sursele epigrafice, pe care cercetătorii trebuie să le catalogheze şi,
mai ales, să le interpreteze.
Ceea ce trebuie remarcat de la început, în ceea ce priveşte
valoarea inscripţiilor ca surse istorice, este faptul că acestea
reprezintă documente primare care ne-au parvenit direct, fără
intermediari, spre deosebire, de pildă, de sursele literare antice,
transmise prin nenumărate manuscrise recopiate de la un secol la
altul. Valoarea epigrafelor greceşti este cu atât mai mare, cu cât este
vorba de inscripţiile “istorice”, decretele onorifice sau alte texte similare.
Se desprinde, în acest fel, un prim aspect deosebit de
important al antichităţii clasice evidenţiat de inscripţii: istoria politică,
numită altfel şi “evenimenţială”. Sursele epigrafice greceşti contribuie,
uneori în chip decisiv, la reconstituirea unor evenimente din viaţa
politică a unei societăţi, iar contribuţia lor este cu atât mai relevantă,
cu cât valoarea lor istorică este mai mare. Trebuie menţionat în acest
sens că, dintre categoriile diverse de inscripţii greceşti, cele mai
importante sunt tratatele de alianţă, scrisorile oficiale ori alte
documente emise de autorităţile politice din diverse regiuni şi
perioade, la care se adaugă, uneori, anumite decrete onorifice.
Istoria economiei antice este un alt aspect în legătură cu care
inscripţiile greceşti pot oferi informaţii preţioase. Este vorba fie de
organizarea sistemului producţiei de mărfuri, politica fiscală sau
organizarea vamală, fie, mai ales, de domeniul relaţiilor comerciale,
începând cu organizarea şi activitatea asociaţiilor de navigatori şi
27
negustori şi terminând cu determinarea principalelor articulaţii ale

traficului de mărfuri. Comerţ, vămi, trafic de mărfuri, iată numai câteva
din aspectele vieţii economice în antichitate reconstituite, în bună
măsură, pe baza interpretării surselor epigrafice.
Istoria socială, în sensul cel mai larg al cuvântului, este un
domeniu privilegiat al inscripţiilor greceşti. Statutul juridic al populaţiei,
raporturile juridice şi sociale dintre cetăţeni sau/şi necetăţeni,
problema străinilor sau a celor cu dublă sau chiar triplă cetăţenie,
reprezintă tot atâtea domenii de cercetare pentru care inscripţiile au o
mare importanţă, ca şi onomastica şi prosopografia lumii elenice. În
egală măsură, instituţiile civile şi cele militare ori religioase, sunt astăzi
tot mai bine cunoscute graţie studiului epigrafelor.
Inscripţiile greceşti furnizează istoricilor o amplă documentaţie
privitoare la cultele şi divinităţile adorate, interferenţele etno-religioase
şi evoluţia credinţelor religioase din Antichitate. Inscripţiile funerare
reprezintă, pe de altă parte, surse dintre cele mai interesante privind
antroponimia antică, precum şi toponimia, hidronimia şi choronimia
antică. Astfel, studiile dedicate toponimiei antice ar fi astăzi de
neconceput fără aportul epigrafelor, după cum domeniul antroponimiei
este stâns legat de informaţiile de natură epigrafică.
Nu în ultimul rând, aşa cum am evidenţiat şi în prezentul
manual, inscripţiile ajută la studierea limbii greceşti şi latine şi a
vocabularului, pentru a nu mai vorbi de problema dialectelor greceşti,
reflectată în nenumărate inscripţii, începând de la tăbliţele miceniene
până la epigrafele din epoca romană târzie.
Toate aceste sumare consideraţii arată în ce măsură studiul
epigrafelor greceşti prezintă o relevanţă apreciabilă şi demonstrează,
dacă mai era nevoie, că epigrafia greacă reprezintă un domeniu
mereu de actualitate care readuce în memoria colectivă, prin mijloace
specifice, aspecte diverse ale istoriei antice.
28
4. Norme de editare a inscripţiilor greceşti
Pe măsură ce se conturau principalele corpora de inscripţii

greceşti şi o dată cu apariţia primelor culegeri tematice sau regionale
de epigrafe, s-au cristalizat principiile de editare ştiinţifică a acestora.
Aceste principii (sau norme de editare) urmăresc punerea în circuitul
ştiinţific a surselor epigrafice, acestea din urmă fiind însoţite de toate
informaţiile utile, legate de inscripţiile publicate, informaţii care se
adresează tuturor istoricilor şi epigrafiştilor care utilizează aceste
surse în studiile de istorie antică. Aceste “informaţii utile” se grupează
în două categorii.
1. Lemma, sau descrierea sumară a contextului general privind:
descrierea monumentului epigrafic (formă, material, dimensiunile pietrei,
dimensiunile literelor, tipul inscripţiei, tipul de scriere, precizarea
eventualelor părţi care lipsesc din inscripţie), locul descoperirii, locul
de depozitare în momentul publicării, prima editare a inscripţiei
(în cazul unor inscripţii reluate), menţiuni privind alte republicări ale
textului, literatura secundară privind documentul publicat. Lemma se
găseşte întotdeauna la începutul ediţiei unui document epigrafic.
2. Adnotatio critica = Apparatus criticus însumează toate datele
tehnice privind transliterarea şi restituirea textului inscripţiei, folosindu-
se semnele diacritice şi menţionându-se toate lecturile şi întregirile
(conjecturile) anterioare.
Un element fundamental pe care trebuie să-l cuprindă orice
culegere de inscripţii este capitolul de indici. Indicii antroponimici,
tematici, gramatici, literari, constituie un instrument de lucru
indispensabil studiului epigrafic, câtă vreme bogăţia informaţiilor
epigrafice este în continuă creştere iar mijloacele de lucru ale
cercetătorului sunt limitate.
Editarea sistematică a inscripţiilor greceşti a impus adoptarea
29
unui sistem unitar de semne diacritice, care permite înregistrarea

tuturor intervenţiilor editorilor în restituirea textelor - cu caractere
minuscule sau cursive -, ca şi a propunerilor acestora de întregire a
acelor pasaje care lipsesc sau care nu sunt vizibile.
Aceste reguli de editare au fost stabilite de Uniunea
Academică Internaţională în 1962 şi sunt astăzi utilizate atât la
editarea inscripţiilor în corpora, cât şi în toate publicaţiile de specialitate.
Lista semnelor diacritice folosite în studiile de epigrafie greacă
cuprinde următoarele simboluri:
1. ( ) - litere sau cuvinte întregite (întregiri la cuvinte sau
litere scrise prescurtat în inscripţie);
2. [ ] - litere (cuvinte, pasaje) dispărute din forma
genuină a textului epigrafic antic şi completate de editor;
3. { } - litere greşit săpate de lapicid, de eliminat din
textul restituit;
4. < > - litere adăugate sau înlocuite de editor;
5. « » - litere sau cuvinte existente la prima publicare a
inscripţiei, dar devenite ulterior ilizibile;
6. [[ ]] - cuvinte sau nume proprii martelate (rase) din
antichitate (damnatio memoriae);
7. ... . - lacună în text; numărul punctelor corespunde
literelor pierdute;
8. ___ - lacună în text de lungime greu de precizat;
9. /////// - rasuri sau martelaje pe piatră;
10 / - marchează sfârşitul unui rând al inscripţiei, în
cazul transcrierii continui.
30
II ELEMENTE DE EPIGRAFIE MICENIANĂ
Prima formă de notare a limbii greceşti vechi nu a fost

alfabetul. Pentru a se ajunge însă la această surprinzătoare concluzie
a trebuit să treacă mai bine de jumătate de secol XX. Lungul drum
către identificarea primei scrieri din Europa a început cu intuiţia unui
tânăr (devenit apoi universitar) englez, Arthur John Evans, care,
plecând de la o piatră gravată (sigiliu) achiziţionată în 1889 de
Ashmolean Museum din Oxford, şi-a pus problema existenţei unui
sistem de scriere încă în Grecia mileniului al doilea a.C. În urma unei
călătorii în Grecia în 1893, Evans intră în posesia altor sigilii de
acelaşi tip a căror provenienţă cretană a fost indicată de toţi vânzătorii
ocazionali. În anul următor, Evans străbate Creta reuşind să viziteze
în jur de 20 de însemnate puncte arheologice. Cu acest prilej culege
de la femeile din insulă mai multe galopetre (pietre de lapte), de fapt
un soi de talismane. Asemănătoare cu sigiliile menţionate anterior,
galopetrele, despre care femeile cretane credeau că stimulează
secreţia de lapte matern, stau la baza studiului intitulat Pictogramele
cretane şi scrierea prefeniciană.
Fascinat de probabilitatea unor descoperiri de excepţie, Evans
cumpără, după destule peripeţii, terenul sub care se găseau ruinele
de la Cnossos, unde începe săpături sistematice. După numai o
săptămână de investigaţii arheologice, pe data de 30 martie 1900,
viitorul savant descoperă o primă tăbliţă cu o scriere necunoscută.
Explorările arheologice continuă într-un ritm susţinut, aşa încât, în
urma a doar şapte campanii, Evans reuşeşte să scoată la lumină
faimosul palat al lui Minos de la Cnossos, Labirintul Minotaurului.
Dincolo de aceste descoperiri, o mare surpriză a produs-o
descoperirea a sute de documente scrise în diverse feluri. Din punct
31
de vedere cronologic şi al sistemului de scriere, acestea au fost

divizate de Evans în 1909 în trei mari categorii, respectiv inscripţii
hieroglifice sau pictografice, inscripţii în Linear A şi inscripţii în Linear
B. Este interesant de menţionat că între 1902 şi 1912 doi arheologi
italieni, F. Halbhere şi R. Paribeni, descopereau şi ei tăbliţe similare
într-o altă localitate cretană ce avea să devină celebră, Hagia Triada.
Inscripţiile hieroglifice sau pictografice
După cronologia clasică, acestea acoperă intervalul de timp

cuprins între 2000 şi 1650 a.C. Este vorba în principal de sigilii de
piatră (cele mai vechi în steatită, cele mai noi în ametist şi cornalină),
dar şi de un număr redus de bare rectangulare, de mici tăbliţe, de
"ştampile" confecţionate din lut. Se pare că aceste inscripţii, rămase
până astăzi nedescifrate sau cu descifrări ipotetice, menţionau nume
de persoane şi titluri, avându-se în vedere că semnele de pe ele
indicau mâini, capete, stele etc. Datorită diverselor înfrumuseţări,
unii cercetători au presupus că este vorba de o formă ornamentală
arhaică a scrierii în Linear A.
Inscripţiile în Linearul A
Această denumire a fost dată de Evans datorită faptului că

scribii ordonaseră textele scrise de la stânga la dreapta după o linie
uneori imaginară, alteori vizibilă.
Majoritatea inscripţiilor de acest tip sunt datate între 1700 şi
1450 a.C. (între Minoanul Mijlociu II b şi Minoanul final I), după
cronologia relativă, însă unele descoperiri (ca cele de la Phaistos,
Creta) indică utilizarea acestui tip de scriere încă de la începutul celui
32
de al doilea mileniu.
O importantă colecţie este cea de la Hagia Triada, dar
descoperiri similare au mai fost efectuate la Mallia, Phaistos, Papoura,
Tylissos, Zakro, Palaikastro, Cnosos, Apadoulou, Hamezi, Gournia,
Youcta, Psychro, Tripeti, Kato Zakro, Tryllos, Melos, Thera.
Inscripţiile în Linear A au rămas nedescifrate până în prezent.
S-au emis ipoteze dintre cele mai diverse privind limba notată de
Linearul A, mai mulţi cercetători exprimându-şi opţiunea pentru o
limbă semitică. Oricum, trebuie reţinut că Linearul A rezistă
interpretării greceşti.
Inscripţiile în Linearul B
Marea majoritate a inscripţiilor în Linear B datează încă din

ultima fază a construcţiilor de la Cnossos (Palatul Nou), respectiv în
Minoanul final II (1450-1200 a.C.). Întrucât există unele semne
comune între Linearul A şi Linearul B, s-a emis ipoteza că acesta din
urmă este o formă diversificată a celui dintâi.
În Creta inscripţiile în Linear B s-au descoperit la Cnossos şi
Khania, iar în Grecia continentală la Micene, Pylos, Tirynth, Eleusis,
Orchomene, Theba.
În opinia majorităţii specialiştilor, adaptarea scrierii minoene la
notarea limbii greceşti s-a produs după ocuparea de către micenieni a
importantului centru de civilizaţie de la Cnossos, adică, după toate
probabilităţile, după 1400 a.C.
Descifrarea Linearului B
Încă de la început, Evans a remarcat că inscripţiile din Creta se
33
compun din trei elemente principale:

1) silabograme care stau la baza scrierii silabice (sistem de
scriere în care fiecare semn/grafem notează de obicei o
consoană şi vocala precedentă sau următoare 9 ;
2) ideograme (cel mai adesea cu vădit caracter pictografic)
care reprezentau obiecte ;
3) cifre care însoţesc de obicei ideograme.
Cel mai uşor de înţeles a fost sistemul cifrelor: inscripţiile
hieroglifice ca şi cele din Linearele A şi B utilizează acelaşi sistem
zecimal. În Linearul B unităţile sunt notate cu câte o liniuţă verticală,
zecile cu una orizontală, sutele cu un cerculeţ, miile cu un cerculeţ cu
patru liniuţe iar zecile de mii ca miile, plus un punct la mijloc. De
exemplu, cifra 12347 era redată astfel:
Tot Evans a atras atenţia asupra legăturilor ce se pot stabili

între Linearele A şi B, pe de o parte şi Linearul cipriot clasic, pe de
altă parte, descifrat, acesta din urmă, după cum se ştie, de George
Smith în 1870. Acelaşi savant a observat chiar că unele cuvinte din
Linearul B care desemnează ecvidee corespund din punct de vedere
al reprezentării grafice cu cele din Linearul cipriot. Din păcate, Evans
nu şi-a aprofundat cercetările în acestă direcţie întrucât era convins că
limba ocultată de Linearul B nu are nici o legătură cu greaca veche.
După Evans, diverşi alţi savanţi s-au dedicat descifrării
Linearului B. Genialul descifrator al hititei, B. Hrozny, a încercat să
9 J. Dubois, M. Giacomo, L. Guespin, C. Marcellesi, J.-P. Mevel, Dictionnaire de

linguistique, Paris, 1974, 470-471.
34
demonstreze că Linearul B notează o limbă indoeuropeană înrudită cu

hitita. F. G. Gordon a acordat silabogramelor valorile fonetice din
limba bască, plecând de la ideea că Linearul B ar nota o limbă
neindoeuropeană. E. Sittig a stabilit valoarea fonetică a paisprezece
semne comune între Linearul B şi silabarul cipriot, însă, datorită
faptului că materialul de lucru de care dispunea era prea limitat, nu a
putut avansa pe această ingenioasă cale de descifrare.
Succesul descifrării se explică şi prin unele premise furnizate
de rezultatele obţinute de diverşi cercetători. Remarcăm în acest sens
observaţia din 1927 a lui A. E. Cowley care a atras atenţia asupra
faptului că pe o inscripţie ideograma desemnând femeia era urmată
de cuvintele ko-wa 2 (două fete) şi ko-wo 1 (un băiat) 10 .
Prin cercetări demarate în 1943, savanta americană Alice
Kober a căutat să răspundă la câteva întrebări:
1) Linearul B notează sau nu o limbă flexionară ?
2) Care este marca de plural ?
3) Există o distincţie între genuri ?
Cercetatoarea americană a demonstrat ca un anumit grup de
două silabograme era utilizat pentru totalurile relative la bărbaţi şi la o
categorie de animale, iar un altul în care al doilea element era diferit
faţă de al doilea element din primul grup şi care nota totalurile privind
femeile, se referea la o altă categorie de animale şi obiecte. Astfel, ea
a putut stabili că un anume semn indica sexul masculin iar un altul pe
cel feminin. Pe de altă parte, Kober a reuşit să demonstreze că
anumite grupe de semne se prezentau ce variante (în număr de două)
faţă de forma simplă, după cum rezultă din exemplul următor:
10 A. E. Cowley, A note on a Minoan writing, în Essays in Aegean archaeology

presented to Sir Arthur Evans, Oxford, 1927.
35
Aceste "triplete" au fost interpretate ca o dovadă a faptului că

limba Linearului B era flexionară, fără a se putea încă a se preciza
dacă este vorba de flexiunea nominală sau verbală.
Un rol, de asemenea important, l-a avut publicarea tuturor
tăbliţelor descoperite de C. W. Blegen la Pylos de către Emmett L.
Bennett jr. Început în 1939, acest proiect s-a finalizat în 1951. Bennett
a reuşit să distingă fiecare semn şi, făcând ordine în multitudinea
deconcertantă a silabogramelor, să stabilească şi variantele acestora.
Tot el a avansat ipoteze, confirmate ulterior, referitoare la valoarea
cifrelor şi a lămurit cum trebuie înţelese semnele de măsură şi fracţiile.
După cum se ştie, oricare specialist care-şi propune
descifrarea unei limbi, se poate afla în faţa a trei situaţii:
a) limbă cunoscută notată printr-o scriere necunoscută (vechea
persană descifrată de Grotefend);
b) imbă necunoscută notată printr-o scriere cunoscută (etrusca
este redată în alfabet grec dar a rămas nedescifrată în cea mai mare
parte până azi;
c) limbă necunoscută notată printr-o scriere, de asemenea,
necunoscută. Până la demersul lui Ventris, aceasta era situaţia
Linearului, evident cea mai dificilă dintre toate.
Plecându-se de la faptul că scrierea în Linearul B se bazează
pe aproximativ 80 de semne, deci prea mult faţă de un alfabet (care
are între 24 şi 32 de grafeme) şi mult prea puţin faţă de un sistem
ideografic (care cuprinde mii de semne) s-a ajuns la concluzia că
acesta nu putea să fie scris decât într-un sistem silabic, într-un
silabar. Prin studiile lui E. B. Bennett şi A. E. Kober se demonstrase
36
că limba Linearului B era diferită de cea din inscripţiile Linearului A.

La numai 18 ani, în 1940, Ventris publică un articol în AJA, 44,
494-520 (Introducing the Minoan Language) în care susţine, influenţat
de opiniile lui Evans privind caracterul nonindoeuropean al limbii
vorbite de cretani, că aceştia ar fi vorbit etrusca. Perioada războiului,
studiile de arhitectură, întemeierea familiei au amânat reluarea
preocupărilor sale legate de descifrarea Linearului B până în 1950
când se hotărăşte să trimită unui număr de 12 specialişti formulare
cuprinzând o serie de întrebări. Majoritatea (Bennett, Bosset,
Grumech, Schachermeyr, Pugliese, Carratelli, Peruzzi, Georgiev,
Ktistopoulos, Sundwell şi Myers) i-a răspuns, cu două excepţii şi ele
de marcă: Hrozny şi Kober. După ce publică broşura "Limbile şi
civilizaţiile minoene şi miceniene" în cuprinsul căreia găsim răspunsuri
primite de la specialiştii menţionaţi precum şi punctul său de vedere,
M. Ventris începe redactarea renumitelor Work Notes, pe care le va
trimite aceloraşi specialişti. Prima din aceste note de lucru este datată
la 28 ianuarie 1951 iar ultima la 1 iunie 1952. Rezultă că în 18 luni
M. Ventris a ajuns la ideea şi a reuşit să demonstreze că Linearul B
nota limba greacă.
Principalele etape parcurse de M. Ventris pentru a ajunge la
această concluzie, sunt următoarele:
a) a stabilit că semnele cu numerele 8, 61 şi 38 din lista lui
Bennett sunt frecvente la iniţială de cuvinte şi, prin urmare,
a presupus că acestea sunt semne vocalice;
b) a observat că semnul este foarte frecvent în finală; prin
urmare, l-a echivalat cu conjuncţia kaì, comparabilă cu lat.
-que;
c) a stabilit înrudirea între unele semne ca:
37
d) plecând de la supoziţia că tăbliţele conţin mai degrabă

antroponime, Ventris a considerat că flexiunile sunt mai
degrabă nominale decât verbale ("declinări", nu "conjugări");
e) a stabilit faptul că unele silabograme notau aceeaşi
consoană însoţită însă de vocale diferite. Aceste alternanţe
puteau marca mai degrabă o schimbare de gen decât de
caz, fiind asociate cu ideogramele desemnând bărbatul sau
femeia. Ventris a presupus, plecând de la aceste asocieri,
că semnele cu numerele 02, 05, 10, 12, 36, 49, 59 sunt
finale caracteristice genului masculin, iar cele cu numerele
06, 54, 57, 60, sunt caracteristice genului feminin;
f) a redactat astfel o nouă listă din care rezulta că semnele din
coloana "masculin" - şi respectiv din coloana "feminin" -
prezentau aceeaşi vocală;
g) a alcătuit apoi un tabel care prezenta înrudirile vocalice sau
consonantice ce existau între grafemele coloanei respective;
h) pe baza acestui din urmă tabel a alcătuit o grilă constituită
din cinci coloane care corespundeau celor cinci vocale
postulate a exista în Linearul B; pe verticală, la începutul
grilei erau notate 15 consoane;
i) a avansat 3 conjecturi:
1) silabograma 08, atestată preponderent la iniţială, are
38
valoarea fonetică a;
2) consoana VIII are valoarea fonetică n întrucât
grafemul na din linearul cipriot este identic cu cel din
Linearul B;
3) numărul 73 reprezintă un grafem care cuprinde
vocala i întrucât aparţin aceluiaşi rând orizontal ca şi
numărul 37 al cărui omolog în silabarul cipriot avea
valoarea ti;
j) în cuvântul a-m-n-.. -. Ventris a presupus că trebuie
recunoscut a-mi-ni-so, respectiv ’Amnisóß, o localitate
situată la NE de Cnossos. De asemenea, în Linearul B
există un alt nume des întâlnit, respectiv cel notat cu
numerele 70, 52, 12 (= ko- ?-so). Ventris a atribuit valoarea
no numărului 52: astfel, 70-52-12 trebuie citit ko-no-so,
adică Knwssóß. Procedând în acelaşi fel, Ventris a
recunoscut în ko-ri-ja-to-no cuvântul *koríadnon (echivalent
cu koríandron din greaca alfabetică) ; în ko-wo pe kor#oß
(kóroß din greaca notată prin alfabet), în ko-wa pe kór#a
(kóra), în to-so şi to-sa cuvintele greceşti tósoß şi tósa.
k) Se impunea astfel, cu prilejul identificării nu atât a unor
antroponime ori toponime, cât a unor cuvinte specific
greceşti precum kóroß ori tósa, ideea că limba tăbliţelor în
Linear B de la Cnossos şi Pylos este greaca;
l) Ventris a ajuns să redacteze celebra sa Work Note nr. 20 în
care propune un sistem coerent de descifrare a silabarului
din Linearul B. Chiar în această fază, Ventris nu era pe
deplin convins că interpretarea propusă de el este cea
adevărată, o dovadă în acest sens fiind formularea
interogativă a titlului acestei note: Tabletele din Cnossos
şi din Pylos sunt scrise în greacă ?
39
Descrierea tăbliţelor Linearului B
Cele mai numeroase documente scrise în Linearul B sunt

tăbliţele de lut. Inscripţiile au fost făcute pe lut crud, iar cele arse nu
sunt decât efectul unor incendii întâmplătoare. Tocmai aceste accidente
au făcut ca inscripţiile în Linear B să se conserve până astăzi.
După formă şi dimensiuni, se disting două principale categorii:
tăbliţa pagină (engl. page tablet) şi tăbliţa frunză (engl. leaf tablet).
Tableta pagină, de forma unei pagini de caiet dreptunghiular,
conţine până la 29 de linii de scriere paralele, de regulă, cu latura
mică. Acest tip, cele mai frecvent în Linarul A, nu este folosit în
Linearul B decât pentru textele mai lungi.
Denumirea tabletă frunză provine din asemănarea formei
acesteia cu frunza de palmier. Liniile de scriere variază de la 1-2 până
la 5. Acest tip de tăbliţă apare şi se răspândeşte o dată cu Linearul B.
În afara acestor categorii principale, mai există numeroase
forme intermediare. De obicei, tăbliţele sunt de mici dimensiuni, dar
una din tăbliţele pagină are dimensiunile de 25 x 14 cm. Tăbliţele sunt
documente economice şi administrative ce conţin cele mai adesea
liste, socoteli şi inventare, compuse de la stânga la dreapta din mai
multe cuvinte, ideograme şi cifre. Câteodată, în cazul mai multor
obiecte de acelaşi tip se găseşte şi un total precedat de un cuvânt
caracteristic. Semnele grafice întâlnite pe aceste tăbliţe sunt semnele
fonetice sau silabogramele, semnele ideografice sau ideogramele,
semnele de greutate şi măsurile, semnele numerale sau cifrele.
Silabogramele
Numărul lor este de 89 sau 90, ceea ce indică scrierea în

silabar, adică semnele notează o silabă deschisă (fie o consoană
40
urmată de o vocală sau, mai rar, o singură vocală). Prima listă parţială
- pentru că era realizată numai pe baza descoperirilor de la Pylos -
conţinând 80 de semne a fost publicată de Emmett L. Bennett în
1950. O dată cu publicarea tăbliţelor din alte centre, Bennett ajunge în
1953 la un număr de 89 de semne.
Din 1954 Ventris a propus să se adopte lista de semne
propusă de Bennett, fiecărui semn corespunzându-i o cifră, ceea ce ar
fi permis identificarea şi citirea fiecărei silabograme. Ca urmare a
recunoaşterii existenţei unor variante şi a descoperirii unor noi semne,
la colocviul de micenologie de la Wingspread (1961) s-a unificat acest
tabel care cuprinde 90 de fonograme precedate de numărul lor şi de
valoarea lor fonetică.
Transliterarea fonogramelor s-a efectuat după următoarle reguli:
- silabele din compunerea unui cuvânt sunt scrise în
minuscule italice cu cratimă între ele sau în scriptio
continua. Numele proprii se scriu cu majuscula iniţială;
- homofonele (semnele care au aceeaşi valoare fonetică) se
disting printr-un număr. De ex. ra, ra2 ra3;
- când valoarea fonetică a unui grafem nu este încă sigură,
aceasta este înlocuită cu numărul său de ordine;
- cuvintele succesive sunt separate unele de altele printr-un
spaţiu alb (bara verticală care separă cuvintele în original
este redată în transcriere , nu şi în transliterare );
- bara oblică (/ ) indică faptul că semnele care urmează sunt
mai mici decât cele precedente în inscripţia originală: de ex.
Ta-za-ro / ai-wo-ro;
- cuvintele scrise deasupra rândului sunt încadrate de două
semibare oblice sau de două ghilimele simple; ex. pa-ro /pi-
ke ve-we/ sau paro "Pi-ke-re-we".
41
Semnele numerale sau cifrele
Semnele care desemnează numere întregi au fost descifrate

încă de Arthur Evans, după cum urmează:
Pentru redarea numerelor complexe, semnele sunt scrise de la

stânga la dreapta în ordine descrescătoare. În transliterare, ele sunt
redate prin cifre arabe.
EXEMPLU:
adică, în primul rând, este vorba de cifra 6010, iar în rândul al doilea
de cifra 2630.
Semnele ideografice sau ideogramele
Aceste semne sunt utilizate, în general, după cuvinte, pentru a

reprezenta figurat diverse noţiuni. În tabletele creto-miceniene,
ideogramele sunt utilizate înaintea cifrelor pentru a desemna
convenţional persoane, animale, plante, obiecte, merinde etc.
Cu excepţia desenelor clare şi lipsite de echivoc (ex. 100
"bărbat", 102 "femeie", 104 "cerb", 105 "cal", 201 "trepied", 209
"amfore", 243 "roată"), semnificaţia ideogramelor poate fi oarecum
lămurită prin context sau comparativ, dar adeseori rămâne incertă
chiar în aceste cazuri.
42
După cum sunt urmate de numere întregi sau fracţionare,

ideogramele reprezintă indivizi (unităţi indivizibile) sau măsuri
divizionare. Lista ideogramelor întocmite de E. L. Bennett a fost
completată de M. Ventris şi este numerotată de la 100 la 243. O altă
listă a fost întocmită de E. L. Bennett ca urmare a recomandărilor
colocviului de la Wingspread din 1961. Când noţiunea reprezentată de
ideograme este cunoscută, ea este exprimată prin cuvântul respectiv,
la singular, scris în capitale romane, fie în latină (situaţie mai des
întâlnită şi recomandabilă) fie în limba de redactare a lucrării respective.
Ex. te-re-ta-o to-so pe-ma GRANUM 30
Dacă ideograma nu este descifrată, ea se reprezintă în
transliteraţie prin numărul de ordine din lista lui Bennett prevăzut cu
un asterisc pentru a nu se face confuzia cu numerele de pe tăbliţe.
Ex. pe-re-ke *164 3
Determinativele ideografice
Sunt ideogramele accesorii adăugate în scopul precizării sau

specificării semnificaţiei. În raport cu ideograma principală
determinativul poate fi distinct (precedând sau suprapunând
ideograma) sau combinat într-o ligatură.
Siglele
Sunt abrevieri acrofonice (se notează prima literă a cuvântului)

convenţionale ale cuvintelor obişnuite sau destul de limpezi în context
pentru a fi citite.
Într-o tăbliţă, sigla poate să reprezinte o ideogramă principală,
un determinativ sau o rubrică din vocabularul contabil.
43
În primul caz, ea desemnează un obiect sau o măsură. De

pildă, chimionul (ku-mi-no) este reprezentat prin sigla KU. În
transliterare, sigla cu funcţie de ideogramă este reprezentată prin
valoarea sa silabică în capitale mici italice.
La fel se procedează şi în cazul monogramelor (ligaturi care
reunesc toate silabele unui cuvânt). Acestea se transliterează în
ordine în capitale italice unite prin semnul +.
Când o siglă este determinativ şi urmează ideograma
principală sau formează cu aceasta o ligatură, este transliterată ca şi
cum ar fi o ideogramă, precedată de semnul ligaturii +.
Deşi în privinţa interpretării semantice a siglelor nu există - şi
nici n-ar putea fi ! - unanimitate de păreri în rândul specialiştilor în
Linear B, prezentăm în continuare sensul prezumat al câtorva sigle:
ai. aic, determinativ pentru "capră" (ideograma 107 +
FEMINA) interpretată şi ca ai-ka-na-jo 'aliment lichid neidentificat';
ki. ki-to xitýn determinativ în ligatura pentru 'tunică'
(ideograma 162) şi pentru "ţesătură" (ideograma 159);
ku. ku-mi-no = kúminon "chimion". Este atestată grafia
integrală.
pa. pa-we-a = * fár#ea pl. de la *fár#oß > fároß "pânză,
ţesătură".
pa-ra-wa-jo = * para#aion "obrăzar de coif", hom. kóruß
xalkopárhoß şi lesb. Paraúa "obraz" ideogramă urmată
de numere întregi;
di. di-pa = dépaß "vas". Se întâlneşte şi grafia integrală;
a. a-ro-pa = ˜loifá "unguent" (sau ˜loifæ "ca pentru
unguent") determinativ în ligatură cu "măslină" sau cu
"ulei" dar şi cu "amforă";
u. u-do-ro = * ©droß = ©dria "vas pentru apă" sau ©dreion
"de scos apa" determinativ prin ligatura cu "găleată";
44
me. me-ri = méli "miere";

ne. ne-wo = né#oß "tânăr" sau ne-wa = né#a "tânără" -
determinativ pentru "femeie"-ideograma 102, pentru
"băiat" (ko-wo), pentru "berbec" ideogramă 106+Pa.
Este atestată şi grafia integrală;
re. re-u-ko = leukóß, ón "alb" re-u-ka = leuká "albă",
determinativ pentru 'ţesătură';
sa. sa-sa-ma = sasáma, urmat de indicaţii privind greutatea.
Este atestată grafia integrală.
Ligaturile
Sunt semne complexe formate prin asocierea într-un singur

desen a două sau trei semne simple. De obicei, suportul este
constituit dintr-o ideogramă principală căreia i s-a adăugat o siglă sau
o ideogramă accesorie cu funcţie determinativă. Monogramele sunt
combinaţii de silabograme ce constituie un cuvânt.
Lista ligaturilor atestate în tăbliţe cuprinde trei categorii în
funcţie de elementele componente, iar în interiorul fiecărei categorii
acestea sunt clasificate după numărul lor din lista de ideograme a lui
Bennett sau după numărul ideogramei principale.
Clasificarea ideografică şi numerotarea textelor
Cu problema clasificării şi numerotării tăbliţelor s-a confruntat

prima dată Emmett L. Bennett cu prilejul elaborării lucrării despre
tabletele - nedescifrate încă pe atunci (1951) - de la Pylos.
Numerotarea arbitrară dată de arheologi în ordinea descoperirii
prezenta evidente inconveniente. Bennett a avut ideea de a grupa
45
tăbliţele după criteriul conţinutului, respectiv, după ideograme, când

acestea existau. Fiecare clasă ideografică a fost desemnată printr-o
majusculă. De ex. A şi B = fiinţe umane; C şi D = animale; E = grâu; F
= alimente; G = aromate; J = metale; K = vase; L = textile etc. În
interiorul acestor clase Bennett a deosebit diverse subdiviziuni, după
criterii diferite, marcate cu minuscule şi dispuse după majuscule: Aa,
Ab, Ac, Ad etc. La Pylos şi la Micene s-a utilizat o altă diviziune:
minusculele a-m corespundeau tabletelor frunză (leaf-tablets) şi
minusculele n-z tabletelor pagină. Acestea sunt urmate de numerele
date în ediţiile de publicare primară (de pildă, Evans, Scripta Minoa II).
Astfel, prin acest sistem clasificatoriu, deducem cărei clase
ideografice îi aparţine o tăbliţă, putând totodată să o şi identificăm.
Se remarcă totuşi că aproape fiecare ediţie de texte în Linear B
prezintă diferite particularităţi de clasificare şi numerotare. Se
observă, însă, tendinţa ca fotografiile şi facsimilele să fie dispuse în
ordinea descoperirii tăbliţelor, iar transcrierile şi transliterările să fie
grupate în serii, în ordinea alfabetică a indicilor clasificatorii.
Semnele de măsură
Se credea că semnele care indicau fracţiuni ale unităţilor au

fost utilizate numai în Linearul A. E. L. Bennett a demonstrat 11 că în
Linearul B existau trei categorii de măsuri: de capacitate pentru
materii solide, de capacitate pentru lichide şi de greutate. Semnele de
măsură sunt întotdeauna scrise, ca şi semnele numerale în ordine
descrescândă.
11 Fractional Quantities in Minoan Bookkeeping, AJA , 54, 1950, 204-222.

46
Reguli de citare
Pentru identificarea inscripţiilor în Linear B s-a încetăţenit

practica de a marca în mod explicit locul de origine şi numărul plăcuţei
respective. Siglele geografice cele mai frecvente sunt KN (Cnossos),
PY (Pylos), MY (Micene), mai rar întâlnite fiind TH (Teba), TI (Tirynth),
EL (Eleusis), OR (Orchomenos), KH (Khania).
Particularităţi de notare a limbii greceşti în Linearul B
De sorginte aproape sigur minoică (Linearul A ), silabarul din

Linearul B era impropriu pentru a nota în mod adecvat limba greacă
după cum rezultă din numeroasele ambiguităţi de lectură în
comparaţie cu alfabetul grecesc. Prin urmare, la lectura oricărei
inscripţii din Linearul B trebuie să se ţină seama de următoarele
particularităţi:
- nu se face distincţia între vocale lungi şi vocale scurte ;
- hiatul este, în general, păstrat, fiind rareori redus prin
contracţie sau eliziune. Când i sau u sunt în hiat în faţa unei alte
vocale, se introduce o sonantă de legătură (j sau w).
ex.i-ja-te = œatër
ku-wa-no = kúanoß
- nu se face distincţia între surde şi sonore;
- lichidele l şi r sunt notate prin aceleaşi semne; prin urmare,
transliterarea cu litera r este pur convenţională;
- consoanele finale ale cuvintelor nu se notează;
ex. pa-te = patër
te-ko-to = téktwn
De remarcat faptul că, în cazul căderii a două consoane finale
47
care ar fi făcut ca un cuvânt să devină greu de recunoscut, scribii au

notat prima consoană urmată de o vocală scurtă.
Ex.wa-na-ka = #ánac
Ai-ti-o-qo = Aœqíoy
- grupurile de două sau trei consoane sunt redate în mai multe
feluri:
a) consoanele geminate nu se notează;
b) în cadrul întâlnirii a două consoane diferite, fiecare este
redată printr-o silabogramă a cărei vocală este o "vocală
moartă" (care se scria, dar nu se pronunţa şi care are
acelaşi timbru cu vocala silabei respective)
ex. ka-ra-te-ra = kratêra
te-ko-to-ne = téktoneß
po-ti-ni-ja = pótnia
c) lichidele, nazalele şi siflanta s nu sunt, în general, notate
când constituie primul element al unui grup de consoane:
ex. pe-ma = spérma
pa-te = pánteß
ko-wo = kór#oß
Totuşi, acest principiu nu este consecvent respectat.
Ex. do-so-mo = dosmóß
de-mi-ni-ja = démnia
- aspiraţia iniţială (spiritul aspru) nu este notată.
Ex. o-te = †te
Separarea cuvintelor
Scribii micenieni separau cuvintele prin liniuţe verticale sau prin

puncte. Nu marcau, în schimb, separarea propoziţiilor sau a frazelor.
Elementele proclitice sau enclitice erau percepute ca aparţinând
48
cuvintelor respective.
Ex. do-e-ra ma-te pa-te-de ka-ke-u = doúla máthr patçr dè
xalkeúß
Uneori scribii sudează două cuvinte conexe logic, dar
gramatical distincte:
Ex. a-ta-na-po-ti-ni-ja = ’Aqánai potníai
Scribii
Şi în cazul "micenienilor", scribii constituiau un grup specializat.

Din păcate, nu dispunem de nici un fel de date directe în legătură cu
aceştia, dar se pare, după cum rezultă din unele contramărci pe
anumite tăbliţe, că exista o anumită ierarhizare a acestora. Modestia
scribilor sau, poate, hazardul descoperirilor a făcut să nu cunoaştem
nici cuvântul ce desemna profesia lor şi nici vreun nume de scrib.
În schimb, remarcăm o atestare extrem de personală a
acestora: amprentele digitale ! Chiar dacă formaţi la aceleaşi "şcoli",
scribii nu puteau totuşi să nu se diferenţieze între ei (în ce priveşte
modelarea tăbliţelor, dispunerea textului şi grafia propriu-zisă).
Diferenţe mai izbitoare se observă în alegerea grafemelor omofone şi
în utilizarea anumitor sigle în locul cuvintelor întregi (de pildă, unii
scribi scriau cuvintele în întregime, în timp ce alţii notau doar
silabograma iniţială). La lectura textelor din Linearul B, trebuie să se
aibe în vedere faptul că scribii comiteau uneori şi erori pe care
aceştia, dacă le observau, nu aveau cum să le corecteze datorită
intervalului de timp prea redus până argila se usca sau se întărea.
Printr-o analiză grafică extrem de minuţioasă, Emmett L.
Bennett a reuşit să diferenţieze la Pylos aproximativ 15 scribi, iar la
Mycene 6 în "casa negustorului de ulei" şi doi în "casa sfincşilor".
Interesantă chiar şi în sine, întreprinderea lui Bennett prezintă şi un
49
interes practic imediat, ca racordul unor fragmente disparate,

restituirea unor lacune. Recent, s-a dedicat o întreagă carte scribilor
sau/şi modelatorilor de tăbliţe plecându-se de la amprentele lor
digitale. Totuşi, problema numărului scribilor într-o anume perioadă
rămâne o chestiune deschisă în absenţa unor indici siguri de natură
cronologică mai nuanţaţi (sub un secol, două).
Onomastica
Întrucât numele proprii apar notate în Linearul B la fel ca cele

comune, doar analiza atentă a textului poate permite identificarea
toponimelor, etnonimelor şi antroponimelor, operaţiune uneori nu
lipsită de incertitudini.
Toponimele şi "etnonimele" în sens geografic sunt mai uşor de
identificat, întrucât "etnonimele" sunt forme derivate în -ios şi -ia de la
toponime.
Toponime “Etnonime”
A-mi-ni-so A-mi-ni-si-jo
A-mi-ni-si-ja
Ko-no-so Ko-no-si-jo
Ko-no-si-ja
Un alt indiciu toponimic este sufixul alativ -de.
Ex. Ka-ra-do-ro-de faţă de Ka-ra-do-ro
Există situaţii când un toponim este indicat de ambii indicatori.
Ex. Di-ka-to-jo şi Di-ka-to-de care duce la restituirea unui *Di-ka-ta,
respectiv în greaca alfabetică Díkth.
Toponimele mai pot fi identificate şi plecându-se de la faptul că
aceste texte care se referă la socoteli şi inventare debutează cu un
nume de loc sau de persoană.
Dovada cea mai sigură că ne aflăm în faţa unui toponim
50
micenian poate fi furnizată de comparaţia cu un toponim atestat în

greaca clasică. Este vorba atât de toponimele care indică o aceeaşi
localitate (Ko-no-so = Knws(s)óß; Pu-ro = Púloß) sau localităţi
omofone din afara domeniului administrativ al palatelor ([Ko]- pa-ri-so
= Kuparissóß; Pi-sa = Pîsa).
Antroponimele pot fi identificate de regulă tot la începutul
rândurilor, ţinându-se seama de mai multe criterii:
1) rândul se termină cu ideograma "bărbat" sau "femeie",
urmată de cifra 1;
2) prezumtivele antroponime sunt urmate de un titlu, de
indicarea unei funcţii sau de un patronimic;
3) structura tăbliţei (liste de funcţionari sau meşteşugari, nume
de persoane ca subiect al unui verb) sugerează ipoteza
unui antroponim;
4) existenţa unui material antroponimic cu un grad mai mare
de certitudine atestat în alte tăbliţe;
5) concordanţa cu un antroponim atestat în greaca alfabetică;
Cu toate acestea, antroponimele din Linearul B ridică foarte

multe probleme datorită inadecvării fundamentale a silabarului la
notarea limbii greceşti, aşa după cum rezultă şi din monografia
dedicată acestui subiect 12 .
Uneori numele de funcţii sau profesii au devenit nume proprii
(astfel Po-me = Poimën ,"păstor" ori A-ke-ro = ›Aggeloß, "vestitor"
apar ca antroponime). La fel, unele nume "etnice" indicând ţara, zona
sau localitatea de origine au devenit uneori antroponime (Ai-ku-pi-ti-
jo = Aœgúptioß "egipteanul", I-da-i-jo = ’Idaîoß).
Ca şi la Homer sau în zonele eolice, patronimicul se exprimă
adjectival (A-re-ku-tu-ru-wo E-te-wo-ke-re-we-I-jo = ’Alektruõn
51
’Eteókleioß). Dar unele nume având sufixul -ioß -atragem atenţia -

sunt simple antroponime (ex. E-ko-to-ri-jo = *‘Ektórioß)
Este important să menţionăm că cercetările lui Landau au dus
la întocmirea unei liste de aproximativ 1800 de antroponime dintre
care circa 1000 sunt analizabile şi explicabile pe baza comparaţiei cu
cele din greaca alfabetică.
Probleme de editare
Inscripţiile în Linear B au atras prioritar atenţia editorilor care s-

au văzut confruntaţi cu o serie întreagă de probleme necunoscute în
epigrafia greacă clasică. Regulile de bază ale acestei noi discipline au
fost formulate de însuşi descifratorul Linearului B, Michael Ventris,
într-o lucrare de referinţă: Mycenaean Epigraphy. Suggested Code of
Practice ,Bulletin of the Institute of Classical Studies, London, 1, 1954,
p. 3-10.
Orice text micenian trebuie editat sub următoarele patru forme:
a) fotografie;
b) facsimilare;
c) transcripţie (= lectură normalizată prin matrici tipografice
speciale sau prin desenarea de semne standard);
d) transliterarea în alfabet latin, fiecărui semn dându-i-se
valoarea atribuită de descifrator. Numerele sunt redate în
litere arabe. Unii editori publică şi echivalentul în greaca
alfabetică a inscripţiilor în Linear B.
12 O. Landau, Mykenisch-griechische Personennamen, Götteborg, 1958, 305.

52
Confirmări ale justeţei descifrării lui Ventris
Utilizarea sistemului de descifrare propus de Ventris a furnizat

dovezi clare privind adecvarea acestuia. Este evident că, în cazul
unor cuvinte care conţin mai multe silabe, procentajul de hazard va fi
proporţional mai scăzut. Astfel, în cuvântul atestat în Linearul B e-te-
wo-ke-re-we-jo, specialiştii au recunoscut cuvântul ete#okle#héioß
care este patronimicul adjectivat de la Eteocles, atestat la Homer sub
forma bíh ’Eteoklhíh. Şi alte antroponime din greaca alfabetică au
putut fi recunoscute cu destulă uşurinţă în antroponimia Linearului B.
Astfel, Eurúdâmoß apare notat e-u-ru-da-mo, iar ‘Ektwr ca e-ko-to.
Şi în ce priveşte teonimele există câteva remarcabile
concordanţe între silabarul micenian şi greaca alfabetică:
a-ta-na po-ti-ni-ja = Aqána pótnia
po-se-da-o = Poseidáwn
di-wo-nu-so-jo = Di#onúsoio
S-au putut identifica numeroase apelative pe baza comparaţiei

cu greaca alfabetică, dar există şi o serie netransparentă sau care
ridică dificultăţi. De exemplu, pentru i-je-ro-wo-ko s-a propus lectura
¥ero#orgóß, un cuvânt inexistent în greaca alfabetică, dar sistemul de
compunere este uşor de înţeles dacă luăm în considerare ku-ru-su-
wo-ko = xruso#orgóß ("lucrător în aur"); nu ridică probleme, în
schimb, do-e-ro = doeloß = doûloß, , tu-ga-te-re = qugatéreß, pa-te
= patër, ma-te = máthr = mëthr. O foarte mare importanţă prezintă
identificarea unor forme flexionare nominale şi verbale cunoscute din
greaca veche alfabetică:
Flexiunea verbală este mai puţin cunoscută datorită faptului că
textele din Linearul B, având prin excelenţă un caracter administrativ,
erau constituite mai ales din liste de nume, ocaziile de folosire a
53
verbelor fiind rare. Totuşi dispunem de forme ca e-ke-e = Éxeen =

Éxein, e-ke = Éxei, e-ko-si = Éxo(n)si = Éxousi, e-ko-te = Éxonteß.
Lovitura de graţie dată celor care se arătau sceptici faţă de
interpretarea dată de Ventris şi Chadwick a venit din partea
profesorului Blegen, conducătorul săpăturilor arheologice de la Pylos
unde descoperise în 1952 o serie de noi tăbliţe. În primăvara anului
următor, el aplică sistemul de descifrare Ventris-Chadwick tăbliţei PY
Ta 641 devenită mai apoi celebră sub numele de "tăbliţa trepiedelor".
Iată partea ei cea mai sugestivă care a demonstrat irefutabil justeţea
acestei descifrări:
di-pa me-zo-e qe-to-ro-we
di-pa-e mezo-e ti-ri-o-we-e
di-pa me-wi-jo qe-to-ro-we
di-pa me-wi-jo ti-ri-jo-we
di-pa me-wi-jo a-no-we
adică în traducere:
"un vas mai mare cu patru torţi"
"două vase mai mari cu trei torţi"
"un vas mai mic cu patru torţi"
"un vas mai mic cu trei torţi"
"un vas mai mic fără torţi"
54
Caracteristicile dialectului "micenian"
Limba tăbliţelor miceniene prezintă un caracter arhaic, după

cum o indică păstrarea lui w = #, existenţa labiovelarelor moştenite din
indoeuropeana comună, absenţa contragerilor etc. În acest dialect se
produce fenomenul de asibilare (ti > si), este atestată tendinţa de
închidere a unor vocale (o > u; e > i). La nivel morfologic remarcăm:
- G sg. al temelor masculine în -a este -ao;
- G sg. al temelor masculine în -o este -oio;
- D sg. la substantivele de declinarea a III-a se termină în -ei.
- D pl. al temelor consonantice se termină în -si, aoristul în
-sa (IE *s).
Este atestat cazul Instrumental (forma de plural): ka-ra-a-pi =

kráafi. Remarcăm şi existenţa dualului în -e (di-pa-e = "două vase")
şi în -o (to-pe-zo = "două mese").
În ce priveşte poziţia dialectului micenian faţă de alte dialecte,
menţionăm că acesta are caracteristici comune îndeosebi cu ionicul,
arcado-cipriotul şi eolicul cu care prezintă identităţi în privinţa asibilării
şi a viitorului în -so. Cu dialectul arcado-cipriot şi cu grupul eolic este
legat prin pt vs. po (po-to-li-jo, ptóliß vs. póliß ), prepoziţiile a-pu
(apú), pe-da (pedá) şi evoluţia lui r vocalic la ro sau la or (qe-to-ro-
po-pi, arcado-cipriot tétoroß). Cu dialectul arcadian are în comun
terminaţia la persoana a III-a singular, diateza medie, (arc.-toi, e-u-ke-
to = eÙxetoi şi prepoziţiile po-si, potí vs. próß), iar cu dialectul ionic
genitive de tipul po-se-da-o (= Poseidáwn), nominativul singular în
-eus şi prepoziţiile me-ta şi ku-su.
55
Importanţa Linearului B
Descifrarea linearului B a deschis căi surprinzătoare, cu totul

neaşteptate către lumea Greciei vechi. Practic, cunoaşterea prin scris
a avansat cu mai mult de o jumătate de mileniu, istoria începând
aşadar pentru teritoriile elenofone cu o jumătate de mileniu mai
devreme. Dacă încă din primele momente ale descifrării a fost
limpede că se vor obţine rezultate dintre cele mai neaşteptate în
domeniul istoriei şi care nu puteau fi oricum furnizate de cercetările
arheologice, cu timpul s-a vădit că implicaţiile acestei descifrări sunt
mult mai numeroase, acoperind aproape toate dimensiunile obişnuite
în cazul unei reconstituiri istorice.
Dincolo de stabilirea cu o precizie din ce în ce mai mare a
caracteristicilor "dialectului micenian", care a făcut posibilă - la scurt
timp după descifrare - chiar redactarea unei "gramatici miceniene"
(vezi Ebbe Vilborg, A Tentative Grammar of Mycenaean Greek,
Göteborg, 1960), specialiştii au reconstituit un număr însemnat de
antroponime, teonime şi toponime din perioada miceniană, care au
putut fi comparate cu echivalentele lor homerice sau post-homerice.
În ce priveşte însemnătatea istorică a descifrării Linearului B,
cercetătorii şi-au structurat investigaţiile pe câteva mari direcţii, cum ar
fi organizarea socială, religia miceniană, agricultură, industrie, comerţ
şi chiar evenimenţialitate istorică. Este, desigur, greu de propus - dacă
nu de-a dreptul inutil - o ierarhizare a cunoştinţelor furnizate de
silabarul micenian. Cum nu ne putem îngădui aici o prezentare chiar
şi generală a rezultatelor oferite de cercetările din ce în ce mai
nuanţate şi mai rafinate în acest domeniu, ne vom mărgini la
sublinierea doar a unor aspecte cu totul deosebite.
Pentru reconstituirea istorică cu detalii imposibil de obţinut prin
cercetarea arheologică, de cea mai mare însemnătate este, de pildă,
56
terminologia puterii. S-a ajuns astfel la încheieri cu grad înalt de

certitudine, referitoare la cuvântul care desemna autoritatea supremă
în stat - noţiunea de rege: wa-na-ka (cu corespondent în greaca
alfabetică Ànac), termen nu lipsit de ambiguitate totuşi întrucât în
contexte clare denumea şi o zeitate. În structura politică a vremii se
pare că rangul imediat inferior era ocupat de ra-wa-ke-ta (lawagetas),
vocabulă interpretată de mulţi specialişti drept "conducător militar".
O mare surpriză a furnizat semantica termenului qa-si-re-u (=
basileúß = rege la Homer) care pare a desemna în "miceniană"
funcţionari umili de rang provincial ori "şefi de magazin", "şefi de
atelier" şi nicidecum "rege", ca în poemele homerice. Dacă la Homer
nu exista decât un basileúß într-un regat, iar Ànac nu desemna decât
un rang oarecare, în lumea miceniană situaţia era diametral opusă:
wa-na-ka era numele funcţiei supreme în stat: într-un palat micenian
exista un singur Ànac, însă mai mulţi basileîß. Pentru reconstituirea
structurilor politice şi sociale ale Greciei miceniene, prezintă
pertinenţă şi următorii termeni: ko-re-te, po-ro-ko-re-te, ke-ro-si-ja.
În ce priveşte caracteristicile religiei, teonimele identificare sunt
în unele cazuri identice cu cele din Grecia clasică, în timp ce altele au
dispărut ulterior (e.g. da-pu2-ri-to-jo po-ti-ni-ja = "stăpâna
Labyrintului").
Chiar dacă diversele lexeme miceniene conţin un grad de
ambiguitate intrinsec (care explică multiplicitatea demersurilor
hermeneutice), ele oferă informaţii dintre cele mai preţioase,
referitoare, de pildă, la organizarea militară şi navală, armament,
echipament militar, mijloace de transport, animale sălbatice şi
domestice, ofrande religioase, meşteşuguri, bătrâni, femei, bărbaţi,
sclavi, copii (băieţi, fete), mobilier, recipiente, păstori, cereale,
mirodenii, parfumuri, pigmenţi, alimente, fildeş, metale - şi
enumerarea ar putea continua după cum rezultă din impresionanta
57
bibliografie micenologică, dedicată celor mai (aparent) neînsemnate

detalii şi reconstituiri istorice (chiar dacă nu întotdeauna perfect certe),
imposibil de imaginat până la descifrarea Linearului B.
Şi în istoriografia română această descoperire epocală a stârnit
ecouri: în afara unor recenzii, prezentări (Aram Frenkian), participări la
congrese (I. Fischer), se remarcă studiile semnate de N. I. Barbu şi,
mai ales, de Mihail Vasilescu (La guerre de Troie et les inscriptions du
Linéar B, în ASU, Iaşi, sect. III, Ist, XIX, 1973, 2-24; Dori e micenei a
Creta, în Romanità orientale e Italia meridionale dall'antichità al
medioevo. Paralleli storici e culturali (Atti del II Convegno di Studi
italo-romeno, a cura di Stefania Santelia, Bari, 19-22 ottobre 1998,
Bari, 2000, 61-92).
Departe de a se putea compara cu bogăţia de date oferite de
epopeile homerice, aceste simple însemnări - în fond - cu caracter
administrativ deschid ferestre spre o întreagă lume; o lume ce părea
iremediabil scufundată în tăcere şi-a putut releva - şi revela ! -
semnificaţiile şi rosturile datorită descifrării acestei prime forme de
scriere din întreaga Europă - silabarul Linearului B.
58
Fig. 1 Tăbliţă Linear B (Cnossos), foto, desen
59
Fig. 2 Transcriere, transliterare, scriptio continua (a tăbliţei de la fig.1)
60
Fig. 3 Silabograme
61
Fig. 4 Numerale
62
Fig. 5 a Ideograme
63
Fig. 5 b Ideograme
64
Fig. 5 c Ideograme
65
Fig. 5 d Ideograme
66
Fig. 5 e Ideograme
67
Fig. 6 a Ligaturi
68
Fig. 6 b Ligaturi
69
Fig. 7 Stadiul grilei lui Ventris în februarie 1952

70
Fig. 8 Stadiul grilei lui Ventris şi Chadwick în noiembrie 1952

71
micenian
Fig. 9 Cea mai lungă tăbliţă ă (Cnossos)
72
Inscripţii miceniene
KN Ra 1540
to-sa pa-ka-na PUGIO 50
Traducere:
“Total pumnale 50”.
PY Er 312
wa-na-ka-te-ro te-me-no
to-so-jo pe-ma GRANUM 30
ra-wa-ke-si-jo te-me-no GRANUM 10
te-re-ta-o to-so pe-ma GRANUM 30
to-so-de te-re-ta VIR 3
wo-ro-ki-jo-ne-jo e-re-mo
to-so-jo pe-ma GRANUM 6
Traducere:
73
“Domeniul regal
Total sămânţă: grâu 30
Domeniul lui Lawagetas grâu 10
(terenurile aparţinând unor) telestai total sămânţă grâu 30
Total telestai bărbaţi 3
Pământ necultivat al asociaţiei de cult
Total sămânţă grâu 6”.
PY Ae 303
pu-ro i-je-re-ja do-e-ra e-ne-ka i-je-ro-jo ku-ru-so-jo MULIER 14
Traducere:
“Pylos: slujitoarele preotesei spre ocrotirea aurului sacru femei 14”.
KN Gg 702
pa-si te-oi me-ri AMPHORA I
da-pu-ri-to-jo po-ti-ni-ja me-ri AMPHORA I
Traducere:
“Pentru toţi zeii miere amfora 1

Pentru Stăpâna Labirintului miere amfora 1”.
74
III ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA
ALFABETULUI GREC
1. Vechii greci despre originea alfabetului
Opiniile vechilor greci referitoare la originea propriei scrieri sunt

de o varietate apreciabilă. Unii autori considerau că o asemenea
miraculoasă invenţie nu poate fi pusă decât pe seama divinităţii.
Originea mitică a alfabetului a fost susţinută de istoricul şi geograful
Hecataios (sfârşitul secolului al VI-lea a.C. - începutul secolului al V-lea
a.C.), care arăta că eroul homeric Palamede inventase alfabetul (ca şi
zarurile, unităţile de măsură şi votul), idee prezentă şi la poetul
Stesichoros (secolul VI a.C.). În schimb, marele dramaturg Eschil
considera, în secolul V a.C. că Prometeu a fost adevăratul inventator
al alfabetului (Prometeu, 460).
În ce priveşte originea feniciană a alfabetului grec, aceasta
fusese susţinută de Anaximandru şi Hecateu din Milet înainte de a fi
consacrată de Herodot (V, 58-61), urmat de Diodor din Sicilia 13 . După
spusele lui Herodot 14 , fenicienii, conduşi de Cadmos, ajuns
13 Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, III, 67, 1 (traducere R. Hîncu, Bucureşti, 1981):
“Tot Dionysos ne încredinţează că Lindos a fost primul dintre eleni care a născocit
ritmul şi melodia; ba chiar se spune că, atunci când Cadmos adusese din Fenicia
literele, el cel dintâi le-a folosit în limba elenă, dând fiecăreia numele şi forma sa.
Aceste litere au fost numite, cu o denumire generală, feniciene, căci din Fenicia
fuseseră aduse la eleni; ar mai fi avut şi denumirea generală de pelasgice, fiindcă
pelasgii s-au folosit cei dintâi de aceste caractere, adaptate limbii lor.”
14 Herodot, Historii, vol. II, V, 58-61 (traducere F. Vanţ-Ştef, Bucureşti, 1964):
“Aceşti fenicieni care au venit împreună cu Cadmos şi printre care se aflau şi
gephyrienii, după ce s-au statornicit în această ţară, au adus elenilor, printre multe
alte învăţături, şi scrierea care, după cât mi se mare, nu exista înainte vreme la
eleni; prima scriere a elenilor a fost la fel cu cea de care se slujesc toţi fenicienii.
75
în Occident în căutarea Europei, s-au stabilit în Beoţia, transmiţând

alfabetul ionienilor care locuiau în zona Tebei. Aceştia au folosit iniţial
alfabetul fenician stricto sensu, după care i-au adus unele modificări:
în semn de omagiu faţă de creatorii alfabetului fenician, grecii au
numit acest nou alfabet cu sintagma φoinikëia grámmata (Hdt., V, 58).
În sprijinul afirmaţiei sale, Herodot invocă un fapt de la faţa
locului, amintindu-şi că în sanctuarul lui Apollo Ismenios din Teba a
văzut trei tripoduri votive cuprinzând inscripţii în litere "cadmeene"
care i s-au părut asemănătoare literelor ionice. Relatarea cu iz de
legendă a lui Herodot pare să-şi fi găsit un suport real prin
descoperirea în palatul micenian de la Teba (secolul XV-XIII a.C.) a
patru cilindri de piatră mesopotamieni cu inscripţii cuneiforme 15 .
Există, totuşi, şi o tradiţie (notată de acelaşi Hecateu) a originii
egiptene a alfabetului grec. Conform acesteia, Cadmos ar fi fost doar
Apoi, cu scurgerea vremii, o dată cu limba, fenicienii au schimbat şi caracterul

scrierii. De jur împrejurul lor, locuiau în acel timp, pe cea mai mare întindere a
teritoriului, elenii ionieni. Aceştia, luând de la fenicieni literele şi învăţându-le, s-au folosit
de ele, după ce le-au schimbat puţin forma; dar, folosindu-le, ionienii au mărturisit –
după cum e şi drept, deoarece fenicienii le-au adus în Ellada – că sunt feniciene. Tot din
vechime ionienii numesc şi papirusurile diftere (piei), deoarece pe atunci, în lipsa
papirusului, s-au folosit de piei de capră şi de oaie. Încă şi pe vremea mea, mulţi
barbari scriu pe asemenea piei.
Am văzut şi eu litere cadmeene îm templul lui Apollo Ismenios din Theba
beoţienilor, încrustate pe trei trepiede şi care se aseamănă foarte mult cu literele
ioniene. Unul dintre trepiede poartă inscripţia: Amphitryon m-a închinat zeului [din
prada luată] de la theleboinieni. Ca vechime, aceasta ar putea fi de pe vremea lui
Laios, fiul lui Labdacos, fiul lui Palydoros, fiul lui Cadmos.
Al doilea trepied grăieşte în vers hexametru:
Scaios, la pugilat învingând, pe min’mă-nchinase
Ţie, Apollo, departe ţintaş, ca frumoasă podoabă.
Scaios ar putea să fie fiul lui Hippocoon – dacă acesta este cel care l-a închinat şi
nu vreun altul care avea acelaşi nume ca fiul lui Hippocoon – cam pe vremea lui
Oedip, fiul lui Laios.
Al doilea trepied grăieşte şi el în hexametru:
Laodamas, când domnea, a-nchinat în persoană tripodul
Ţie, Apollo, ţintaş iscusit, ca frumoasă podoabă.”
15 R. Edwards, Kadmos the Phoenician. A Study in Greek Legends and the
Mycenaean Age, Amsterdam, 1975, 25-27.
76
un transmiţător al alfabetului inventat de egipteanul Danaos.

Interesant de remarcat că această tradiţie apare reflectată, mult mai
târziu, şi în lumea romană Astfel, Tacitus, (Annales,11,14) arăta:
“Egiptenii au fost cei dintâi care şi-au reprezentat ideile prin
figuri de animale; aceste semne, cele mai vechi din trecutul omului,
sunt gravate pe piatră şi se văd şi astăzi; tot ei susţin că sunt
inventatorii literelor şi că apoi fenicienii, fiindcă erau stăpânii mării,
le-au adus în Grecia şi şi-au atribuit această glorie, ca şi cum ei ar fi
născocit ceea ce de fapt primiseră de la alţii. Într-adevăr, după tradiţie,
Cadmus, venit pe mare cu corăbii de-ale fenicienilor, ar fi introdus la
neamurile încă necioplite ale grecilor această artă. Unii ne spun că
Cecrops atenianul sau tebanul Linus, iar, în epoca troiană, argivul
Palamedes au inventat şaisprezece litere şi că apoi alţii, în primul
rând Simonides, le-au găsit pe celelalte. În Italia, etruscii le-au învăţat
de la Demaratos din Corint, iar aborigenii de la arcadianul Evandros;
formele literelor latine sunt cele ale celor mai vechi litere ale grecilor.
Dar şi ale noastre au fost la început puţine; apoi au fost sporite. După
acest exemplu, Claudius a adăugat trei litere, care s-au folosit cât a
domnit el, dar apoi au fost părăsite; ele se pot vedea şi astăzi pe
tablele publice de bronz expuse prin foruri şi prin temple” 16 .
Interesantă este şi descrierea lui Plinius cel Bătrân în legătură

cu preluarea alfabetului egiptean de greci şi latini: Nat. Hist., 192-193:
”După părerea mea, asirienii au avut dintotdeauna un alfabet,
dar unii, ca Gellius, consideră că acesta a fost inventat de către
Mercur, la egipteni, iar alţii că a fost descoperit la sirieni, cu toţii sunt
însă de acord că în Grecia Cadmus a adus un alfabet originar din
Fenicia, compus din şaisprezece litere, cărora, în timpul războiului
troian, Palamede le-a adăugat încă patru, în forma următoarea Ζ, Υ ,Φ,
16 Tacitus, Anale, XI, 14 (traducere Gh. Guţu, Bucureşti, 1995).

77
Χ, tot atâtea, după el, poetul liric Simonide Ψ, Ξ, Ω, Θ; valoarea tuturor

acestora se regăseşte în alfabetul nostru. Aristotel preferă varianta că
au existat din vechime optsprezece litere şi că două au fost adăugate
de Epiharm, nu de Palamede:Φ şi Χ.
Anticlide relatează că le-a descoperit în Egipt un anume
Menes, cu cincisprezece mii de ani înainte de Foroneu, regele cel mai
vechi al Greciei, şi încearcă să-şi dovedească afirmaţiile prin
documente. Dimpotrivă, Epigene, un autor foarte serios, arată că la
babilonieni încă de acum 720000 de ani se găsesc observaţii
astronomice inscripţionate pe cărămizi arse de dimensiuni mici;
adepţii cronologiei celei mai scurte, Berosus şi Critodemus, le datează
cu 490000 de ani înainte. De aici rezultă că alfabetul s-a folosit
dintotdeauna. În Laţiu l-au adus pelasgii” 17 .
2. De la alfabetul fenician la cel grecesc
Dintre toate opiniile exprimate de vechii greci în legătură cu

originea alfabetului utilizat de ei înşişi, este evident că Herodot s-a
situat cel mai aproape de adevăr. Pentru a înţelege procesul de
adaptare a alfabetului fenician la cerinţele de reprezentare grafică a
limbii greceşti, sunt necesare câteva elemente de prezentare a
sistemului de scriere fenician.
Acesta, la rândul său, pare să-şi aibă originea în scrierea
utilizată în cetatea Ugarit în perioada sa de înflorire (1600-1200 a.C.).
Ugaritica, o limbă semitică de tip nord-occidental, era notată de un
alfabet; cu alte cuvinte, fiecărui fonem îi corespunde câte un semn
grafic, în acest caz de tip cuneiform, babilonian. Fenicienii au înlocuit
17 Plinius, Naturalis Historia, Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, vol. II.

Antropologia. Zoologia, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ioana Costa. Indice de
Tudor Dinu, Polirom, 2001.
78
scrierea cuneiformă cu semne inventate, pare-se, de ei. Alfabetul

fenician a cunoscut o rapidă difuziune nu numai în rândul fenicienilor
propriu-zişi, ci şi al altor popoare de limbă semitică nord-occidentală,
ca evreii, moabiţii şi arameii, la care s-a diferenţiat grafic - spaţial şi
temporal - într-o măsură destul de redusă.
Inscripţiile redactate în cele 22 de litere ale alfabetului fenician
şi scrise de la dreapta la stânga acoperă un imens spaţiu-regiunea
siro-palestiniană, Anatolia, Mesopotamia, Cipru, Rodos, Egipt, bazinul
occidental al Mediteranei - în perioada secolelor XI-IX a.C.
În favoarea originii feniciene sigure a alfabetului grec pledează
numărul şi ordinea identice ale literelor, precum şi forma lor evident
asemănătoare. Se cuvine totuşi să atragem atenţia asupra faptului că
cele mai vechi inscripţii în greacă cunoscute până în prezent au fost
scrise de la stânga la dreapta.
În ce priveşte cauzele adaptării alfabetului fenician la
particularităţile de redare a limbii greceşti, au fost formulate mai multe
teorii. Cea mai răspândită 18 consideră că acest proces se explică prin
necesitatea facilitării contactelor comerciale între cele mai active
comunităţi din acest punct de vedere, din bazinul mediteranean,
respectiv fenicienii şi grecii.
Deşi insolită, se cuvine menţionată şi teoria lui Powel conform
căreia alfabetul grec ar fi fost creat de un individ anume în vederea
imortalizării în scris a Iliadei şi Odiseei. Este evident că procesul
preluării şi adaptării alfabetului fenician de către greci nu se putea
explica decât în contextul unor relaţii strânse de lungă durată - în
primul rând de natură comercială - dar care nu putea să nu antreneze
şi o bună cunoaştere culturală reciprocă.
Foarte controversată este de asemenea şi problematica
18 M. Lombardo, Mercanti, transazioni economiche, scrittura, în: M. Detienne (ed.),

Sapere e scrittura in Grecia, Bari, 1989, 85-108.
79
autorului/autorilor preluării şi adaptării alfabetului fenician. Teoria

monogenică susţine că această adaptare a fost opera unui singur
individ, iar teoria poligenică că a fost rodul unui proces colectiv.
Argumentele în favoarea monogenezei sunt:
tradiţia literară greacă ce vorbeşte de un singur εƏretëß
(inventator), de natură divină sau muritor;
• alegerea unor anume litere pentru notarea celor cinci timbre
vocalice fundamentale din greacă (avându-se în vedere
faptul că alfabetul fenician nu nota vocale) nu putea fi decât
opera unui singur individ, dat fiind că pe tot imensul spaţiu
elenofon aceleaşi grafeme notează aceleaşi foneme vocalice;
• identitatea în tot spaţiul elenofon a unor particularităţi grafice:
- prezenţa literei φ în toate varietăţile locale de alfabet,
deşi acest grafem nu are o origine semitică;
- prezenţa unui singur corespondent în toate alfabetele
greceşti pentru sibilantele feniciene (samek, sade, sin);
- trecerea simultană şi uniformă de la direcţia de scriere
de la dreapta la stânga, utilizată de fenicieni, la sistemul
bustrophedon (stânga - dreapta, dreapta - stânga);
- argumentul analogic: în istoria universală se cunosc şi
alţi autori de alfabete ca Ulfilas (alfabetul gotic), Mesrop
(alfabetul armean), Chiril (alfabetul chirilic pentru notarea
limbilor slave).
În favoarea teoriei poligenetice au fost invocate următoarele
argumente:
• apariţia, în perioada adaptării alfabetului fenician la limba
greacă, a tendinţei de a nota vocalele cu semne speciale
(matres lectionis) în limbile semitice nord-occidentale.
Astfel, atribuirea unor valori vocalice unor litere feniciene
n-ar reprezenta decât un reflex al unui fenomen difuz în
80
spaţiul semitic;
• argumentul atribuirii unor valori vocalice unor anumite litere
din alfabetul fenician nu este atât de inatacabil, întrucât
respectivele litere feniciene notau sunete foarte apropiate
de cele din greacă 19 ;
Dacă se admite teoria monogenică, deosebit de interesantă,
apare problema naţionalităţii celui care a efectuat adaptarea
alfabetului fenician. În literatura de specialitate părerile sunt încă
împărţite, existând argumente atât în favoarea unui grec rezident în
Orient, cât şi a unui fenician cunoscător de greacă.
În privinţa zonei în care s-a produs adaptarea alfabetului
fenician la cel grecesc, majoritatea cercetătorilor nu admite existenţa
mai multor locuri/teritorii în care să se fi produs creaţii independente,
ceea ce s-ar putea numi teoria politopică. Dimpotrivă, există suficiente
argumente în favoarea teoriei monotopice; principalul argument
constă în existenţa aceloraşi particularităţi pentru toate variantele
alfabetului grec, după cum urmează:
• literele greceşti α, ε şi ο constituie adaptări ale literelor
feniciene aleph, he şi ayin;
• confuzia între sibilantele feniciene samek, sade şi sin,
reprezentate prin sigma grecesc, cu menţiunea că fen.
zayin prezintă valoarea fonetică a lui ds (= zeta);
• semivocala feniciană waw prezintă un corespondent dublu
în alfabetul grec, respectiv semivocala digamma (#) şi
vocala upsilon (υ);
• utilizarea bustrophedonului, direcţie de scriere inexistentă în
limbile semitice de nord.
19 L. M. Jeffery, The Local Scripts of Archaic Greece. A Study of the Origin of the
Greek Alphabet and its Development from the Eighth to the Fifth Centuries B. C2.,
Oxford, 1990, 22.
81
Dacă majoritatea specialiştilor sunt de acord că zona în care se

va fi produs adaptarea alfabetului fenician la greacă trebuie plasată
într-un teritoriu de contacte stabile şi de lungă durată între cele două
comunităţi, există o mare diversitate de opinii referitoare la localizarea
acesteia.
Unii specialişti propun insula Rhodos (Klaffenbach), alţii Creta
(Guarducci), în timp ce alţii se pronunţă pentru unele localităţi din Siria
ori Asia Mică, diverse puncte din Grecia continentală şi, mai ales,
insulară. Principalele puncte propuse sunt:
• Theba. Această ipoteză se bazează numai pe relatările lui
Herodot, întrucât cercetările arheologice întreprinse în zonă
nu au identificat nici o urmă de civilizaţie feniciană;
• Thera (cunoscută şi sub numele modern Santorini). Deşi pe
această insulă au fost descoperite unele dintre cele mai
vechi inscripţii greceşti, aici nu s-au descoperit vestigii ale
civilizaţiei feniciene;
• Creta. În această mare insulă situată la intersecţia unor
mari drumuri comerciale s-au descoperit inscripţii greceşti
foarte vechi şi un obiect de bronz cu inscripţie în feniciană,
datat pe la 900 a.C. 20 , care însă, după unii specialişti, pare
a fi prea timpuriu pentru a fi pus în legătură cu geneza
alfabetului grec;
• Eubeea. Ipoteza aceasta 21 se bazează pe faptul că porturile
comerciale întreţineau legături cu insulele cicladice, cu
Al-Mina, cu Pithecussa şi cu etruscii şi că şi în zonele
acestor legături comerciale au fost descoperite unele dintre
inscripţiile cele mai vechi (e.g. cupa lui Nestor, descoperită
20 M. Sznycer, L'inscription phénicienne de Tekke, près de Cnossos, Kadmos,18,

1979, 89-93.
21 Cf. B. Powell, Homer and the Origins of the Greek Alphabet, Cambridge, 1991.
82
la Ischia şi datată între 775-750);

• Al-Mina. Această localitate, situată în nord-vestul Siriei, la
vărsarea fluviului Oronte în Mediterana, corespunde celei
mai vechi colonii greceşti din această zonă, datată în
secolul IX a.C. 22 S-a presupus, pe bună dreptate, că în
această factorie comercială, unde stabilirea contactelor
dintre lumea greacă şi cea feniciană era de la sine
înţeleasă, ar fi fost posibil şi transferul semnelor
alfabetiforme de la o civilizaţie la alta.
Originea feniciană a alfabetului grec este demonstrată de

analogiile evidente între cele două alfabete în ce priveşte ordinea,
forma şi numele literelor. Un tabel comparativ al celor două alfabete
este deosebit de sugestiv în acest sens (Fig. 19). Procesul de
adaptare a alfabetului fenician la notarea limbii greceşti a constat, în
principal, în atribuirea unor valori fonetice noi unor semne
consonantice, în eliminarea unor semne şi inventarea altora.
După cum se ştie, "alfabetul" fenician nota numai consoane,
ceea ce se explică prin faptul că în graiurile semitice semnificaţia unui
cuvânt rezultă din combinaţiile consonantice, vocalele neavând o
reprezentare grafică. De aceea, unii specialişti consideră improprie
sintagma alfabet fenician; cum acest sistem de scriere, deşi noteată
foneme consonantice, nu are semne grafice distincte pentru vocale, el
ar reprezenta tot un soi de silabar.
În greacă însă, limbă indoeuropeană, vocalele au o importanţă
egală cu cea a consoanelor, cele dintâi, prin urmare, trebuind să-şi
găsescă echivalente grafice. Cele cinci litere feniciene care au
dobândit în toate alfabetele greceşti locale valoare vocalică sunt:
22 Sir L. Wooley, Excavations at Al-Mina, JHS, 58, 1938, 133-170.

83
alef
he
yod
ayin
waw
Iniţial, litera feniciană he avea valorile literelor ε, η şi ει, litera

feniciană O exprima pe ο, ω sau ου, waw a notat poate mai întâi pe u
vocalic şi apoi pe u semivocalic, fiind reprezentată cel mai adesea sub
forma # (de unde şi numele de digamma-"dublu gamma").
O altă problemă a fost echivalarea în alfabetul grec a
sibilantelor feniciene întrucât acestea erau în număr de patru,
respectiv zayin, samek, sade, sin şi corespunzătoare literelor de mai
târziu zeta şi sigma. Zeta a fost redat aproape peste tot prin semnul
zayin; totuşi în Corint, Creta şi Thera acesta a fost redat de semnul
samek. Sigma a fost redat fie de sade, fie de sin. Sigma redat prin
sade apare în Creta, Thera, Cirene, Melos, mare parte din Argolida,
Achaia şi colonii, Focida. Acelaşi fonem este redat prin sin în Ionia
asiatică, insulele egeene (fără Thera şi Melos) inclusiv Eubeea care a
transmis-o coloniilor sale, Laconia, Messenia, Elida, Arcadia.
În ce priveşte notarea consoanelor aspirate, th a fost redat prin
litera feniciană tet cu valoare emfatică. Pentru ph şi kh s-a recurs mai
întâi la alăturarea literelor respective existente în alfabetul grec, iar
apoi la inventarea unor noi semne. Astfel, ph era redat prin PH, iar kh
prin KH.
Grupurile consonantice ks şi ps erau redate de aceeaşi
manieră, respectiv prin KS, PS.
Grafemele inventate mai apoi de greci, se pare că după un
interval de timp foarte scurt, numite "complementare", sunt în număr
84
de trei, respectiv F, X şi Q. Specialiştii au totuşi opinii diferite în ce

priveşte originea acestor "semne complementare", unii susţinând,
alături de teza creaţiei greceşti, fie derivarea lor tot din alfabetul
fenician, fie din silabarul cipriot.
Adolf Kirchoff, autorul lucrării de referinţă Studien zür
Geschichte des griechischen Alphabets4, Gütersloh, 1887, a divizat
alfabetele greceşti în funcţie de "semnele complementare", în alfabete
de tip oriental (care aveau câte o singură literă pentru ph şi kh) şi în
alfabete de tip occidental (care aveau câte o singură literă pentru ks,
ph şi kh ). Cu alte cuvinte, în alfabetele de tip oriental lipsea un
grafem care să noteze grupul consonantic ks, iar în cele de tip
occidental nu exista un semn pentru grupul consonantic ps.
A devenit clasică şi clasificarea "cromatică" a lui Kirchoff
care, pentru a evidenţia diferitele tipuri de alfabete arhaice şi zonele
lor de răspândire a utilizat culorile verde, albastru închis, albastru
deschis şi roşu.
Astfel, alfabetele verzi sunt cele lipsite de grafeme
complementare şi sunt cele mai vechi alfabete din insulele Creta,
Melos şi Thera.
Alfabetele albastre aparţin grupului oriental. Alfabetele
albastru închis foloseau Φ (ph), Χ (ch), Ψ (ps), C (ks). Alfabetele
albastru deschis utilizau Φ (ph) şi Χ (ch), dar nu şi Ψ (ps) sau C (cs),
redate prin ΦΣ (ps) şi ΧΣ (ks).
Alfabetele roşii aparţin grupului oriental în care se utilizau Χ
(ks), Φ (ph) şi Ψ (kh), iar pentru ps ΦΣ/ΠΣ.
În privinţa redării grafice a vocalelor lungi e şi o se cuvin
următoarele lămuriri. Acelaşi grafem nota în multe părţi ale Greciei
arhaice atât pe e scurt, cât şi pe e lung deschis sau diftongul
impropriu ei. În celelalte părţi, E nota numai e scurt şi ei, în timp ce e
lung era redat de het. În cele din urmă, (het) s-a extins aproape în
85
toate alfabetele cu valoarea de e lung (eta). În unele zone, în care se

pierduse spiritul aspru (dialectele psilotice), se pare că avusese la
început şi valoarea lui h. În alte zone, este atestată o oscilare între
valoarea lui h şi valoarea eta pentru grafemul , iar la Taranto apare
foarte clară distincţia între = h şi H = eta.
A existat o situaţie asemănătoare şi în privinţa valorilor literei O
care avea valoarea lui omicron, dar şi a lui omega şi a diftongului
impropriu ου. Sunt cunoscute însă şi încercări de diferenţiere grafică.
Astfel, în Melos şi Cnidos = o şi ου, iar Ο = ω, în Ionia asiatică Ο = ο
şi ου, iar Ω = ω, în Paros şi Tasos Ω = ο şi oυ, iar Ο = ω. În cele din urmă,
s-a generalizat sistemul ionic în care o lung este exprimat prin Ω.
Aşa după cum a reieşit din situaţia alfabetului grec expusă mai
sus, acesta prezenta unele variaţii regionale care s-au menţinut în
perioada arhaică (secolele VIII-VI a.C.), dar şi în secolul de aur al
civilizaţiei clasice. Apoi alfabetul utilizat în strălucitul centru al culturii
greceşti, Miletul ionic, a devenit alfabetul întregii lumi elenofone.
Alfabetul utilizat de milesieni era de tip "albastru închis" după
clasificarea lui Kirchoff, cu precizarea că grafemele #şi koppa (|)
fuseseră eliminate, având doar valoare numerică (# = 6; | = 90). În
403/402 a.C. Archinos, sub arhontatul lui Eucleides, "i-a convins pe
atenieni să folosească literele ionienilor", cu alte cuvinte să
înlocuiască alfabetul atic de tip "albastru deschis", după clasificarea lui
Kirchoff cu cel milesian.
Reforma aceasta, numită impropriu "euclidiană" - în fapt ar fi
trebuit să se numească reforma archinică - consta în următoarele:
Γ vs. Λ pentru gamma, E nota numai pe ε, Η pe η, Λ vs. pentru
lambda, vs. ΧΣ pt. ks, ο numai pentru omicron, pentru ps,
Ω pentru o lung.
86
Fig.10 Scrierea literelor greceşti
87
(după
Fig. 11 Evoluţia alfabetelor între 1500 şi 1000 a.C.

W. M. Senner)
88
Fig. 12 Alfabetele semitice

(după I. J. Gelb)
89
Fig. 13 Tabel comparativ între alfabetele vest-semitice şi alfabetul grec

(după W. M. Senner)
90
Fig. 14 Familia vechilor scrieri alfabetice

(după I. J. Gelb)
91
Fig. 15 Silabarul cipriot
92
93
Fig. 16 Harta principalelor descoperiri privind evoluţia alfabetului grec

(după I. J. Gelb)
Fig. 17 Alfabetele arhaice

(după W. M. Senner)
94
3. Alfabete epichorice
A. Alfabete “verzi”
Creta
Tera
Melos
95
B. Alfabete “roşii”
Ahaia
Laconia
Arcadia
Elida
96
Eubea
Beoţia
Tessalia
Locrida
Siracusa
97
Rodos
C. Alfabete “albastre” (albastru închis)
Ionia asiatică
98
Corint
Sikion
Argos
99
D. Alfabete “albastre” (albastru deschis)
Atena
Egina
Naxos
Cnidos
100
IV CLASIFICAREA INSCRIPŢIILOR GRECEŞTI
Urmărind principiile generale şi criteriile care au stat la baza

alcătuirii acestei introduceri în epigrafia greacă, pe care le-am enunţat
deja la începutul acestei lucrări, în selectarea şi alegerea acelor
categorii sau grupe de inscripţii greceşti nu am întâmpinat, aşa cum
poate ne-am fi aşteptat, greutăţi insurmontabile. Aşa cum am arătat,
din punctul de vedere al informaţiei şi al mesajului transmis, textele
epigrafice cunosc o varietate nebănuită, începând de la epigrafele
care privesc planul politic şi până la cele referitoare la viaţa privată.
Din noianul de categorii de epigrafe greceşti (în măsura în care
împărţirea în categorii de inscripţii poate fi totdeauna argumentată),
le-am ales doar pe acelea care sunt mai relevante, atât din perspectiva
disciplinei pe care o abordăm, cât şi ca surse istorice de cea mai mare
importanţă.
Un alt criteriu de selecţie a fost acela al frecvenţei în care apar
unele categorii de inscripţii, cel puţin pentru epoca elenistică. Ţinem
să insistăm însă asupra faptului că, prin folosirea acestor criterii cu
care am operat selectarea categoriilor de inscripţii, am urmărit o
anumită "purificare" a mesajului transmis de sursele epigrafice
greceşti, ceea ce, în opinia noastră, ar trebui să sporească gradul de
accesibilitate al epigrafiei greceşti în rândul tinerilor istorici.
Orice selecţie, mai ales în cazul izvoarelor istorice, prezintă
avantaje şi dezavantaje. Ignorându-le parţial pe cele din urmă, am
considerat oportună analiza acelor categorii de epigrafe greceşti care
se constituie în surse istorice fundamentale, fără a minimaliza însă
câtuşi de puţin importanţa altor categorii, pe care, din raţiuni de ordin
metodologic, nu le-am inclus în lucrarea de faţă.
101
1. Decrete onorifice
Decretele, o categorie reprezentativă a epigrafiei greceşti, erau

acte oficiale emise de autorităţile politice şi administrative, de obicei
Sfatul şi Poporul (Adunarea) unei cetăţi (boulë kaì dêmouß). Textele
decretelor gravate pe piatră erau copii ale deciziilor acestor autorităţi,
păstrate în arhivele comunităţii. Termenul folosit în epoca greacă şi
elenistică pentru a desemna un astfel de document era yëfisma,
termen care, din punct de vedere etimologic, era în relaţie cu cel care
desemna instrumentul de vot (yëfoß).
Pséphisma desemna, aşadar, o decizie (a unei adunări) luată
prin vot şi se deosebea fundamental de termenul nomos prin care se
înţelegea o lege. După conţinutul lor, se pot deosebi decretele
onorifice şi decretele de proxenie, acestea din urmă fiind acordate
stăinilor care, prin activitatea lor, contribuiau, într-un fel sau altul, la
prosperitatea cetăţii.
Centralizarea politică şi administrativă din epoca elenistică au
impus uniformizarea formularistică a textelor acestor decrete, ceea ce
însemna folosirea, aproape fără excepţii, a aceloraşi formule de
introducere a părţilor componente ale acestor decizii. Decretele
onorifice erau alcătuite din patru componente fundamentale, aşa cum
rezultă din prezentarea de la jos.
Părţile componente şi formulele introductive

ale unui decret elenistic
I PREAMBUL
I.1. Invocaţie: Qeóß sau Qeoí (Zeului !; Zeilor !)
’Agaqç túxh sau ’Agaqêi túxhi
102
sau
’Agaqeî túxei (Noroc bun !)
I.2. Titlul: numele arhonţilor, al secretarului sau al
preşedintelui adunării
I.3. Formulă de sancţiune:
Édocen + dativ (decret/hotărâre a...);
eÎpen (cutare) a propus/a făcut propunerea
II MOTIVAŢIA – considerentele care motivează decizia

™peidë (întrucât ...):
perì Ôn (în legătură cu...)
III REZOLUŢIA
dedóxqai têi boulêi kaì tôi dëmwi (Sfatul şi Poporul au găsit cu
cale ...)
IV DECIZIA
Decizia Sfatului este formulată la infinitiv, dependent de
dedóxqai; decizia poate fi urmată de diverse dispoziţii particulare, la
imperativ.
EXEMPLIFICARE
Histria: ISM, I, 8 (sec. III a.C.)
Edoce têi boulêi kaì tôi dëmwi ™pimhni-

eúontoß Qeokrítou, Puqotélhß ’Arxeló-
xou eÎpen•™peidç Diódwroß Qrasuklé-
ouß, Prókritoß Ferekléouß, Kléarxoß
5 ’Aristomáxou taxqénteß présbeiß
103
©pèr tôn ¦mërwn pròß Zalmodegi-

kon ˜pedëmhsán te dià têß pole-
míaß pánta kíndunon ©pomeínan-
teß kaì pâsan proqumían parasxó[me]-
10 noi ™komísanto toùß ¦mërouß, Ónta[ß]
pleíouß Ç ™cëkonta, kaì tàß prosódou[ß]
sunépeisan ˜podoûna[i a] tòn tôi dë-
mwi, dedóxqai têi bou[l]êi [ka]ì tôi dëmwi
ñagráyai aƏtoùß kaì ™kgónouß eƏeurgé-
15 taß toû dëmou kaì st[e]fanoûsqai aƏ-
toùß kai ™kgónouß ™m pâsi toîß qeátroiß
xrusôi stefánwi di’ñdragaqían kaì
eÚnoian tçn eœ[ß] tòn dêmon, †pwß filo-
timôntai kaì o¥ Álloi perì tçn pólin eœdó-
20 teß †ti ¦ dê[moß] timâi toùß ˜gaqoùß Án-
draß ñagráyai dè toùß £gemónaß tò yë-
fisma eœß [stëlaß d]úo kaì stêsai tçm mèn
[™]n têi ˜gor[âi pr]ò têß stoâß, tçn dè prò toû
[b]wmoû toû Di[òß] toû Poliéwß.
Traducere 23 :
I "Decret al Sfatului şi al Poporului. Sub preşedenţia lui

Theocritos, Pythoteles al lui Archelochos a propus:
II Întrucât Diodoros al lui Thrasycles, Procritos al lui
Pherecles şi Clearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la
Zalmodegikos în privinţa ostatecilor, au călătorit prin ţară duşmană şi -
înfruntând primejdii de tot felul şi dând dovadă de cea mai deplină
23 Pentru o mai bună înţelegere a textului acestei inscripţii au fost delimitate cele
patru părţi ale decretului (I = preambul; II = motivaţia; III = rezoluţia; IV = decizia) prin
caractere diferite.
104
râvnă - au adus înapoi ostatecii (fiind aceştia la număr de peste şaizeci),

convingându-l totodată pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile,
III Sfatul şi Poporul să găsească cu cale
IV ca aceştia şi urmaşii lor să fie înscrişi printre
binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ei şi urmaşii lor, la toate
spectacolele de teatru, pentru bărbăţia şi râvna faţă de Popor,
pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscând că Poporul cinsteşte pe
bărbaţii vrednici, să se îndemne a sluji cetatea. Hegemonii să
poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două lespezi,
din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în
preajma altarului lui Zeus Polieus".
Epigrafa de mai sus prezintă o dublă importanţă: din punctul de

vedere ale informaţiei istorice şi din perspectiva raporturilor şi a
realităţilor politice din regiunea Dunării de Jos în epoca elenistică.
Este vorba, în primul rând, de problema protectoratului pe care l-au
impus dinaştii geţi sau traci, după încetarea stăpânirii macedonene la
Pontul Stâng, asupra oraşelor greceşti din această zonă. Textul
menţionează solia histriană pe lângă basileul get Zalmodegikos,
trimisă cu scopul de a-l convinge pe acesta să restituie veniturile
cetăţii (se înţelege că acestea fuseseră prădate), precum şi pentru a-i
elibera pe ostatecii histrieni.
În ce priveşte problema ostatecilor, textul confirmă statutul de
protectorat pe care trebuie să-l fi avut Histria în epoca respectivă,
statut impus în urma unei alianţe, în care se prevedea, fără îndoială,
luarea de ostateci în cazul nerespectării unor clauze. Din tonul
decretului rezultă cu claritate, ca şi din alte decrete histriene sau din
alte oraşe vest-pontice, starea economică precară a cetăţii în secolul
III a.C., aflată practic la cheremul unor dinaşti geţi sau traci.
Din decizia decretului rezultă şi alte informaţii interesante
105
pentru Histria în epoca elenistică. Se menţionează astfel spectacolele

dramatice organizate în oraş, dar mai ales agora cetăţii, precum şi
altarul templului lui Zeus Polieus. Placa de marmură a fost
descoperită în zona sacră de epocă greacă a Histriei, chiar lângă un
altar, ceea ce a adus precizări topografice importante pentru
monumentele sacre histriene.
În sfârşit, decretul confirmă prezenţa la Histria a unui templu
dedicat lui Zeus Polieus, ca divinitate protectoare a cetăţii, alături de
Apollon Ietros.
2. Decrete de proxenie
Decretele de proxenie constituie o variantă a decretelor

onorifice, deosebită de acestea din urmă datorită statutului juridic, mai
precis al originii titularului: titularii decretelor de proxenie erau străini
de oraşul care emitea decretul, stabiliţi sau nu aici. Proxenia era
aşadar dreptul de cetăţenie pe care îl acorda un oraş unui străin şi, de
cele mai multe ori, şi urmaşilor acestuia. Acest drept era însoţit de o
sumă de avantaje şi imunităţi fiscale. Proxenia era acordată străinilor
care, în vreun fel sau altul, s-au remarcat prin fapte demne de laudă
faţă de oraşul care emitea decretul respectiv.
EXEMPLIFICARE
Tomis: ISM, II, 5 (aproximativ anul 100 a.C.)

’Epì ¥érew ’Apóllwnoß [toû metá tòn deîna]
Árxonteß eÎpan•’Epeid[ç Nîloß toû deînoß]
Turanóß, ñçr kalòß kaì [˜gaqòß gegonõß]
kaì ™k progónwn ˜gaqô[n Ýn, parepidhmë]-
5 saß kaì pròteron ™n tñ [pólei £môn tën]
106
te ñastrofçn eÚtakt[on kaì sýfrona]

kaì ˜cían ˜mfotérwn ™p[oiësato tôn pó]-
lewn, xwrisqeíß te eœß [tçn ¢autoû patrí]-
da eÚnoun kaì próqumo[n eœß prágmata]
10 têß pólewß parésxe[to ¢autòn pantaxêi]
kaì légwn ˜eì kaì prás[swn tà béltista
diateleî eƏapodeikn[úmenoß ¢autoû]
tç{i}n eÚnoian kaì kat’ œ[dían toîß ™ntug]-
xánousi tôn polei[tôn kaì kaqólwß têi]
15 pólei• pántwn te t[êß pólewß ™mpórwn]
tôn eœß ’Olbían pólin p[leóntwn pronoôn]
kaì prostatôn diatel[eî spoudêß kaì]
filot[e]imía[ß] oƏqèn ™[nleípwn aƏtoîß, É]-
graf[e]n dè[ß po]t[e toîß Turanoîß Édoce né]-
20 mein, tàß a[Ətàß timàß toîß Tomítaiß didós]-
qai• †pwß [oÛ]n k[aì ¦] dêm[oß faínhtai ˜eì]
timôn toùß kaloùß ksì ˜g[aqoùß Ándraß]
kaì gnhsían eÚnoian prosf[eroménouß]
eœß tà têß pólewß prágmat[a• túxhi ˜ga]-
25 qêi, dedóxqai tôi dëmw[i ™phinêsqai]
men ™pì toútoiß Nîl[on toû deînoß]
dedóxqai, dè aƏtþ kaì [™kgónoiß proce]-
nían, politëan, œsot[éleian, Énkthsin]
™ngaíwn, díkaß p[r]o[d]í[kouß, eÍsploun kaì]
30 Ékploun polémou kaì [eœrënhß ˜suleí
kaì ˜spondeíA eÎnai dè aƏ[tôi Éfodon]
™pì tèn boulèn kaì tòn d[êmon prýtwi me]-
tà tà ¥eráA ™ngráyai [dè tò yëfisma toûto]
eœß telmôna leukoû líqo[u kaì ñastêsa
35 ™n têi ˜gorâi tò dè ñálw[ma eÎnai DDDD (?).
107
Traducere:
"În timpul când era preot Apollon, după ..., arhonţii au propus:
având în vedere că Nilos al lui ... din Tyras, fiind bărbat onorabil şi de
ispravă şi trăgându-se din strămoşi onorabili, locuind temporar şi mai
înainte în oraşul nostru, s-a comportat cuviincios, cu înţelepciune şi cu
demnitate faţă de ambele oraşe, iar (după aceea), chiar după ce a
plecat în oraşul său natal s-a arătat, în orice împrejurare, binevoitor şi
plin de râvnă faţă de interesele oraşului nostru şi, întotdeauna, cu
vorba şi cu fapta, continuă, în mod strălucit, să-şi arate bunăvoinţa sa
şi faţă de oricare dintre cetăţenii noştri, în particular, şi, în general,
faţă de oraşul nostru; de asemenea, fiind prevenitor faţă de toţi
negustorii din oraşul nostru, care navighează spre oraşul Olbia, şi,
intervenind pentru ei, continuă, cu zel şi generozitate, neneglijând
nimic care să le fie de folos; a propus, de asemenea, ca aceleaşi
privilegii pe care le-au decretat cândva pentru cei din Tyras, să se
acorde şi tomitanilor; în sfârşit, pentru ca şi poporul nostru să se arate
că cinsteşte întotdeauna pe bărbaţii onorabili şi de ispravă şi care
manifestă o sinceră bunăvoinţă faţă de interesele oraşului nostru -
noroc bun- să hotărască poporul:
să se aducă, pentru acestea, laudă lui Nilos, (fiu) al lui ... şi
să i se acorde lui şi urmaşilor lui, proxenie, cetăţenie, egalitate la
impozite, dreptul de a achiziţiona bunuri imobile, întâietate în justiţie,
intrare şi ieşire din portul nostru, în timp de război şi în timp de pace,
în toată siguranţa şi fără vreo formalitate; să aibă el, de asemenea,
acces la sfat şi în adunarea poporului, cel dintâi, după discutarea
problemelor religioase. Acest decret să se graveze pe o placă de
marmură albă şi să se aşeze în piaţă, iar cheltuielile să fie de 40 ?
[drachme ?]".
Inscripţia de la Tomis atestă o intensă activitate economică
susţinută între acest oraş şi Tyras, o altă colonie milesiană din vestul
108
Mării Negre. Titularul decretului, Nilos al lui cutare (patronimicul nu s-a

păstrat pe piatră), s-a remarcat în mod deosebit prin înlesnirile pe
care le-a oferit negustorilor (emporoi) histrieni – în particular, dar şi în
general - în tranzaţiile comerciale cu Olbia. Această informaţie oferă
câteva repere ale vieţii economice, cu privire specială asupra relaţiilor
comerciale, din oraşele vest-pontice la sfârşitul epocii elenistice.
Pentru meritele sale, Nylos a primit cetăţenia histriană,
beneficind astfel de egalitate în cazul impozitelor, dreptul de proprietate
asupra bunurilor imobile, avantaje juridice şi, mai ales – un mare
avantaj de natură fiscală/vamală – scutirea de taxe vamale pentru
importurile şi exporturile pe care le controla, atât în timp de pace,
cât şi în timp de război.
Prin dobândirea cetăţeniei histriene, Nylos putea accede la
structurile politice ale Histriei (adunarea poporului în primul rând, dar
şi sfatul) şi se putea implica, cu drepturi depline, în problemele
religioase ale cetăţii.
3. Dedicaţii onorifice
Inscripţiile onorifice, cunoscute sub denumirea de tituli

honorarii, cuprind o paletă foarte largă de dedicaţii, având un caracter
public sau privat, grupate, în general, tematic. Ele pot fi recunoscute,
de cele mai multe ori, prin formula introductivă ’Agaqêi Túxhi sau
’Agaqñ Túxü, care se traduce „Noroc bun !“.
Abundenţa inscripţiilor onorifice face destul de dificilă
sistematizarea formulelor pe care acestea le conţin. Pe de altă parte,
nu dispunem de suficiente criterii după care să se opereze o distincţie
clară între această grupă de inscripţii şi decretele onorifice, prezentate
mai sus. Cele mai multe dintre ele sunt inscripţii în proză, dar nu
lipsesc nici textele în versuri.
109
Iniţial, în epoca arhaică şi în epoca clasică greacă, tituli

honorarii cuprindeau formule foarte simple, pentru ca, treptat,
începând cu epoca elenistică, acestea să-şi dezvolte registrul de
formule onorifice. Cei cărora li se dedică astfel de inscripţii, în general
personalităţi politice, regi sau comandanţi militari – în epoca elenistică
– împăraţi sau guvernatori ai unor provincii – în epoca romană – sunt
onoraţi, de cele mai multe ori, prin altare votive, dar şi statui, sau,
în anumite cazuri, prin monumente publice: fântâni monumentale,
bazilici, băi publice.
În epoca Principatului, când cultul imperial este tot mai bine
organizat, s-a instituit o anumită convenienţă, transformată, treptat,
în obligaţie civică, a comunităţilor urbane, dar şi rurale, de a dedica
împăraţilor şi familiilor lor altare votive, atât periodic, cu ocazia unor
sărbători recunoscute, cât şi ocazional.
EXEMPLIFICĂRI
Histria: ISM, I, 80
[’Ag]aqê[i Túxhi]
tòn u¥òn toû qe[io]-
tátou AƏtokrát[o]-
roß L. Septimí[ou]
5 Seouëro[u] Pert[ína]-
koß M. AƏrël[ion]
’Antwneînon K[aí]-
sara Sebastòn [bou]-
lç dêmoß ’Is[tri]-
10 anôn
Traducere:
110
"Noroc bun ! Sfatul şi Poporul histrienilor cinstesc pe Cezarul

August Marcus Aurelius Antoninus, fiul dumnezeiescului împărat
Lucius Septimius Severus Pertinax."
Acest altar votiv a fost descoperit de Vasile Pârvan în zidul de

incintă din epoca romană târzie de la Histria, fiind refolosit, ca multe
alte inscripţii gravate pe blocuri de mari dimensiuni, ca material de
construcţie. Altarul a fost ridicat în cinstea lui Caracalla, într-o
perioadă în care acesta purta titlul de Caesar (Kaísar), dar nu era
încă asociat la domnie de către tatăl său, Septimius Severus,
adică în anii 196-198 p.C. Titlul de Sebastóß, cu care este onorat
Caracalla în această inscripţie de către histrieni, reprezintă o greşeală
a autorităţilor locale, deoarece Caracalla va primi acest titlu după anul
198 p.C.
Histria: ISM, I, 82
[’Agaqêi Túxhi]
[‘Upèr têß tôn qeiotátwn aƏt]o[kra]-
[tórwn neíkhß te kaì t]úxhß
[kaì aœwníou diamonêß, Lou]kíou Se-
5 [ptimíou Seouërou kaì Márk]ou AƏrhlí-
[ou ’Antwneínou Sebastôn Pa]rqikôn me-
[[gístwn kaì Loukíou Septimíou Géta]]
[Kaísaroß kaì ’Ioulíaß Dómn]hß Seba[s]-
[têß, qeiotáthß mhtròß ká]strwn, kaì
10 [©pèr têß ¥erwtáthß s]unklëtou
[kaì ¥erôn strateumá]tw[n k]aì ©pè[r]
toû diépontoß tçn ™parxeían ©patikoû]
111
-----------------------------
Traducere:
"Noroc bun ! Pentru izbânda, norocul şi veşnica dăinuire a
dumnezeieştilor împăraţi, auguştii L. Septimius Severus şi M. Aurelius
Antoninus, mari biruitori ai parţilor, şi a cezarului L. Septimius Geta, şi
a Iuliei Domna, dumnezeiască mamă a taberelor, şi pentru presfinţitul
Senat, şi pentru guvernatorul provinciei consularul...".
Inscripţia este dedicată familiei imperiale formată din:

Septimius Severus şi Caracalla (M. Aurelius Antoninus) în calitate de
Auguşti, Lucius Septimius Geta, în calitate de Caesar, şi Iulia Domna,
soţia lui Severus. Motivul ridicării de către histrieni a acestui altar votiv
poate fi dedus din epitetul Parthicus Maximus pe care îl poartă cei doi
împăraţi asociaţi la domnie, Septimius Severus şi Caracalla (Parqikoì
mégistoi). Este vorba despre campania victorioasă a acestora
împotriva parţilor, din anul 198 p.C., încheiată cu ocuparea oraşului
Ctesiphon de pe Eufrat. Altarul a fost închinat celor doi împăraţi cu
prilejul vestirii, în tot Imperiul, a cuceririi oraşului Ctesiphon, important
punct strategic la graniţa cu regatul parţilor.
4. Dedicaţii către divinităţi
În această grupă de inscripţii sunt cuprinse tituli honorarii

închinate unor divinităţi, zei şi zeiţe, genii şi eroi. Începând cu sfârşitul
epocii elenistice, formula introductivă ’Agaqê Túxhi se generalizează.
Numele divinităţii este trecut în dativ, iar numele dedicantului la
nominativ. Dedicaţiile către divinităţi erau opera unor persoane
private, dar şi a unor asociaţii de adoratori ai cultului respectiv.
Motivele alcătuirii unor astfel de dedicaţii erau: construirea, repararea
112
şi, respectiv, înfrumuseţarea unui lăcaş de cult, ridicarea unei statui

sau a unui grup statuar, ori pur şi simplu pentru a ridica un altar în
cinstea unei divinităţi anume.
EXEMPLIFICĂRI
Histria: ISM, I, 137
Túxhi ˜gaqêi/ ‘Hlíwi Míqrä ñeikêtö./ ’Epì ¥é[r[ew ’Ioulíou

Seouëro[u]/ ©patikoû/
5. o…de suneisëneg[ka]n eœß t[çn]/ [o]œkodomían toû ¥eroû/ sphléou
kaì [qeo]sébei/an, ©ph[r]etoû[nt]oß patròß/ [e]Əseboûß
M[en]ískou Noumhní[ou]A/
10. [M.] OÚlp. ’Artemídwroß pontár[xhß]/ [‘I]ppóloxoß Puqíwnoß/
[K]árpoß ’A[p]ollodýrou/ [K]allístratoß ’Apollodýrou/
[A]Íl. Dionúsioß Dhmokrátou[ß]/
15. [’I]oúl. Bássoß b(enefikiárioß) ©patikoû/ [AƏ]rëlioß
Aœmilianóß/ [AÍ]l. Fírmoß, Dionúsioß Dionusod[ýrou].
Traducere:
"Noroc bun ! Soarelui Mithra, nebiruitul ! În anul sacerdoţiului lui
Iulius Severus, guvernator de rang consular al Moesiei Inferioare,
următorii au contribuit la construirea grotei sfinte şi la cinstirea Zeului,
prin grija cuviosului părinte Meniskos, fiul lui Numenios: Marcus Ulpius
Artemidoros, pontarh, Hippolochos al lui Pythion, Karpos al lui
Apollodoros, Aelius Dionysios al lui Demokrates, Iulius Bassus,
beneficiar consular, Aurelius Aemilianus, Aelius Firmus, Dionysios al
lui Dionysodoros".
Este vorba de un altar votiv dedicat lui Mithras, al cărui text

cuprinde amănunt preţioase pentru problema răspândirii acestui cult
113
oriental la Histria. Inscripţia precizează faptul că un grup de adoratori

ai acestui zeu a strâns bani pentru construirea unui templu, care imita
grota naturală specifică cultului mithraic. La sfârşitul dedicaţiei se află
o listă cu numele donatorilor, dintre care doi (Ulpius Artemidoros şi
Dionysios al lui Dionysodoros) figurează printre membrii de onoare ai
gerusiei histriene din anul 138 p.C., făcând deci parte din elita cetăţii.
’Agaqê Túxhi
2 ‘Ierwménwn
Dioskórwn tò d´
4 ’Artemeiseônoß,
AƏr(ëlioß) ’Asiárxhß Xar-
6 mídou, fulêß ‘Rw-
maíwn, ¥erateúsaß
8 ñéqhka Dionúsö
Traducere:
"Noroc Bun ! În anul când Dioscurii erau preoţi eponimi pentru

a patra oară, în luna Artemision, Aurelius Asiarches, fiul lui
Charmides, din tribul romanilor, la ieşirea din preoţie a închinat
această lespede lui Dionysos".
’Agaqñ Túxü
Poseidôni ‘Elikwníö Títoß AÍlioß Min[oukianóß],
pontárxhß têß Pentapólewß ˜pò [patròß kaì]
114
¥ereùß toû qeoû dià bíou tòn telamôn[a kaì tò Ágalma]

5 toîß sunmústaiß ñéqhka. ‘Ierás[anto toû qeoû o…de]A
[B]írrioß Léwn, pontárxhß, ¥erasá[menoß]A
[A]Ər(ëlioß) Diogénhß Trúfwnoß, ¥era[sámenoß]A
[A]Ər(ëlioß) Markianòß ’Artemid[ýrou - - - ]
[AƏr(ëlioß) ‘Ermá]filoß Dionusíou - - - - - - - - - - - - ]
10 [AƏr(ëlioß) Pon]tianòß Kra[tínou - - - - - - - - - - - - - ]
[AƏr(ëlioß) Dion]usód[wroß - - - - - - - - - - - - - - - - - ]
Traducere:
"Noroc bun ! Eu, Titus Aelius Minucianus, conducător din

strămoşi al Pentapolei şi preot pe viaţă, < închinatu-am > lui Poseidon
Heliconios această lespede şi statuia pentru bunăstarea tovarăşilor de
credinţă. Slujit-au Zeului cei ce urmează:
Birios Leon, pontarh, fost preot;
Aurelius Diogenes al lui Tryphon, fost preot;
Aurelios Marcianos al lui Artemidoros;
Aurelios Hermaphilos al lui Dionysios ...
Aurelios Pontianos al lui Cratinos ...
Aurelios Dionysodoros ..."
Inscripţia prezintă un dublu interes. Mai întâi este atestat la

Histria, în epoca romană, prezenţa cultului lui Poseidon Heliconios,
străveche divinitate ioniană. Adoratorii acestui cult formau o asociaţie,
din care făceau parte semnatarii acestei dedicaţii. În al doilea rând,
merită reţinută calitatea de şef al Pentapolei pe care o avea Aelius
Minucius, adică de conducător al alianţei numite “Pentapolis”, din care
făcea parte şi Histria, alături de Tomis, Callatis, Odessos şi Dinysopolis.
115
5. Tratate
Tratatele de alianţă erau documente cu valoare juridică,

încheiate între două cetăţi cu scopul de a garanta, fie pe o perioadă
nedeterminată, fie pe timp limitat, alianţa şi buna înţelegere stabilite
între acestea. Termenii în care era încheiat, precum şi condiţiile şi
clauzele precise stipulate în text, îmbracă o gamă extrem de variată
de formule. De obicei însă textele tratatelor cuprindeau motivaţia
încheierii documentului, clauza propriu-zisă privind alianţa, ca şi
jurămintele reciproce care consfinţeau respectarea tratatului. În cele
mai multe cazuri tratatele de alianţă erau încheiate în urma unor
tratative diplomatice purtate de solii uneia din cetăţi. Aceştia, la
încheierea misiunii, erau onoraţi de comunitatea din care proveneau
ca cetăţeni de vază şi de mare folos cetăţii.
În epoca elenistică, datorită instabilităţii accentuate a cadrului
politic şi diplomatic general, sistemul alianţelor politice şi militare
s-a generalizat, iar frecvenţa cu care se încheiau tratatele de alianţă
era aproape egală cu frecvenţa cu care se desfăceau acestea. Este,
de altfel, şi epoca în care din ce în ce mai multe războaie între diferite
cetăţi erau declanşate în ciuda tratatelor de alianţă şi fără o declaraţie
formală de război.
EXEMPLIFICARE
Athena (aproximativ 445 a.C.) IG2 52
116
Traducere:
“Solii din Leontinos care au făcut o alianţă şi jurământ au fost

Timenor, fiul lui Agatocles, Sosis, fiul lui Glaukios, Gelon, fiul lui
Echsekestos, secretar fiind Theosimos din Tauriscos. În timpul
arhontatului lui Aphseudes, iar Critiades era secretar al consiliului.
Au fost de acord Consiliul şi Poporul, tribul Acamantis deţinea pritania,
Charias era secretar, Timochxenas era preşedinte, Calias a propus:
să existe o alianţă între atenieni şi leontini: să fie formulat şi acceptat
117
un jurământ. Atenienii să jure: faţă de leontini vom fi aliaţi drepţi, fără

vicleşug şi fără vătămare. Leontinii jură la rândul lor: faţă de atenieni
vom fi aliaţi pentru totdeauna, fără vicleşug şi fără vătămare”.
Acest tratat de alianţă reflectă interesele atenienilor în Magna
Grecia şi Sicilia, interese manifestate mai ales în timpul perioadei
numite “Pentekontaetia” când, la iniţiativa Athenei, a fost fondată, în
anul 446/5 a.C., colonia panelenică de la Thourioi, în teritoriul cetăţii
Sibaris. S-a presupus, cu argumente pertinente, că acest tratat s-a
încheiat imediat după acest eveniment, în jurul anului 440 a.C.
6. Inscripţii funerare
Inscripţiile funerare (tituli sepulcrales) constituie grupul cel mai

numeros de epigrafe greceşti, ca, de altfel, şi în cazul inscripţiilor
latine. În ciuda numărului lor foarte mare, pietrele de mormânt nu sunt
inscripţii istorice, dar conţinutul lor nu este de loc lipsit de importanţă.
În general, inscripţiile funerare prezintă o relativ mică varietate de
formule introductive, respectiv de încheiere.
Dintre formulele de introducere cea mai frecventă este ™ntáde
keîtai … (“aici zace…”). În urma unor contacte cu cultura romană, în
zonele elenofone ale Imperiului a fost transpusă relativ frecvent
formula latină Dis Manibus (“Zeilor Mani” - subpământeni) în limba
greacă, sub forma Qeoîß Kataxqoníoiß (“Zeilor subpământeni”). Alte
formule întâlnite în epigrafele funerare greceşti sunt: mnëmhß xárin
(“memoriei sale”), sau, aproape în toate cazurile, xaîre - “fii sănătos
(trecătorule)” sau "fii fericit (trecătorule)".
Inscripţiile funerare în versuri (epitafele funerare) au devenit o
adevărată modă începând cu secolele II-I a.C. şi, mai ales, în epoca
romană. Multe dintre ele sunt de o valoare literară îndoielnică,
dar există şi suficiente epigrafe funerare de o deosebită calitate,
118
importante chiar pentru istoria literaturii greceşti. Nu în ultimul rând,

trebuie amintit faptul că unele pietre de mormânt prezintă o valoare
artistică deosebită prin faptul că textele funerare sunt însoţite de
reliefuri sau alte simboluri figurate, reprezentând scene de banchet
funerar, figura defunctului, scene de familie etc.
Unele texte funerare conţin informaţii privind profesia şi condiţia
socială a defuncţilor, circumstanţele în care cei în cauză au murit.
Acestea sunt, însă, destul de rare, majoritatea epigrafelor funerare
având texte lacunare care se reduc, de cele mai multe ori, doar la
numele defuncţilor.
EXEMPLIFICĂRI

Q(eoîß) kataxqoníoiß)
’Alesándra
’Alesándrö ‘H-
rakléwntoß, t-
5 þ patrineî kaì
gerousastñ,
tçn sorón Éq-
hke. Xere.
Traducere:
"Zeilor subpământeni. Alexandra a pregătit sarcofagul lui
Alexandru, fiul lui Herakleon, părintele ei, membru al gerusiei. Fii
sănătos".
119
‘Hdísth
Eaugóro
qugáthr
Tíß qn[htôn kradíhß o‰twß ™kú]-
5 rhsen ñoíktou, †stiß À[n]
oƏk ™pì soí, parqéne, dákru [xéoi];
º kállei kósmwi te moloûs’ ˜eì [™l]-
pída dóchß ‘Hdísth prò gámw[n]
Ýlesaß £likían.
Traducere:
"Hediste, fiica lui Evagoras. Care dintre muritori a avut parte de

o inimă atât de împietrită încât să nu verse lacrimi pentru soarta ta,
copilă ? Tu, care prin frumuseţe şi cuminţenie îndreptăţeai oricâte
nădejdi, Hediste, ţi-ai prăpădit tinereţea înainte de a atinge vremea
nuntirii..."
Tomis: ISM, II, 173
μHrwsi/ xqoníoiß•/ ’Asklhpiádhß Fla/ouía ’Akulính zhsá/sh Éth h´/

kaì ’Ioulíw AƏgou/rínw zësanti Éth/ dúw œdíoiß tékto/iß mnëmhß xárin/
ñésthsen.
Traducere:
"Eroilor subpământeni ! Asclepiades a ridicat [acest
monument], ca amintire, copiilor săi: Flavia Aquilina, care a trăit 8 ani,
şi Iulius Augurinus, care a trăit 2 ani".
120
Tomis: ISM, II, 179
Markianòß Markia-
noû fulêß ’Argadéwn
grammateúsaß kateskeú-
asa (sic) zôn kaì fronôn stë-
5 lhn [™]autô - - - -
Traducere:
"Marcian al lui Marcian, din tribul Argadeis, fost secretar, am
construit (?) [acest monument], în viaţă fiind şi în deplinătatea
facultăţilor, pentru el însuşi - - - ".
Tomis: ISM, II, 188
Speírato mèn Suríhß me Ne< ë >

póliß eƏruáguia/
pleíona d’aÛ pátrhß
™stefán[ws]e Tomeúß,/
5 º m’ Állwn metrópwn
pléon eÍside kosmhqénta/
xruseíoiß stefánoiß
porfuraíoiß te péploißA/
Dìß hàr ™pontárxhsa
10 kaì ›Araiwß Âqla ™télesa,/
prìß telésaß ˜rxçn
kaì póli[n] oƏx ©brísaßA/
Taûta d’ panta ñ[ú]saß
fqónw plhgeìß nemesëq[hn],/
15 ˜lla qeôn boulâiß ™xqr[aîß]
121
yuxaì memárante[i]./
›Arewß ˜qlhtêreß o¼ ™moì
stadíoißi daménteß/
mnëmhn kñ qanátw
20 toûto férousi géraß.
Traducere:
"Naştere mi-a dat a Siriei Neapolis, cea cu străzi largi, dar,

după aceea, mai mult decât propria-mi patrie, m-a încununat Tomis,
care, mai mult decât pe alţi muritori, m-a împodobit cu coroane de aur
şi veşminte de purpură. Căci de două ori am fost pontarh şi am dat
luptele lui Ares (= de gladiatori), am fost de trei ori arhonte şi n-am
adus nici un prejudiciu oraşului. Împlinind toate acestea, m-am
indignat căzând [totuşi] victimă a invidiei, dar, prin voinţa potrivnică (?)
a zeilor, patimile s-au potolit.
Luptătorii lui Ares, puşi la dispoziţia mea în stadion, mi-aduc
chiar mort, ca amintire, acestă cinstire".
Tomis: ISM, II, 368
Tòn k]leinòn ™so[ræß -- - -- --, Ô

p[arodîta,
keím[enon ™n iqiménoiß e[Íkason
½n skubáloi[ßA
5 z[çsanta semnôß tòn makárw[n
bíotonA
™n dè brotoîß Ëqlhsa kamýn,
™pórisson panta
kaì [filí]hn Ëskhsa, p[í]steiß
122
10 dè f[ílwn ™sá]wsa
kaì prwlipõ[n Proùsh]ß Bei-
qu[n]í[doß e¥eròn]Ástu
Ëluton eœ[ß Tómewß] polu-
kúd[iston póli]n Énqa
15 gnýrimoß [™nnaétaiß] aœeì
kaì [™pëlusin Ëm]hnA
nûn dè so[ròn naíw kaì] Élei-
ya m[élaqron Érmh]onA
q]áye dé[me storgêß x]árin
20 [™nqáde klein]ç Sëmh.
Traducere:
"Priveşti pe ilustrul ..., trecătorule, pe care reprezintă-ţi-l

zăcând, ca rămăşiţe, printre cei morţi. A trăit, cu demnitate, viaţa celor
fericiţi (= avuţi). Printre muritori, am luptat muncind şi mi-am procurat
toate (cele necesare nevoilor mele). Am practicat prietenia şi am
păstrat încrederea prietenilor. Părăsind sacrul oraş Prusa din Bithynia,
am ajuns în prea gloriosul oraş Tomis. Aci am fost întotdeauna un
cunoscut printre cetăţeni, chiar străin fiind (?) Acum locuiesc în sicriu
şi am lăsat casa pustie. M-a înmormântat aci, în semn de dragoste,
ilustra Seme."
7. Liste de nume
Participarea activă a cetăţenilor din oraşelor greceşti la viaţa

politică, administrativă, la sărbătorile religioase sau la concursurile
atletice şi la cele dramatice, reprezenta pentru greci o datorie civică
de cea mai mare însemnătate şi era înregistrată în memoria colectivă
123
a cetăţii prin mai multe variante. Una dintre ele era aceea de a se
publica periodic liste de magistraţi, liste de efebi sau liste ale
membrilor unor asociaţii de adoratori ai unei anumite divinităţi. Aceste
liste de persoane constituie documente istorice preţioase nu numai
pentru cunoaşterea evoluţiei instituţiilor laice şi religioase la un
moment dat, ci şi pentru reconstituirea structurii populaţiei într-o
anumită epocă. În acest ultim caz este vorba de studiile
prosopografice care nu pot fi imaginate fără sursele epigrafice.
Prosopografia este o disciplină conexă epigrafiei (prósopon =
înfăţişare, persoană; gráfein = a descrie) şi are ca obiect de studiu
persoanele sau, mai degrabă, personalităţile dintr-o anumită zonă sau
cetate antică şi într-o perioadă istorică dată, ca şi totalitatea
persoanelor dintr-o categorie socială sau profesională Inscripţiile
greceşti numite albume (catalogi) – listele de nume contribuie într-o
măsură considerabilă la evidenţierea prosopografiei locale sau străine
dintr-o cetate greacă.
EXEMPLIFICARE

[- - - - - - - - - - - -]SAMO[- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - ]
[- - - nikësan]teß ™pì ˜gwnoqéto[u- - - - - - - - - - - - - - - -]
[- - - -], prostatoúntwn dè M. O[Əl. ’Arte]-
[mi]dýrou, prýtou pontárxou kaì u¥o[û têß]
5 [p]ólewß, M. OƏlp. Kallistrátou, M. OƏl. Sa[bei]-
[ni]anoû, M. OƏl. Praísentoß, M. OƏl. Germaniko[û],
[T.] Kominíou EƏcenídou newtérou, pontárxou,
[M.] OƏl. Dhmhtríou, Diogénou Kárpou, ’Artemi-
[dý]rou Kárpou, Kalpourníou Kárpou, ‘Hrod[ý]-
10 [ro]o Kárpou, Kallistrátou Kárpou. Aœl. ’Arte[mi]-
124
[dý]rou Dioskourídou, P. Aœl. Faidríou, Kárpou [’A]-

[po]llodýrou,Dionu[s]ío[u] Moirodýrou, Xairë[mo]-
[no]ß Papíou, Pwllíwnoß Mémnonoß, Qeokléou
[- -]IA, ˜rxierateúontoß P. Aœl. ‘Ekataíou, me-
15 [so]xorësantoß dè M. Aœl. OƏalerianoû, tòn ¥e-
[rò]n ˜gônaA nómata tô ¥erhsamén[w]n
[ka]ì su< n > agwnisaménwn kaì [f]iloteimisamé-
[nw]n [M.] OÚl[p.] OƏaleria[nóß]
[Pís]oß Glúk[w]n[o]ß, G. OƏalérioß Prókl[oß]
20 [- - - - - ]noß German[oû], ‘Rwmanòß Koíntoß,
[... . ]oß Menekrát[ou], LI ... LIS Kallikéou
Traducere:
"... biruitori la concursul sacru în timpul agonothetului..., fruntaşi

(ai asociaţiei) fiind M. Ulpius Artemidoros, prim pontarh şi fiu al cetăţii,
M. Ulpius Callistratos, M. Ulpius Sabinianus, M. Ulpius Praesens,
M. Ulpius Germanicus, Cominius Euxenides cel tânăr, pontarh, M.
Ulpius Demetrios, Diogenes al lui Carpos, Artemidoros al lui Carpos,
Aelius Artemidoros al lui Dioscurides, P. Aelius Phaidrias, Carpos al
lui Apollodoros, Dionysios al lui Moirodoros, Chairemon al lui Papias,
Pollion al lui Memnon, Theocles al lui ...; prim preot: P. Aelius
Hecataios, iar conducător al corului: M. Aelius Valerianus.
Numele foştilor preoţi ai asociaţiei, ale concurenţilor şi
membrilor de onoare: M. Ulpius Valerianus, Pistos al lui Glykon,
C. Valerius Proclos, ... al lui Germanos, Romanos al lui Quintus, ... al
lui Menecrates, ... al lui Callicles”.
125
8. Tabellae defixionis
EXEMPLIFICARE
Tăbliţă de plumb din Cipru - sec. III a.C. (A. Audollent, Defixionum
Tabellae2, Frankfurt 1967, nr. 22 )
126
Traducere:
“Demoni de sub pământ şi demoni care sunteţi taţi de taţi şi

mame duşmănoase de bărbaţi care aici zaceţi şi care aici staţi, luând
mai întâi sufletul întristat din inimă, înhăţaţi-i sufletul lui Ariston pe
care-l are împotriva mea, Soterianos Limbaros, şi mânia lui şi
scoateţi-i vlaga şi tăria şi făceţi-l rece şi fără glas şi neînsufleţit, rece
faţă de mine, Soterianos, zis şi Limbaros.
Vă jur pe zeii mari Masomasimablaboio mamaxo Eumazo
endenekoptura meloftemarar aku rasroeekamador mactuduras
kitorasa kefozon, zeiţă actamodoiralar aku raent aku ralar ascultă alar
uequearmalar caramefte, pământ Sisocor Adonia, cucmaterfes
termomasmar ascuquimanu filaesosi, zei subpământeni, scoateţi
127
sufletul lui Ariston şi pe fiul lui, Ariston, şi mânia pe care o are

împotriva mea, Soterianos Limbaros şi lepădaţi-l la paznicul
Hadesului, Matireuframenos la cel care se-ngrijeşte de poarta
Hadesului şi la închizăturile cerului, Sterxerx erexa Resicton
ardamactur pristeu lampadeu îngropaţi-l cu gemete pe cel înscris mai
sus în acest blestem fără vorbe. Vă jur pe regele demonilor surzi.
Ascultaţi numele cel mare, căci aşa vă ordonă Sisocor cel care
conduce la porţile Hadesului legaţi-l şi aduceţi-l la judecată pe
duşmanul meu Ariston, să piară graiul, sufletul, mânia pe care o are
împotriva mea, Soterianos Limbaros, ca Ariston să nu mi se poată
împotrivi prin nici o faptă.
Jur pe voi, demoni din cimitir şi morţi prin violenţă şi prematuri
şi lipsiţi de mormânt, pentru Resictone care a adus înapoi mădularele
Meliouchos şi chiar pe Meliohos.
Jur pe voi, cei de sub Acalemorfot care este singurul zeu de pe
pământ, Osus Esornofris Usrapio, săvârşiţi cele puse în scris.
Un mormânt foarte deplâns, zeii subpământeni şi Hecate Ctonia şi
Hermes Ctonios şi Pluton şi Eriniile subpământene şi voi care zaceţi
aici jos, morţi prematuri şi anonimi, Eumazo, lăsaţi-l fără glas pe
Ariston, care este împotriva mea, Soterianos Limbaros, Masomacos.
Vă încredinţez zălogul amuţit al lui Ariston şi daţi numele lui
zeilor subpământeni Alla alke şi lui Alkeo lalatanato lui Choura
(Chore) cu trei nume;aceştia vor lucra pentru mine şi-l vor face să
amuţească pe Ariston, duşmanul meu, Soterianos Limbaros la
judecată. Şi trezeşte-te pentru mine şi tu, cel puternic, rege al tuturor
Eriniilor.
Jur pe zeii Hadesului, Uquitu, dătător de morminte, Aotiomos
tioieioegooeoifri cel care are în cer împărăţia cerească Miotilamps.
Ia-o în cer şi de subpământeanul Sablenia Iao Sablefdauben
tanatoputoer. Jur pe tine Batimia ctaorookorbra adianako kakiabane
128
tennankra. Jur pe voi, zei supuşi de Cronos Ablanatanalba sisopetron,

luaţi-l pe Ariston la judecata intentată de mine, Soterianos Limbaros,
la judecată, Oeantiquerequer beballosalakamete şi tu care ai cheile lui
Hades, Resicton. Fă-mă să-mi împlinesc şi tu, Asmiatene…”
129
V LIMBA INSCRIPŢIILOR GRECEŞTI
1. Formarea şi clasificarea dialectelor greceşti
Când a apărut în istorie, greaca notată în alfabet se prezenta

sub forma a numeroase dialecte. Cercetătorii din domeniul istoriei
limbii greceşti şi-au pus problema dacă fenomenul de dialectizare în
cazul acestei limbi indoeuropene s-a produs într-un mod asemănător
cu cel cunoscut în perioada modernă. De multă vreme s-a observat,
însă, că există cel puţin câteva fenomene care ne indică faptul că
dialectele nu s-au format în Grecia ca în prezentul istoric, respectiv:
1. Coincidenţa dialectelor cu apartenenţa statală a unor teritorii;
2. Similitudinea marcată între dialecte vorbite în teritorii aflate la
mari distanţe între ele (cf. e.g. dialectul atic şi dialectul ionic);
3. Împrumuturile nu s-au efectuat întotdeauna între dialectele
învecinate.
Apariţia dialectelor greceşti a fost explicată în mod diferit. Astfel,

Paul Kretschmer (cf. Einleitung in die Geschichte der griechischen
Sprache, Göttingen, 1896) consideră că protogrecii au ocupat patria
lor istorică şi s-au răspândit ulterior în direcţia Aisiei Mici în trei valuri,
respectiv ionic, eolic şi dorian (aprox. între 1900-1100 a.C.).
Descifrarea Linearului B a dat la iveală ceea ce s-a numit dialectul
micenian care, împreună cu eolica de nord şi cu grupul arcado-cipriot
ar fi ilustrat, după cum consideră unii specialişti, idiomul vorbit de
ahei. Prin urmare, cronologia acestor valuri s-ar prezenta (cf. Lucia
Wald, Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-
europene, Bucureşti, 1987, 92) după cum urmează: primul val ar fi cel
130
ionian (sec. XIX-XVIII), al doilea cel aheean (sec. XVII-XVII, continuat

până în sec. al XIV-lea), urmat de valul vest-grecesc (sau dorian în
sens larg) extins pe perioada secolelor XII-X, pentru ca în secolele XI-
VIII să se fi produs contacte între aceste dialecte.
Se cuvine amintit şi faptul că unii specialişti consideră că încă de
la despărţirea din prezumtiva patrie primară indoeuropeană greaca se
prezenta sub formă dialectală, în timp ce alţii sunt de părere că
dialectizarea limbii greceşti s-ar fi produs în diverse zone situate pe
parcursul itinerarului dintre patria primară indoeuropeană şi patria
istorică a grecilor. Între aceştia din urmă se distinge John Chadwick
care consideră că patria primară greacă coincide chiar cu punctul
terminus al sosirii grecilor, respectiv Grecia propriu-zisă, de unde ar fi
începutul procesului de dialectizare.
Şi în ce priveşte dialectele nu există unanimitate de păreri.
Prezentăm câteva clasificări:
VEST-GRECEŞTI EST-GRECEŞTI
NORD-VEST GRECEŞTI ATTIC-IONIC

Focian Attic
Locrian Ionic
Elean Eolic
Nord-vestic grecesc Lesbic
Koinë
Thessalic
Beoţian
DORIC ARCADO-CIPRIOT
Laconian
Arcadic
131
Heraclean
Cipriot
Megaric
Argolic
Rodian, Cosian
Theran, Cirenaic
Cretan etc.
Pamphilian
(Cf. Carl Darling Buck, The Greek Dialects3, Chicago & London, 1965, 9).
(Cf. Geoffrey Horrocks, Greek. A history of the Language and its Speakers,
London and New York, 1997, p. 9).
132
(Cf. Gewrgíou Mpampiniýth, Sunoptikë istoría thß ellhnikëß glýssaß,

G'ékdosh, Aqëna, 1998, 101).
133
2. Elemente de dialectologie greacă
Diferenţieri dialectale
Diferenţieri fonetice
- Psiloza (căderea spiritului aspru) caracterizează dialectele est-ionic,
lesbic, elean, cipriot şi cretan; celelalte dialecte prezintă aspiraţia
iniţială („dialectele h“).
- # dispare de timpuriu în attic-ionic. Este absent în est-ionic, în Thera,
Rhodos, Cos. Notat b este atestat în laconian, cretan, în Argos,
Corcyra. În pamfilian # apare echivalat în unele cuvinte de
grafemul И, o variantă a acestuia întâlnindu-se şi în oraşele
cretane Eleuthena şi Naxos.
- # iniţial antevocalic este atestat în arcadian, cipriot, pamfilian,
thessalic (până ~ 400 a.C.), beoţian, focean (până ~ 400 a.C.),
locrian, elan, laconian (până ~ 400 a..), heraclean, argolic (până
~ 400 a.C.), corintian, megarian (în sec. al V-lea a.C., după care
dispare), cretan (până în sec. al II-lea a.C.).
- # intervocalic dispare mai rapid decât # iniţial. Este prezent mai ales
în cipriot. Atestat, de asemenea, în eubeic, thessalic, focean,
delfic, locrian, elean, laconian, argian, corinthian, corcyrean.
- # posconsonantic (n#, r#, l#, s#) este păstrat în corintian,
corcyrian, arcadian, beoţian, cretan, argolic.
- # anteconsonantic este notat în elean, cypriot, argian, arcadian,
cretan.
- Asibilarea (ti > si) se produce în attic, ionic, arcadian, cipriot, lesbic.
134
Diferenţieri morfologice
- La substantivele cu temele în a masculine, G. sg. este -an în
arcadian şi cipriot, faţă de -ew în celelalte dialecte.
- Filiaţia se exprimă cu genitivul singular al tatălui în majoritatea
dialectelor, însă în lesbic, thessalic şi beoţian prin adjectivare
patronimică.
- În ionic şi attic pronumele personal persoana I plural prezintă forma
£meîß/©meîß faţă de lesbic Ámmeß/Úmmeß, doric etc. ¡méß/©méß.
- Indicativul prezent al verbelor în w prezintă terminaţia -men în
dialectele attic, ionic, arcadian, cipriot, lesbic, thessalic, rhodian
şi beoţian, în timp ce în celelalte terminaţia corespunzătoare este
-meß (focean, laconian, heraclean, megarian, corintian, argolic
carian, theban, cyrenian şi cretan).
- Infintivul prezent al verbelor atematice se termină în -nai în ionic-
attic, arcadian şi cipriot, în timp ce în alte dialecte se termină în -
men (thessalic, beoţian şi cele mai multe dialecte vest-greceşti) -
mhn (cretan) sau -mein (Rhodos şi împrejurimi). În lesbic, cele
două terminaţii se combină: -menai.
- Articolul la nominativ plural mascullin şi feminin prezintă în dialectele
ionic, attic, arcadian, cipriot, lesbic şi cretan formele toí, taí.
- Viitorul “doric” în -sew este specific dilectelor vest-greceşti şi delfic,
cu excepţia dialectului locrian şi elean.
- Prepoziţia metá are echivalent pedá în lesbic, beoţian, arcadian (cu
căderea silabei finale), argolic, cretan şi theran.
- Prepoziţia próß (attic, ionic şi lesbic) are echivalent póß în arcadic şi
cipriot, prót’ în Argos, protí în cretan, pert’ în pamfilian.
135
Dialectele greceşti
Studiile de dialectologie referitoare la greaca veche au

evidenţiat numeroase dificultăţi referitoare la caracterizarea şi
atribuirea faptelor de limbă din întreg spaţiul elenofon. Deşi este
limpede că orice terminologie nu poate reflecta în totalitate
complexitatea, adeseori derutantă, a diferitelor atestări epigrafice,
suntem nevoiţi, din raţiuni didactice, să recurgem la o titulatură
clasificatorie convenţională. Am folosit, astfel, termenul de grup
dialectal, compus din două sau mai multe dialecte care, la rândul lor,
se subdivid în graiuri.
Grupul dialectal ionic-atic
Acest grup dialectal este cel mai bine cunoscut datorită unui
număr impresionant de inscripţii care se întind pe durata a mai multe
secole.
Concentrarea demografică din jurul Atenei, dimensiunile relativ
reduse ale Atticii au avut drept consecinţă şi o unificare lingvistică.
Deşi, fără îndoială, au existat urme ale diferenţierii de graiuri în
diferite localităţi atice, acestea nu au fost notate în scris. Dialectul atic,
considerat, în general, ca o variantă a ionicului, este cunoscut prin
numeroase inscripţii începând din secolul al VII-lea a.C. Fiind dialectul
cel mai bine cunoscut, limba greacă studiată în manualele de
gramatică reprezintă, de fapt, această formă dialectală, adică atică. La
rigoare, limba prezentată de gramatici trebuie definită ca “greacă
atică” 24 .
24 D. I. Mastronarde, Introduction to Attic Greek, Berkeley, Los Angeles, London, 1993,

passim.
136
Spre deosebire de atică, graiurile ionice sunt atestate în puncte

foarte îndepărtate unele de altele. În Grecia continentală nu există
nici o cetate de dialect ionic. S-au constatat trei diferenţieri principale
ale ionicului.
1 ionicul răsăritean sau ionicul din Asia Minor, care se vorbea
în cetăţile ioniene de pe coasta Asiei Minor şi insulele învecinate:
Samos, Chios, în coloniile acestora, îndeosebi cele din Hellespont,
Propontida şi Pontul Euxin.
2 ionicul central sau ionicul cycladic (vorbit în insulele Naxos,
Amorgos, Paros cu coloniile Thasos, Delos, Tenos, Andros, Ceos etc.)
3 ionicul vestic sau eubean, atestat în Chalcis, în coloniile
acestuia din Italia, Sicilia şi în Peninsula Chalcidică şi în alte cetăţi din
Eubeea.
Extinderea ionicului s-a făcut uneori în dauna altor dialecte,
după cum remarca Herodot (I, 50) care relata că grecii din Colophon
au ocupat Smyrna, până atunci un oraş de dialect eolic. La fel,
Halicarnassul, iniţial de dialect doric, a sfârşit prin a fi ionizat. Pe de
altă parte, unele caracteristici ale vorbirii din Chios indică faptul că la
sfârşitul secolului al VI-lea a. Chr. ionizarea lingvistică a acestei insule
nu era desăvârşită. Pe măsură ce şi-au dezvoltat o civilizaţie urbană,
ionienii, navigatori şi negustori colonizatori la mari distanţe, şi-au
dezvoltat, primii dintre greci, o limbă comună (aşa-numita koiné
ionică). Această limbă comună mai întâi a împiedicat notarea în scris
a graiurilor locale, iar apoi a dus la dispariţia lor.
Caracteristici generale ale dialectului ionic-atic
Unitatea ionico-atică este ilustrată de următoarele trăsături:

a) prezenţa vocalei h în loc de ā panhelenic;
b) n – ephelkustikon (n de legătură, eufonic sau mobil) care
137
apare la dativ plural – si(n) şi la formele verbale ce se termină în

– si(n) sau – se(n);
c) metateză cantitativă: leýß vs. leóß;
d) formele de nominativ plural £meîß vs. ¡meß/¡me şi acuzativ
plural £méaß/£mâß vs. ˜mmeß/˜mme;
e) existenţa adverbelor de origine genitivală: poû (unde), †pou
(în loc de), ¦moû (în acelaşi loc);
f) terminaţia - san la indicativ-aorist, diateza activă: Éqe- san vs.
™-qen(t);
g) Ên (era) vs. Êß (< *ēs-t) şi Êsan (erau) vs. Êen (< *ēs-ent);
h) conjuncţia eœ (dacă) vs. aœ (în dialectele lesbic, thessalic,
beoţian), š (în dialectele vest-greceşti) şi ™ (š) în cipriot;
i) particula Án (dacă) vs. ke/kâ;
j) infinitivul verbelor atematice în -nai vs. -menai (în dialectele
lesbic şi “homeric”), -men (în dialectele thessalic, beoţian şi majoritatea
dialectelor vest-greceşti), -men (dialectul cretan), -mein (zona Rhodos şi
coloniile rhodiene);
k) dispariţia timpurie a fonemului notat de #;
l) articolele la Nominativ plural masculin şi feminin au formele o¥
şi a¥ vs. toí şi taí în alte dialecte;
m) asibilarea grupurilor -ti şi -nti.
Dialectele ionice
În ansamblul lor, se disting de dialectul attic, în primul rând,

prin h (< â) chiar şi după e, i, u, r
ion. xýrh, vs. att. xýra
ion. oœkíh, vs. att. oœkía
ion. kradía, vs. att. kardía
138
Alte caracteristici:
- păstrarea secvenţelor fonetice ea şi eo necontrase
ion. ˜sfaléwß vs. att. ˜sfalôß
- eo > eu începând din secolul al IV-lea a.C.
ion. Qeudosíhß
- pierderea frecventă a lui i în –ei, -oi, -ai, înainte de vocală
ion. dóh vs. att. doíh (optativ, pers. a III-a, singular, de la
dídwmi)
- w vs. oh: ion. bwqéw vs. att. bohqéw
- dispariţia lui # după consoanele n, r, l atrage lungirea
compensatorie a vocalei scurte precedente
ion. ceînoß < cen#oß
ion. koúrh < kor#a
- psiloza (dispariţia spiritului aspru) este frecventă în ionic
- ion. –ss - vs. att. –tt –
- ion. fulássw vs. att. fuláttw
- ion. glôssa vs. att. glôssa
- ion. téssereß vs. att. téttareß
- ion. -rs- vs. att. -rr-
- ion. Ën vs. att. ™án, Án
- participiul prezent al verbului eœmi ionic est ™ýn vs. att. Ýn
- sufixul adjectival ion. -hioß vs. att. -eioß
ion. basilëioß vs. att. basíleioß
- ion. o vs. att. ou
- ion. bólomai vs. att. boúlomai
- ion. Dhmiorgóß vs. att. dhmiourgóß
- ion œroß/¥roß vs. att. œeróß
- ion. keînoß (pronume demonstrativ de depărtare) vs. att. ™keînoß
- ion. pollóß, -ë, -ón (pronume nehotărât) vs. att. polúß, -ë, ú.
139
Dialectul atic
Se evidenţiază prin caracterul său conservator, după cum

rezultă, între altele, şi din menţinerea numărului dual, a cărui dispariţie
este manifestă încă de la Homer.
Alte caracteristici:
- după r, i, e, u, att. â vs. ion. h
- generalizarea contracţiilor vocalice
- att. -rr- vs. ion.-rs-
- att. -tt- vs. ion.-ss-
- conservarea pentru o lungă perioadă de timp a spiritului aspru
- dispariţia lui # după n, r, l fără lungirea compensatorie a
vocalei scurte precedente
- dativul plural al temelor în -a este -âsi, -hsi/ -aisi -hisi; după
420 a.C. se stabilizează forma -aiß.
- în aceeaşi perioadă, concurenţa dintre dubletele Dativului
plural de la temele în o, respectiv -oisi-/ -oiß se finalizează cu
impunerea terminaţiei -oiß.
- forma cún este mai veche decât forma aceleiaşi prepoziţii sún.
Grupul dialectal eolic
Acest grup este reprezentat de trei dialecte relativ independente:

eolicul asiatic (= din Asia Mică) sau lesbicul, thessalicul şi beoţianul.
Eolicul asiatic se vorbea în partea septentrională a coastei
Asiei Minor de la Smyrna şi până la coloniile ioniene de pe malurile
Helespontului. Materialul epigrafic este destul de extins, fiind însă
concentrat în insula Lesbos. Inscripţiile de care dispunem sunt relativ
mai recente, datarea începând cu secolul al IV-lea. Celelalte graiuri
eolice din Asia Mică sunt ilustrate de fragmente nesemnificative şi,
140
de aceea, când se referă la eolicul din Asia Minor, specialiştii, în lipsa

altei precizări, subânţeleg eolicul vorbit în Lesbos.
Thessalicul se vorbea într-un ţinut izolat faţă de mare, de
crescători de animale, lipsit de o civilizaţie specifică. Deşi cetăţile
thessalice au format mari alianţe, ele au demonstrat un grad înalt de
autonomie. Absenţa unei unităţi politice thesalice explică inexistenţa
unui dialect thesalic unic. Chiar dacă nu întru totul satisfăcător,
inscrpţiile indică două grupuri principale:
- Grupul din Pelasgiotis (N-E Thessaliei) cunoscut prin
inscripţiile de la Larisa, Krannon şi Phelonna.
- Grupul din Thessaliotis (S-V Thessaliei) este ilustrat de
inscripţiile din Pharsala, Kieirion, Thetamion.
Beoţianul reprezintă, în general, un dialect unitar, întrucât
cetăţile beoţiene erau confederate. Se pot remarca totuşi unele
trăsături specifice anumitor cetăţi. Inscripţiile care acoperă toată
perioada clasică, terminându-se în secolul al III-lea, indică o
remarcabilă unitate reliefată prin particularităţile ortografice. De
remarcat faptul că, dintre toţi grecii, beoţienii au acordat cea mai mare
atenţie notării cât mai apropiate de rostire a propriului dialect. În
Beotia s-au efectuat cele mai numeroase reforme ortografice. Datorită
numărului mai mare de inscripţii, reforma din secolul al II-lea a.C.
poate fi cel mai riguros definită.
Caracterele generale ale grupului eolic sunt:
a) labiala în locul dentalei
eol. pémpe vs. pénte
b) patronimicul se exprimă adjectival în locul genitivului singular al
numelui tatălui
eol. ‘Ermaioß Nikiêoß
eol. Súxoun ’Antigóneioß vs. Súxoun ’Antigónou.
c) eol. Ía vs. mía (lesbic mhdeîa vs. mhdemía)
141
d) eol. re vs. ri
Damokrétw vs. Damokrítou
e) dativul plural -essi
paídessi vs. paîsi
políessi vs. pólesi
f) r vocalic > eol. –ro-, iar în alte dialecte –ra-
eol. strótoß vs. strátoß
broxéwß vs. braxéwß
g) eol. Qérsoß vs. Qársoß
A. Trăsături comune dialectelor lesbic şi thessalic

a) ll/mm vs. l/m
stálla vs. att.-ion stëlh
™mmí vs. att.-ion. eœmí
b) lesb. ˜gréw thes. ñgéw vs. a¥réw
c) verbele active contrase se conjugă după modelul verbelor
atematice
lesb. kálhmmi
fílhmmi
d) tendinţa de închidere a vocalei a la o
n vs. ñá
e) închiderea lui o la u
˜pú vs. apó
f) ke vs. Án
B. Trăsături comune dialectelor lesbic şi beoţian

a) Geminarea lui -s- la forma de indicativ aorist
™kálessa vs. ™kálesa
b) pedá vs. metá
C. Trăsături comune dialectelor thessalic şi beoţian
142
a) infinitivul verbelor tematice are terminaţia –men

beot. ferémen
thes. ©parxémen
b) desinenţele verbelor medii –nei, -nqein, -nqo, -vs. –tai, -ntai, -nto
bélleitei vs. boúlhtai
béllounqein vs. boúlwntai
c) ei vs. h
meí vs. më
meinóß vs. mhnóß
grammateîoß vs. grammatêoß
d) –z- vs. –d-
Diózotoß vs. Diódotoß
qeózotoß vs. qeódotoß
f) Élece vs. eÍpe în limba oficială a decretelor
Caracteristici ale dialectului lesbic:
a) psiloză atestată în cazul verbelor cu iniţială vocalică
Əpakoúei vs. ©pakoúei
b) # este prezent în perioada foarte veche unde apare rar în
inscripţii, după care dispare.
c) o vs. a
dékotoß vs. dékatoß
d) dativul plural la declinarea I –aisi, la declinarea a II a -oisi, la
declinarea a III a -essi
Caracteristici specifice numai dialectului lesbic:
a) is vs. nß
paîsa
taíß
toíß
féroisi
b) Áimisuß vs. ƒmisuß
143
c) Óta vs. †te

d) Òttiß vs. †tiß
e) Infinitivul verbelor atematice în –menai
Émmenai, qémenai, dómenai
f) infinitivul verbelor atematice şi al verbelor contrase în –n în
loc de –menai
dídwn, kernân, Ómnun, stefánwn
g) imperativul persoanei a III a, plural în –nton,-sqon
féronton, kálenton, ™pimélesqon
h) accent recesiv
pótamoß vs. potamóß
sófoß vs. sofóß
basíleuß vs. basileúß
leûkoß vs. leukóß
i) eÍkoistoß vs. eœkostóß
j) sp- vs. st-
spéllw vs. stéllw
k) prótaniß vs. prútaniß
Caracteristici specifice dialectului thessalic:

a) ou vs. w
xoúra vs. xýra
filánqroupa vs. filánqrwpa
toûn tagoûn pantoûn vs. tôn tagôn pántwn
b) Genitiv sg. –oi
xrónoi vs. xrónou
toî vs. toû
c) pronumele interogativ
kíß vs. tíß
d) extinderea apocopei
144
kát- vs. katá

pót- vs. póte
pár- vs. pára
pér- vs. perí
˜p- vs. ˜pó
™p- vs. ™pí
©p- vs. ©pó
e) kûrron vs. kúrion
f) béllomai vs. boúlomai
g) ½pei, ¦peideí vs. ™peí, ™peidë
h) participiu prezent activ, feminin, N, sg.
Énsa vs. oÛsa
i) Àploun vs. Àpollwn
k) daúna vs. dáfh
l) dié vs. diá
Caracteristici specifice dialectului beoţian

-™sß vs. ™c
-eÍnican vs. Ëneihkan
-beílomai vs. boúlomai
-™piqwse vs. Épeise
-lwma vs. ñálwma
-gaergóß vs. gewrgóß
-™píqwse vs. Épeise
145
Grupul dialectal arcado-cipriot
Dialectul arcadian prezintă caracteristici conservatoare,

explicabile prin izolarea relativă a vorbitorilor lui din zona muntoasă a
Peloponezului, unde se ocupau îndeosebi cu păstoritul. Acestui
dialect îi sunt proprii, aproape exclusiv, următoarele caracteristici:
- Genitiv singular în -âu (oikíau, camíau)
-déko vs. déka
- hekotón vs. ékatón
- pers. a III-a sg. mediu -toi vs -tai
- ní vs. †de
- katú vs. katá
- plóß vs. pléon
- ˜pudóaß vs. ˜podoúß
- teíw vs. tínw
- déllw vs. bállw
- Posoidân vs. Poseidôn
Dialectul cipriot (atestat şi în insulele Saphos şi Paphos) este

redat printr-un silabar înrudit cu silabarul micenian; silabarul cipriot a
fost întrebuinţat până în secolul al IV-lea a. C., când alfabetul grecesc
începe să fie utilizat şi în această insulă. Greaca alfabetică din Cipru
nu are nici o însemnătate pentru cunoaşterea dialectului cipriot,
întrucât prezintă numai caracteristici specifice dialectului koiné. De
mare importanţă sunt unele inscripţii digrafice (notate atât în silabar,
cât şi în alfabet) şi altele bilingve (în silabar şi în feniciană), care au
facilitat descifrarea silabarului cipriot, la care au contribuit Smith
(1872), Birch (1875) şi Deecke. Silabarul cipriot cuprinde 57 de
silabograme faţă de cele 87 din Linearul B. În ceea ce priveşte
particularităţile de notare ale limbii greceşti vorbite în Cipru, aşa cum
reies ele îndeosebi din inscripţia de la Edalion, acestea sunt comune
cu cele ale Linearului B. Notăm că întotdeauna consoana finală are
vocalismul e (inclusiv sigma) şi că litera beta are corespondent
146
consonantic silabograma pa (basileúß = pa-si-le-u-se faţă de Linear B

qa-si-re-u).
Caracteristici:
- Genitiv singular în -on
-misqon vs. misqoû
- Dativ singular ptoli#i vs. pólei
- #réta vs. ÿëtra
- câ vs. gâ
-Ə vs. ™tí
- Ə túxa vs. ™pí túxa
- Əxéron vs. ™pixeíron
- É (š) vs. eœ
- dýkw/du#ánw vs. dídwmi
Dialectul pamfilian constituie punctul extrem al expansiunii

greceşti spre est înaintea cuceririi macedonene. Prezintă caracteristici
asemănătoare grupului arcado-cipriot (de aceea a şi fost considerat
ca aparţinând acestuia) combinate însă cu altele vest-greceşti sau
cretane. În ultima vreme, acest caracter mixt al inscripţiilor din Pamfilia
a determinat considerarea lui ca un dialect aparte.
Caracteristici:
-i vs. e înainte de vocale (ñdriôna)
-Úpar vs. ‰per
-pertí vs. próß
-póli vs. pólin
-u vs. o (’Onasigórau)
-bolémenoß vs. ¦ boulómenoß
-nd cu n nenotat vs. -nt-
-péde vs. pénte
-™cágodi vs. ™cágwnti
# se păstrează şi este notat sub două forme grafice: f şi и.
147
Dialectele vest-greceşti
Greaca vestică este divizată în mod tradiţional în grupul doric şi

în grupul de nord-vest.
Grupul doric cuprinde:
- graiul laconian (atestat în Laconia şi coloniile sale, Tarentum
şi Heracleea);
- graiul mesenian (vorbit în Mesenia şi cunoscut mai ales prin
celebra inscripţie de cult de la Andania);
- graiul megarian (vorbit în Megara şi în coloniile sale din:
Sicilia, Propontida şi Bosfor);
- graiul corintic se vorbea în Corint, Sicyon, Kleonai, Phlios şi în
coloniile corintiene Leukas, Anactorion, Ambracia, Corcyra
(aceasta din urmă, cu propriile sale colonii, Apollonia şi
Dyrrhachium);
- graiul argolic, răspândit în Argos, Micene, în cetăţile
Hermione, Troizen, Epidaur, precum şi în insula Egina;
- graiul rodian apare atestat în Rhodos şi insulele din vecinătate
(Syme, Telos, Nisyros, Karpathos, Kasos), în aşezările
de pe coasta Asiei Mici (zonă numită Peraia) Cnidos,
Phaselis, şi în coloniile siciliene Gela şi Agrigentum;
- graiul din Cos se vorbea şi în insula Kalymnos;
- graiul din Thera şi Cyrene este atestat în insulele Thera (cu
colonia sa Cyrene din nordul Africii), Melos, Kimolos şi
Sicinos;
- graiul cretan este cel mai bine reprezentat în zona centrală a
insulei, celebră fiind inscripţia de la Gortyna;
Grupul de nord-vest este ilustrat de:

- graiul focean: este cunoscut mai ales prin inscripţiile de la
148
Delphi şi de aceea se mai numeşte graiul delphic;

- graiul din Locrida;
-graiul elean (cunoscut îndeosebi prin inscripţiile de la
Olympia);
- koiné nord-vest grecesc, vorbit în Aetolia şi în zonele aflate
sub dominaţia Ligii etolice.
Caracteristici generale vest-greceşti:

1. viitorul şi aoristul verbelor în –zw prezintă sufixul -c- faţă de
-s- în mod obişnuit.
™díkaca vs. ™díkasa
2. a vs. e
…aroß vs. …eroß
3. ka, tóka, póka, óka, ga vs.ke, tóte, †te, ge
4. prâtoß vs. prôtoß
5. terminaţia la verbele tematice, persoana -I-, plural
-meß
féromeß vs. féromen
6. viitorul (doric) în –sew
tageuséw vs. tageúsw
7. tétoreß vs. téttareß
8. tetrýkonta vs. tettarákonta
9. Dativ , pronume personal , persoana I
™mín vs. ™moí
10. Genitiv , pronume personal, persoana I sg.
™méoß vs.™moû
11. -el- vs. –ol-
-delóß vs. bolóß
12. leíw, léw vs. qélw
Grupul de nord-vest
149
Trăsături specifice grupului dialectal de nord-vest

1. ™n vs. eœß
2. –st- vs. –sq-
3. Énte vs. Éste
Caracteristici specifice graiului din Locrida

1. ™ vs. ™k
™ dámo vs. ™k dëmou
™ liménoß vs. ™k liménoß
2. aspiraţia labialei surde
frín vs. prín
3. –z- vs. –ss-
˜lázw vs. ˜llássw
Caracteristici specifice graiului elean:

1. â vs. h
#rátra vs. ÿëtra
2. a vs. e şi după r
latraiómenon vs. latreiómenon
3. z- vs. d-
zéka vs. déka
4. k vs. x
páskw vs. pásxw
5. –ss- vs. –sq-(în inscripţiile tardive)
˜podóssai vs. ˜podósqai
6. meúß vs. mën
7. ptó vs. ktý
8. Ústarin vs. ‰steron
9. Áneuß vs. Áneu
10 verbele în –eiw, -aiw vs. –euw
150
fugadeíhn vs. fugadeúein

11. Ëstw vs. Éstw
Caracteristici specifice graiului focean:

- # iniţial atestat până la aprox. 400 a.C.
- fatría vs. fratría
- rr vs. rs
- toûtoi vs. o‹toi
- tênoß vs. ™keînoß
- toí vs. próß
- infinitivul verbelor tematice în –en.
Dialectul doric
Caracteristici specifice graiului laconian:

1. rotacizarea lui ß final.
nikáar
bouagór
2. s vs. q
ñéshke vs. ñéqhke
siô vs. qeoû
3. -ss – vs. –qq-
kasshratórin vs. kaqqhratórion
4. infinitivul verbelor tematice în –hn
Caracteristici specifice graiului heraclean:

1. protereía vs. proteraía
2. ™ndediwkóta vs. ™mbebiwkóta
3. pólistoß vs. pleîstoß
151
4. potiklaígw vs. proskleíw

5. e-emen vs. –emen
pefuteukêmen vs. pefuteúkemen
6 ™rrhgeîa vs. ™rrwguîa
Caracteristici specifice graiului argolic:

1. ˜#réteue vs. ˜rëteue
2. –ss- vs. –c- la viitorul şi aoristul verbelor în –zw
™díkassan vs. ™díkacan
3. c vs. sk- la iniţială de cuvânt
cúllesqai vs. skúllesqai
Caracteristici specifice dialectului corintic
1. monoftongarea timpurie a diftongilor ei şi ou

’Apéllwn vs. ’Apóllwn
2. nt/nq vs. lt/lq
Fíntwn vs. Fíltwn
3. D. pl. în –essi
4. meíß vs. mën
5. poí vs. próß
Caracteristici specifice graiului megarian:
1. Qédwroß
2. Qokleídaß
3. ™npídeß vs. ™lpídeß
4. sa vs. tina
Caracteristici specifice graiului rodian:

152
1.Infinitiv în –mein
eÍmein
2. ktoína este o formã atestată în lin. B , apare numai în
insulele Rhodos si Capetos.
3. lésxa cu sensul de mormânt
Caracteristici specifice graiului din Cos:
Nu prezintă caracteristici specifice; elementele sale definitorii

se întâlnesc toate şi în alte dialecte.
Caracteristici specifice dialectului din Cyrene:
1. e înainte de nt vs. eo înainte de nt

™ktimasénti vs. ™ktimaséonti
2. babáloß vs. bébaloß
3. N. şi Ac. pl. œaréß
4. D.pl. Megaréssi
5. ™ß néw vs. eœß néwta
6. paiseîtai vs. peísetai
Caracteristici specifice graiului cretan:
1. 1. ˜blopía-˜blabía
2. tnatóß vs. qnhtóß
3. d vs. g
défura vs. géfura
4. –qq - vs.-ss-
práqqw vs. prássw
153
qálaqqa vs. qálassa

5. –qq - vs.-sq-
próqqa vs. prósqa
6. –nn - vs.-rn-
ñníoito vs. ˜rnéoito
Ónniqa vs. Órniqa
7. -mm - vs.-mn-
™spremmíttw vs. ™kpremnízw
8. #ërw vs. #érdw
9. preîguß vs. présbuß
10. Acuzativul plural la declinările consonantice termină în –anß
qugatéranß vs. qugatéraß
11. portí vs. próß
12. infinitivul în –mhn
Ëmhn
13. –l- vs. –r- în interiorul cuvintelor
aœléw vs. a¥réw
14. Áratron vs. Árotron
15. ™leuséw vs. ™leúsomai
16. peúqw vs. peúqomai
17. ñdrëion vs. ñdreîon
Dialectul koiné
În perioada elenistică are loc un proces de unificare lingvistică

care cuprinde atât teritoriile elenofone tradiţionale cât şi noile spaţii de
extindere a puterii macedonene. La baza acestui fenomen lingvistic
au stat doi factori principali, respectiv cel politic şi cel cultural.
Factorul politic constă în aceea că în zona cuceririlor făcute de
154
macedoneni s-a extins uzul lingvistic de la curtea regală

macedoneană unde, datorită filoelenismului lui Filip II, se vorbea şi
se scria în dialect attic.
Din punct de vedere cultural unificarea pe baza dialectului attic
se explică prin faptul că civilizaţia Atenei era cea mai dezvoltată din
Grecia, iar întreg spaţiul literar vechi grecesc era dominat de prestigiul
şi de gloria autorilor atenieni. Acest fapt a influenţat direcţia unificării
pe baza dialectului attic care includea însă destule elemente ioniene.
Apariţia imperiului macedonean a constituit însă elementul
decisiv care a transformat în scurt timp dialectul attic dintr-un dialect
local de răspândire restrânsă într-un instrument lingvistic panelenic.
În prima fază aşa numitul dialect koiné a fost prin excelenţă limba
administraţiei şi a actului de guvernare pentru ca, ulterior, prin
extinderea Imperiului macedonean, să devină o lingua franca a
păturilor educate din tot spaţiul imperial. În ce priveşte soarta vechilor
dialecte, acestea dispar treptat, dar nu pretutindeni, după cum rezultă
din prezenţa unor urme ale vechilor dialecte în zonele mai izolate din
Grecia continentală, în insule sau în unele colonii.
Cercetătorii dialectului koiné au observat diferenţe notabile
între perioada elenistică şi perioada de după cucerirea romană,
aceasta din urmă definindu-se printr-o puternică influenţă a limbii
latine mai ales la nivel lexical 25 .
Aşadar, dialectul koine este o limbă de civilizaţie care s-a
constituit în perioada imperiului macedonean şi care a durat toată
perioada imperiului roman. Antoine Meillet defineşte koiné drept o
limbă fixată gramatical, învăţată în şcoli, transmisă de la un scriitor la
altul cu anumite particularităţi, adoptată de administraţie şi de factorii
25 Cf. Federico Viscidi, I prestiti latini nel greco antico e bizantino, Padova, 1944,
passim.
155
de conducere 26 ; marele filolog clasic, lingvist şi indoeuropenist atrage

atenţia asupra faptului că a existat o normă ideală koiné (care a
prezentat puţine variaţii de-a lungul timpului) care, treptat, devine din
ce în ce mai arhaică, mai îndepărtată de tendinţele vorbirii curente;
studierea documentelor celor mai pertinente pentru evoluţia limbii
vorbite - inscripţiile - ne arată un efort continuu de conciliere a
tendinţelor de dezvoltare naturală a limbii cu această normă.
Elemente generale:
1. Regruparea în jurul dialectului atic.
2. Natura ritmului fonetic se schimbă. În perioada clasică datorită
diferenţelor între cantitatea silabelor, avem a face cu un ritm
muzical. Acum se manifestă tendinţa spre un ritm dinamic.
Accentul devine dinamic sau intensiv. Această schimbare s-a
produs treptat pentru că nici accentul muzical nu este complet lipsit
de intensitate. Aceste două tipuri de accent nu pot fi opuse
categoric: suntem mai aproape de adevăr când spunem că uneori
domină o latură, alteori cealaltă.
3. Cantitatea vocalelor nu mai este pertinentă, cu alte cuvinte nu mai
contează opoziţia vocală lungă-vocală scurtă.
Caracteristicile fonetice:
În ce priveşte aspiraţia se presupune că în koiné aceasta s-a
păstrat doar o anumită perioadă cu timpul aceasta dispărând, chiar
dacă semnele grafice ale spiritului aspru erau frecvente.
Se păstrează oclusivele surde k, p, t, dar se observă că în anumite
cazuri oclusivele îşi pierd caracterul surd şi, prin urmare, încep să
fie atestate forme paralele surde-aspirate:oktý- οχτώ.
26 Apercu d'une histoire de la langue grecque3, Paris, 1930, 241-243.

156
Tendinţa de slăbire a oclusivelor sonore: γ > h sonor d > dz.

Aspiratele se spirantizează: φ (ph) > f, χ (ch) > h, θ (th) > s.
Sistemul vocalic - se caracterizează printr-un iotacism pregnant: η
> ει > ι υ > ιι > ι.
Diftongii se monoftonghează: αι > ε, οι > ι, ει > ι, αυ > af/av, ευ >
ef/ev.
Morfologie:
Dispare dualul, începând cu secolul al IV-lea a.C. În proza attică
mai este păstrat un timp, în inscripţii este eliminat;
Numeralul dúo capătă desinenţe de plural;
În greaca din această perioadă se observă tendinţa de contopire a
optativului cu conjunctivului. Chiar autorii încep să renunţe la
optativ. Astfel, la 10 pagini din Platon s-au identificat 250 de
optative, la Xenofon apar 33, la Strabon 75, la Polibios 37, la
Diodor 13. Asistăm la diverse normalizări ale flexiunii verbale.
Astfel oÎda oÎsqa oÎde Ísme Îste Îsasi este înlocuit în koiné de
formele: oÎda oÎdaß oÍdamen oÍdate oÎdan.
Verbele în -μι se reduc numeric şi trec la categoria verbelor în w: în
loc de δíδωμι apare δíδω.
Tendinţa de regularizare a flexiunii nominale. Astfel declinarea
attică dispare, iar acolo unde flexiunea este prea complicată ca la
oÎß (= oaie), cuvântul este eliminat, fiind substituit de τò πρόβατον
(= turmă). Substantive ca géron, gérontoß încep să fie încadrate la
declinarea I, având un nominativ de forma gérontaß format după
acuzativul géronta.
Notabile sunt şi transformările în lexic: împrumuturi egiptene:
στíμμι, κóμμι, αρραβών împrumuturi semitice: ˜μμάς, ˜ββάς ebraică:
aμήν, Ÿσανά, σάββατον. Dar cea mai puternică influenţă este cea
latină, după cum rezultă din atestarea unor nume ca: œmperátor,
157
praiféktoß, praitýrion, legiýn, oƏetránoß, denárion, ¦spítion dar

şi chiar a unor verbe ca: delegateúein, konfirmateúein,
kourateúein.
Pentru a înţelege unele realităţi epigrafice din perioada koiné,

se cuvine să menţionăm un interesant fenomen lingvistic numit
curentul aticist sau, pe scurt aticismul. Aticismul este o reacţie
lingvistică şi literară promovată de elitele greceşti care prin
reîntoarcerea la attica secolului al V-lea a.C. vroiau să demonstreze
romanilor ocupanţi că au un trecut ilustru şi că superioritatea lor
culturală era covârşitoare. Aşa se explică faptul că unele inscripţii
datate clar în perioada koiné sunt scrise într-o limbă practic nevorbită
pe atunci întrucât respecta cu stricteţe normele scriiturii attice din
perioada clasică. În asemenea inscripţii lipsesc cu desăvârşire
caracteristicile fonetice şi morfologice specifice koiné, inclusiv orice
cuvinte străine de attica clasică.
3. Inscripţii dialectale
EXEMPLIFICĂRI:
Dialectul ionic
Stella de la Sigeion
A
Fanodikó ™mì trmokráteoß to Prokonnhsío. Krhtêra dè: kaì
upokrhtërion: kaì šqmòn: ™ß prutanêion Édwken: Sukeeûsin.
Traducere:
“Sunt al (aparţin) lui Phanodikos, (fiul lui) Hermocratos din
158
Proconnesos. Am dat craterul, suportul şi sita la prytaneu pentru

locuitorii din Sygeion”.
B
Fanodíko: eœmì: to Hermokrátoß: to Prokonesío: k˜gó:
Kratera k˜pístaton: kaì heqmòn: ™ß prutaneion Édoka mnema
Sigeieûsi. Eàn dé ti pásxo, meledaínen me, Sigeîeß. Kaì m'™poíesen
Haísopoß kaì hadelfoí.
Traducere:
“Sunt al (aparţin) lui Phanodikos, (fiul lui Hermocratos) din

Proconnesos şi eu am dat craterul, suportul şi sita în pritaneu spre
amintirea locuitorilor din Sygeion. Iar dacă păţesc ceva, aveţi grijă de
mine, o locuitori din Sygeion, şi m-a făcut Esop şi fraţii lui”.
Dialectul cretan
Inscripţia din Gortyna, Creta (secolul al V-lea a.C.)
Această inscripţie pe piatră a fost descoperită în anul 1884 şi

este datată aproximativ la mijlocul secolului al V lea. Cuprinde
aşa-numitele leges Gortyniae.
Qioí. Oß k'™leuqéroi É dóloi méllei ñpimolen, prò díkaß mè Ágen. Aœ

dè k'Ágei, katadikaksáto to ™leutéro déka statéranß, to dólo pénte,
Óti Ágei, kaí dikaksáto lagásai ™n taîß trisì ˜méraiß.
Traducere:
“Cel care intenţionează să facă un proces împotriva unui om

159
liber sau sclav înainte de judecată să nu acţioneze; dacă acţioneză,

să fie pedepsit cel liber cu zece stateri, iar sclavul cu cinci; când
acţioneză trebuie să fie pedepsit să plătească în trei zile”.
Dialectul elean
Inscripţia de la Olympia
Consemnează prevederile unui tratat scrisă pe o lamina aenea

(foiţă de aramă datată în secolul al VI lea sau al V lea a.C.
A #rátra toîr #aleíoiß: kaì toîß Er#aoioiß.: Sunmaxía k'Éa ™katòn

#étea,: Árxoi dé ka toi. Aœ dé ti déoi: aÍte #époß aÍte #árgon,: sunéan
k'˜(l)láloiß: tá t'Á(l)l(a) kaì pàr polémo.
Traducere:
“Să fie o alianţă de o sută de ani, şi să înceapă din acest an;

dacă ar trebui ceva, fie vorbă, fie faptă, să mergem împreună reciproc
cu privire la alte lucruri şi cu privire la război”.
Dialectul cipriot (silabar)

Inscripţia de la Edalion
Tăbliţă de aramă datată aproximativ 445 a.C.
1 o te | ta po to li ne e ta li o ne | ka te vo ro ko ne ma to i | ka se ke ti
e ve se | i to i | pi lo ku po ro ne ve te i to o na sa ko 2 ra u | pa si le u
se | sa ta si ku po ro se | ka se a po to li se | e ta li e ve se | a no ko ne
o na si lo ne | to no na si ku po 3 ro ne to ni ja te ra ne | ka se | to se |
ka si ke ne to to se | i ja sa ta i | to se a to ro po se | to se | i ta | i | ma
ka i | i ki 4 ma me no se | a ne u | mi si to ne |
160
Transliterare:
›Ote tà(n) ptólin ’Edálion katé#orgon Mâdoi kàß Ketie#eß œ(n) toi
Filokúpron #étei to ’Onasagórau, basileùß Stasíkuproß kàß ˜ ptóliß
’Edalie#eß Ánogon ’Onásilon tòn ’Onasikúp|ron tòn œjateran kàß tòß
kasignétoß Íjasqai tòß ˜(n)qrópoß tòß œ(n) tâi máxai œgmaménoß Áneu
misqon.
Traducere:
"Când cetatea Edalion au asediat-o mezii şi ketieii/ketionii, în

anul lui Phylokypros, (fiul lui) Onasagoras, regele Stasikypros şi
cetatea Edalienilor au poruncit ca Onasilos, (fiul lui) Onasikypros,
medicul şi fraţii săi să trateze pe oamenii răniţi în luptă fără plată".
Dialectul koiné
Inscripţie funerară de la Tomis (sec. V-VI p.C.)

›Eqhken tò tëtolon toûto
Márkelloß †pou kînte
¦ makárioß patër mou ’Oré-
nthß kè makaría £ mëthr mo-
û Márkella Xére
parodîta
Traducere:
"A pus acest epitaf Marcellus, în locul unde odihnesc fericitul

meu tată, Orentes, şi fericita mea mamă, Marcella. Rămâi cu bine,
drumeţule".
161
Dialectele şi graiurile greceşti în perioada clasică

(după D. J. Mastronarde)
162
VI EDITAREA ŞI INTERPRETAREA INSCRIPŢIILOR
GRECEŞTI
1. Instrumentele de lucru
“L’épigraphiste est avant tout celui qui interprète les

inscriptions, qui a reconnu leur valeur éminente pour l’histoire de la
civilisation et qui s’est rendu capable de les utiliser directement et
avec critique” – astfel caracteriza Louis Robert, în discursul său de
recepţie cu ocazia primirii la Collège de France, în anul 1939, într-o
frază pe cât de lacunară, pe atât de inspirată, scopul pe care trebuie
să-l urmărească orice epigrafist în studiile sale. Cu această frază
marele epigrafist francez dorea să sublinieze, în acelaşi timp, în mod
indirect, dar nu mai puţin relevant, importanţa surselor epigrafice
pentru cunoaşterea istoriei antice în general.
A devenit, aşadar, un fapt comun că epigrafia greacă, în
general şi studiul epigrafic în particular, nu se rezumă doar la editarea
inscripţiilor, ci urmăreşte în mod constant interpretarea informaţiilor
conţinute de textele epigrafice. Altfel spus, inscripţiile trebuie analizate
în primul rând ca surse istorice primare, cu referiri la cele mai
variate aspecte ale societăţii greco-romane: istorie politică, socială,
administrativă, dar şi economică, religioasă, culturală, pentru a nu mai
vorbi despre istoria mentalităţilor, a ideilor, sau despre istoria ştiinţei şi
a filosofiei.
Diversitatea şi, mai ales, frecvenţa, uneori dezarmantă, a
acestor informaţii obligă pe istoricul Antichităţii sau pe epigrafist la o
163
lărgire permanentă a ariei de investigaţii istorice, pentru a putea

controla domenii dintre cele mai diverse ale istoriei greco-romane.
Până către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui
următor o asemenea performanţă în plan ştiinţific era posibilă, cel
puţin în cazul unor domenii mai mult sau mai puţin conexe. Se cunosc
astfel câţiva titani ai studiilor de istorie antică ale căror preocupări
ştiinţifice s-au întins pe un vast câmp istoriografic, astăzi cu totul de
neimaginat. Ar fi de amintit în aceste sens numele lui Theodor
Mommsen, Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, Adolf Kirchhoff, Mihail
Ivanovič Rostovtzeff, iar pentru perioada interbelică, şi chiar primele
decenii de după cel de-al doilea război modial, Adolf Wilhelm şi Louis
Robert.
Toţi aceşti savanţi, ca şi mulţi alţii, beneficind de o cultură clasică,
umanistă în general, foarte solidă (studii sistematice de istorie antică,
filologie clasică, arheologie, istoria artei antice, epigrafie, papirologie)
au reuşit să traseze brazde adânci în domeniul antichităţilor greco-
romane, punând în circulaţie numeroase idei şi ipoteze în lucrări
rămase, în componentele lor esenţiale, valabile şi astăzi.
Numeroase elemente indică faptul că, din păcate, epoca
marilor sinteze şi monografii, epoca marilor idei în istoria antică,
susţinute de argumente dintre cele mai diverse, epoca multilateralităţii
istoricului Antichităţii, pare să fi apus. Evaluarea factorilor care au
determinat apariţia acestui fenomen este dificilă. Câteva elemente
majore sunt, totuşi, evidente: decăderea constantă a studiilor clasice
în general, semnalată în nenumărate cazuri de istorici de mare
anvergură, specializarea din ce în ce mai strictă, pentru a nu mai vorbi
de multiplicarea aproape incontrolabilă de către un singur specialist a
informaţiilor, fie că avem de-a face cu noile descoperiri epigrafice, fie
că este vorba de literatura de specialitate.
Epigrafia greacă nu este nici ea, cum era de aşteptat, scutită
164
de asemenea modificări structurale. Epoca marilor savanţi erudiţi care

declamau din Homer şi Pindar la banchete, care îşi redactau lucrările
de doctorat în limba latină, a trecut. Este, acum, vremea “specialiştilor”
în epigrafie, a căror paletă de preocupări este mult mai redusă, dar
care urmăresc o analiză exhaustivă a unui fenomen.
Trebuie menţionat în sensul celor arătate mai sus că o
asemenea situaţie a studiilor epigrafice este impusă, în bună măsură,
de acumularea unor cantităţi uriaşe de informaţii epigrafice cu care se
confruntă istoricii de azi. De aici şi necesitatea “îngustării” domeniului
de studiu în favoarea adâncirii analizei, fenomen care prezintă destule
avantaje, dar are şi urmări dintre cele mai nefaste.
Sesizând importanţa instrumentelor de lucru, marii înaintaşi în
domeniul epigrafiei au trasat în această direcţie câteva repere
fundamentale care sunt, permanent, îmbunătăţite. Moştenirea lor
este, în acest fel, mereu sporită. Astfel, locul epigrafistului erudit,
aplecat asupra volumelor de inscripţii pe care le avea în raftul
bibliotecii personale, sau asupra marilor sinteze primite în dar de la
cei câţiva mari colegi din câteva centre universitare europene, este
luat, în zilele noastre, de epigrafistul care are la îndemână numeroase
posibilităţi de informare, rapidă şi directă, asupra unei cantităţi uriaşe
de informaţii.
Instrumentele de lucru în domeniul epigrafiei greceşti pot fi
grupate în mai multe categorii:
a) Buletinele informative, din care fac parte culegeri, oarecum
similare, de semnalări periodice privind noile descoperiri epigrafice
sau noile interpretări ale unor inscripţii publicate deja. Cel mai vechi şi
mai cunoscut este Bulletin épigraphique (cunoscut sub sigla BÉ)
redactat, timp de aproape o jumătate de secol, de Jeanne şi Louis
Robert care apare în celebra revistă “Revue des études grecques”.
Dintre toate buletinele epigrafice, BÉ se remarcă printr-o bogăţie
165
extraordinară de informaţii, comentarii şi variante de lectură a textelor

epigrafice, reunite în grupaje de semnalări epigrafice anuale, pe regiuni.
Ca buletin epigrafic, nu mai puţin celebru este şi
Supplementum Epigraphicum Graecum (SEG) coordonat de doi mari
epigrafişti, R. Stroud şi W. Pleket, şi care apare la Leiden. După ce
echipa coordonată de cei doi istorici amintiţi mai sus a impus o
formulă mai complexă de prezentare a informaţiilor epigrafice, SEG
reprezintă astăzi un concurent serioas al BÉ. Ca şi în cazul acestuia
din urmă, semnalările epigrafice publicate anual în SEG sunt grupate
după regiunile antice (de pildă, în Asia Mică, Ionia, Mysia, Caria etc.)
şi conţin informaţii sumare, dar, uneori şi comentarii consistente, în
funcţie de importanţa inscripţiilor, însoţite de o lemma cât mai
completă a epigrafelor publicate. Întrucât la SEG au fost cooptaţi
recent epigrafişti din toată Europa, însărcinaţi cu redactarea, pe zone
istorice, a notelor epigrafice, se poate considera că acesta a devenit
cel mai important buletin epigrafic.
În afară de BÉ şi SEG, a căror utilitate este din ce în ce mai
mare, se cuvine amintit şi un alt instrument de lucru, un buletin
informativ care priveşte antichitatea greco-romană într-un context mai
larg, dar care poate fi folosit şi în domeniul epigrafiei: L’Année
philologique (APh). Deşi secţiunea dedicată epigrafiei nu este
comparabilă cu cele două buletine amintite mai sus, aceasta oferă,
totuşi, posibilitatea unei informări rapide şi utile.
b) Efortul pe care îl face epigrafistul pentru editarea şi
interpretarea inscripţiilor greceşti ar fi de neconceput fără principalul
instrument de lucru în acest domeniu: culegerile de texte epigrafice
(corpora). Dacă buletinele informative au rolul lor pentru cunoaşterea
noilor descoperiri epigrafice, culegerile de inscripţii greceşti sunt cele
care oferă istoricului şi epigrafistului materia brută, textul inscripţiilor,
însoţit, cum am arătat, de comentarii istorice, filologice ori de altă
166
natură. Consultarea acestor corpora, prezentate într-un capitol

anterior, este, aşadar, indispensabilă studiului epigrafic.
c) O altă etapă importantă din munca epigrafistului, după
consultarea buletinelor epigrafice şi a culegerilor de inscripţii greceşti,
priveşte cercetarea literaturii secundare legate de textele epigrafice.
Literatura secundară cuprinde toate lucrările (monografii, studii
speciale, articole, note) referitoare la un document epigrafic sau
privind un grup de inscripţii având conţinut asemănător. Consultarea
acestor lucrări este, şi ea, indispensabilă mai ales în cazul interpretării
surselor epigrafice.
d) Manualele de epigrafie greacă, precum şi bibliografiile
tematice constituie, şi ele, instrumente de lucru oricând utile. Prima
categorie, formată, în principal din manuale de iniţiere, este
indispensabilă pentru tinerii istorici care urmăresc să se dedice
studiului epigrafiei greceşti. Cât priveşte cea de-a doua categorie,
trebuie menţionat un excelent Guide de l’épigraphiste. Bibliographie
choisie des épigraphies antiques et médievales, apărut la Paris în
1986 şi republicat recent într-o a treia ediţie revizuită. Acest ghid al
epigrafistului, realizat de un colectiv coordonat de Fr. Bérard şi
D. Feissel, se adresa, iniţial, elevilor de la École Normale Supérieure
de la Paris, dar a devenit repede un foarte util instrument de lucru, nu
numai pentru începători, ci şi pentru epigrafiştii consacraţi. El conţine
o abundentă bibliografie, ordonată tematic şi pe regiuni.
f) Cea mai recentă şi care devine, pe zi ce trece, tot mai
cuprinzătoare, modalitate de informare rapidă şi aproape exhaustivă,
în domeniul epigrafiei greceşti, este oferită de sistemul “Internet”.
Graţie unor programe din ce în ce mai elaborate, la care participă echipe
bine organizate, au fost puse în circulaţie prin acest sistem numeroase
site-uri dedicate epigrafiei în general şi celei greceşti în particular.
Consultarea sumarelor unor reviste celebre (ZPE, REA, EA) sau chiar
167
a marilor buletine epigrafice, nu mai reprezintă astăzi o problemă,

chiar în absenţa acestora din biblioteci, aşa cum se întâmplă încă, din
păcate, în multe universităţi din România. Redacţia REG a anunţat,
recent, punerea în circulaţie, începând, probabil, din 2002, a unei
variante electronice a celebrului buletin epigrafic de la Leiden.
Pe de altă parte, accesul la trimiterile bibliografice referitoare la
toate aspectele legate de domeniul epigrafiei greceşti este, prin acest
sistem, practic nelimitat. În sfârşit, este de recomandat folosirea unor
culegeri aproape complete de inscripţii greceşti care apar în varianta
CD.
2. Restituirea textului unei inscripţii
Potrivit unei reguli nescrise a descoperirilor epigrafice din

întregul spaţiu al lumii greceşti, majoritatea inscripţiilor s-au păstrat
într-o stare fragmentară, mai mult sau mai puţin accentuată. Din acest
motiv, prima, şi, poate, una din cele mai importante, etapă din
activitatea epigrafistului, este aceea de a încerca, cu mijloace
specifice, restituirea părţilor (lacunelor) textelor inscripţiilor, anume
acelea care, din motive dintre cele mai diverse, nu s-au păstrat pe
piatră (sau pe materialul pe care s-a gravat inscripţia). Vom
exemplifica, în continuare, principalele metode folosite în epigrafie
pentru restituirea, datarea şi interpretarea inscripţiilor greceşti, pornind
de la textul unei inscripţii recent descoperite la Histria 27 .
27 Al. Avram, O. Bounegru, Mithridates al VI.lea Eupator şi coasta de vest a Pontului

Euxin. În jurul unui decret inedit de la Histria, Pontica, 30, 1997, 155-165.
168
169
Traducere:
“[Poporul a găsit cu cale. Arhonţii au propus. Întrucât Diogenes,

fiul lui Diogenes, din Amastris ?] amiciţia [existentă faţă de] regele
Mithridates Eupator, trimis fiind de către acesta strateg [în cetatea
noastră], continuă să se comporte ca un bărbat ales şi vrednic şi să
se arate plin de râvnă şi de dreptate faţă de toţi cei cărora li se
întâmplă să aibă nevoie de serviciile sale;
poporul fiind înainte vreme la strâmtoare, împrumutând bani cu
dobândă de la Menios din Bizanţ şi nefiind în stare [să plătească
datoria] din pricina războaielor, a lipsei de roade şi a vitregiilor, devenind
prin urmare înglodat în datorii, pe de altă parte, Menon, urmaşul […]
capturându-i pe M[eniskos ?, solul ?] care fusese trimis de popor la
170
regele Mithridates Eupator [şi pe alţii ?] cetăţeni care porniseră cu el

[…şi reţinându-i ?] vreme [îndelungată…] cea mai mare şi…”
(Diogenes) traversând pe mare […din pricina trebuinţelor]
stringente, [a războaielor] şi a vitregiilor, [fără să ţină seama de
primejdii ?] în călătorie în ţară străină […] să aştepte ? […] pe
Meniskos […] pe propria cheltuială […] suma mai sus amintită […] să
fie cheltuită. [Călătoria în ţara străină] a săvârşit-o cu ardoare şi cu
râvnă, aşa cum s-a cuvenit unui bărbat ales şi vrednic, purtând cu
sinceritate de grijă sumei care îi fusese încredinţată; [predându-i lui
Me]non cei o sută de galbeni şi răscumpărându-i pe [captivi], I-a
condus înapoi la căminele lor împreună cu toate bunurile care le
aparţineau. Făgăduieşte să rămână de-a pururi folositor poporului.
Poporul să găsească cu cale: Diogenes, fiul lui Diogenes, din
Am[astris ?], strateg al cetăţii, să primească pe aceste temeiuri
elogiul; să fie încununat la toate concursurile cu o cunună de aur
pentru râvna şi bunele sentimente arătate poporului; să i se ridice şi o
statuie de bronz.”
2.1. Stabilirea caracterului inscripţiei
Pentru a încerca restituirea textului vătămat al unei inscripţii

greceşti fragmentare se impune, mai întâi, identificarea acelor formule
şi sintagme pe baza cărora să poată fi precizat caracterul textului,
respectiv identificarea tipului inscripţiei. Aşa cum s-a observat din
prezentarea principalelor categorii de epigrafe greceşti, fiecare dintre
acestea se individualizează prin folosirea unor sintagme specifice
care, o dată cunoscute, permit conturarea unor aprecieri generale
privind natura textului în cauză.
În cazul inscripţiei de la Histria, caracterul textului păstrat,
171
cum s-a văzut, într-o stare fragmentară, nu a ridicat dificultăţi: de la

primele lecturi ale textului s-a constat că era vorba despre un decret
onorific, dar nu un decret de proxenie, în ciuda faptului că personajul
onorat era un străin. Astfel, din analiza textului primului fragment al
inscripţiei, rezulta că era vorba, fără nici un dubiu, de motivaţia unui
decret, emis la Histria, în onoarea unui strateg al regelui Mithridates al
VI-lea Eupator, regele Pontului.
Pe de altă parte, în finalul celui de-al treilea fragment al
inscripţiei s-au putut recunoaşte, cu relativă uşurinţă, rezoluţia
decretului – “Poporul să găsească cu cale” (dedóxtai tôi dëmwi) – la
care se adaugă câteva formule cuprinse în decizia decretului – “să fie
încununat”, “să i se ridice o statuie…”. Faptul că din aceste sintagme
cuprinse în decizie lipseşte precizarea privind acordarea proxeniei,
constituie un argument suplimentar în favoarea identificării
caracterului inscripţiei, care nu este, cum am arătat, un decret de
proxenie, ci unul onorific.
O altă problemă importantă este aceea de a stabili dacă
strategul menţionat în primele rânduri ale primului fragment, dar al
cărui nume nu s-a păstrat, este una şi aceeaşi persoană cu Diogenes
al lui Diogenes, strateg, menţionat în finalul celui de-al treilea
fragment al inscripţiei. Elucidarea acestei probleme a fost posibilă,
cum vom arăta mai jos, graţie recompunerii într-o formă acceptabilă a
celor trei fragmente ale inscripţiei, cât şi prin stabilirea dimensiunilor
reale ale plăcii.
172
2.2. Stabilirea dimensiunilor reale ale textului
Descoperirea, în vara anului 1995, în sectorul numit “Domus”

de la Histria, a unei inscripţii fragmentare în care era menţionat un
strateg anonim trimis de regele Mithridates al VI-lea Eupator în oraşul
milesian de lângă gurile Dunării, a impus reluarea problematicii
sistemului de alianţe din vestul Mării Negre inaugurat de regele Pontului.
Epigrafa găsită printre ruinele unei vile romano-bizantine,
refolosită, cu siguranţă, drept material de construcţie, era, însă,
fragmentară, iar restituirea textului pierdut părea să pună probleme
insurmontabile. La puţină vreme după această descoperire, editorii au
constatat că fragmentul descoperit în 1995 (fragmentul 1) putea fi
alăturat unui alt fragment de inscripţie, găsit în acelaşi sector în anul
1990 (fragmentul 2), ca şi, mai ales, unui al treilea (fragmentul 3),
descoperit tot la Histria şi publicat în corpusul histrian de inscripţii
(ISM, I, 45).
Trebuie precizat, pe de altă parte, că cele trei fragmente, deşi
se îmbinau între ele, cu mici excepţii, nu constituiau întregul corp al
plăcii de marmură pe care era gravat decretul, lacunele considerabile
situându-se către mijlocul plăcii. Până la aflarea dimensiunilor reale
ale acestui text, se impunea, aşadar, verificarea şi confirmarea
recompunerii plăcii de marmură, prin alăturarea celor trei fragmente.
Există situaţii ca cea de mai sus, când două sau mai multe
fragmente ale unor inscripţii, descoperite în acelaşi sit arheologic, dar
în perioade diferite, uneori şi în locuri diferite, ba chiar şi editate
succesiv, pot fi recompuse prin alăturare, rezultând un ansamblu
coerent. Criteriile după care poate fi verificată această recompunere
sunt de natură tehnică şi paleografică. Se urmăreşte în primul rând
unitatea întregului ansamblu: materialul pe care este gravată inscripţia
(marmură, calcar, diorit, bazalt), dimensiunile fragmentelor – decisivă
173
fiind lăţimea plăcii – precum şi forma şi dimensiunile literelor. Dacă se

constată o concordanţă rezonabilă a acestor elemente se poate
aprecia că recompunerea corpului unei inscripţii este corectă. Cazul
cel mai fericit, dar nu şi cel mai frecvent, este acela în care
fragmentele se îmbină, fără nici un dubiu, între ele.
Următoarea etapă este aceea a stabilirii dimensiunilor reale ale
inscripţiei, pornind de la anumite particularităţi ale fragmentelor. În
cazul inscripţiei de la Histria, s-a procedat, mai întâi, la stabilirea
ordinii fireşti a celor trei fragmente, în funcţie de conţinutul textului lor.
Pentru determinarea, fie şi aproximativă, a lungimii şi a lăţimii
inscripţiei era importantă examinarea fragmentelor, mai precis a
modului în care s-au păstrat laturile acestora. S-a observat, astfel, că
fragmentul 1 avea latura stângă intactă, în timp de fragmentul 3 latura
dreaptă. În acest fel s-a calculat lăţimea decretului. În mod analog s-a
procedat în cazul stabilirii lungimii inscripţiei.
2.3. Întregirea textului
Această operaţie are în vedere mai multe aspecte:

a) Măsurarea dimensiunilor literelor (lungime şi lăţime) şi
stabilirea unei medii a lăţimii literelor, pentru ansamblul părţii păstrate
din text.
b) Examinarea marginilor fragmentului păstrat, pentru a
constata care din ele reprezintă spărturi din vechime şi care sunt
marginile reale (iniţiale) ale inscripţiei.
c) Datele obţinute din aceste măsurători (lungimea şi lăţimea
literelor, media acestora, examinarea marginilor pietrei) sunt
coroborate cu elementele interne ale textului: literele păstrate,
crâmpeie de nume şi termeni, fragmente de formule recognoscibile,
ca şi destinaţia sau/şi caracterul inscripţiei.
174
d) În urma acestei analize rezultă o evaluare, mai mult sau mai

puţin aproximativă, a numărului literelor de pe fiecare rând al
inscripţiei, ceea ce permite epigrafistului să găsească, uneori,
formulele iniţiale ale textului şi să propună o restituţie sigură ori
probabilă, ţinând cont şi de ligaturi. Din acest punct de vedere trebuie
subliniat faptul că, într-un singur caz, reconstituirea numărului de litere
de pe fiecare rând al inscripţiei nu ridică probleme: este vorba de
epigrafele gravate în stilul stoichedon (v. capitolul VII.2).
Nu mai puţin importantă este şi legătura dintre fragmentele
aceleiaşi piese epigrafice, atât din punctul de vedere al succesiunii
fragmentelor, căt şi, implicit, al conţinutului textului, situaţie pe care o
întâlnim şi în cazul inscripţiei despre Mithridates de la Histria.
Dificultatea majoră a unei astfel de reconstituiri a unui text epigrafic,
compus din mai multe fragmente, uneori fără legătură între ele, constă
în stabilirea ordinii fireşti a acestora în ansamblul inscripţiei.
Mijloacele pe care epigrafistul le poate utiliza în aceste cazuri
sunt relativ restrânse. Una din cele mai relevante metode este aceea
de a restitui sintagmele întâlnite în diferite pasaje ale inscripţiei, cum
ar fi în preambul sau în rezoluţie. Pe baza acestor întregiri se poate
stabili, cu o oarecare aproximaţie, media numărului de litere de pe un
rând şi, pe cale de consecinţă, lăţimea inscripţiei.
După examinarea fragmentelor epigrafei de la Histria, s-a
constatat că cele mai multe rânduri au între 38 şi 40 de litere, dar sunt
şi excepţii, cum ar fi rânduri de 33 sau de 42 de litere.
3. Interpretarea istorică
Textul inscripţiei histriene prezentat mai sus conţine informaţii

istorice dintre cele mai interesante, pentru istoria oraşelor vest-pontice
la începutul secolului I a.C. Mai mult decât atât, se poate afirma că
175
decretul în cinstea lui Diogenes, fiul lui Diogenes reprezintă cea mai
importantă inscripţie istorică descoperită la Histria, întrucât informaţiile
conţinute nu relevă doar un segment de istorie locală, a oraşelor
greceşti vest-pontice, ci se încadrează într-un context mult mai larg,
circumscris politicii orientale romane şi a regatului Pontului în epoca
premergătoare războaielor mithridatice.
Naraţiunea textului poate fi împărţită în două momente principale:
1. Trimiterea la Histria de către Mithridates al VI-lea Eupator a
strategului Diogenes al lui Diogenes, fără îndoială în fruntea unui
contingent de soldaţi, precum şi staţionarea în oraşul milesian a acestei
garnizoane, conduse de Diogenes, destul de mult timp pentru ca
acesta să se fi remarcat prin câteva fapte de laudă în folosul histrienilor.
2. Implicarea lui Diogenes în treburile cetăţii, când acesta
rezolvă un spinos conflict declanşat între histrieni şi un anume Menios
din Bizanţ care era, foarte probabil, moştenitorul unei creanţe de o
sută de galbeni, datorie contractată cu multă vreme în urmă de Histria
şi rămasă neachitată. Din acest motiv, Menios l-a capturat la Bizanţ
pe solul histrienilor, Meniskos, trimis, probabil, la Mithridates, iar
strategul Diogenes al lui Diogenes s-a remarcat prin achitarea unei
mari părţi a datoriei histrienilor şi eliberarea solului acestora.
Pentru rezolvarea acestei crize financiare în care se afla oraşul
Histria, Diogenes este onorat de întreaga comunitate, şi, fapt cu totul
neobişnuit, i se acordă magistratura de “strateg al cetăţii”, magistratură
care era rezervată exclusiv cetăţenilor.
Textul inscripţiei histriene confirmă faptul că oraşele vest-pontice
se aflau, la începutul secolului I a.C., într-o zonă în care se interferau
interesele politice ale Romei, în ascensiunea sa spre Orient, şi ultimul
mare regat elenistic, regatul Pontului.
176
4. Datarea inscripţiilor greceşti
Spre deosebire de inscripţiile latine, epigrafele greceşti sunt

mult mai dificil de datat. Această comparaţie priveşte doar aşa-
numitele inscripţii oficiale. Astfel, în timp ce inscripţiile oficiale latine,
inclusiv dedicaţiile, din epoca Principatului pot fi uşor datate, fie după
numele consulilor, fie după numele şi titlurile împăraţilor, în privinţa
inscripţiilor greceşti din epoca clasică şi, mai ales, din epoca elenistică
nu există criterii riguroase de datare.
Această diferenţă notabilă trebuie înţeleasă ca un efect al
structurii politice romane, în opoziţie cu cea a lumii elenice şi chiar a
celei elenistice. Spre deosebire de statul roman unitar, începând cu
epoca lui Augustus, în care autoritatea centrală era recunoscută pe tot
cuprinsul teritoriului imens al acestuia, lumea elenistică era, după cum
se ştie, mult mai fragmentată. Această situaţie a generat, în planul
cronologiei acestei lumi, numeroase confuzii, care se reflectă şi în
studiile epigrafice de azi.
Pe tot parcursul antichităţii greco-romane au existat
magistraturi eponime care se refereau, în principal, la înregistrarea
succesiunii anilor. Aceste magistraturi erau, în epoca greacă, arhonţii
eponimi sau chiar preoţii eponimi, iar în epoca romană consulii. Dacă
păstrarea listelor complete a consulilor (fasti consulares) romani
permite astăzi datarea foarte exactă a inscripţiilor latine, nu acelaşi
lucru se poate spune despre inscripţiile greceşti, chiar dacă decretele
onorifice, de pildă, fac referiri la magistraţii eponimi.
177
În epoca greacă şi chiar în epoca elenistică fiecare oraş avea

un calendar propriu şi, implicit, o listă proprie de magistraţi eponimi.
Or, toate aceste liste s-au pierdut, rămânând doar, pentru unele oraşe
importante, cum ar fi Athena, Corinth, Milet sau Efes, unele informaţii
disparate despre anumiţi magistraţi eponimi, în timpul cărora au avut
loc evenimente istorice menţionate în sursele istorice.
În ciuda acestor dificultăţi notabile, graţie progreselor
necontenite acumulate în epigrafia greacă, se pot contura câteva
criterii pe baza cărora se încearcă datarea inscripţiilor greceşti.
a) Locul de provenienţă a inscripţiilor are o anumintă
relevanţă în cazul epigrafelor descoperite în oraşe a căror istorie este
cunoscută din sursele scrise. Se urmăreşte, în primul rând stabilirea
limitelor (termini) cronologice, anume limita inferioară (terminus post
quem) şi limita superioară (terminus ante quem). Astfel, în cazul unei
inscripţii care provine de la Olynthus, în peninsula Chalcidică,
terminus ante quem, adică limita cronologică superioară este anul
348/47 a.C., când, se ştie că oraşul a fost distrus complet de regele
Macedoniei, Filip al II-lea. Pentru limita cronologică înferioară,
edificator este exemplul inscripţiilor care provin din oraşul Stratonicea
din Caria, a cărui dată de fondare este anul 265 a.C. Acest an reprezintă
un terminus post quem pentru toate inscripţiile descoperite aici.
b) Caracterul inscripţiei este, de multe ori, important în
stabilirea datării acesteia. Sunt luate în considerare diverse elemente,
arheologice, artistice, religioase, care pot oferi indicii de datare a unei
inscripţii.
c) Contextul unei inscripţii prezintă o relevanţă deosebită în
încercarea de încadrare cronologică cât mai precisă a unei epigrafe.
Pentru obţinerea unor repere cronologice convingătoare sunt
analizate diferite informaţii care pot fi verificate de sursele istorice, dar
şi de cele arheologice, numismatice sau chiar papirologice.
178
Se fac, apoi, conexiuni între personaje istorice cunoscute şi activitatea

lor. Un exemplu edificator în acest sens este un decret de la Delphi,
în onoarea filosofului Aristotel şi a nepotului său, Callisthenes.
Inscripţia a fost datată între 339 şi 327 a.C. Anul 339 a.C., în acest
caz terminus post quem, rezultă din faptul că textul inscripţiei face
referire la una din clădirile-tezaur de la Delphi construită în acest an,
iar 327 a.C. (terminus ante quem) rezultă din faptul că în acest an a
murit Callisthenes, nepotul Stagiritului.
d) Datarea inscripţiilor oficiale emise de cancelariile regilor
elenistici este, de cele mai multe ori, asigurată de precizarea anului
de domnie al monarhului respectiv. Epigrafele greceşti din epoca
romană se datează şi ele foarte exact, după numele şi titlurile
împăraţilor.
e) Anumite expresii şi formule conţinute într-un text epigrafic,
ca şi tipul inscripţiilor, pot constitui indicii cronologice. Astfel, s-a
constatat că scrierea stoichedon apare extrem de rar după anul 225
a.C., care devine un terminus ante quem relativ. Menţionarea unor
magistraţi, cum sunt, în cazul Athenei, proedroi şi symproedroi
constituie, de asemenea, repere cronologice importante.
f) Cel mai des invocat criteriu de datare pentru inscripţiile greceşti
este cel paleografic, care se referă la evoluţia formei literelor. Acesta
este, însă, şi cel mai înşelător, deoarece există mult prea numeroase
exemple care infirmă categoric relevanţa criteriului paleografic. Este
adevărat că practica studiilor epigrafice a arătat că se poate stabili, în
linii generale, o anumită “periodizare” a formei literelor greceşti, însă
deosebirile cu adevărat sesizabile se constată doar între inscripţiile
din perioade foarte diferite. Particularităţile literelor din epoca arhaică
sunt, de pildă, bine individualizate în raport cu cele din epoca
elenistică, dar în curpinsul acestei ultime perioade, diferenţa dintre
forma literelor din secolul III, II sau I a.C. este aproape insesizabilă.
179
Cât priveşte datarea decretului onorific în cinstea lui Diogenes

al lui Diogenes, prezentat mai sus, au fost folosite în principal două
criterii: conexiunea dintre personajele istorice cunoscute şi analiza
internă a textului, mai precis a informaţiei istorice.
Inscripţia de la Histria se datează, în orice caz, înainte de anul
72/71 a.C., când are loc expediţia lui Lucullus Varro pe coasta vest-
pontică, ocazie cu care proconsulul Macedoniei ocupă toate oraşele
greceşti, întrucât după această dată ele nu mai putea fi în alianţă cu
regele Pontului (terminus ante quem). Un indiciu pentru o încadrare
cronologică mai precisă ar fi capturarea solului histrian la Bizanţ, ştiut
fiind faptul că acest oraş era ostil regelui Pontului. Or, un asemenea
tratament aplicat unui sol trimit la Mithridates, nu putea avea loc decât
cu puţin timp înainte de trecerea armatelor regelui în Grecia, adică în
anii 90-89 a.C.
180
VII INFORMAŢII PRIVIND
TEHNICA EPIGRAFICĂ
1. Scrierea “Boustrophedon”
În epoca arhaică s-a impus un anumit tip de scriere, diferit de
cel obişnuit în care erau gravate textele epigrafice, numit scrierea
boustrophedon. Este vorba de un termen compus, boustrofhdón
(boûß = bou; stréfw = a întoarce; boustrófoß = cel care
conduce/întoarce boi) care sugerează direcţia redactării textului pe
piatră. Aceasta este, ca şi direcţia plugului la arat, de la stânga la
dreapta şi apoi de la dreapta la stânga.
Acest adverb care înseamnă “întorcându-se de la o linie la alta
precum boii de la o brazdă la alta, adică scriind alternativ de la stânga
la dreapta şi de la dreapta la stânga” este explicat de Pausanias,
(V, 17, 3) astfel:
“Există în templu « templul Herei de la Olympia » o ladă din
lemn de cedru pe care sunt gravate chipuri, unele în fildeş, altele în
aur… Inscripţiile ce se pot citi pe această ladă sunt în cea mai mare
parte redactate cu caractere antice. Unele din caractere sunt aşezate
în acelaşi sens, în timp ce altele sunt dispuse în forma pe care grecii o
numesc boustrophedon; această înseamnă că de la sfârşitul unui rând
cel care urmează continuă în sens invers, întocmai ca la cursa numită
diaulos. Pe aceeaşi ladă mai sunt şi alte inscripţii care datorită
caracterelor răsucite sunt foarte greu de descifrat” 28 .
Există mai multe interpretări privitoare la apariţia şi folosirea
acestei scrieri. Una dintre ele se referă la originile scrierii alfabetice.
28 Pausanias, Călătorie în Grecia, traducere: M. Marinescu-Himu, Bucureşti, 1974.

181
Astfel, se presupune că scrierea de la dreapta la stânga, folosită de

fenicieni, ar fi influenţat într-o oarecare măsură şi scrierea greacă,
dovadă fiind, de pildă, frecvenţa relativ mare cu care grecii foloseau,
mai ales în epoca arhaică, scrierea “retrogradă”, adică scrierea
literelor întoarse spre stânga (sinistrorum). Aşa s-ar explica şi scrierea
alternativă, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.
O altă interpretare porneşte tot de la realităţile epocii arhaice.
Este vorba de scrierea (incizată) pe ceramica pictată greacă din
această epocă, relativ frecventă, cel puţin pentru marile şcoli de
pictură, cum ar fi cele de la Corinth, Milet, Attica. De altfel, trebuie
remarcat şi faptul că, pentru perioada secolelor VII-VI a.C., predomină
inscripţiile incizate pe ceramică, în comparaţie cu inscripţiile pe piatră.
Exemplificăm în continuare acest tip de scriere cu cea mai
veche inscripţie greacă cunoscută până acum, de pe aşa-numit-a
cupă a lui Nestor, o inscripţie incizată pe un skyphos din epoca
geometrică târzie (sec. VIII a.C.), descoperit într-o necropolă din
insula Ischia, în antichitate Pithekussai, vis-à-vis de Napoli.
Fig. 18. Cupa lui Nestor

182
Transliterare:
Néstoroß: m[è]n eÚpo[ton] potério[n]
hoß d'À <n> tode p[íe]si: poterí [o]: antí [k]akenon
hímer[oß hair]ései: kalliste[fán]o: 'Afrodíteß
INCOMPLET
Traducere:
“[Eu sunt] cupa lui Nestor bună de băut, iar cel care ar bea din
această cupă pe dată va fi stăpânit de dorinţa Afroditei încoronată cu
frumoasă cunună”.
2. Scrierea “Stoichedon”
Scrierea stoichedon (stoixhdón; stoîxoß = linie, rând, şir)

a apărut prima oară în Attica în secolul al VI-lea a.C. şi a cunoscut o
oarecare răspândire până către sfârşitul secolului al III-lea a.C.
Se consideră că terminus ante quem al acestui stil de scriere pe piatră
este anul 225 a.C., după o inscripţie foarte bine datată de la Oinoada,
în Licia.
Termenul care desemnează acest tip de scriere este preluat,
foarte probabil, din limbajul militar, deorece este cunoscută expresia
katà stoíxouß care însemna ”(aşezarea) pe rânduri/şiruri egale” a
soldaţilor greu înarmaţi (hopliţii).
Simetria şi regularitatea scrierii stoichedon sunt două
particularităţi evidente. Potrivit regulilor dupa care erau gravate
inscripţiile în acest stil, se respecta atât egalitatea literelor din
rândurile verticale, pe de-o parte, cât şi cea a literelor de pe rândurile
orizontale, pe de alta. Rezulta, în acest fel, un ansamblu armonios,
care încânta ochiul, iar inscripţiile stoichedon sunt, fără îndoială,
spectaculoase.
183
În legătură cu aceste inscripţii mai pot fi amintite două aspecte

interesante. Mai întâi că, din motive obiective, rigiditatea aparentă a
regulilor de gravare a textului nu era totdeauna respectată. Amuzant
este şi faptul că, în cazul respectării stricte a acestui stil, din motive de
spaţiu, se recurgea la artificii dintre cele mai curioase.
Este cunoscută, în acest sens, o celebră epigrafă de la Atena, unde
numele lui Pericle era plasat la sfârşitul unui rând şi, pentru a se
respecta simetria, au mai fost adăugate, aleatoriu, încă trei litere
(în loc de Perikle|ß s-a scris pe piatră Perinnn|kleß).
Pentru epigrafişti, studierea inscripţiilor stoichedon
fragmentare, prezintă un mare avantaj: datorită regularităţii textelor
gravate în acest stil, restituirea lacunelor este relativ uşoară, întrucât
este folosit unul din principalele criterii pentru reconstiturea textelor
epigrafice, anume stabilirea numărului de litere de pe un rând.
EXEMPLIFICARE
184
Traducere:
“Pe vremea când era arhonte Archippos şi demarh Phrynion. În

aceste condiţii locuitorii din Pireus închiriază (terenurile din) Paralia,
Halmyris şi Thesseion şi toate celelalte terenuri. Cei ce iau în chirie
plătind mai mult de zece drahme să ofere gaj pe măsura chiriei; cei
care iau în chirie plătind mai puţin de zece drahme să dea
proprietatea lor drept gaj pentru chirie. În aceste condiţii ei închiriază
fără impozite şi fără taxe. Dacă orice taxă de război este percepută în
funcţie de valoarea proprietăţii, locuitoii demei trebuie să plătească.
Cei ce închiriază să nu îngăduie să scoată pământ (fertil), nici din
Thesseion, nici de pe alte terenuri şi nici să scoată lemnul oriunde în
afara proprietăţii. Cei care închiriază (terenurile din) Thesmophorion şi
din Schoinous (= loc cu trestie) şi oricare alte locuri supuse legii să
plătească jumătate din chirie în luna Hecatombainon şi jumătate în
luna lui Poseidon. Cei care iau în chirie terenuri din Paralia, Halmyris,
Theseion şi din alte locuri, dacă mai sunt undeva, în măsura în care e
posibil şi sunt bune de lucrat, să le lucreze după cum urmează: timp
de nouă ani să le lucreze cum vor ei, însă în al zecelea an să-l cultive
pentru jumătate de an şi nu mai mult, aşa încât cei ce iau cu chirie
după aceea să poată pregăti pentru semănat pământul începând de
pe 16 a lunii Anthesterion. Dacă el se întinde cu aratul pentru mai mult
de jumătate de an, surplusul de roade să aparţină locuitorilor demei.
Luând în posesie casa acoperită din Halmyris (să o ţină ?) dreaptă”.
185
3. Numeralele
În Grecia s-au utilizat două sisteme de reprezentare a cifrelor:

acrofonic, numit atenian, şi alfabetic, de sorginte ioniană, posibil
milesiană.
Sistemul acrofonic (akron = capăt; phoné = sunet) nota
numeralele cu litera lor iniţială, cu excepţia cifrei 1. Astfel:
I = unitate
Π = 5, πénte
Δ = 10, déka
Η = 100, ¢katón
Χ = 1000, χílioi
Μ = 10000, μúrioi
Diferitele cifre se exprimau prin juxtapunerea literelor

acrofonice. De pildă, IIII = 4, ΠIII = 8, ΔΠ I = 16, ΔΔΔΔ = 40, ΗΗΠ =
205, ΗΗΗΔΔΔΙΙΙΙ = 333.
Pentru numerele cuprinse între 50 şi 99, între 500 şi 999, între
5000 şi 9999, şi, între 50.000 şi 99.999, se utiliza multiplicarea prin
suprapus cifrei de multiplicat.
De exemplu: = 50, = 500, = 50.000, iar 70 = , 700 =

, 6050 =
Sistemul acrofonic a fost utilizat mai ales în Attica (sec. VI-III

a. C.) pentru registrele comerciale, cifrele fiind însoţite de semne care
indicau valoarea monetară. Astfel, = drahmă (δραχμë), I = obol
(obelóß), C = 1/2 obol (£mibélion), /T = 1/4 obol (tetarthmórion),
X = 1/8 obol (xalkoûß), /S = stater/ = 2, drahme (statër), M = mină/
186
= 100 sau 70 drahme (mnâ), T = talant/ = 6000 drahme (tálanton).

Pentru a exprima numărul staterilor şi talanţilor se utilizau următoarele
ligaturi:
= 5 stateri, = 10 stateri, = 5 talanţi, = 10 talanţi, =
100 talanţi, = 1000 talanţi.
Sistemul alfabetic consta în atribuirea unei valori numerice

fiecărei litere din alfabet, inclusiv a literelor dispărute din alfabetul
archinic-"euclidian", respectiv #, | şi (sampi). Literele erau
distribuite în trei serii.
Seria A nota cifrele de la 1 la 900. Miile erau reprezentate prin
adăugarea unui apex în partea stângă sus a literei din prima serie
(e.g. 'A = 1000, 'B = 2000, 'E = 5000). Pentru redarea zecilor de mii,
se utiliza litera M din sistemul acrofonic cu un supraindice al
numărului de zeci de mii ce se dorea reprezentat (e.g. M = 50000).
187
Lista numeralelor greceşti
188
189
Fig. 19 Tabelul numeralelor greceşti
190
4. Tehnici de estampare şi fotografiere a inscripţiilor
Motivaţia acestui capitol, aceea de a-i iniţia pe tinerii cercetători

în principalele tehnici epigrafice, nu ar fi, poate, completă, fără a
aminti, fie şi în treacăt, metodele de “conservare” a unei inscripţii,
adică a prelevării în scopul păstrării (sau arhivării) textului propriu-zis,
în aşa fel încât copia (grafică sau fotografică) a acestuia să concorde
în totalitate cu originalul. Acest principiu fundamental al ştiinţei
epigrafice a fost stabilit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru
a evita dispariţia iremediabilă a unor informaţii istorice de cea mai
mare însemnătate, prin pierderea sau deteriorarea inscripţiilor greceşti.
Copiile grafice sau fotografice sunt principalele instrumente de
lucru ale epigrafistului, în cadrul studiilor sale preliminare asupra
textului epigrafic analizat, mai cu seamă în activitatea “de cabinet” a
cercetătorului. Nu mai puţin important este şi faptul că astfel de copii
pot deveni extrem de utile în cazurile, deloc neglijabile, ale dispariţiei
inscripţiilor editate într-o primă fază şi a căror restituire exactă suscită
noi variante şi interpretări. Astfel, în cazul epigrafelor dispărute din
diverse motive după prima lor editare, verificarea lecturii editorului
este posibilă numai pe baza unei bune copii a textului.
Prezentăm, în continuare, principalele etape ale stabilirii cât
mai exacte a textului unei epigrafe nou descoperite. Prima sarcină a
epigrafistului este aceea de a proceda la o diagnoză completă a
monumentului epigrafic, înregistrând toate informaţiile necesare:
natura materialului, starea de conservare, rupturile, aşchierile,
ştersăturile sau alte deformări ulterioare ale pietrei, observaţii asupra
aspectului ductului literelor, caracteristicile formei literelor,
dimensiunile acestora, propuneri de restituire a unor litere izolate,
grupuri de litere sau chiar rânduri întregi mai puţin sau chiar aproape
191
de loc vizibile pe piatră.

Prelevarea textului unei inscripţii este o etapă decisivă a
studiului epigrafic, deoarece, în majoritatea cazurilor, locul de
depozitare a epigrafelor nu coincide cu locul de muncă al epigrafistului
care are nevoie, în absenţa monumentului original, de copii cât mai
exacte. Sunt destul de frecvente cazurile în care, în lipsa unor desene
sau fotografii acceptabile, epigrafiştii sunt nevoiţi să verifice la faţa
locului, adică acolo unde se găseşte inscripţia, anumite variante de
lectură a unor pasaje.
Copierea manuală a textului unei inscripţii se obţine prin
tehnica estampajului. Estampajul presupune obţinerea unui “negativ”
al textului gravat pe o un bloc sau o lespede de piatră, prin
imprimarea părţilor adâncite ale literelor pe o coală de carton de o
anumită calitate. Coala de carton folosită la estampaje trebuie să fie,
pe de-o parte, suficient de moale ca să ofere o bună imprimare a
literelor, dar nu prea moale pentru a nu se rupe în timpul acestei
operaţiuni, iar pe de alta, suficient de dură pentru a rezista un timp cât
mai îndelungat, dar nu prea dură, pentru că altfel nu mai este posibilă
redarea exactă a literele inscripţiei.
O operaţiune preliminară prelevării estampajului este curăţirea
atentă a suprafeţei inscripţiei. Cartonul pentru estampaj, o dată
umezit, se aplică pe partea scrisă a epigrafei, apoi se presează cu un
obiect nu prea dur peste părţile gavate (adâncite) ale pietrei.
Se obţine, prin uscarea cartonului, copia fidelă a inscripţiei
care, în numeroase cazuri, redă anumite particularităţi ale textului ce
sunt chiar mai puţin vizibile pe piatră. În ultima vreme, se foloseşte tot
mai des, în locul cartonului de estampaj, un material sintetic (latex sau
alte produse similare), care are avantajul unei mai mari rezistenţe
mecanice. Cercetarea estampajului, expus, uneori, unor fascicole
puternice de lumină artificială, oferă epigrafistului posibilitatea
192
comparării textului original cu copia obţinută prin tehnica amintită şi, în

felul acesta, permite elaborarea unor restituiri ale lacunelor inscripţiilor.
Datorită avantajelor enorme pe care le oferă estamparea
documentelor epigrafice pentru cercetarea în acest domeniu,
s-au alcătuit adevărate arhive de texte epigrafice estampate, păstrate
în marile institute epigrafice din Europa şi din Statele Unite. Trebuie
amintite în acest sens arhiva de estampaje de la “Comisia IG” de la
Berlin sau cea inscripţiilor de la Pergam, aflată la Kommission für Alte
Geschichte und Epigraphik de la München.
Fotografierea unei inscripţii este cea de-a doua operaţiune
indispensabilă “arhivării” textelor epigrafice. Această operaţiune este,
însă, destul de delicată, întrucât presupune pregătiri speciale, care să
contribuie la obţinerea unei imagini cât mai clare a monumentului.
De obicei, suprafaţa inscripţiei este umezită, pentru a conferi un
contrast acceptabil imaginii fotografice, mai ales în cazul inscripţiilor
pe marmură albă.
Deosebit de importantă este aşezarea inscripţiei într-o
asmenea poziţie, încât razele de lumină (fie că este vorba de lumina
naturală, fie de lumina artificială) să cadă pieziş pe suprafaţa acesteia,
şi nu perpendicular. În sfârşit, se cuvine amintit şi faptul că este
indicată fotografierea din mai multe unghiuri şi cu rezoluţii diferite,
pentru ca imaginile obţinute să poată fi comparate.
Mijloacele moderne de prelucrare pe ordinator a imaginilor
fotografice pot fi folosite, cu succes, şi în domeniul epigrafiei, cu atât
mai mult cu cât este vorba de fotografii color care pot reproduce toate
detaliile unei inscripţii.
Dincolo de toate aceste tehnici care se perfecţionează
continuu, fiecare epigrafist aduce, în funcţie de experienţa acumulată,
numeroase mici inovaţii: combinarea unor criterii de analiză optică a
inscripţiilor, pregătirea specială a părţilor scrise sau observarea
193
textului pe timp de noapte, la lumina oblică a unor surse electrice

puternice. Ochiul cercetătorului este, însă, decisiv; el poate distinge,
după nenumărate încercări, din diverse unghiuri sau în diverse lumini,
forme până atunci nevăzute ale unei litere sau ale unui cuvânt, şi aşa
rezultă, uneori, lecturi neaşteptate ale unor pasaje obscure, care
înseamnă, de fapt, o nouă pagină de istorie antică.
194
VIII. ANTOLOGIE DE TEXTE
EPIGRAFICE COMENTATE
1. Histria (decretul în cinstea amiralului Hegesagoras)
ISM, I, 64
[’Ed]oce têi boulê[i k]aì dëmwi; tôn sunédrw[n]
[g]nýmh; ™peidç [su]mbébhken tën te péran [xô]-
[p]an Meshmbria[n]ôn pólemon ñetággelton
[£]mân ™cenegk[án]twn kaì pollà kaì megála ˜se-
5 [b]hsántwn eœß tò ¥eròn toû ’Apóllwnoß kaì eœß
toùß ™sxátouß kindúnouß ˜gagóntwn tçn póli[n],
’Istrianoì sungeneîß kaì fíloi kaì eÚnooi ©párxon-
teß toû dëmou ™capésteilan ploîá te makr[à]
kaì stratiýtaß toùß bohqësontaß £mân, tá-
10 canteß ™pì toútwn naúarxon aƏtokrátora [‘H]-
ghsagóran Monímou,Ándra kalòn kaì ˜gaqón, ½ß pa-
ragenómenoß tën te pólin kaì tçn xýran kaì toùß
liménaß meq’£môn kaì tôn sunmáxwn diefú-
lacen, tó te froúrion tò ™n ’Agxiálwi ˜pello-
15 triwménon kaì katexómenon ©pò tôn polemí-
wn, diò sunébainen tën te pólin kaì tàß prosó-
douß megála bláptesqai, ™kpoliorkësaß m[e]-
q’ £môn te kaì tôn Állwn sunmáxwn katéreiye
eœ[ß] Édafoß, Én te tôi ™píplw< i > tôi ™p’ ’Agxíalon tôn
20 ™nantíwn ™piqeménwn tôi stólwi diakinduneúsa[ß]
pròß pleíonaß tôn te polemíwn ™kráthsen kaì ploî-
on aÚtandron Élabe meq’£môn te kaì tôn Állwn
summáxwn, ¦mo[íw]ß dè kaì ™n taîß ˜pobásesin parabolý-
195
teron autòn didoùß eœß toùß ˜gônaß kaì ™n toîß

25 lipoîß pasin filokindúnwß ˜gwnizómenoß ™pì
proterhmátwn dià pantòß ™geíneto kaì towùß stra-
tiýtaß ¢autoû proqúmouß kaì xrhsímouß ™n tô[i]
polémwi dià pantòß pareíxeto; †pwß oÛn ¦ dêmoß e[Ə]-
[x]aristôn faínhtai kaì teimôn toùß ˜gaqoùß tôn ñ-
30 drôn, túxhi ˜ga[q]êi dedóxqai têi boulêi kaì tôi dë-
mwi ™painéstai mèn ™pì toútoiß tòn dêmon tòn ’Istri-
anôn, fílon Ónta sunggenê kaì súmmaxon, kaì ™-
pì tôi pényai naúarxon ‘Hghsagóran Monímou kaì ˜po-
katastêstai tàß ™yhfisménaß ’Istrianoîß timáß; st[e]-
35 fanôsai dè kaì ‘Hghsagóran Monímou xrusôi stefánw[i]
™n toîß Dionusíoiß kaì eœkóni xalkôi ™ †ploiß ™p ’™m-
[b]ólou kaì ñaqeînai tçn eœkóna eœß ¥eròn toû ’Apól-
lwnoß toû ’Iatroû kaì gráyai tò yëfisma tçn bá-
[s]in, [˜]naggeîlai dè tàß teimàß kaì ™n ’Istrwi ™n toîß sun-
40 [teloumén]oiß ˜gôsin a[™]ì poiouménouß tçn ñagge-
[lìan toùß _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _]
Traducere:
I "Sfatul şi Adunarea poporului au hotărât, la propunerea

synedrilor:
II deoarece s-a întâmplat ca teritoriul < şi fortăreaţa > de dincolo

să fie ocupate în timpul războiului nedeclarat pornit împotriva noastră
de mesambrieni, care au săvârşit multe şi mari nelegiuri faţă de
templul lui Apollon, împingând cetatea în cele mai mari primejdii; iar
histrienii, rude, prieteni şi plini de râvnă faţă de poporul nostru - ne-au
trimis într-ajutor corăbii lungi şi ostaşi, punând mai mare peste aceştia
pe amiralul cu puteri depline Hegesagoras al lui Monimos, bărbat
196
destoinic şi inimos, care venindu-ne în sprijin a păzit împreună cu noi

şi ceilalţi aliaţi oraşul, teritoriul şi porturile, iar cât priveşte cetăţuia de
la Anchialos - ajunsă în mâini străine şi stăpânită de duşmani, din
care pricină oraşul şi veniturile noastre au avut de suferit amarnic - a
luat-o cu asalt, împreună cu noi şi cu ceilalţi aliaţi, distrugând-o până
în temelii; iar în timpul plutitului spre Anchialos - inamicii atacând flota
- şi-a pus viaţa în primejdie înfruntând forţe superioare, biruind pe
vrăjmaşi şi capturând, împreună cu noi şi cu ceilalţi aliaţi, o corabie cu
întregu-i echipaj; iar în timpul debarcărilor, curajos în încăierări şi în
orice altă împrejurare războindu-se ca un adevărat iubitor de primejdii
- a ieşit mereu biruitor, însufleţindu-şi oştenii şi făcându-i folositori cât
a ţinut războiul;
III pentru ca, deci, poporul să-şi arate recunoştinţa faţă de

bărbaţii destoinici - într-un ceas bun ! - Sfatul şi Adunarea să
hotărască:
IV Să fie lăudat pentru aceste temeiuri norodul histrian -

prieten, rudă şi aliat al nostru - pentru că ne-a trimis în ajutor pe
amiralul Hegesagoras al lui Monimos, şi să se reînnoiască
onorurile altădată votate histrienilor. De asemenea, să fie
încununat Hegesagoras, fiul lui Monimos, cu cunună de aur la
sărbătoarea Dionysiilor şi să i se înalţe o statuie de bronz care
să-l înfăţişeze armat, pe un bot de corabie. Statuia să-i fie aşezată
în templul lui Apollo Tămăduitorul, iar acest decret să fie săpat
pe soclu. Onorurile să fie proclamate şi la Histria, în timpul
celebrării concursurilor, pomenirea lor făcându-se de fiecare dată
de colegiul de..."
Prin acest decret, un cetăţean al Histriei, Hegesagoras al lui

197
Monimos, este onorat de o cetate ioniană de pe litoralul vest-pontic, al

cărei nume nu este indicat în inscripţie, dar care, din context, nu putea
fi alta decât Apollonia (azi Sozopol - Bulgaria), pentru meritele deosebite
dovedite cu ocazia unui război purtat între Apollonia şi vecina ei,
Mesambria. Acţiunea se petrece, cum am arătat, în secolul II a.Chr.
Partea centrală a acestui document oficial emis de Sfatul şi
Adunarea apolloniaţilor este reprezentată de motivaţia emiterii
decretului, în care, enumerându-se faptele de arme prin care s-a
remarcat Hegesagoras, sunt menţionate, de fapt, principalele etape
ale expediţiei conduse de acesta. Ea reprezinţă singura atestare
epigrafică consistentă din lumea pontică, în care este descrisă o
expediţie navală, combinată cu acţiuni terestre. Această descriere, pe
cât de sumară, pe atât de precisă în termeni si exprimare, permite
reconstituirea în detaliu a războiului dintre cele două cetăţi, la care
flota histriană şi-a adus o contribuţie decisivă.
Declanşarea războiului; consecinţe pentru apolloniaţi.

Cadrul geografic în care s-au derulat acţiunile armate, navale şi
terestre, se plasează în zona golfului Burgas, cel mai adânc golf de pe
coasta vestică a Mării Negre. Pe coasta sudică a acestui golf se
găsea oraşul ionian Apollonia şi, ceva mai la nord, Mesambria,
colonie megariană. Teritoriul Apolloniei cuprindea în această epocă
practic întreaga coastă a golfului. În sistemul de apărare a acestui
teritoriu un rol decisiv îl juca o mică asezare plasată pe malul opus
faţă de Apollonia, Anchialos 29 (azi Pomorije), care este menţionat de
29 F. Münzer, M. L. Strack, Die Münzen der Thraker und der Stădte Abdera, Ainos,
Anchialos, Berlin, 1912, p. 203-204; M. Lazarov, Notizen zur griechischer
Kolonisation am westlichen Schwarzen Meer. Schriftquellen und archäologische
Denkmäler, în: G. R. Tsetskhladze (ed.), The Greek Colonisation of the Black Sea
Area (Historia Einzelschriften 121), Stuttgart 1998, p. 86-89; M. Zahariade, s.v.
Anchialos, M. Zahariade (ed.) Lexicon of the Greek and Roman Cities and Place
Names in Antiquity Ca 1500 B.C. - Ca A.D. 500, 4, 1998, col. 486.
198
Strabon ca “orăşel” (políxnion) fondat de apolloniaţi 30 . Pe lângă

aşezarea civilă, în care se desfăşura o activitate comercială intensă,
Anchialos dispunea, aşa cum arată textul inscripţiei, de un fort militar
(froúrion) care supraveghea întreaga coastă a golfului şi care a
reprezenat de altfel şi mobilul începerii războiului dintre apolloniaţi şi
mesambrieni.
Războiul este declanşat prin surprindere de către Mesambria
care, fără o declaraţie prealabilă atacă fulgerător fortăreaţa de la
Anchialos şi o cucereşte, debarcând în acelaşi timp trupe chiar în
apropierea oraşului Apollonia, distrugând sanctuarul lui Apollon
Tămăduitorul, protectorul oraşului. De altfel, Anchialos se afla în
imediata apropiere a Mesambriei, la 70 de stadii (adică aproximativ
12 km.) spre sud, aşa cum o arată Periplus Ponti Euxini 31 ceea ce
explică, printre altele succesul rapid al mesambrienilor.
Expresia pólemon ñepággelton care apare în primele rânduri
ale inscripţiei şi care desemnează o agresiune declanşată fără o
declaraţie formală este pentru prima oară mentionată într-un
document epigrafic. Ea mai apare într-un pasaj din Polybios (IV, 14, 4.),
în care este menţionat atacul declanşat de etolieni împotriva vecinilor
lor, fără declaraţie de război.
În epoca elenistică aceasta reprezenta, potrivit surselor de care
dispunem, o practică curentă, ea vizând, cum este lesne de înteles,
surprinderea adversarului 32 . Dintre numeroasele exemple care
vorbesc despre asemenea metode, este suficient să amintim războiul
30 Strabon,Geogr. VII 319: ’Anxilh políxnion ’Apollwniatôn.

31 Geographi Graeci Minores, ed. C. Müller, Hildesheim, 1965, I, 85, p. 421: ’Apò dè
Meshmbríaß eœß ’Anxíalon pólin, Éxousan kaì liména toîß ˜f’ ˜spéraß ñémoiß,
stádioi o’.
32 F. Kiechle, Zur Humanität in der Kriegsführung der Griechen, Historia, VII, 1958,
p. 129; P. Ducrey, Les traitement des prisoniers de guerre dans la Grèce antique
des origines à la conquête romaine, Paris, 1968, p. 4; Y. Garlan, La guerre dans
l’antiquité, Paris, 1972, p. 29.
199
declanşat în anul 272 a.Chr. de către Pyrrhos, regele Epirului,

împotriva Spartei, eveniment care a avut un larg răsunet în epocă 33 .
Acţiunea surprinzătoare a mesambrienilor a urmărit două
obiective precise, anume anihilarea fortăreţei de la Anchialos şi
distrugerea sanctuarului lui Apollon, acţiune care avea în vedere
intimidarea adversarului prin impactul psihologic pe care îl putea avea
asupra apolloniaţilor un asemenea sacrilegiu, care constituia o gravă
infracţiune asupra dreptului divin.
De la bun început, Apollonia se găsea în pragul ruinei întrucât,
deşi oraşul nu fusese cucerit, întreg sistemul de apărare a teritoriului,
vital pentru supravieţuirea locuitorilor, era anihilat. Astfel, oraşul nu
mai putea fi aprovizionat cu cereale, nu mai putea beneficia de
resursele oferite de pescăriile şi salinele din apropierea coloniei lor,
Anchialos, şi nici de avantajele economice pe care le implica controlul
golfului Burgas, care erau reprezentate, în principal, de veniturile
obţinute din taxele portuare impuse pe circulaţia mărfurilor în zonă 34 .
La aceste venituri se referă, fără nici o îndoială, termenul prósodoi –
“venituri”, care apare la începutul inscripţiei.
Apelul la alianţă. În aceste condiţii foarte dificile pentru

apolloniaţi, aceştia fac apel la o mai veche alianţă cu Histria, alianţă în
virtutea căreia, cu un secol mai înainte, histrienii le trimiseseră în
ajutor corpul expediţionar condus de Callicrates. În sistemul relaţiilor
politice complexe din epoca elenistică încheierea unor raporturi de
alianţă (symachia) sau de prietenie (philia) consfinţite între două
cetăţi, reprezentau o practică curentă. Printr-o asemenea alianţă,
pe de-o parte se recunoştea în limbajul diplomatic independenţa
33 H. Bengston, Bemerkungen zu einer Ehreninschrift der Stadt Apollonia am

Pontos, Historia, 12, 1963, p. 102.
34 Fr. Chamoux, La civilisation hellénistique, Paris 1981, p. 214.
200
teoretică a celor două oraşe, şi se consfinţeau pe de alta clauzele prin

care se acorda ajutor militar în caz de nevoie. Alianţa politică dintre
Histria şi Apollonia este sugerată în preambulul decretului în onoarea
lui Hegesagoras şi explicit formulată în dispoziţiile sale finale. În
virtutea acestei alianţe, histrienii pregătesc un corp expediţionar.
Organizarea corpului expediţionar condus de Hegesagoras.

Textul inscripţiei arată foarte precis că Histria a trimis în ajutorul
apolloniaţilor corăbii de război şi soldaţi. Deşi nu se precizează
numărul acestora, o atenţie specială merită acordată forţelor militare
din care era compus acest ajutor. Este vorba, în primul rând, de ploîa
te makrá, “corăbii lungi” adică nave de luptă. Termenul “corăbii lungi”
este frecvent menţionat în sursele istorice antice şi în inscripţii. Prin
acest termen erau desemnate în general corăbiile de război, fără a se
preciza rangul acestora (monere, triere, pentere etc.), ci doar pentru a
le deosebi de navele comerciale.
Diferenţa esenţială dintre navele de război şi cele comerciale,
în afară de modul în care erau înarmate primele, consta în raportul
dintre lungime şi lăţime: în timp ce la corăbiile comerciale şi de
transport raportul dintre lungime şi lăţime nu depăşea 1:3,5, la navele
de luptă acesta ajungea până la 1:7 35 . Un alt element fundamental
pentru navele de război era prora prevăzută cu cioc (“eperon”),
destinat spargerii bordajului navelor adverse 36 .
35 Fr. Miltner, s.v.Seewesen, RE Suppl.V, col. 914 urm.

36 A. Cartault, La trière athénienne, Paris, 1881, p. 109-112; W. W. Tarn, Hellenistic
Military and Naval Developements, Cambridge, 1930, p. 78; C. Torr, Ancient Ships,
Chicago, 1964, p. 22-23; J. S. Morrison, R. T. Williams, Greek Oared Ships 900-322
B. C., Cambridge 1968, p. 244; L. Th. Lehman, A Trireme’s tragedy, International
Journal of Nautical Archaelogy, 11, 1982, 145-151; F. Meijer, A History of Seafaring
in the Classical World, London- Sidney, 1986, p. 232; L. Basch, Le musée
imaginaire de la marine antique, Athènes 1987, p. 112; M. Beike, Kriegsflotten und
Seekriege der Antike, Berlin, 1987, p. 45; L. Casson, Ships and Seamanship in the
Ancient World, Princeton, 1971, p. 87; idem, Ships and Seafaring in the Ancient
201
Datorită vitezei lor şi a capacitătii de luptă, “corăbiile lungi” erau

folosite frecvent în incursiunile lor de către piraţi, aşa cum o atestă
mai multe inscripţii de la Cos, Thera şi Rhodos. Astfel de “corăbii
lungi” sunt menţionate şi într-o inscripţie de la Callatis.
La escadra de nave de luptă pregătită de histrieni pentru a fi
trimisă în ajutorul apolloniaţilor se adăuga un contingent de soldati,
pregătiţi pentru acţiuni terestre. Aceste pregătiri sugerează faptul că,
de la bun început, corpul expediţionar organizat de histrieni era
destinat atât unor acţiuni navale, cât şi terestre. Din acest punct de
vedere, titulatura cu care este învestit comandantul corpului
expediţionar, Hegasagoras al lui Monimos, oferă indicii preţioase
privind organizarea expediţiei. În inscripţie Hegesagoras este numit
naùarxoß autokrátwr, adică “amiral cu puteri depline”, titulatură care
are o semnificaţie precisă.
Trebuie remarcat mai întâi că titlul de nauarchos autocrator,
menţionat doar în această inscripţie, denumeşte o magistratură
extraordinară, impusă de gravitatea situaţiei în care urma să se poarte
războiul. Era vorba de o situaţie extrem de dificilă în care se găsea
Apollonia, după atacul fulgerător al mesambrienilor. Titlul de
nauarchos autocrator cu care este onorat Hegesagoras arată că
acestuia i s-a încredinţat, de la bun început, comanda unică nu numai
a escadrei histriene, ci şi a întregii forţe aliate care urma să lupte
împotriva Mesambriei, adică forţele reunite ale Histriei, Apolloniei şi
ale altor aliaţi, care sunt amintiţi, dar nu şi numiţi în inscripţia de faţă.
Magistratura cu care este investit Hegasagoras este aşadar
una extraordinară, impusă de necesităţi stringente, tot aşa cum este
cazul unui strategos autokrator, menţionat în mai multe inscripţii din
Times, London, 1994, p. 145 A. Guillerme, La marine de guerre antique, Paris,

1993, p. 79.
202
zona egeană 37 , sau chiar la Histria, în cazul lui Agathocles al lui

Antiphilos, investit cu funcţia de “strateg cu puteri depline” pentru
apărarea teritoriului de incursiunile tracului Zoltes (ISM, I, 15.).
Potrivit surselor antice, Aristotel în special, dar şi unele
inscripţii, în ierarhia militară din epoca greacă şi elenistică nauarchoi
nu erau asimilaţi generalilor 38 , ci se găseau pe o poziţie imediat
inferioară acestora. Aristotel spune: “Se numesc generali (strategoi) şi
comandanţi sefi (polemarchoi) ofiţerii de acest rang. Apoi, dacă erau
unităţi de cavalerie, de infanterie sau de marină, se instituiau uneori
pentru aceste arme ofiţeri numiţi amirali (nauarchoi), comandanţi ai
cavaleriei (hipparchoi) sau comandanţi ai infanteriei (taxiarchoi)” 39 .
Rezultă astfel că nauarchia era o funcţie militară pentru marină
instituită mai mult sau mai putin excepţional, ca şi în cazul pe care îl
analizăm aici. De altfel, este ştiut astăzi că în epoca elenistcă nauarchoi
se găseau sub comanda strategilor şi erau, în cele mai multe cazuri,
amirali care comandau forţe militare mixte, navale, dar şi terestre.
Pe de altă parte este interesant de subliniat faptul că, până
târziu în epoca romană, amiralii (nauarchoi) erau angajaţi ca
mercenari în nenumăratele conflicte în care erau implicate şi forţe
navale. Un exemplu celebru este cel al lui Seleucos din Rodos, care a
luptat în mai multe rânduri în slujba lui Augustus şi care, pentru
meritele sale, primeşte de la acesta cetăţenia romană şi este scutit
complet de impozite şi taxe, atât el cât şi urmaşii lui. Magistratura cu
care a fost investit Hagesagoras confirmă structura ierarhică existentă
în epoca elenistică, cu observaţia că, în cazul acestuia, era vorba de
comanda unică a unei coaliţii formată din forţele navale şi terestre ale
37 M. Scheele, Strategos Autokrator, Leipzig, 1932, p. 3-10.

38 B. Jourdan, The Athenian Navy in the Classical Period. A Study of Athenian
Naval Administration and Military Organisation in the Fifth and Fourth Centuries B.
C., Los Angeles, 1975, p. 119-122.
39 Aristotel, Poetica, VI, 8, 15.
203
mai multor oraşe.
Desfăşurarea expediţiei. Din textul decretului în cinstea lui

Hegesagoras pot fi decelate principalele etape ale expediţiei împotriva
mesambrienilor şi rezultatele obţinute. Trebuie remarcat mai întâi
faptul că în inscripţie este folosit termenul ™pipleîn tradus de editori
prin “în timpul plutitului” < spre Anchialos > şi înţeles ca “expediţie
navală”. Termenul respectiv, cu sensul de “expediţie navală” sau “raid
maritim” apare în numeroase surse epigrafice şi confirmă astfel
traducerea de mai sus.
În cazul de faţă, însă, analiza internă a textului arată că drumul
pe mare parcurs de corpul expediţionar aliat nu s-a desfăşurat fără
incidente. Dimpotrivă, într-un pasaj al inscripţiei se arată în mod
explicit că a fost vorba de o bătălie navală, urmare a atacului pe mare
al escadrei mesambrienilor. În această luptă, flota aliată comandată
de Hegesagoras a ieşit învingătoare, o corabie inamică cu întreg
echipajul ei fiind capturată.
Victoria obţinută de flota aliată trebuie să fi fost semnificativă,
altfel nu se explică de ce în decretul analizat aici se arată că, în semn
de omagiu deosebit, statuia lui Hegesagoras să fie aşezată la Apollonia
pe un soclu în formă de proră de corabie. În antichitate, celebrarea
unei victorii navale era un eveniment cu totul deosebit în viaţa unei
cetăţi, iar amiralii învingători se bucurau de mari onoruri, memoria lor
fiind păstrată cu grijă. Monumente închinate victoriilor navale, precum
şi statui ale învingătorilor amplasate pe socluri reprezentând prore de
nave de război sunt frecvente în zona egeo-mediteraneană (Tasos,
Epidaur, Rodos, Cyrene), pentru a nu mai vorbi de celebrul monument
care cuprindea şi statuia “Victoriei” de la Samotrace.
Revenind la evenimentele analizate aici, din informaţiile pe
care le transmite decretul lui Hegesagoras, se poate deduce că
204
victoria sa pe mare împotriva flotei Mesambriei trebuie să fi avut un

oarecare răsunet în zonă, cu atât mai mult cu cât un asemenea
eveniment pare să fi avut o importanţă decisivă în desfăşurarea
războiului. Deşi nu dispunem de amănunte în legătură cu
desfăşurarea bătăliei pe mare, pornind de la numeroasele surse
literare referitoare la tactica purtării expediţiilor şi a luptelor navale, se
poate contura în linii generale un “scenariu” al evenimentelor amintite
în inscripţia pentru Hegesagoras.
Începând cu secolul al V-lea a.C., tactica confruntărilor navale
cunoaşte un progres real. Este vorba de o ingenioasă combinaţie între
manevrele întregii flote şi mişcarea individuală a corăbiilor. În tactica
navală, scopul principal urmărit era acela de a rupe linia navelor
inamice (diekplous ) şi apoi încercuirea escadrei adverse (periplous).
Ruperea liniei unei escadre inamice se realiza prin distrugerea unei
unităţi (adică a unei nave de luptă) prin două modalităţi. Una din ele
consta în aşa-numitul ”eperonaj”, ceea ce însemna găurirea cu
“ciocul” corabiei a bordajului navei adverse, urmată de scufundarea
acesteia. O altă manevră, mai complicată, consta în “filarea” rapidă a
navei pe lângă nava inamică şi distrugerea ramelor pe una din laturile
navei adverse, uneori şi a pupei acesteia, lăsând-o fără posibilitatea
de a manevra, nava respectivă reprezentând, din acel moment, o
victimă sigură.
În epoca elenistică tactica navală se perfecţionează 40 , în
sensul că atacul se făcea “în linie de bătaie” (epi mais). În această
formaţie era atacată escadra adversă, rupându-i frontul. Unităţile
inamice odată dispersate puteau fi încercuite cu uşurinţă şi distruse,
deoarece îsi expuneau flancurile “eperonajului”. Una din aceste tactici
trebuie să fi fost folosită şi de amiralul Hegesagoras în lupta împotriva
flotei Mesambriei.
40 P. Coussin, Les institutions militaires et navales, Paris, 1932, p. 101-104.

205
După această victorie navală, corpul expediţionar comandat de

Hegesagoras înaintează spre golful Burgas şi, ajungând în zona de
operaţii, efectuează mai multe debarcări de trupe pe coastă. În textul
inscripţiei se vorbeste de “debarcări”, prin care trebuie să înţelegem
operaţiuni terestre succesive, care aveau ca scop curăţirea coastei de
trupele mesambriene care controlau terenul. Din acel moment, forţele
aliate conduse de Hegesagoras pun în aplicare planul de luptă, care,
aşa cum se precizează în decret, viza două obiective fundamentale.
Este vorba, mai întâi, de asigurarea controlului şi pazei oraşului
Apollonia, a teritoriului său şi a porturilor sale. Această acţiune
concretiza intenţia coaliţiei de a îndepărta pericolul de oraşul atacat şi
de a-i menţine siguranţa.
Pentru Apollonia atât teritoriul, care îi asigura supravieţuirea,
cât şi cele două porturi, prin care oraşul era legat de lume,
reprezentau obiective de cea mai mare însemnătate. În legătură cu
porturile oraşului există informatii literare şi arheologice. În Periplus
Ponti Euxini se precizează existenţa a două porturi la Apollonia, unul
la fel de important ca şi celălalt, ceea ce probează activitatea portuară
intensă a oraşului. Existenţa acestor două porturi, precum si unele
date privind organizarea lor spaţială, sunt confirmate de recentele
cercetări subacvatice 41 .
Cel de-al doilea obiectiv al expediţiei conduse de amiralul
histrian era reocuparea fortăreţei de la Anchialos. În legătură cu
această a doua acţiune a corpului expediţionar condus de Hegesagoras
inscripţia pomenită vorbeşte de două etape: mai întâi cucerirea
fortăreţei Anchialos, ocupată de mesambrieni, apoi distrugerea ei.
41 K. Porojanov, V. Popov, Les recherches archéologiques sous-marines conduites

par le Centre d'Histoire maritime et d'archéologie sous-marine à Sozopol, Thracia
Pontica, 1, 1979, p. 67-80; Porogeanov, Les ports anciens de la ville de Sozopol
d'après les données d'archéologie sous-marine, Thracia Pontica, 2, 1982, p. 112-
125.
206
Termenii în care este descrisă această acţiune sunt foarte precişi, fără
urmă de echivoc. Explicaţia distrugerii fortăreţei trebuie căutată în
împrejurările în care s-a desfăşurat războiul dintre Apollonia şi
Mesambria.
Privitor la acest episod interesant de tactică militară, s-au emis
două ipoteze. Potrivit primeia, apolloniaţii şi aliaţii lor au recucerit
fortăreaţa pentru a o distruge şi apoi pentru a o părăsi; în acest caz
distrugerea fortăreţei ar fi făcut parte din planul tactic al aliaţilor
Apolloniei, vizând înlăturarea unui pericol care ameninţa teritoriul
oraşului.
Cea de-a doua ipoteză susţine că, după atacul şi cucerirea
fortăreţei, aliaţii au realizat faptul că acest punct strategic nu mai
putea fi menţinut şi l-au distrus, pentru a nu mai fi folosit altădată de
mesambrieni. Oricum, este limpede că în planul strategic al ambelor
părţi aflate în conflict, fortăreaţa de la Anchialos reprezenta un punct
de o importanţă capitală. Aşa se explică înverşunarea cu care cele două
armate şi-l dispută. Conflictul se încheie cu o victorie a aliaţilor Apolloniei,
dar este greu de precizat care vor fi fost urmările acestei victorii.
Decretul în cinstea lui Hegesagoras constituie aşadar un
preţios document epigrafic, care permite conturarea unei imagini
coerente asupra activităţii flotelor oraşelor greceşti de pe litoralul vest-
pontic în epoca elenistică, precum şi a modului de organizare a
escadrelor militare din regiune şi implicarea flotelor militare în
evenimentele politice ale perioadei respective. În tot acest context,
Hegesagoras al lui Monimos apare ca o personalitate militară, cu
contribuţii notabile în arta războiului în regiune.
Pe de altă parte, acest decret evidenţiază, o dată în plus,
trăsăturile esenţiale – politice, militare şi administrative – ale oraşelor
vest-pontice în epoca elenistică, precum şi raporturile, de multe ori
deosebit de fluctuante, stabilite între acestea.
207
2. Histria (decretul în cinstea lui Agathokles)
ISM, I, 15
›Edoce têi boulêi kaì tôi dëmwiA ™pimhnieúontoß Di-
[on]usíou toû Biánoroß, ’Apollýnioß Kleombrótou
eÎ[p]-
[e]nA ™peidç ’Agaqoklêß ’Antifílou, patròß Õn eƏerg-
[é]tou, ñçr kalòß kaì ˜gaqòß Õn diateleî perì tçn p[ó]-
5 lin kaì toùß p[o]lítaß, próqumon ¢autòn parexómeno[ß]
[™]m pâsi toîß têß pólewß kai[r]oîß Én te taîß ˜rxaîß
ka[ì]
taîß ™pimeleíaiß kaì suned[r]eíaiß légwn kaì práss[wn]
˜eì tà bélt[is]ta di[a]teleî tôi dëmwi têß te [pólewß]
oÚshß ™n ta[r]axêi kaì peirateu[ón]twn Qraikôn oƏk
[lí]-
10 gwn tçn [te x]ýran kaì tçn [pól]i[n], t[ô]n d[è q]erôn
Ónt[wn]
[©]pogúwn kaì tôn politôn ™n ˜gwníai kaqestýt[wn],
a[¥re]-
[q]eìß tocárxhß kaì labõn stratiýtaß misqofórouß
[di]e[fú]-
lace tën te xýran kaì tà qérh ™poíhse[n] toùß polít[aß]
[˜]blabôß sunagageînA Qraikôn te tô[n] pe[rì] Z[olthn
me]-
15 [tà] stratopédou meíz[oß p]arag[in]om[énwn eÍß te tçn]
Skuqían kaì tàß [‘E]llhnídaß póleiß tàß [tassoména]ß
©p[ò basi]-
léa ‘Rhmacon, a[¥r]eqeìß prezbeutçß ˜[p]e[dëmhs]en [dià
têß]
polemíaß Éqnh pleíona dielqõn o[Ə déna kín]dunon
208
©p[ostei]-
[l]ámenoß kaì Épeise toùß barbá[r]ouß m[ç món]on mç
biá]-
20 sasqai tçn pólin £môn, ˜llà kaì [tà ktë]n[h tà
pr]óte[r]on ©p[ò pei]-
ratôn s[un]aphgména tô[i dëmwi ˜podoû]nai ... [©pò
Zo]lt[hn te]-
tagménwn ñazhtësa[n]taß [ñasôisai p]ántaA [ka]ì
m[età]
[t]oútwn Éspeusen aƏtoùß [ _ _ _10-12] EISIA. MH..SI..
tçn pólin doûnai pént[e T Š]st[e] sunqéstai pròß tçn
[pó]-
25 lin ©pèr [b]íouA metà dè taûta, ™mb[alón]twn aƏtôn eœß
tçn x[ýr]-
an kaì Bizýnhn mèn poliorkoúntwn tën te xýran
porqo[ún]-
twn, tôn dè qerôn £mân Óntwn ©pogúwn, a¥reqeì[ß]
prezbeutçß kaì ˜po{i}dhmësaß ™pì tò stra[tó]-
[p]edon, tôn politôn aƏtôi próstagma dóntwn [ka]-
209
30 tà trópon ™cagorázein tçn xýran kaì tà qérh, Épeis[e]

Zolthn kaì toùß Qrâikaß, [˜]pò xrusôn ¢c[ak]osìwn m[ç
™m]-
[ba]le< î > n eœß tçn xýran mëte ™ggîsai têß pólewß, di’[½]
suné[bh toùß][p]olítaß [k]urieûsai pántwn [t]ôn ˜pò têß xôraß
ka[rpôn A pá]-
lin dè a¥reqeìß pr[e]z[b]eutçß eœß tçn Qráikhn k[aì pròß]
35 [tò]n Árxonta aƏtôn Z[ol]th[n], ˜[ne]neýsat[o mçn] tà[ß
ge]-
[ge]nhménaß ¦mologíaß kaì sunqë[kaß pròß a]utoùßA
aœsqómen-
[oß] dè sunagwgën tina ginoménh[n peir]atôn pleió[n]wn,
™n[é]-
[dei]cem [m]èn tôi Zolthi, ™nefánize[n d’ñe]lqõn kaì toîß
pol[í]-
taiß, d]’ ½ sunébh tçn ™piboulçn aƏt[ôn] Á[p]rakton
[g]enés[qai]
40 [parabá]n[t]wn dè tôn Qr[ai]kôn toùß †[rk]ouß kaì tàß
¦mo[logíaß]
[kaì p]oio[u]ménwn ™pidrom[àß] sunexe[î]ß, a¥reqeìß ©pò
toû [dë]-
[mo]u stra[th]gòß ™pì têß [xý]raß [aƏ]tokrátwr, labõn
t[ôn te]
[p]olitôn ™[qel]ontàß stratiýtaß kaì tôn sumfeugón[twn]
[b]arbárwn e[œß tçn] pólin, dietërhsen ˜sfalôn tën te
xýra[n]
45 [k]aì tà ktën[h kaì tà] qérh méxri têß diabásewß têß
to[û]
[ba]siléwß ‘Rh[macou] diabántoß te toû basiléwß eœß tò
[pé]-
210
[ra]n, fulakçn d[è dià tò dé]oß oƏ katalipóntoß,

˜posteíl[an]-
[to]ß dè ˜ggélou[ß kaì ˜p]aitoûntoß tòn fóron, têß
xýra[ß]
[oÚ]shß ™m polémwi, a¥re[qeíß] presbeutçß kaì
˜podhmësa[ß]
50 [ka]tà ploûn, Épeise tòn [basi]léa ‘Rhmacon doûnai e¥ß
[pro]ful[a]-
[kçn ¥]ppeîß ¢ka{i}tónA ™fódou d[è m]eízonoß tôn Qraikôn pros-
[peso]úshß to[î]ß profúlacin k[aì ˜]naxwrhsántwn
aƏtôn
[eœß tò p]éran dià tòm [fó]bon, tê[ß te] xýraß oÚshß
˜fuláktou, a¥r-
[eqeìß] prezbeutçß pròß tòn ©z Ə[iò]n basiléwß Frad[mona],
55 [Épeisen a]Ətòn doûnai proful[aktç]n ¥p[pé]n ¢cakosíwnA
o[toi]
[dèm ©peréxo]nteß tôn stratop[éd]w[n katen]íkwn tón te
[Árxon]-
[ta aƏtôn Zo]lthn ka[ì] p[---11-12-] Qraikôn
Traducere:
“Sfatul şi Poporul au găsit cu cale; preşedinte al Adunării fiind

Dionysos al lui Bianor, Apollonios al lui Cleombrotos a propus:
“întrucât Agathocles al lui Antiphilos, coborâtor dintr-un părinte
binefăcător al obştii, se poartă faţă de cetate şi de cetăţeni ca un om
vrednic şi de seamă, dovedindu-şi în chipul cel mai deplin, cu vorba şi
cu fapta, râvna faţă de popor, în orice împrejurare grea pentru cetate
precum şi în toate dregătoriile, însărcinările şi slujbele;
“şi mai întâi, într-o vreme când cetatea era bântuită de
tulburări, iar traci în număr mare atacau oraşul şi teritoriul, când
211
grânele stăteau să dea în pârg iar cetăţenii se frământau foarte, fiind

ales căpetenia arcaşilor şi strângând oşteni cu plată Agathocles a ştiut
să păzească ţarinile, dând putinţă fieştecăruia să strângă grânele fără
vătămare;
“iar când tracii din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în
Sciţia, către oraşele greceşti de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot
el) ales sol, a pornit prin ţară străină, străbătând pământurile mai
multor noroade şi, înfruntând primejdii de tot felul, a convins pe
barbari nu numai să cruţe cetatea, dar şi să ... adunate înainte de
tâlhari ... care se aflau la ordinul lui Zoltes, ... să mântuiască toate ...
şi împreună cu ei s-a grăbit ... cetatea să plătească cinci (talanţi ?)
pantru ca să cadă la înţelegere cu cetatea în privinţa hranei ...
“Când, după acestea aceiaşi (barbari) au năpădit ţinutul şi au

prins să asedieze Bizone şi să pustiască teritoriul, grânele noastre
fiind (şi de această dată) gata să dea în pârg, ales sol şi pornind spre
locul unde se afla oastea, rânduit de cetăţeni să răscumpere după
putinţă teritoriul şi recolta, I-a convins pe Zoltes şi pe traci, cu un preţ
de 600 de galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de
oraş, ceea ce a îngăduit cetăţenilor să rămână stăpâni pe toate
grânele de pe ogoare.
“Şi iarăşi, ales sol în Tracia şi la căpetenia acestora Zoltes, a

reînnoit învoielile şi înţelegerile încheiate cu ei: şi simţind (tot atunci)
că se strâng laolaltă tâlhari mulţi, a adus faptul la cunoştinţa lui Zoltes,
dând de ştire şi cetăţenilor după întoarcerea sa acasă: din care pricină
uneltirea a rămas fără urmări.
“Iar mai târziu, călcând tracii jurămintele şi învoiala şi dând
năvală (pe pământurile cetăţii), ales de popor comandant cu depline
puteri al teritoriului şi strângând oşteni voluntari dintre cetăţeni şi
212
barbarii adăpostiţi în cetate, a păzit ogoarele şi turmele şi grânele

până la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos. Iar după ce regele a
trecut pe malul din faţă, nelăsând în urmă-i străji de teamă şi timiţând
numai vestitori ca să ceară tributul, ales sol şi pornind la drum pe apă,
ţinutul fiind cuprins de război, l-a convins pe regele Rhemaxos să dea
spre paza cetăţii călăreţi o sută; iar când tracii au căzut în număr mare
asupra străjerilor, iar aceştia – de frică – au fugit pe celălalt mal,
lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază, trimis sol la feciorul regelui,
Phradmon (?), l-a convins pe acesta să dea strajă cetăţii călăreţi şase
sute, care, întrecând oastea vrăjmaşilor, au înfrânt pe căpetenia
acestora Zoltes şi ...”
3. Tomis (“Casa alexandrinilor”)
ISM, II, 153

Qeô megálw Saráp[idi]
kaì t]oîß sunnáoiß qeoîß k[aì]
aùtokrátori T(ítw) Aœlíw ’Adrian[ô]
’Antwneínw Sebastô eƏse[b(eî)]
5 kaì M(árkw) AƏrhlíw OƏërw Kaísa-
ri, Karpíwn ’Anoubíwnoß
tô oÍkw tôn ’Alecandré-
wn tòn bwmòn ™k tôn œdí-
wn ñéqhken Étouß kg´
10 Farmouqì a´ ™pì ¥eréwn
[K]ornoútou toû kaì Sarapíwnoß
[Polú]mnou toû kaì Lon[geínou]
... ... ... . toû ’Ar ... ... . .
213
Traducere:
"Marelui zeu Sarapis şi zeilor cinstiţi împreună cu el, în acelaşi

templu şi Imperatorului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Augustus
Pius şi lui Marcus Aurelius Verus Caesar, Karpion, (fiu) al lui Anubion,
a ridicat, pentru casa Alexandrinilor, altarul, din banii săi, în anul al
douăzeci şi treilea de domnie a lui Antoninus Pius, 1 (ale lunei)
Pharmouthi, fiind preoţi Cornutus, zis şi Sarapion, Polymnus, zis şi
Longinus, ... al lui Ar ..."
4. Tomis (“Casa armatorilor”)
ISM,II,132(17)
$Agaqñ túxü· Filoklêß Xrëstou

filótimoß toû oÍkou tôn nau-
klërwn kateskeúasen ™k tôn
œdíwn tçn ‘Estìan.
Traducere:
"Noroc bun ! Philocles, (fiu) al lui Chrestos, donator al casei

armatorilor, a împodobit-o pe Hestia, din averea sa proprie."
Cele două inscripţii fac parte dintr-o serie epigrafică nu foarte

numeroasă, relativ la epoca elenistică şi, mai ales, cea romană, care
prezintă o deosebită importanţă pentru cunoaşterea asociaţiilor de
navigatori şi armatori din Marea Neagră şi din Marea Egee. Prima
dintre ele atestă prezenţa la Tomis a unei “case a Alexandrinilor”, iar
cea de-a doua se referă la asociaţia navigatorilor şi armatorilor tomitani.
214
Dintre numeroasele tipuri de structuri asociative specifice

economiei elenistice şi romane, atestate mai ales în inscripţii,
asociaţiile de navigatori şi armatori par să beneficieze de o situaţie
aparte, atât datorită complexităţii domeniului pe care îl acoperă, cât
mai ales prin implicaţiile deosebite privind natura relaţiilor comerciale
din această epocă.
Aşa s-ar explica, printre altele, faptul că, în bogata literatură
ştiinţifică apăruttă de mai bine de un secol încoace pe marginea
acestui subiect, se întâlnesc diferiţi termeni care desemnează
asociaţiile de navigatori sau/şi de armatori, uneori cu o semantică
apropiată, alteori dimpotrivă, precum: “Handelsgilden” 42 “confrérie
professionnel” sau “collège professionnelle” 43 , “Kaufmanngilde” 44 ,
“club religieux de gens de mer” 45 , „Berufsverein“, „Berufs- und
Kultverein” 46 , sau chiar “comunităţi etnice” 47 . De altfel, se ştie că
asociaţiile caracteristice navigatorilor, dar şi negustorilor, erau
desemnate prin termeni precum Thiasoi, Eranoi, Synodoi, Koina 48 ,
la care se adaugă două denumiri mai rare, doûmoß şi oÎkoß, pe acesta
din urmă alegându-l pentru o analiză mai amănunţită din motivele
care vor rezulta din cele ce urmează. Nu este deci de mirare că
terminologia antică specifică acestor fenomene comerciale mai
42 E. Ziebarth, Das griechische Vereinswesen, Leipzig, 1896, 26-27.

43 H. Francotte, L’industrie dans la Grèce ancienne, Paris, 1901, 206.
44 F. Poland, Geschichte des griechischen Vereinswesens, Leipzig, 1909, 108.
45 L. Robert, Inscriptions d’Athènes et de la Grèce centrale, Aephem, 1969, 14.
46 E. Voutiras, Berufs- und Kultverein: ein DOUMOC in Thessalonike, ZPE, 90, 1992,
87-89.
47 R. Mac Mullen, Les rapports entre les classes sociales dans l’Empire romain,
Paris, 1986, 75.
48 M. I. Finley, Studies in Land and Credit in Ancient Athens, 500-200 B.C. The
Horos-Inscriptions, New Brunswick – New Jersey, 1951, 100-101; J. Vondeling,
Eranos, Groningen, 1961; J. Vélissaropoulos, Les nauklères grecs. Recherches sur
les institutions maritimes en Grèce et dans l’Orient hellénisé, Paris 1980, 95-97.
215
suscită încă numeroase discuţii, precizări şi nuanţări.

Cel mai frecvent tip de asociaţie profesinală a armatorilor, cel
puţin în epoca elenistică, este koinon. Studiile recente arată că la
Athena şi mai târziu la Delos şi Rhodos s-au constituit primele koina
de străini în aceste mari porturi, începând cu sfârşitul sec. IV a.C. şi
până în sec. I. a.C. 49 . Asocierea armatorilor (naukleroi) în această
formă, mai ales cu scopul protejării propriilor interese, este un
fenomen care datează aşadar cel puţin de la jumătatea sec. IV a.C. 50 .
Atestările epigrafice privind aceste koina se împart în două categorii:
cele incontestabile, care interesează în discuţia de faţă, precum şi
cele probabile.
Din prima categorie trebuie amintit koinòn tôn Sidwníwn, atestat
în ordine cronologică la Delos în anul 319/318 a.C. 51 , iar mai târziu la
Athena 52 şi la Pireu 53 , asociaţii interpretate ca grupări de fenicieni
stabiliţi peste mări cu scopuri comerciale 54 şi grupaţi uneori în jurul
cultului lui Baal din Sidon 55 . Urmează asociaţia marilor negustori şi a
armatorilor in Tyr (tò koinòn tôn Turíwn ‘Hrakleistôn ™mpórwn kaì
nauklërwn) atestată la Delos în 153 a.C. 56 , precum şi celebrul koinon
al Poseidoniaştilor din Berythos, format din mari negustori, armatori şi
49 M.-F. Baslez, Les communautes d’orientaux dans la cité grecque: formes de

sociabilité et modèles associatifs, în: R. Lonis (ed.) l’Etranger dans le monde grec.
Actes du colloque organisé par l’Institut d’Etudes Anciennes, Nancy – mai 1987,
Nancy, 1988, 139.
50 Vélissaropoulos op. cit., 97.
51 IG II2 2946 = Ins. Délos 1519.
52 IG II2 10274.
53 J. Gibson, Textbook of Syrian Semitic Inscriptions III: Phoenician Inscriptions,
Oxford, 1982, Nr. 41.
54 O. Masson, Recherches sur les Phéniciens dans le monde hellénistique, BCH,
93, 1969, 694-696; W. Ameling, KOINWN TWN SIDWNIWN, ZPE 81, 1990, 189-
193.
55 G. Bunenns, L‘expansion phénicienne en Méditerranée, Bruxelles, 1979, 282 ff.
216
antrepozitari (tò ™n Dëlwi koinòn Bhrutíwn Poseidwniastôn ™mpórwn

kaì nauklërwn kaì ™gdoxéwn), atestat tot la Delos în 110/109 a.C. 57 şi
care merită câteva observaţii aparte.
Colegiul de Poseidoniastes din Berytos menţionat la Delos
reprezintă un caz deosebit de interesant şi deocamdată singular: este
vorba de singura atestare epigrafică a unei asociaţii de negustori
străini, dar care era în acelaşi timp şi o asociaţie religioasă, ce
dispunea de un local propriu şi identificat arheologic 58 , local care, fiind
distrus în întregime în cursul raidului lui Mithridates din 88 a.C., nu a
mai fost refăcut - se pare - niciodată.
Sediul acestora de la Delos era în acelaşi timp sanctuar, centru
de reuniune, bursă de comerţ şi adăpost pentru comercianţi (han),
adică prezenta toate caracteristicile unei statio de străini, în sensul
acelora de la Puzzoli sau Roma şi Ostia, de pildă, în regiunile romane59 .
Poseidoniastes de la Delos nu se mulţumesc să ridice doar un
temenos: într-o inscripţie din 122/121 a.C. se comemorează un oikos,
porticele şi dependinţele, din care se pot recunoaşte capele, o mare
curte decorată cu coloane, precum şi magazine 60 . Caracterul mixt al
complexului fondat de această asociaţie este semnificativ: el ţinea
drept club deschis tuturor etniilor, de aceeaşi profesie şi acelaşi cult şi
putea fi în acelaşi timp sanctuar, dar şi bursă de comerţ. De remarcat
în sfârşit faptul că în această inscripţie se găseşte cea mai sigură
atestare a unuia din sensurile termenului oikos, în contextul relaţiilor
comerciale, anume acela de local al unei asociaţii de armatori şi
56 Ins. Délos 1519; P. Roussel, Délos colonie athénienne2, Paris, 1987, 89.
57 Ins.Délos 1520.
58 Ch. Picard, Observations sur la société des Poseidoniastes de Bérytos et sur son
histoire, BCH, 44, 1920, 264-265.
59 Ibid., 270.
60 M. N. Tod, An Unpublisher Decree of a Delian Association, JHS, 54, 1934, 146-
147; cf. P. Roussel, op. cit., 90-91.
217
negustori.
În ceea ce priveşte acest tip de asociaţii de negustori, se mai
impun două observaţii. Este interesant de constatat mai întâi faptul că,
în stadiul actual al documentaţiei, constituirea acestor koina pare a fi
caracteristică străinilor non-greci 61 , ceea ce are o anumită relevanţă şi
pentru asociaţiile de tipul oikos, aşa cum vom arăta mai jos. Pe de
altă parte, studiul asociaţiilor de străini atestaţi în diverse oraşe
greceşti, organizaţi în comunităţi de tipul koinon, dar nu numai, arată
anumite diferenţe între sistemul de organizare din epoca elenistică şi
din epoca imperială 62 .
Revenind la problema asociaţiilor de armatori, semnalăm un
qéasoß nauklërwn atestat epigrafic la Gorgippia în Regatul
Bosporan 63 în periada 174-211 p.C., asociaţie ale cărei forme de
organizare ne sunt necunoscute. Pentru bazinul pontic şi egeean cel
mai relevant tip de asociaţie de armatori este cel cunoscut din mai
multe inscripţii sub numele de oÎkoß tôn nauklërwn. Sursele
epigrafice care atestă această formă de asociaţie pot fi grupate în
două categorii: inscripţii din epoca elenistică, descoperite în zona
egeeană şi inscripţii din epoca romană – cele mai multe dintre ele din
timpul Antoninilor – descoperite în câteva oraşe pontice şi nu numai.
61 M.-F. Baslez, op. cit., 140.

62 M. Mac Mullen, op. cit., 66-84.
63 A. Kocevalov, Beiträge zu den euxeinischen Inschriften, Würzburger Jahrbücher
für die Altertumswissenschaft, 3, 1948, 166-168.
218
Inscripţii elenistice
Pireu: (sfârşitul sec. IV. a.C. – începutul sec. III. a.C.). Cea mai
veche inscripţie în care este menţionat un oikos, a cărui sferă de
activitate nu este bine precizată, dar probabil din domeniul relaţiilor
comerciale 64 .
Delos (195 a.C.). Decret de proxenie pentru un cetăţean din
Chios, pe nume Eutyches, care făcea parte dintr-un oikos de la Delos,
interpretat ca o formă de asociere profesională 65 .
Atena (112-110 a.C.). Două inscripţii care menţionând un oÎkoß
format din persoane a căror profesie nu este clar precizată. Un
personaj era originar din Antiochia, iar altul din Alexandria 66 . Una din
inscripţii este o dedicaţie către Megaloi Theoi, cunoscuţi ca protectori
împotriva pericolelor de pe mare. Acest oikos de la Athena a fost
interpretat ca un club religios al oamenilor mării, probabil mulţi dintre
ei alexandrini, care îi adorau pe Dioscuri şi al cărui nume era dat după
numele sălii de banchet 67 .
64 IG II2 2350: o¥ ™n tôi oÍkwi súnklinoi _ _ _ ’Aristaíou Peiraieùß Neôteroß.

65 IG XI.4. 691 = SEG, 29, 706: Eútuxoß Filýtou Xîoß oœkôn ™n [Dë]lwi kaì
sunergazómenoß ˜pò toû dikaíou [toîß tçn qá]llasan pléousin.
66 L. Robert, op. cit., 8-9.
67 Ibid., 14.
219
Inscripţii din epoca romană
Tomis (139-161 p.C.). Bază de statuie ridicată de oÎkoß tôn ™n

Tómei nauklërwn prin grija unui anume Titus al lui Titus 68 .
Tomis (secolul II p.C.). Inscripţie onorifică prin care Philokles al
lui Chrestos, donator al casei armatorilor (filótimoß toû oÍkou tôn
nauklërwn) a împodobit probabil un altar al Hestiei (vezi inscripţia nr.
4). Ca şi în alte împrejurări similare 69 , acest Philokles a primit funcţia
onorifică de philotimos, pentru serviciile sale aduse asociaţiei de
armatori.
Tomis (160 p.C.). Inscripţie onorifică dedicată lui Sarapis, în
calitate de qeòß Mégaß, împăratului Antonius Pius şi a cezarului
Marcus Aurelius, de către oÎkoß tôn ’Alecandréwn, cu prilejul ridicării
unui altar în templul lui Sarapis (vezi inscripţia nr. 3). Acest oikos a
fost interpretat pe bună dreptate ca “die Kaufmannsgilde der
Alexandriner” 70 .
Amastris (secolul II p.C.). Inscripţie fragmentară în care este
menţionat un anume M. Ulpius Rufonianus, membru al unui oÎkoß tôn
nauklhrôn 71 .
Nicomedia (70/71 p.Chr.). Inscripţie foarte fragmentară în care
este menţionat un temenos al unui oÎkoß tôn nauklhrôn 72 .
68 ISM II 60: ’Agaqêi túxhí;/ Tòn u¥òn toû aƏto/krátoroß M. AƏrë/lion OƏêron
Kaísa/ra ¦ oÎkoß tôn ™n Tó/mei nauklërwn ña/stësantoß tòn ñ/driána ™k tôn
œdíwn/ Títou Títou/ Newtérou.
69 SEG, 20, 728 = SEG, 35, 1717 (Kyrene).
70 W. Poland, op. cit., 220.
71 G. Mendel, Inscriptions de Bythinie, BCH, 25, 1901, 35-36 (Amastris): §O oÎkoß ¦
tôn nauklhr(ô)n. M. OÚlpion §Roufwnianòn tòn dià bíou proß... ˜reêß ‚neka
naúklhroi ñéqhkan.
72 IGR III 4: [té]me[n]oß kaì o[œ]kon nauklh[ríkon o¥_ _ ] _ _ naú]klhroi.
220
Nicomedia (69-79 p.C.). Inscripţie fragmentară în care este

menţionat un presbyteros al asociaţiei de armatori, oÎkoß tôn
nauklhrôn 73 . Aceste două inscripţii arată rolul deosebit al Nicomediei
în comerţul roman. Prezenţa unui oikos, ca o organizaţie profesională,
este un argument hotărâtor în acest sens, deşi informaţiile din
inscripţii nu ne ajută prea mult pentru determinarea statutului
membrilor acestui club 74 , şi nici pentru precizarea statutului social al
membrilor clubului, deşi se ştie că, uneori, naukleroi făceau parte din
elita urbană din provinciile orientale ale Imperiului 75 .
Roma (154 p.C.). Inscripţie inaugurală pusă cu ocazia terminării
unei clădiri (oikos) construită şi ornată pe propria cheltuială de un
anume M. Ulpius Domesticus, pentru uzul navigatorilor şi negustorilor
(nauklëroi kaì Émporoi) originari din Efes stabiliţi la Roma 76 . Se
consideră că acest edificiu reprezenta sediul asociaţiei negustorilor şi
armatorilor din Efes de la Roma, având un statut asemănător acelor
stationes comerciale prezente în oraşele portuare din Italia 77 .
De remarcat mai întâi că din aceste informaţii rezultă caracterul
mixt al asociaţiei de tip oikos în epoca elenistică (cultual şi profesional),
poate cu un mai mare accent pe primul aspect, caracter care se
73 BÉ, 1974, 572: [O¥ ™n tôi] presbutérwi Óik[wi tôn nauklëtwn].

74 B. Holtheide, Zum privaten Seehandel im östlichen Mittelmeer (1.-3. Jh. n. Chr.),
MBAH, I.2, 1982, 6.
75 H. W. Pleket, Urban Elites and the Economy in the Greek Cities of the Roman
Empire, MBAH, III.1, 1984, 11-15.
76 IGUR I 26: [AƏtok]rátoroi Kaísari Títö Aœlíö ‘Adrianþ ’Antoneínö Sebastþ
E[Əseb]eî kaì Márkö AƏrhlíö Kaísari kaì tþ [súmpanti oÍkw _ _ _ ’Efesí]wn têß
prýthß kaì megísthß mhtropólewß têß [’A]síaß kaì dìß newkórou tôn Sebastôn
nauklëroiß kaì ™[mpóroiß M. OÚlpioß Domestikóß _ _ perio]doneíkhß parádocoß kaì
™pì basileíwn Sebastôn […] tou ™k qemelíwn sùn panti tþ perì aƏtòn kósmö kaì toîß
˜gálm[asin _ _] ™pì ©pátwn Loukíou Aœlíou AƏrhlíou Kommódou kaì Títou Sectíou
Lateranoú prò ie kal(andrôn) Feb(rouaríwn).
77 L. Moretti, Sulle stationes municipiorum del Foro romano, Athenaeum, 36, 1958, 114.
221
menţine şi în epoca romană, când predomină însă latura profesională,

cea religioasă rămânând în subsidiar. Se pune însă problema în ce
măsură asociaţiile de armatori de tip oikos din epoca romană
constituiau simple prelungiri ale celor elenistice, a căror apartenenţă
la lumea armatorilor şi navigatorilor nu este totuşi explicit formulată în
puţinele inscripţii pe care le avem la dispoziţie despre acest subiect.
În epoca romană, datorită recrudescenţei acestor asociaţii, dar
într-un cu totul alt context 78 oÎkoß tôn nauklhrôn reprezenta un tip
bine definit de asociaţie profesională, având rolul de “Kaufmanngilde”
şi apropiat de sensul acelor scholae romane, cu care este uneori
comparat în literatura de specialitate 79 . Sursele epigrafice din epoca
romană indică, de asemenea, faptul că termenul oikos, utilizat multă
vreme pentru a indica localul de reuniune al asociaţiei 80 , înţeles ca o
sală, uneori cu rol de capelă, care avea şi rolul de “Geschäftslokal”
propriu acesteia, ajunge să desemneze însăşi asociaţia.
Caracterul şi trăsăturile asociaţiei profesionale de tip oikos pot
fi definite mai exact prin comparaţie cu termenul doûmoß, ale cărui
semnificaţii au fost recent rediscutate cu ocazia editării stelei funerare
a lui Athenion, fiul lui Praxiteles, originar din Amastris, care era membru
al unei asociaţii numite doûmoß ’Afrodíthß ’Epiteucidíaß, din epoca
romană 81 . În registrul inferior al stelei se află reprezentarea unei nave.
Termenul doûmoß, folosit pentru a desemna o asociaţie de cult, dar şi
profesională, de origine lidiană sau frigiană 82 , apare în mai multe
78 L. Cracco-Ruggini, La vita associativa nelle città del’Oriente greco, în: Travaux du

VIe Congrès d’Etudes classiques, Madrid – 1974, Paris, 1976, 463-493.
79 W. Poland, op. cit., 459-460.
80 L. de Salvo, Economia privata e publici servizi nell'Impero romano. I corpora
naviculariorum, Messina, 1993, 452-454.
81 E. Voutiras, op. cit, 87-88.
82 K. Buresch, Aus Lydien. Epigraphisch-geographische Reisefrüchte, Leipzig,
1898, 58-65; A. Heubeck, Lydiaka, Erlangen 1959, 816.
222
surse epigrafice din Kleinasien 83 şi din Thracia 84 . Interesant este şi faptul

că termenul doûmoß este sinonim cu cel de sumbíwsiß, acesta la rândul
său desemnând o asociaţie, cum ar fi o Gesossenschaft der
Purpurfärber, atestată epigrafic sub o formă asemănătoare tot la
Thessalonike 85 .
Reprezentarea de pe stela de la Amastris, o navă comercială
ca cârma căreia se găseşte un personaj, probabil tocmai defunctul
Athenion, confirmă calitatea de căpitan de navă sau armator a
acestuia, ceea ce sugerează că doûmoß al divinităţii Aphrodita
Epiteuxidia era o asociaţie de armatori şi căpitani de nave 86 .
Se impune aşadar o constatare extrem de importantă: această
asociaţie, foarte probabil ca şi altele asemănătoare, cum ar fi oikos,
deşi purta o denumire religioasă avea fără îndoială o dublă
funcţionalitate: asociaţie profesională şi de cult.
Statutul juridic al asociaţiilor de tipul oÎkoß tôn nauklërwn din
epoca romană, dar mai ales natura preocupărilor membrilor acestora
sunt întrebări la care nu se poate răspunde decât, în cel mai bun caz,
circumstanţiat.
Putem presupune că armatorii care făceau parte din aceste
asociaţii practicau comerţul pe mare numai în folos personal, sau vor
fi preluat, în regiunile amintite, anumite atribuţii de transport de mărfuri
în serviciul statului ? Cu alte cuvinte, ne putem întreba dacă aceste
asociaţii contribuiau într-un fel sau altul la serviciul annonei, putând fi
astfel asimilate acelor corpora naviculariorum din provinciile vestice
ale imperiului ? În acest sens se impune poate o comparaţie cu modul
de participare a asociaţiilor private de naukleroi din Egipt la transportul
83 O. Masson, Le mot doûmoß „confrérie“ dans les textes et les inscriptions, Cahiers
Ferdinand de Saussure, 41, 1987, 145-152.
84 IGB IV 1925.
85 IG X 2.1. 291: £ sunëeia tôn porfurobáfwn.
223
mărfurilor şi mai ales al cerealelor, în serviciul statului.

În legătură cu aceasta s-a emis ipoteza foarte convingătoare
potrivit căreia asociaţiile respective, numite xeirismóß, erau o creaţie a
Ptolemeilor şi erau controlate de aceştia 87 . Aceste asociaţii au
supravieţuit şi în epoca romană, când le regăsim sub alte denumiri
efectuând în numele statului transporturile regulate dintre Alexandria
şi Roma 88 . Era vorba aşadar de asociaţii private de armatori şi
navigatori puse în serviciul statului, dar care efectuau şi transporturi în
nume propriu, activitate mixtă care poate fi numită naukleria-
leithurgia 89 . Pe de altă parte, se ştie că în epoca romană transporturile
annonare se efectuau de către nave private rechiziţionate în acest
scop90 , iar convoaiele (stóloß) de la Alexandria către Italia, menţionate
nu numai la Ostia dar şi la Portus, erau însoţite de detaşamente ale
classis Augusta Alexandrina, la rândul ei o flotă particulară 91 .
Recent, au fost aduse unele obiecţii faţă de această propunere,
în sensul că sistemul de leiturgiai egiptean, din epoca ptolemaică
târzie sau din epoca romană, nu poate fi comparat cu activitatea
corpora naviculariorum 92 . Liturgia era un munus personal, în timp ce
86 E. Voutiras op. cit., 90.

87 M. I. Rostovtzeff, A Large Estate in Egypt in the Third Century B.C.2, Roma, 1967,
133.
88 IG XIV 918: o¥ naúklhroi toû poreutikoû ’Alecandreíou stólou.
89 M. I. Rostovtzeff, Kornerhebung und-transport im griechisch-römischen
Aegypten, Archiv für Papyrusforschung, 3, 1906, 223; J. Vélissaropoulos, op. cit.,
119.
90 J. Rougé, Recherches sur le commerce maritime en Méditerranée sous l'Empire
romain, Paris, 1966, 265-266.
91 J. Vélissaropoulos, op. cit., 121.
92 L. de Salvo, op. cit., 466-468.
224
corpus naviculariorum presta un munus patrimonii 93 .

Până la verificarea acestei contra-teorii, a cărei argumente nu
par suficient de convingătoare, cosiderăm că realităţile sistemului de
transport din Egiptul roman pot fi extrapolate şi în regiunile de care ne
ocupăm şi că putem presupune că perpetuarea unui sistem de tradiţie
elenistică în epoca romană poate fi aplicată şi în cazul asociaţiilor de
tipul oÎkoß tôn nauklërwn, cu atât mai mult cu cât ele se grupează,
cum s-a arătat mai sus, în vestul Mării Negre şi în Bithinia, mai precis,
nu întâmplător, tocmai în marile oraşe comerciale Tomis, Amastris şi
Nicomedia.
Importanţa Tomisului pentru comerţul interprovincial din vestul
Mării Negre este bine cunoscută 94 . Prezenţa aici a nu mai puţin de trei
asociaţii de armatori, oÎkoß tôn nauklërwn, oÎkoß tôn ’Alecandréwn şi
oÎkoß tôn ™n Tómei nauklërwn sugerează amploarea activităţilor
susţinute de aceşti armatori, unii locali iar alţii străini, dintre care
alexandrinii trebuie să fi jucat un rol important. Existenţa la Tomis a
unei factorii comerciale alexandrine stabile, aşa cum se întâlnesc în
mai multe centre din Mediterana 95 , indică legături maritime
permanente între aceste două centre. Dacă în cadrul acestor legături
armatorii alexandrini activau şi în servicul annonei este mai greu de
precizat, deşi ipoteza nu pare cu totul exclusă din discuţie.
Pe de altă parte, Amastris reprezenta, cel puţin din timpul
93 B. Sirks, Food for Rome. The legal structure of the transportation and Processing
of Supplies for the Imperial Distributions in Rome and Constantinople, Amsterdam,
1991, 125.
94 O. Bounegru, Der westliche Pontosraum und seine Handelsbeziehungen in der
römischen Kaiserzeit, MBAH, XIX.2, 2000, 109-121.
95 F. Poland, op. cit., 110 (Perinthos): ’Alecandreîß o¥ pragmateuómenoi ™n Perínqö;
G. Fougères, Fouilles de Délos, BCH 11 (1887), 249-250 (Delos): £ súnodoß tôn ™n
’Alecandreíai presbutérwn ™gdoxéwn. M. I. Rostovtzeff, The Social and Economic
History of the Hellenistic World, Oxford, 1941, 920-922.
225
războaielor partice purtate de Traian, o importantă bază navală

romană. O dovadă în acest sens este şi menţiunea într-o inscripţie de
la Sinope a unui praefectus orae maritimae Amastr(ensis) et classis
Ponticae 96 . Este cunoscută apoi importanţa oraşului Amastris, socotit
de administraţia romană drept un punct nodal în cadrul rutelor
maritime comerciale şi strategice din Marea Neagră, acolo unde se
afla intersecţia rutei care urmărea coasta nordică a Asiei Mici de la
Bizanţ până spre Colchis 97 , cu ruta maritimă cea mai scurtă şi mai
directă dintre coasta anatoliană şi Crimeea 98 .
Cât priveşte rolul Nikomediei în sistemul de relaţii comerciale
romane, sursele epigrafice care atestă, printre altele, numeroşi
navigatori locali 99 şi armatori nicomedeeni stabiliţi în porturile
mediteraneene 100 , sugerează o economie comercială extrem de
96 AE, 1965, 348.

97 B. Kreller, Die Statthalter Kleinasiens unter den Flaviern, München, 1975, 132 ff.;
Ch. Marek, Stadt, Ära und Territorium in Pontus-Bithinia und Nord-Galatia,
Tübingen, 1993, 88-100; Th. K. Kissel, Untersuchungen zur Logistik des römischen
Heeres in den Provinzen des griechischen Ostens (27 v. Chr. – 235 n. Chr.), Pharos
VI, 1995, 69.
98 H. Maximova, Der kurze Seeweg über das Schwarze Meer im Altertum, Klio, 37,
1959, 101-118.
99 SEG, 27, 828 = E. Schwertheim, S, Şahin, Neue Inschriften aus Nikomedia und
Umgebung, ZPE, 24, 1977, 261-262: Telesfóroß bouleutçß kaì naúklhroß; S.
Şahin, M. H. Sayar, Fünf Inschriften aus dem Gebiet des Golfes von Nikomedia,
ZPE, 47, 1982, 45-49, Nr. 2-3; F. K. Dörner, Inschriften und Denkmäler aus
Bythinien, Berlin 1941, Nr. 74: Çavuşluköy: Sabeinianòß naúklhroß; idem, Nr. 94:
’Ioûstoß Stratíwnoß naúklhroß; L. Robert, Documents d’Asie Mineure, BCH, 102,
1978, 422: Kornoûtoß Foibianoû naúklhroß Neikomhdeùß.
100 SEG, 33, 490 (Salona): ‘Roûfoß Nikomhdeùß naúklhroß; BÉ, 1968, 305 (Theba):
‘Iérwn Pwllíwnoß Neikomhdeùß naúklhroß; IG XII.9. 1240 (Eubea): Diogenianòß
Neikomhdeùß ... pollà peripleúsaß próteron nauklhrôn…; IG V.1. 1190
(Gytheion): Dioklêß Hrëstou naúklhroß Neikomhdeùß ™n Kuzíkö katoikôn; l.
Robert, op. cit., 423 (Smyrna): Diogénhß Diogénouß Neikomhdeùß naúklhroß; SEG,
33, 775 = G. Sacco, Inscrizioni greche d’Italia. Porto, Roma, 1984, nr. 1
226
dinamică, orientată atât către Mediterana orientală, cât mai ales către
lumea pontică. Importanţa Nicomediei în comerţul mediteranean se
regăseşte în Edictum Diocletiani unde acest oraş era punctul de
plecare sau de sosire a liniilor de navigaţie: de la Alexandria spre
Roma, Efes, Thessalonika, Salona şi spre Marea Neagră: Trapezunt,
Sinope şi Tomis 101 .
Rezumând aceste scurte consideraţii se pot formula

următoarele aprecieri:
Asociaţiile de tipul oÎkoß tôn nauklërwn se încadrează în
structurile asociative de tradiţie elenistică şi sunt circumscrise în
epoca romană cu precădere spaţiului vest-pontic şi egeean, deşi nu
este exclusă prezenţa lor şi în alte oraşe portuare din Mediterana, aşa
cum rezultă din inscripţia de la Roma.
Structura organizatorică a acestor asociaţii, ca şi natura
preocupărilor comerciale ale membrilor lor, nu sunt bine precizate. În
schimb, este sigur că motivaţia asocierii armatorilor în această formulă
trebuie căutată în planul intereselor economice comune care, în
anumite situaţii, coincideau cu interese religioase-cultuale comune.
Acestea din urmă par a fi mai pregnante atunci când e vorba de
asociaţii formate din armatori sau negustori grupaţi după criteriu etnic
şi stabiliţi în străinătate (oÎkoß tôn ’Alecandréwn).
Activitatea armatorilor din aceste asociaţii se desfăşura atât în
planul comerţului maritim regional – dovadă asociaţiile locale de
armatori (la Tomis, Nicomedia şi Amastris) – dar şi în domeniul
comerţului inter-provincial, aşa cum este cazul “casei alexandrinilor”
de la Tomis.
(Portus):toùß na[úklhrouß]; SEG, 33, 835 (Alikante): [O]uolósioß [Sún]trofoß

[Nikomh]deùß naúklhroß.
101 J. Rougé, op. cit., 130.
227
Ipoteza participării temporare sau parţiale a asociaţiilor de

navigatori de tip oikos la serviciul annonei, în marile oraşe comerciale
care reprezentau în acelaşi timp baze de aprovizionare ale armatei,
deşi nu este susţinută încă de suficiente argumente, pare destul de
probabilă. Spre deosebire de occidentul roman, unde corpora
naviculariorum aveau atribuţii bine definite juridic, în sensul
aprovizionării centrelor militare, în lumea pontică şi egeană lipsa unor
asemenea asociaţii de armatori pare mai greu de explicat. În acest
context, este posibil ca asociaţiile de tip oikos să fi fost integrate,
măcar parţial, în sistemul annonei.
5. Histria (Horothesia lui Laberius Maximus)
ISM, I, 68
‘Oroqesía Laberíou Macímou ©[patikoû]

Fines Histrianorum hos esse con[stitui ... ... . Pe]-
ucem laccum Halmyridem a do[minio... . .... ... .]
Argamensium, inde iugo summo [ ... . .... . ad c]-
5 [o]nfluentes rivorum Picusculi et Ga[brani, inde ab im]-
[o] Gabrano ad caput eiusdem, inde [ ... . . iuxta rivum]
[S]anpaeum, inde ad rivum Turgicu[lum .
a rivo Calabaeo, milia passum circi[ter D ? XVI]
’Epistolç Sabeínou
10 Flábioß Sabeînoß ’Istrianôn Árxous[in boulñ dëmö]
xaírein. Tò perì Peúkhn ©meîn díkaio[n †pwß ˜kéraion
di]-
athrhqñ, Éstai ™pimelèß ’Arountíö Flám[mä tþ
™párxöA o‰]-
twß gàr aƏtþ ™péste[i]laA lalësw dè kaì Aœ{mi}li[anþ
228
diadóxö]
mou kaì eœß tò pantelèß sunstësw ©mâß. ›A[llh
™pistolç]
15 toû aƏtoû Sabeínou. Flá(bioß) Sabeînoß p[resbeutçß
’Istri]-
anôn Árxousin boulñ dëmö xaíreinA eœ ka[ì tò têß katà
ton]
’Istron Óxqhß téloß méxri qalásshß d[iëkei kaì ™k to]-
soútou diastëmatoß ˜fésthken £ pó[liß ˜pò tôn toû]
potamoû stomátwn, †mwß, ™peì kaì o¥ [présbeiß ©môn]
20 diebebaioûnto kaì ’Asiatikòß ¦ Éparxoß [Élege sxedòn]
™keínhn mónhn eÎnai têß pólewß próso[don tçn ™k toû]
tareixeuoménou œxqúoß, Édoca deîn [©meîn katà tçn
©meté]-
ran sunëqian ménein tçn aƏtçn Ádei[an toû te ™lieúein]
™n tþ Peúkhß stómati kaì toû paraf[érein tçn dæda]
25 eœß tçn ¢nòß ¢kástou xreían díxa té[louß⋅ perì
gàr tôn têß ‰lhß xreíwn ñ{g}amfisbëth[ta Éxete †ria]
kaì tçn ™c ™keínwn xrêsin pâsan tþ téle[i ñupeúqunon].
’Epistolç Pompwníou Peíou
Pompýnioß Peîoß ’Istrianôn Árxousin [boulñi dëmö
xaírein].
30 Kaì ™k tôn gegramménwn ©meîn ©pò Fl(abíou) [Sabeínou
kaì Aœli]-
anoû, ñdrôn ™pishmotátwn kaì ™mo[ì teimiotátwn, Ên
ñti]-
labésqai †ti £ ˜sqénia têß pólewß ©mô[n pronoíaß
tugxánei prò oÛn]
pántwn frontízontoß toû qeiotátou [Kaísaroß kaì ªß
˜lhqôß swtë]-
roß £môn …na mç mónon diafulaxqñ ˜l[là kaì aƏchqñ]
229
35 tà tôn pólewn díkaia, ™pékreina tçn t[ôn katà stóma

Peúkhß ™li]-
euoménwn œxqúwn prósodon eÎ[nai, ³ dikaíþ taû]-
ta tà télh o¥ prógonoi ©môn kaì patére[ß] t[ñ xàriti tôn
Sebastôn]
˜dialeíptwß Ésxon. ’Epistolç Plau[tíou Aœlianoû].
Plaútioß Aœlianòß ’Istrianôn Árxo[usin xaírein].
40 Tò yëfisma ©môn ˜pédosán moi o¥ présbe[iß
Kallístratoß]
Dhmhtríou kaì Meidíaß ’Artemidýrou. ’Hcio[ûte dè dià
toû yh]-
físmatoß parapemfqênai tçn eƏxaristo[ûsan tþ
teimiwtátö]
£môn Sabeínö presbeían, ½ kaì di’aƏtòn món[on tòn
Sabeînon ˜]-
sménwß Àn ™poíhsaA šcioûte dè kaì tà têß Peú[khß ©meîn
Áqraus]-
45 ta threîn díkaiaA ™gõ dè posoûton ˜péx[w toû qraûsaí ti
tôn ™k]
xrónou fulassomén[wn] ©meîn [dikaíwn, ªß kaì pareureîn
Àn £dé]-
[wß] di’Œn ™< né > stai kosmeîn ˜rxéan pólin kaì ‘Ellhníd[a kaì
™ß tòn Seba]-
[st]òn eƏsebê kaì £mâß oÛsan eƏ[sebê].
’Epistolç Toullíou Gemínou
50 [Toúl]lioß Géminoß presbeutçß kaì ñtristrá< th > goß
[Tib(eríou) Klaudí]-
ou] Kaísaroß Seb(astoû) Germanikoû ’Istrianôn
Árxous[in boulñ dëmö]
xaírein. O¥ présbeiß ©môn Dhmëtrioß ’Esxríwn, Wte...,
[Meidíaß]
230
Dionusódwroß, ‘Hghsagóraß, ’Aristagóraß,

[Mhtródwroß ™n]-
tuxónteß moi ™n Tómei tò yëfisma ©môn ™pédosan ka[ì
tçn eœßtòn Sebas]-
55 tòn £môn ™pideicámenoi eÚnoian sunësqhsan ™[pì tñ
£metérä ©geí]-
ä kaì parousíä spoudeotáthn < p > oihsámenoi t[çn perì
Œn ™neteílas]-
qe aƏtoîß ¦meilían ™pignoùß oÛn ºn kaì pròß [£mâß
™nefánisan têß]
pólewß ©môn diáqesin peirásomai ˜eí tinoß ©[meîn
˜gaqoû]
genésqai paraítioß. Perì dè Peúkhß kaì tô stom[átwn
didaxqe]-
60 ìß ©pò tôn présbewn ©môn ™dikaíwsa thrîsqai ©m[eîn tà
tôn pro]-
gónwn ©môn †ria Exemplum [decreti]
Ma< n > i Laberi Maximi leg(ati) Aug(usti) pr(o) pr(aetore)
[I]mp(eratore) Caesar< e > Traiano Aug(usto) German[ico III]
Iulio Fron]-
tino III co(n)s(ulibus), VIII ka(lendas) Nuoembres.
[Descriptum]
65 et recognitum factum ex comm(entariis) M[ani Laberi]
Maximi leg(ati) Aug(usti) pr(o) pr(aetore), permitte[nte. . ]
Fabio Pompeiano. Quae iam era< nt > scri[pta]
Charagonio Phi< l > o< p > laestro con[ductori publici por]-
tori ripae Thraciae, postulant< i > ut [portorium sibi Hal]-
70 myridis et Peuci daretur. Secund[um formam quam accepit]
[habe]bit ius exigendi porto[ri a finibus ca]-
[nab]arum Dimensium usque [ad mare ... ... ... ... .]
Traducere:
231
"Hotărnicia consularului Laberius Maximus.

Hotarele histrienilor le-am statornicit precum urmează: ... Peuce, lacul
Halmyris începând cu teritoriul (?) ... argamensilor, de-aci de-a lungul
creştetului ... până la confluenţa râurilor Picusculus şi Gabranus, apoi
de la gura râului Gabranus până la izvoarele acestuia, de-aci ... pe
lângă râul Sanpaeus către râul Turgiculus ... de la râul Calabaeus
(către mare ? aproximativ 517 mii de paşi ...
Scrisoarea lui Sabinus
Flavius Sabinus magistraţilor sfatului şi poporului histrian - voie bună !
Grija ca dreptul vostru în legătură cu Peuce să fie păstrat neştirbit o
va purta prefectul Arruntius Flamma, căci aşa i-am dat dispoziţiuni.
Voi vorbi în acest sens şi cu Aelianus, urmaşul meu, şi vă voi
recomanda atenţiei lui în toate privinţele. - Altă scrisoare a aceluiaşi
Sabinus. Flavius Sabinus, guvernator, magistraţilor, sfatului şi poporul
histrian - voie bună ! Cu toate că reţeaua vamală a malului Dunării se
întinde până la mare, iar oraşul vostru e situat la atâta depărtare de
gurile fluviului, totuşi, întrucât şi solii voştri m-au încredinţat, şi
prefectul Asiaticus mi-a spus că aproape singurul venit al oraşului
vostru e cel de pe urma peştelui sărat, am găsit cu cale că trebuie să
vă fie păstrată, după datină îngăduinţa de a pescui în gura Peuce şi
de a aduce lemn de facle, pentru nevoile fiecăruia, fără plata vreunei
taxe. În ceea ce priveşte folosinţa pădurii, aveţi hotare necontestate şi
tot dreptul de a vă bucura de ele nesupuşi la vreo dare.
Scrisoarea lui Pomponius Pius

Pomponius Pius magistraţilor, sfatului şi poporului histrian - voie bună!
Chiar din cele scrise vouă de Flavius Sabinus şi de Aelianus - bărbaţi
prea aleşi şi atât de respectaţi de mine - se putea înţelege că
slăbiciunea cetăţii voastre e uşurată numai de dumnezeiescul nostru
împărat, mântuitorul nostru al tuturor: pentru ca, deci, drepturile cetăţii
232
să nu fie numai păstrate, dar şi sporite, am încuviinţat ca venitul

peştelui prins în gura Peuce să fie al vostru, după dreptul de care - din
mila împăraţilor - strămoşii şi părinţii voştri s-au bucurat neîntrerupt.
Scrisoarea lui Plautius Aelianus

Decretul vostru mi-a fost înmânat de trimişii Callistratos al lui Demetrios
şi Meidias Artemidoros. Îmi cereţi prin acest decret să înlesnesc
drumul soliei voastre de mulţumire către prea cinstitul Sabinus, lucru
pe care cu dragă inimă l-aş fi făcut fie şi numai pentru Sabinus. Mai
cereţi apoi ca drepturile voastre în legătură cu Peuce să rămână
nevătămate. În ce mă priveşte, atât de puţin mă gândesc să ştirbesc
ceva din drepturile acordate vouă de atâta vreme, încât bucuros aş
mai născoci şi altele, cu ajutorul cărora să cinstesc un vechi oraş grec,
plin de respect faţă de împărat şi respectuos şi faţă de noi înşine.
Scrisoarea lui Tullius Geminus

Tullius Geminus, trimis cu puteri pretoriene al Caesarului Tiberius
Claudius Germanicus Augustul, doreşte voie bună magistraţilor,
sfatului şi poporului histrian. Solii voştri Demetrios, Chabrias,
Cheiremon, Demetrios, Aischiron, Ott..., Meidias, Dionysodoros,
Hegesagoras, Aristagoras, Metrodoros - întâlnindu-mă în Tomis -
mi-au înmânat deceretul vostru şi, exprimându-şi credinţa faţă de
împărat, ca şi bucuria pricinuită de sănătatea şi de prezenţa noastră,
şi-au îndeplinit în chipul cel mai zelos misiunea pe care le-aţi
încredinţat-o. Luând cunoştinţă de sentimentele oraşului vostru faţă
de persoana noastră, voi încerca la rându-mi să vă fiu de folos în
orice împrejurare. În legătură cu Peuce şi cu gurile, lămurit informat de
solii voştri, am găsit cu cale să vi se păstreze hotarele din strămoşi.
Copie a hotărârii lui Manius Laberius Maximus, trimis imperial
cu puteri pretoriene, din 25 octombrie al anului când erau consuli
233
împăratul Caesar Traian Augustul Germanicul şi Iulius Frontinus, fiecare

pentru a III-a oară (= 100 d.Chr.). Text reprodus şi verificat după
însemnările lui Manius Laberius Maximus, trimis imperial cu puteri
pretoriene, cu îngăduinţa lui Fabius Pompeianus, scris (şi transmis) lui
Charagonius Philopalaestrus, concesionar al veniturilor vămii ţărmului
Traciei, care cerea să i se plătească vama lacului Halmyris şi a gurii
Peuce. Potrivit deciziei primite, va avea deptul să perceapă vamă de
la hotarul canabelor de la Dimum până la mare..."
Inscripţia de mai sus reprezintă “dosarul” unui conflict vamal,

declanşat între concesionarii vămii romane portorium ripae Thraciae şi
histrieni: întrucât aceşti concesionari (publicani) impuneau histrienilor,
în repetate rânduri, taxe vamale în zona gurilor Dunării, locuitorii
Histriei fac apel la guvernatorii provinciei Moesia, pentru a li se
reglemanta această problemă, în virtutea unor mai vechi drepturi ale
lor în zona respectivă.
Scrisorile guvernatorilor Moesiei către histrieni garantau
acestora dreptul de a pescui în Delta Dunării şi de a exploata în
folosul lor lemnul de pin, folosit pentru facle, fără a plăti taxe vamale.
Se făcea în acest fel o delimitare între atribuţiile concesionarilor vămii
romane şi vama locală histriană.
Textul acestui “dosar” vamal cuprinde, aşadar, mai multe
decizii, eşalonate în timp între anii 47 şi 100 p.C. El începe cu
hotărnicia (horothesia) guvernatorului Manius Laberius Maximus (din
anul 100 p.C.), prin care se stabileau hotarele teritoriului histrian, în
cuprinsul cărora histrienii beneficiau de imunităţi fiscale, mai precis
scutiri de taxe vamale.
Prima dintre scrisori este adresată histrienilor de către
guvernatorul Moesiei, Tullius Geminus (47-50 p.C.) şi precizează că,
în urma unei solii a Histriei, pe care guvernatorul o primeşte la Tomis,
234
acesta decide să li se păstreze histrienilor “hotarele din strămoşi”.

Această afirmaţie este interpretată, pe bună dreptate, ca o
recunoaştere a stăpânirii nemijlocite exercitată de cetate asupra
teritoriului ei dintotdeauna, dar şi a scutirii de impozite şi taxe în
hotarele din vechime.
Despre ce fel de taxe era vorba, aflăm din următoarea
scrisoare, cea a guvernatorului Flavius Sabinus, din anii 50-52 p.C.
În sfârşit, aceste imunităţi fiscale sunt cofirmate şi în ultima scrisoare,
adresată histrienilor de guvernatorul Pomponius Pius, din anii 67-68
p.C., prin formula: “pentru ca, deci, drepturile cetăţii să nu fie numai
păstrate, dar şi sporite, am încuviinţat ca venitul peştelui prins în gura
Peuce să fie al vostru, după dreptul de care - din mila împăraţilor -
strămoşii şi părinţii voştri s-au bucurat neîntrerupt”.
Conflictul vamal al cetăţii cu concesionarii districtului vamal,
numit tò tçß katà tòn ›Istron Óxqhß téloß, a continuat însă şi după
anul 68 p.C., până în ultimii ani ai secolului I p.C., când un alt
concesionar al districtului vamal, numit, de data aceasta, portorium
ripae Thraciae, pretindea din nou histrienilor taxe vamale în teritoriul
lor. În această situaţie, guvernatorul M. Laberius Maximus transmite,
la 25 octombrie anul 100 p.C., acelui concesionar al vămii tracice,
Charagonius Philopalaestrus, decizia sa de a nu percepe taxe vamale
decât într-o zonă precis delimitată.
Această decizie era, de fapt, o întărire a imunităţilor fiscale pe
care, în repetate rânduri, guvernatorii Moesiei le-au acordat
histrienilor. Este interesant, însă, faptul că decizia lui Labrius Maximus
nu pare a fi fost respectată. Această observaţie rezultă din
constatarea portivit căreia inscripţia datează, după criterii
paleografice, din epoca Severilor, ceea ce înseamnă că, în împrejurări
din nou potrivnice lor, histrienii au fost nevoiţi să redeschidă “dosarul”
atât de încărcat al imunităţilor lor fiscale, nerespectate de
235
administraţia vamală romană, şi să recopieze textul întregului dosar,

care le conferea scutiri vamale, de care depindea, în bună măsură,
prosperitatea oraşului.
Astfel de conflicte vamale apăreau frecvent între administraţia
unei circumscripţii vamale şi oraşele greceşti din Imperiu. Dintre
numeroasele exemple, cazul oraşului Oropus, din Beoţia, este foarte
apropiat de cel al Histriei. Printr-un Senatus consultum din vremea lui
Sylla, locuitorilor acestui oraş li se garantau veniturile întregului
teritoriu, al cetăţii şi al portului. După moartea lui Sylla, concesionarii
vămii romane încearcă să impună locuitorilor oraşului Oropus taxe
vamale, ceea ce îi îndeamnă pe aceştia să facă apel la consulul M.
Terentius Varro Lucullus, care, în anul 73 a.C., printr-un nou decret,
confirmă imunităţile stabilite de Sylla 102 .
6. Histria (decret onorific pentru Polyphemos)
ISM, I, 181
’Agatêi Tú[xhi]
Polúfhmo[n Polu]-
fëmou, gumná[sion]
ñanewsámen[on, Ékgo]-
5 noi aƏtoû AƏr[ëlioß ... ]
mwn kaì Po - - - - - - - - - -
kaì Basileùß o¥ ’A[pollw]-
nídou, katà ké[leusin]
////////////////////
10 ///////////////////
[/ / / / / / / / / / / / / / / / / / ñé]-
102 R. K. Sherk, Roman Documents from the Greek East. Senatus consulta and
Epistulae to the Age of Augustus, Baltimore 1969, nr. 23.
236
sthsan teimêß [xárin].
Traducere:
"Noroc bun ! În cinstea lui Polyphemos al lui Polyphemos, care
a restaurat gimnaziul oraşului, < pus-au această inscripţie >, potrivit
poruncii, urmaşii săi: Aurelius... şi Po... şi Basilius, feciorii lui
Apollonides".
Dedicaţia pentru Polyphemos se înscrie în seria activităţilor
evergetice specifice epocii elenistice târzii, dar şi epocii romane. Acest
personaj de vază al Histriei a finanţat, din propria avere, refacerea
clădirii gimnaziului oraşului. Edificiul trebuie să se fi găsit într-o stare
nu tocmai corespunzătoare, poate datorită vechimii lui, sau din orice
alt motiv, ceea ce a impus refacerea acestuia. După modelul atât de
des întâlnit în oraşele din întreaga lume greacă, acţiunile culturale,
educative ori religioase erau copios finanţate de euergetai, care
primeau, aşa cum s-a întâmplat şi cu Polyphemos, sincere onoruri din
partea comunităţii, spre luare aminte şi pentru alţi cetăţeni de vază şi
cu dare de mână.
7. Histria (piatra de mormânt a lui Sextus din Corint)
ISM, I, 271
Súmbola mèn téxnhß ™soræß, tòdè
2 oÚnoma Séctoß.
Geínato deîa Kórinqoß, ™tôn deká-
4 daß dè biýsaß
£ptà fílhß ™nì xeílesi kál-
6 lipon Êtor.
Traducere:
237
"Semnele meseriei le vezi, iar numele mi-era Sextus.

Dumnezeiescul Corint mi-a dat viaţă şi, după ce am trăit de şapte ori
câte zece ani, lăsatu-mi-am suflarea pe buzele soaţei iubite".
Textul gravat pe acest monument funerar este o epigramă.
Este vorba de epigramele funerare, care constituiau un gen aparte de
epitafuri. Ca multe alte monumente funerare, cel al lui Sextus avea
două registre: registrul superior, care de obicei era decorat cu
reprezentări figurate dintre cele mai diverse, şi registrul inferior, care
cuprindea textul inscripţiei.
Faptul că acest Sextus era originar din Corint, iar în vârstă de
70 de ani şi-a găsit sfârşitul la Histria, l-a îndemnat pe Vasile Pârvan
să-l considere un navigator corintian stabilit la Histria, ori poate numai
în trecere prin acest oraş. Ipoteza este foarte plauzibilă.
Oricum, acest document epigrafic reprezintă o nouă atestare a
legăturilor, culturale dar, cu siguranţă, şi economice, dintre oraşele din
Pontul Stâng şi marile centre din Grecia, aşa cum era Corintul.
8. Tomis (piatră de mormânt a lui Teimocrates

al lui Alexandros, din Nicomedia)
ISM, II, 256
Teimokrá-
thß ' Alecán-
drou, géni Nik-
omhdeùß ¦ kè T-
5. omíthß fulêß
'Rwméwn, zësaß ™pi-
teímwß ™n tê Tómi, z-
238
ôn kè fronôn ¢au-
tô kè tê gunekì ¢au-
10. toû 'Olpía Kásta kè
tô ©eiô ¢autoû OƏl-
píw Martínw, fulê-
ß ‘Rwméwn filoteí-
mon ™btómon póle-
wß tçn sthleîda k[a]-
15 teskébasa sùn t-
w tópw tô periwriß-
ménw ¦ ™s[t]í moi koinón
moi pròß Kaleíni-
kon Strofê xe-
20 re parodîta.
Traducere:
"Teimocrates, (fiu) al lui Alexandros, de fel din Nicomedia, zis şi

Tomitanul, din tribul romanilor, care a trăit cu cinste la Tomis, fiind
încă în viaţă şi în deplinătatea facultăţilor, a amenajat, pentru el însuşi
şi pentru soţia sa Olpia Casta şi pentru fiul său Ulpius Martinus, din
tribul romanilor şi dintre binefăcătorii distribuiţi (?) ai oraşului, acest
modest monument (funerar), împreună cu locul înconjurător, pe care îl
am (?) în comun cu (?) Kaleinicos, (fiu) al lui Stophes. Salutare,
trecătorule !".
Teimocrates al lui Alexandros avea dublă cetăţenie: el era

originar din oraşul Nicomedia (în Bithinia), dar avea şi cetăţenie
tomitană. Cazul său este tipic pentru mobilitatea oamenilor de afaceri
din epoca romană, mobilitate oglindită în numeroase inscripţii,
239
provenind mai ales din oraşele portuare, cum era şi Tomisul.
9. Tomis (epigramă funerară pentru Epiphania,

originară din Hermione)
ISM ,II, 375
Xaîre, parodeîta kaì s[úA

›Esthkeß ™p' ™nnoía légwn;
Ára tíß Ë póuen ƒde,/ Ákou-
e dç ceîne pátran kaì oÚ-
5 noma toumón/ Ên mén moi
xuõn tò prìn ‘Elláß;/ ™kmh-
tròß 'Aqhnaíaß ™fúhn, pa-
tróß te ‘Ermionéoß;/ 'Epifa-
nía dé moi oÚnoma;Pollçn
10 mèn ™seîdon ™gõ gaîan pâsán
te Épleusa qálattan/
Ên gàr ™moì genéthß kaì gaméthß
naúklhroi, / o‰ß ™qémhn
palamesin ¡gnaîß ©pò túnbw
15 qanóntaß Ólbioß dé moi bíoß
tò prìn Ên/ ™n Moúseß ™fúhn sofí-
hß te metésxon; fíleß te leipo-
méneß ªß gunç gunhcì pollà pa-
résxon / eœß eƏsebíhn ˜fwrôsa
20 kaì dè kleinërh kámaton polùn ™-
nénkamen;/ Égnw safôß oƏ kat' eƏ-
sebían eœsín a¥ qnhtôn túxai;/
‘Ermogénhß ' Ankuranòß kaí Tomíthß
240
fulêß Oœnýpwn / tê ¢autoû sunbíw

25 eƏxaristôn mneíaß xárin ñéqhka.
Traducere:
"Salutare, trecătorule ! şi ţie (salutare) ! Te-ai oprit, spunându-ţi
în gând: oare cine şi de unde este aceasta (care zace aci) Ascultă
străinule, patria şi numele meu: Locul meu (de baştină) a fost mai
înainte, Hellada. M-am născut (adică) din mamă atheniană şi din tată
originar din Hermione, iar numele îmi este Epiphania. Am văzut multe
ţinuturi şi am plutit pe tot întinsul mării, căci îmi erau armatori şi tatăl şi
soţul, pe care, după moarte, i-am aşezat, cu mâini curate, în mormânt.
Cu adevărat fericită îmi era viaţa înainte ! M-am născut între muze şi
m-am împărtăşit din bunurile înţelepciunii. Ca femeie, unor femei am
dat mult (ajutor) soţiilor părăsite, stăpânită fiind de sentimente pioase.
De asemenea, am ajutat mult pe cea reţinută pe patul de suferinţă.
Căci mi-am dat bine seama că nu pe măsura pietăţii lor este soarta
muritorilor”.
Epigrama funerară de mai sus evidenţiază, o dată în plus, rolul

oraşului Tomis în contextul relaţiilor comerciale din Marea Neagră.
Epiphania, originară din Hermione, în Grecia, făcea parte dintr-o
familie de mari armatori, atât tatăl ei, cât şi soţul, făcând parte din
această categorie profesională. Din versurile inscripţiei rezultă ca
defuncta a călătorit mult, pe mare, însoţindu-şi părintele şi soţul. După
peregrinări îndelungate, această familie s-a stabilit la Tomis, unde toţi
membrii ei şi-au găsit sfârşitul. Este un argument suplimentar pentru
problema dinamismului activităţilor comerciale în care oraşul Tomis
era implicat.
IX ANTOLOGIE EPIGRAFICĂ
241
1. Inscripţii transliterate
1. Athena (decret pentru comisarii sărbătorii lui Amphiaraos
din Oropos)
Traducere:
242
“Zei ! Sub arhontatul lui Kephisophon, în a treia prytanie a

tribului Hippothoutis căreia îi era secretar Sostratides, fiul lui Ecfantos
din dema Eupyridai; şaisprezece ale < lunii > Pyanepsion, treizeci şi
trei ale prytaniei; adunarea poporului ; dintre preşedinţi a supus votului
Demochares din Phyleai; a găsit de cuviinţă poporul; Demostene,
fiul lui Democles, din Lamptrai a propus: dat fiind că comisarii aleşi de
popor pentru a se îngriji de concurs / întrecere şi de celelalte treburi
privind sărbătoarea lui Amphiaraos s-au îngrijit bine şi cu zel de
procesiunea în cinstea lui Amphiaraos, de întrecerea gimnică şi
hipică, de alergarea la vale şi de toate celelalte privitoare la panegirie,
după poruncile poporului:
Decizii: să acorde elogii comisarilor aleşi, Phanodemos, fiul lui Diylos,
din dema Thymaitades, Lycurg, fiul lui Lycofron, din dema Butadai,
Demade, fiul lui Demeos, din dema Paiania, Sophilos, fiul lui
Aristoteles, din dema Phyle, Thrasyleon, fiul lui Theophron, din dema
Acharnes, Epiteles, fiul lui Soinomos, din dema Pergase, Nikeratos,
fiul lui Nikias, din dema Kydantidai, Epichares, fiul lui Agonochares,
din dema Paiania, Thimochares, fiul lui Phaidros din dema Sphettos,
Kephisophon, fiul lui Lysiphon, din dema Cholargos, pentru dreptatea
şi zelul lor faţă de zeu şi de poporul Athenei să-i încoroneze cu o
coroană de aur de 1000 de drahme, să le dea 100 de drahme pentru
un sacrificiu şi o ofrandă; ca trezorierul poporului sã le avanseze banii
pentru sacrificiu; la viitoarea întrunire (şedinţă) a nomoteţilor, aceştia
vor face un articol adiţional pentru trezorier: ca trezorierul poporului să
verse comisarilor aleşi pentru concurs, cele treizeci de drahme
prevăzut de lege să fie date “comisarului de disciplină”; ca secretarul
consiliului să transcrie acest decret, să-l ridice în sanctuarul lui
Amphiaraos; ca pentru transcrierea pe stelă, trezorierul poporului să
dea treizeci de drahme din fondurile rezervate poporului pentru
243
cheltuielile prin decret.”
244
3. Confederaţia epirotă (decret privind sanctuarul

Artemidei Leucophryne din Magnesia pe Meandru;
sec. III a.C.)
245
Traducere:
“Dat fiind că locuitorii Magnesiei lui Menandru, fiind prieteni şi

având relaţii cu epiroţii, trimiţând un decret şi pe delegaţii (solii)
Aristodamos, fiul lui Diocles, Aristeus, fiul lui Gorgasos, Antanor, fiul
lui Colotion au reînnoit această prietenie şi aceste legături şi au invitat
pe epiroţi să accepte concursul pe care-l instituie cetatea Magnesiei în
cinstea lui Artemis Leucophryene, o dată la cinci ani, concurs muzical,
gymnic şi hipic, egal cu concursurile (întrecerile) pithice prin onoruri
după oracolul de la Delphi; < dat fiind > că delegaţii (solii) au adus la
cunoştinţă oracolul după care va fi folositor (avantajos) şi preferabil
246
să-l onoreze pe Apollo Pythianul şi pe Artemis Leucophryene şi să

declare cetatea şi teritoriul Magnesiei sacre şi inviolabile; că mai mult
au arătat apariţia (epifania) zeiţei ca şi serviciile şi binefacerile cu care
locuitorii Magnesiei i-au binecuvântat pe greci, că ei rugau şi cereau
epiroţilor să accepte să sporească onorurile votate pentru zeiţă; că,
făcând astfel, ei se vor conforma oracolului zeului şi vor fi şi pe placul
poporului: că au găsit cu cale epiroţii să reînnoiască legăturile strânse
şi prietenia care unesc pe epiroţi cu locuitorii Magnesiei şi să accepte
întrecerea(concursul) pe care cetatea Magnesia îl instituie în onoarea
lui Artemis Leucophryene la care se va decerna o coroană şi care va
fi egal cu jocurile pythice prin onoruri, să considere sacre şi inviolabile
cetatea şi teritoriul Magnesiei, să pună theorodoci pentru a primi
theorii care vin şi anunţă de fiecare dată din partea cetăţii Magnesia,
sacrificiul şi întrecerea (concursul), să acorde locuitorilor din Magnesia
cu care noi avem legături strânse de prietenie drepturile recunoscute
proxenilor epiroţi; ca hotărârile să poată fi văzute oricând; să transcrie
decretul la Dodona în sanctuarul lui Zeus Naos, la baza căruia este o
ofrandă a atenienilor, şi să încredinţeze transcrierea strategului Crison
şi colegilor săi; să-i ceară lui Karopidas, secretarul consiliului care va
intra pe post, să verse suma de cheltuit; să acorde elogii solilor
Aristodamos, Aristeus, Antanor, pentru că ei au făcut o călătorie şi s-
au arătat în toate privinţele vrednici de cetatea Magnesia şi de poporul
epiroţilor, şi de aceea să-i facă proxeni pe ei şi pe urmaşii lor pentru
totdeauna şi să li se acorde, de asemenea, dreptul de cetate şi
siguranţă (securitate) pe lângă epiroţi în timp de război şi de pace, ca
şi scutirea de taxe şi totalitatea drepturilor şi toate celelalte avantaje,
precum toţi ceilalţi epiroţi; Charopidas, secretarul synedriilor le va da
aceeaşi sumă ca acelora care anunţă întrecerile pythice, prevăzută în
legi.
Locuitorii Casopeei au aprobat în aceleaşi condiţii”.
247
4. Athena (decret contra atentatelor la adresa democraţiei,

după bătălia de la Cheronea; 337/336 a.C.)
248
Traducere:
“Sub arhontatul lui Phrynikos, în a noua pritanie, cea a tribului

Leontis, pentru care Chairestratos, fiul lui Ameinias, din Acharnes era
secretar; dintre preşedinţi a supus la vot Menestrates, din dema
Aixone; Eucrates, fiul lui Aristotimos, din Pireu, a făcut propunerea;
Soartei Bune a poporului Atenei; au găsit de cuviinţă nomoteţii; dacă
cineva se revoltă împotriva poporului pentru a stabili tirania, dacă
contribuie la stabilirea tiraniei, dacă distruge puterea poporului Atenei
sau democraţia Atenei, cel care va ucide pe cel care a făcut aşa ceva,
va fi curat; că dintre buleuţii Areopagului nimeni să n-aibe dreptul,
dacă poporul sau democraţia la Atena ar fi răsturnate, să se ducă la
Areopag şi nici să stea în adunarea consiliului sau să delibereze chiar
asupra unei singure chestiuni; dacă unul din consilierii Areopagului, o
dată poporul sau democraţia răsturnată la Atena, se duce la Areopag
sau stă în adunarea consiliului sau deliberează asupra oricărei
chestiuni, va fi decăzut din toate drepturile sale civice, el şi urmaşii lui,
averea îi va fi confiscată şi dijma va fi dată zeiţei; că secretarul
consiliului să transcrie acestă lege pe două stele de piatră şi să le
plaseze, una la intrarea Areopagului, care se găseşte la intrarea în
sala consiliului, alta la locul de reunire a adunării poporului; pentru
transcrierea pe stele trezorierul poporului să plătească douăzeci de
drahme luate de la capitolul sumelor prevăzute de popor prin decrete”.
249
5. Gonnoi (decret pentru theodoroci; sfârşitul sec. III a.C.)
250
251
Traducere:
“Cetatea Gonnoi a hotărât să aleagă un theodoroc conform

decretului pe care l-au adus theorii din Athena, Sosigenes şi
Arheptolemos, să transcrie acest decret pe o stelă de piatră şi să o
aşeze în templul (sanctuarul) Athenei; Nikaios, fiul lui Aristocrates, a
acceptat de bună voie să fie theodoroc; acceptat (aprobat).
Eucles, fiul Eucles, din dema Potamos a spus; dat fiind că unii,
primind în calitate de theorodoci, pe spondoforii trimişi de cetate, îşi
arată devotamentul şi bunăvoinţa faţă de popor; că se cuvine ca
poporul să nu neglijeze nimic în privinţa celor care aleg să fie
binefăcători ai poporului; Soartei Bune; îi place Consiliului ca
preşedinţii care vor fi desemnaţi de tragerea la sorţi pentru a conduce
următoarea adunare, să pună problema la ordinea zilei, adică să fie
agreată de consiliu: ca toţi cei care se întâmplă să primească theorii
în cetăţile care au proclamat… Eleusinelor, Panateneelor şi Misteriilor,
să fie de acum înainte proxeni ai poporului atenian; că, întrucât arată
zel faţă de cetate, să poată găsi la popor şi orice alt avantaj pe care
cred că îl merită (de care ei cred că sunt vrednici); că spondoforii care
anunţă sărbătorile eleusine, Panateneele şi Mysteriile să adauge în
dările lor de seamă (cuvântările lor) pentru a fi depuse la Metroon,
numele theodorocilor cu patronimul lor, când vor prezenta şi lista
cetăţilor care au acceptat …
Ca prin aceasta toţi cei care arată zel (sunt filotimi) faţă de cetate să
fie cunoscuţi de toţi şi poporul să arate că este recunoscător”.
252
6. Olympia (tratat între Sybaris şi Serdaioi; ante 510 a.C.)
Traducere:
“Cad la învoială (să se unească) sibariţii cu aliaţii (lor) şi

sardaioi (sardei) într-o prieteni fidelă şi sinceră pentru totdeauna;
garanţi (chezaşi) Zeus, Apollo şi alţii şi oraşul Poseidonia”.
6. Attica (ipotecă; 289/288 a.C.)
253
Traducere:
“În timpul arhontatului lui Aristonymos, bornă (placă) a casei
ipotecate lui Nausistratos din Eleusis pentru două sute de drahme,
conform contractului depus la Theodoros din Oinoe”.
7. Attica (contract de vânzare…; sec. IV a.C.)
Traducere:
“Bornă(placă) a terenului şi a casei vândute…lui Aischylos, fiul
lui Diphilides, din Propalta, 3240 de drahme, conform contractului
depus la thesmoteţi”.
8. Delfi (lege de interzicere a vânzării de vin nou în afara

stadionului; mijlocul secolului V a.C.)
254
Traducere:
“Să nu se ducă vin nou în afara stadionului; dacă se duce să fie

împăcat zeul căruia să i se pregătească craterul şi să i se închine
(un sacrificiu expiatoriu); să se plătească cinci drahme; jumătate din
aceasta < să-i revină > celui care a denunţat”.
9. Histria (decret onorific în cinstea lui Hephaistion

al lui Matris; sec. III a.C.
255
Traducere:
“Decret al Sfatului şi al Poporului. Sub preşedinţia lui Dionysios

al lui Hieron, arhonţii au propus: întrucât Hephaistion al lui Matris,
callatian, moştenind de la părintele său un împrumut în valoare de
300 stateri de aur contractat de cetate la acesta de ani îndelungaţi,
osebit de dobânzile întârziate, dovedindu-se om ales şi cu inimă,
înţelegător faţă de greutăţile oraşului, a renunţat la dobânzile care se
ridicau la 400 stateri, iar pentru plata sumei datorate prin contract, 300
stateri, a acordat cetăţii o păsuire de doi ani fără dobânzi: pentru
aceste temeiuri, să fie lăudat Hephaistion al lui Matris, din Callatis“
256
10. Histria (decret onorific în cinstea lui Dioskourides

al lui Strouthion; sec. III a.C.)
Traducere:
“Poporul a găsit cu cale. Sub preşedinţia lui Glaukias al lui
Polyphemos, arhonţii au făcut propunerea: întrucât Dioskourides al lui
Strouthion, bărbat cu alese sentimente faţă de cetate şi de cetăţeni,
dovedindu-se plin de devotament faţă de popor în orice împrejurare
primejdioasă pentru cetate a îndeplinit solii către oraşe greceşti sau
triburi barbare, fără să ţină seamă de primejdii, iar de câte ori a fost
rânduit dregător sau îngrijitor, în toate sarcinile a dat dovadă de
257
mărinimie şi dreptate: pentru toate acestea să fie lăudat Dioskourides

al lui Strouthion şi înscris printre binefăcătorii Poporului; să fie încununat
la toate concursurile cu cununi de aur pentru vrednicia şi râvna lui faţă
de Popor; să i se înalţe şi o statuie de bronz decretul să fie săpat de
(pe o lespede de marmură), iar statuia (să-i fie aşezată)…”
11. Histria (decret onorific în cinstea unui zaraf; sec. II a.C.)
Traducere:
”… egalitate fiscală, dreptul de a intra şi de a ieşi din port în
timp de război şi de pace, ferit de silnicii şi fără o învoire specială; la
fel, îngăduinţa de a se înfăţişa Sfatului şi Adunării îndată după
rezolvarea treburilor religioase. (Arhonţii ?) din anul următor preotului
eponim A… să proclame îngăduinţa de a practica zărăfia, aşa cum se
va acorda şi altora, potrivit hotărârii “celor zece”. Prezentul decret să
fie săpat pe o stelă de marmură şi aşezat în templul lui Apollon, suma
necesară urmând a fi plătită de casier din fondurile pentru trimiteri de
soli şi daruri. Să fie poftit şi la preotul lui Apollon“.
258
12. Tomis (epigramă funerară)
Traducere:
“Eram copil al lui Iulianus şi al Reginei, [eu] Agathandros,

[când] am părăsit, în vârstă de 17 ani, lumina soarelui. Am murit în
frumoasa Smyrnă [unde m-am …], pentru a învinge la (jocurile)
pythice şi a obţine, pentru patria mea, coroana întrecerii. În locul
coroanelor mele, rudele şi patria au numai oasele mele, închise sub
această piatră [funerară]. Salutare, trecătorule !”.
259
13. Tomis (dedicaţie imperială a unui thiasos)
260
Traducere:
“Noroc bun ! Pentru sorocul şi victoria şi dăinuirea veşnică a

divinilor împăraţi, L. Septimius Severus Pertinax şi M. Aurelius
Antoninus, Parthicii, Medicii, Britannicii ?, şi a lui C. Septimius Geta,
prea strălucitul Caesar, şi a mamei taberelor, Iulia Augusta, şi a
întregii lor case, cum şi pentru consularul guvernator al provinciei,
Ovinius Tertullus, pentru darul pe care ni l-au făcut.
T. Flavius Sallustius; Nanas, [fiică] a lui Theadon, mamă a
dendrophorilor; T. Flavius Salvianus; Pollion, [fiu] al lui Pollion, preot;
P. Aelia Olympia, archirabdouchisa; Achilleus, [fiu] al lui Achillas,
părinte; Alexandros, [fiu] al lui Elei, archidendrophoros;
Alexandros,[fiu] al lui Alexandros, archidendrophoros; Demetris, [fiu]
al lui Amphionides; Basiliscos, [fiu] al lui Alexandros; Poseidonius
Poponius; Turbon, [fiu] al lui Dionysios; Flavius Symphoros; Aurelius
Andron, [fiu] al lui Longinus; Serapodoros, [fiu] al lui…; T. Flavius, [fiu]
al lui Th... s…Poseisonios; Pollion, [fiu] al lui…; P. Aelius Hermeros;
Demetris, [fiu] al lui…; Iulius Heracleides; T. Flavius Euthyches;
Hilarion, [fiu] al lui Lucius; Dionysios, [fiu] al lui Dotios; Au…on, [fiu] al
lui…; Elei… Aurelius; Iulius Chrysogonos; Hermodoros, [fiu] al lui…;
Aurelius Iulius; Histios Theodotos; Flavius; Histios; Neicostratos, [fiu]
al lui…; Marcos Aurelius, [fiu] al lui Athenades; Ponticos, [fiu] al lui
Hermodoros ; MA…Chrysaon, [fiu] al lui Achillas; După naştere al lui
Gaucos; Scipio, [fiu] al lui Ponticos; Zis şi Ponticos; Poseidonios
Poponios(?); Aurelius, [fiu] al lui Alexandros; Aurelius Hyginus; Titus
Flavius Eutyches”.
261
2. Inscripţii fotografiate şi facsimilate
1.
262
2.
263
3.
264
4.
265
5.
266
6.
267
7.
268
8.
269
9.
270
10.
271
11.
272
12.
273
13.
274
14.
275
15.
276
16.
277
17.
278
18.
279
19.
280
20.
281
21.
282
22.
283
23.
284
24.
285
25.
26.
286
27.
28.
287
ABREVIERI
AÉ L'année épigraphique, Paris

AEM Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Österreich-Ungarn,
Viena.
APh Année philologique, Paris
BÉ Bulletin épigraphique, Paris
BCH Bulletin de correspondance hellénique, Paris.
CIG Corpus Inscriptionum Graecarum, Berlin
CIL Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin
CRAI Comptes rendus de l'Academie des inscriptions et belles-lettres,
Paris
EA Epigraphica Anatolica, Bonn
IG Inscriptiones Graecae, Berlin
IGB Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae, ed. G. Mihailov,
Serdicae
IGLR Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, ed. Em. Popescu, Bucureşti, 1976
IGRR Inscriptiones Graecae ad res Romanas pertinentes, edd. R. Cagnat,
J. Toutain, G. Lafaye, Paris
IK Inschriften griechischer Städte aus Kleinasien, ed. R. Merkelbach
IOSPE Inscriptiones antiquae orae septentrionalis Ponti Euxini, Graecae et
Latinae, ed. B. Latyschev, Petropoli
ISM I Inscripţiile din Scythia Minor I. Histria şi împrejurimile, ed. D. M.
Pippidi, Bucureşti, 1983
ISM II Inscripţiile din Scythia Minor II. Tomis şi teritoriul său, ed. I. Stoian,
Bucureşti 1987
ISM III Inscriptions de Scythie Mineure III. Callatis, ed. Al. Avram, Bucarest
1999
JHS Journal of Hellenic Studies, Londra
LSJ H. G. Liddell, R. Scott, H. Stuart Jones, A Greek-English Lexicon,
Oxford 1968
MAMA Monumenta Asiae Minoris Antiqua, edd. W. H. Buckler, W. M.
288
Calder, Manchester
OGIS Orientis Graeci Inscriptiones Selectae. Supplementum Sylloges
Inscriptionum Graecarum, ed. G. Dittenberger, Lipsiae
RÉG Revue des études grecques, Paris
SEG Supplementum epigraphicum Graecum, Amsterdam
Syll3 Sylloge inscriptionum Graecarum3, ed. G. Dittenberger, Leipzig
TAM Tituli Asiae Minoris Antiqua, edd. Ed. Kalinka, H. Heberdey, Viena
ZPE Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn
289
BIBLIOGRAFIE
1. Manuale şi introduceri de epigrafie greacă
S. Reinach, Traité d'épigraphie grecque, Paris, 1885.

W. Larfeld, Griechische Epigraphik3, München, 1914 în: Handbuch der klassischen
Altertumswissenschaften, I, 5.
G. Klaffenbach, Griechische Epigraphik, Göttingen, 1957.
L. Robert, Épigraphie, în: Encyclopédie de la Pléiade. L'histoire et ses méthodes,
Paris, 1961.
M. Guarducci, Epigrafia greca, Roma, 4 vol:
1. Caratteri e storia della disciplina. La scrittura greca dalle origini all'età
imperiale, 1967;
2. Epigrafi di carattere publico, 1969;
3. Epigrafi di carattere privato, 1974
4. Epigrafi sacre pagane e cristiane, 1978
D. W. Bradeen, M. F. McGregor, Studies in fifth century Epigraphy, Cincinnati, 1973.
A. Calderini, Epigrafia, Torino, 1974.
G. Pfohl, Das Studium der griechischen Epigraphik, Darmstadt, 1977.
A. G. Woodhead, The Study of Greek Inscriptions, Cambridge, 1981.
M. Guarducci, L'epigrafia greca dalle origini al tardo impero, Roma, 1987.
B. F. Cook, Greek Inscriptions, Paris, 1989.
J. M. Cortés Copete (ed.), Epigrafía griega, Madrid, 1999.
2. Reviste, buletine critice, actele congreselor de epigrafie
AÉ
AEM
BCH
BÉ
Chiron. Mitteilungen der Kommission für alte Geschichte und Epigraphik des
Deutschen Archäologischen Instituts, München
CRAI
Epigraphica. Rivista italiana di epigrafia, Milano
290
EA
Gnomon. Kritische Zeitschrift für die gesamte klassische Altertumswissenschaft,
München
Hesperia. Journal of the American School of clssical Studies at Athens, Atena
JHS
REG
Studii clasice, Bucureşti
ZPE
Actes du deuxième Congrès international d'épigraphie grecque et latine (Paris
1952), Paris, 1953.
Atti del terzo Congresso internazionale di epigrafia greca e latina (Roma 1957),
Roma, 1959.
Akten des IV. Internationalen Kongresses für griechische und lateinische Epigraphik
(Wien 1962), Wien, 1964.
Acta of the Fifth International Congress of Greek and Latin Epigraphy (Cambridge
1967), Oxford 1971.
Akten des VI. Internationalen Kongress für Griechische und Lateinische Epigraphik
(München 1972), München, 1973.
Actes du VIIe Congrès international d'épigraphie grecque et latine, (Constanţa-
Mamaia 1977), Bucureşti-Paris, 1979.
Praktikà toû h´ dieqnoûß Sunedríou ’Ellhnikêß kaì Latinikêß ’Epigrafikêß (Atene
1982), I-II Atena, 1984-1987.
Actes du IXe Congrès international d'épigraphie grecque et latine (Sofia 1987) (Acta
Centri Historiae «Terra Antiqua Balcanica», 2), Veliko Târnovo, 1987
Actes du Xe Congrès international d'épigraphie grecque et latine (Nîmes 1992),
Paris, 1997
XI International Congress of Greek and Latin Epigraphy (Rome 1997), Roma 1999.
4. Corpus inscriptionum Graecarum
I. Tituli antiquissima scripturae forma insigniores; inscriptiones Atticae, Megaricae,

Peloponnesiacae, Boeoticae, Phociae, Locriae, Thessalicae, ed. A, Böckh,
1828.
II. Inscriptiones Acarnaniae, Epiri, Illyrici, Corcyrae et vicinarum insularum, ed. A.
Böckh, 1843.
III. Inscriptiones Phrygiae, Galatiae, Paphlagoniae, Ponticae, Cappadociae, Lyciae,
291
Pamphyliae, Pisidiae et Isauriae, Ciliciae, Syriae, Mesopotamiae et Assyriae,
Mediae et Persidis, Aegypti, Aethiopiae supra Aegyptum, Cyrenaicae, Siciliae
cum Melita Lipara Sardinia, Italiae, Galliarum, Hispaniae, Brittaniae
Pannoniae, Daciae, Illyrici, ed. Jh. Franz, 1853.
IV. Inscriptionum locorum incertorum; inscriptiones christianae, edd. E. Curtius, A.
Kirchhoff, 1859.
4. Inscriptiones Graecae
Editio "maior"
I. Inscriptiones Atticae anno Euclidis vetustiores, ed. A. Kirchhoff, 1873.
II. Inscriptiones Atticae aetatis quae est inter Euclidis annum et Augusti tempora,
edd. U. Koehler, J. Kirchner, 1977-1895.
III. Inscriptiones Atticae aetatis Romanae, ed. G. Dittenberger, 1878-1897.
IV. Inscriptiones Argolidis, ed. M. Fraenkel, 1902.
V. Inscriptiones Laconiae, Messeniae, Arcadiae, edd. G. Kolbe, F. Hiller von
Gaertringen, 1913.
VII. Inscriptiones Megaridis et Boeotiae, ed. G. Dittenberger, 1892.
IX. Inscriptiones Graeciae septentrionalis voluminibus VII et VIII non comprehensae,
edd. G. Dittenberger, O. Kern, 1897-1908.
X. Inscriptiones Epiri, Macedoniae, Thraciae, Scythiae, ed. C. Edson, 1972.
XI. Inscriptiones Deli liberae. Tabulae archontum, tabulae hieropoeorum annorum
314-250, ed. F. Dürrbach, 1912.
XII. Inscriptiones insularum maris Aegaei praeter Delum, edd. F. Hiller von
Gaertringen, G. Paton, I. Delamarre, C. Frederich, E. Ziebarth, 1895-1977.
XIV. Inscriptiones Italiae et Siciliae additis Graecis Galliae, Hispaniae, Britanniae,
Germaniae inscriptionibus, ed. G. Kaibel, 1890.
Editio altera ("minor")

I. Inscriptiones Atticae Euclidis anno anteriores, ed. F. Hiller von Gaertringen, 1924.
II/III. Inscriptiones Atticae Euclidis anno posteriores, ed. J. Kirchner, 1913-1977.
IV. Inscriptiones Argolidis, ed. F. Hiller von Gaertringen, 1929.
IX. Inscriptiones Graeciae septentrionalis voluminibus VII et VIII non comprehensae,
ed. G. Klaffenbach, 1932-1968.
292
5. Tituli Asiae Minoris (TAM)
II. Tituli Lyciae linguis Graeca et Latina conscripti, ed. E. Kalinka:

1. Pars Lyciae occidentalis cum Xantho oppido, 1920;
2. Regio quae ad Xanthum flumen pertinet praeter Xanthum oppidum, 1930;
3. Regiones montanae a valle Xanthi fluminis ad oram orientalem, 1944.
III. Tituli Pisidiae linguis Graeca et Latina conscripti. Tituli Termessi et agri
Termessensis, ed. R. Heberdey, 1941.
IV. Tituli Bithiniae linguis Graeca et Latina conscripti:
1. Paeninsula Bythinica praeter Chalcedonem. Nicomedia et ager
Nicomedensis, ed. F. K. Dörner, 1978.
V. Tituli Lydiae linguis Graeca et Latina conscripti, ed. P. Herrmann:
1. Regio septentrionalis ad orientem vergens, 1981;
2. Regio septentrionalis ad occidentem vergens, 1989.
6. Monumenta Asiae Minoris Antiqua (MAMA)
I. W. M. Calder, Eastern Phrygia, 1928.

III. J. Keil, A. Wilhelm, Denkmäler aus dem rauhen Kilikien, 1931.
IV. W. H. Buckler, W.M. Calder, W.K.C. Güthrie, Monuments and Documents from
Eastern Asia and Western Galatia, 1931.
V. C. W. M. Cox, A. Cameron, Monuments from Dorylaeum et Nacolea, 1937.
VI. W. H. Buckler, W.M. Calder, Monuments and Documents from Phrygia and
Caria, 1939.
VII. W. M. Calder, Monuments from Eastern Phrygia, 1956.
VIII. W. M. Calder, J. M. R. Cormack, Monuments from Lycaonia, the Pisido-
Phrygian Borderland, Aphrodisias, 1962.
IX. B. Levick, S. Mitchell, J. Potter, M. Waelkens, Monuments from the Aezanitis,
1988.
X. B. Levick, S. Mitchell, J. Potter, M. Waelkens, Monuments from Appia and the
Upper Tembris Valley, Cotiaeum, Cadi, Synaus, Ancyra Sidera and
Tiberopolis, 1993.
293
7. Inschriften griechischer Städte aus Kleinasien (IK) - Bonn
1-2. H. Engelmann, R. Merkelbach, Die Inscriften von Erythrai un Klazomenai, 1972.

3. P. Frisch, Die Inschriften von Ilion, 1975.
4. R. Merkelbach, Die Inscriften von Assos, 1976.
5. H. Engelmann, Die Inschriften von Kyme, 1976.
6. P. Frisch, Die Inschriften von Lampsakos, 1978.
7. S. Şahin, Bithinische Studien, 1978.
8. Th. Ihnken, Die Inschriften von Magnesia am Sipylos, 1978.
9-10. S. Şahin, Katalog der antiken Inschriften des Museums von Iznik (Nikaia), I,
1979, II, 1-3, 1981, 1982, 1987.
11.1. H. Wankel, Die Inschriften von Ephesos, 1979.
12.-17. R. Merkelbach e.a., Die Inschriften von Ephesos, 1979-1984.
18. E. Schwertheim, Die Inschriften von Kyzikos und Umgebung, 1980.
19. J. Krauss, Die Inschriften von Sestos und des thrakischen Chersones, 1980
20. R. Merkelbach, F. K. Dörner, S. Şahin, Die Inschriften von Kalkedon, 1980.
21-22. S. Şahin, Die Inschriften von Stratonikeia, I, 1981, II.1-2, 1982-1990.
23-24. G. Petzl, Die Inschriften von Smyrna, I, 1982, II.1-2, 1987-1990.
25. P. Frisch, Die Inschriften von Parion, 1983.
26. E. Schwertheim, Miletupolis. Inschriften und Denkmäler, 1983.
27. W. Ameling, Die Inschriften von Prusias ad Hypium, 1985.
28. W. Blümel, Die Inschriften von Iasos, 1985.
29. Th. Corsten, Die Inschriften von Kios, 1985.
30. E. Varinlioğlu, Die Inschriften von Keramos, 1986.
31. F. Beker-Bertau, Die Inschriften von Klaudiupolis, 1986.
32. Th. Corsten, Die Inschriften von Apameia (Bithinia) und Pylai, 1987.
33. E. Schwertheim, Die Inschriften von Hadrianoi und Hadrianeia, 1987.
34-35. W. Blümel, Die Inschriften von Mylasa, I, 1987; II, 1988.
36. Fj. Poljakov, Die Inschriften von Tralleis und Nysa, 1989.
37. Fr. Schindler, J. Nollé, Die Inschriften von Selge, 1991.
38. W. Blümel, Die Inschriften der rhodischen Peraia, 1991.
40. Th. Corsten, Die Inschriften von Prusa ad Olympum, 1991.
41. W. Blümel, Die Inschriften von Knidos, 1992.
43. J. Nollé, Side im Altertum. Geschichte und Zeugnisse, I, 1993.
47. L. Jonnes, The Inscriptions of Heraclea Pontica, 1994.
48. S. Şahin, Die Inschriften von Arykanda, 1994.
294
49. Th. Corsten, Die Inschriften von Laodikeia am Lykos, I, 1997.
50-51. J. Stauber, Die Bucht von Adramytteion, I-II, 1996.
52. J. Strubbe, ARAI EPITUMBIOI Imprecations against Desecrators of the Grave
in the Greek Epitaphs of Asia Minor. A Catalogue, 1997.
54. S. Şahin, Die Inschriften von Perge, I, 1999.
8. Alte Corpora regionale
V. Latyšev, Inscriptiones antiquae orae septentrionalis Ponti Euxini Graecae et

Latinae (IOSPE), St. Petersburg, 1885-1901.
I. Inscriptiones Tyrae, Olbiae, Chersonesi Tauricae,
II. Inscriptiones regni Bosporani.
V. V. Struve et al., Corpus Inscriptionum Regni Bosporani, Moscova-Leningrad,
1965.
E. I. Levi, Inscriptiones Olbiae, Leningrad, 1968.
G. Mihailov, Inscriptiones Graecae in Bulgaria repertae (IGB), Sofia
I. Inscriptiones orae Ponti Euxini, 1958
II. Inscriptiones inter Danubium et Haemum repertae, 1958
III.1-2. Inscriptiones inter Haemum et Rhodopem repertae, 1961, 1964
IV. Inscriptiones in territorio Serdicensi et in vallibus Strymonis Nestique
repertae.
D. M. Pippidi, Inscriptiones Scythiae Minoris I. Histria şi teritoriul, Bucureşti 1983.
I. Stoian, Inscriptiones Scythiae Minoris II. Tomis şi teritoriul său, Bucureşti 1986.
Al. Avram, Inscriptions de Scythie Mineure III. Callatis, Bucureşti 2000.
• Fouilles de Delphes. III. (FD III) Épigraphie

1. Inscriptions de l’entrée du sanctuaire au Trésor des Athéniens, ed.
Bourguet, 1929.
2. Inscriptions du Trésor des Athéniens, ed. G. Colin, 1909/1913.
3. Inscriptions depuis le trésor des Athéniens jusqu’aux bases de Gélon 1,
eds. G. Daux, A. Salac, 1932.
4. Les Inscriptions de la terrasse du temple et la région Nord du sanctuaire I-
IV, edd. G. Colin, R. Flacelière, A. Plassart, J. Pouilloux, 1930/1976.
5. Les Comptes du IVe siècle, ed. E. Bourguet, 1932.
6. Les Inscriptions du théâtre, ed. N. Valmin, 1939.
7. Chronologie delphique, ed. G. Daux, 1943.
295
• Corpus des inscriptions de Delphes (CID)
1. G. Rougemont, Lois sacrées et règlements religieux, Athènes, Paris, 1977.
2. J. Bousquet, Les comptes du quatrième et du troisième siècle, Athènes,
1989.
3. A. Bélis, Les Hymnes à Apollon, Athènes, 1992.
• Inscriptions de Délos (ID)

I. A. Plassart, Périodes de l’amphictyonie ionniene et l’ampphictyonie attico-
délienne, 1950.
II. J. Coupry, Amphictyonie attico-délienne, actes administartifs, 1972.
III. F. Dürrbach, Comptes des hiéropes, 1926.
IV. F. Dürrbach, Comptes des hiéropes. Lois ou règlements, contrats
d’entreprise et devis, 1929.
V. F. Dürrbach, P. Roussel, Actes des fonctionnaires athéniens préposés à
l’administration des sanctuaires., 1935.
VI. P. Roussel, M. Launey, Décrets postérieurs à 166 av. J.C., 1937.
VII. Roussel, M. Launey, Décrets postérieurs à 166 av. J.C; textes divers,
listes et catalogue, fragments divers postérieurs à 166 av. J.C, 1937
W. Peek, Inschriften aus dem Asklepieion von Epidauros, Berlin, 1969.

C. Blinkenberg, Lindos. Fouilles de l'Acropole 1902-1914. II. Inscriptions, Berlin,
Copenhague, 1941.
M. Fränkel, Inschriften von Pergamon, I-II Berlin, 1890-1895.
H. von Gärtringen, Die Inschriften von Priene, Berlin, 1906.
G. Kawerau, A. Rehm, Das Delphinion in Milet, Berlin, 1914.
O. Kern, Die Inschriften von Magnesia am Mäander, Berlin, 1900.
A. Rehm, Didyma. II. Die Inschriften, Berlin, 1958.
• M. Guarducci, Inscriptiones Creticae, 1-4, Roma, 1935-1950.
• Inscriptions grecques et latines de la Syrie (IGLS), Paris
I. Commagène et Cyrrhestique,1929.
II. Chalcidique et Antiochène, 1939.
III.1. Région de l’Amanus, 1950; 2. Antioche Antiochène. Index des tomes I-
III, 1953.
IV. Laodicée, Apamène. Chronologie des inscriptions datées des tomes I-IV,
1955.
296
V. Émésène, 1959.
VI. Baalbeck et Baqa', ed. J. P. Rey-Coquais, 1967.
VII. Arados et régions voisines, ed. J. P. Rey-Coquais, 1970.
VIII. Les inscriptions forestières d’Hadrian dans le mont Libane, ed. J. F.
Breton, 1980.
IX. Bostra, ed. M. Sartre, 1982.
A. Bernand, Les portes du désert. Recueil des inscriptions grecques
d'Antinooupolis, Tentyris, Koptos, Apollonopolis Parva et Apollonopolis
Magna, Paris, 1984.
L. Moretti, Inscriptiones Graecae Urbis Romae, 1-4, Roma, 1968-1990.
V. Arangio-Ruiz, A. Olivieri, Inscriptiones Graecae Siciliae et infimae Italiae ad ius
pertinentes, Milano, 1925.
9. Culegeri selective de inscripţii
Sylloge Inscriptionum Graecarum, ed. a III-a, Leipzig, 1915-1924.

Orientis Graeci Inscriptiones Selectae, Leipzig, 1903-1905.
M. N. Tod, A Selection of Greek Historical Inscriptions, 1-2, Oxford, 1933-1948.
P. A. Hansen, Carmina epigraphica Graeca saeculorum VIII-V a. Chr. n., Berlin-New
York, 1983.
A. Audollent, Defixionum tabellae, Paris, 1904.
R. Meiggs, D. Lewis, A Selection of Greek Historical Inscriptions, Oxford, 1969.
L. Moretti, Inscrizioni storiche ellenistiche, 1-2, Florenţa, 1967-1976.
E. Schwyzer, Dialectorum Graecarum exempla epigraphica potiora, Leipzig, 1923.
J. Pouilloux, Choix d'inscriptions grecques, Paris, 1960.
Idem, Nouveau choix d'inscriptions grecques, Paris, 1971.
F. Solmsen, E. Fraenkel, Inscriptiones Graecae ad inlustrandas dialectos slectae2,
Chicago, 1980.
10. Lucrări (monografii) tematice
Inscripţii istorice
M. N. Tod, A Selection of Greek Historical Inscriptions. I. To the End of the Fifth

Century, Oxford, 1946
L. Moretti, Iscrizioni storiche ellenistiche. Testo critico, traduzione e commento. I.
297
Attica, Peloponneso, Beozia; II. Grecia centrale e settentrionale, Florenza,
1967-1976.
H. Freis, Historische Inschriften zur römischen Kaiserzeit von Augustus bis
Konstantin, Darmstadt, 1984.
R. Meiggs R, D. Lewis, A Selection of Greek Historical Inscriptions to the End of the
Fifth Century B.C., Oxford, 1988.
K. Brodersen, W. Günther, H. H. Schmitt, Historische griechische Inschriften in
Übersetzung. Band I. Die archaische und klassische Zeit, Darmstadt, 1992.
J.-M. Bertrand, Inscriptions historiques grecques; traduites et commentées, Paris,
1992.
Inscripţii juridice
G.I. Lutazzo, Epigrafia giuridica greca e romana, Milano, 1942.

H.W. Pleket, Epigraphica I. Texts on the Economic History of the greek World,
Leiden, 1964.
R. K. Sherk, Roman Documents from the Greek East. Senatus Consulta and
Epistulae to the Age of Augustus, Baltimore, 1969.
O. W. Reinmuth, The Ephebic Inscriptions of the Fourth Century B.C., Leyde, 1971
(Mnemosyne, Suppl., 14).
A. Maffi, Studi di epigrafia giuridica greca, Milano, 1983.
J. H. Oliver J.H., Greek Constitutions of Early Roman Emperors from Inscriptions
and Papyri, Philadelphia, 1989
H. van Effenterre, Fr. Ruzé, Nomima. Recueil d'inscriptions politiques et juridiques
de l'archaïsme grec, I-II, Roma, 1994-1995.
J. P. Rhodes, The Decrees of the Greek States, Oxford, 1997.
Inscripţii în versuri
G. Kaibel, Epigrammata Graeca ex lapidibus conlecta, Berlin, 1878.

P. Friedländer, Epigrammata. Greek Inscriptions in Verse from the Beginns to the
Persian Wars, Berkeley-Los Angeles, 1948.
P.A. Hansen, Carmina epigraphica Graeca saeculorum VIII-V a. Chr.n., Berlin-New
York, 1983.
Idem, List of Greek Verse-Inscriptions c. 400-300 B.C., Copenhagen, 1985.
D. Roques, Tombeaux grecs. Anthologie d'épigrammes, Paris, 1995.
298
R. Merkelbach, J. Stauber, Steinepigramme aus dem Griechischen Osten,
Stuttgart-Leipzig, 1998.
Inscripţii sacre
Leges Graecorum sacrae e titulis collectae, edd. J. de Prott, L. Ziehen, I-II, Leipzig,
1896-1906.
F. Sokolowski, Lois sacrée de l'Asie Mineure, Paris, 1955.
Idem, Lois sacrée des cités grecques, Paris, 1969.
M. Wörrle, Stadt und Fest im kaiserzeitlichen Kleinasien, München 1988.
Inscripţii referitoare la culte şi divinităţi
J. von Prott, L. Ziehen, Leges Graecorum sacrae e titulis collectae, Leipzig, I-II,
1896-1907.
B. Hemberg, Die Kabiren, Uppsala 1950.
J. Pouilloux, Recherches sur l'histoire et les cultes de Thasos. I. De la fondation de
la cité à 196 av. J.-C., Paris, 1954.
J. Pouilloux, Chr. Dunant, Recherches sur l'histoire et les cultes de Thasos. II. De
196 av. J.-C. jusqu'à la fin de l'Antiquité, Paris, 1958.
L. Vidman, Sylloge inscriptionum religionis Isiacae et Sarapiacae, Berlin, 1969.
Ph. Bruneau, Recherches sur les cultes de Délos à l'époque hellénistique, Paris,
1972.
Br. Le Guen-Pollet, La vie religieuse dans le monde grec du Ve au IIIe siècle avant
notre ère. Choix de documents épigraphiques traduits et commentés,
Toulouse, 1991.
Alfabetul şi gramatica inscripţiilor greceşti
K. Meisterhans, E. Schwyzer, Grammatik der attischen Inschriften, Berlin, 1900.

L. Threatte, The Grammar of Attic Inscriptions. I. Phonology; II. Morphology, Berlin,
New York, 1980-1996.
W. M. Senner, The Origins of Writing, Lincoln-London, 1989.
L. H. Jeffery, The Local Scripts of Archaic Greece. A Study of the Origin of the
Greek Alphabet and its Development from the Eight to the Fifth Centuries
B.C., Oxford, 1990.
299
I. J. Gelb, A Study of Writing, Chicago-London, 1991.
Inscripţii dialectale
H. Collitz, Fr. Bechtel, Sammlung der griechischen Dialektinschriften, Göttingen, I-

IV, 1884-1915.
E. Schwyzer, Dialectorum Graecarum exempla epigraphica potiora, Leipzig, 1923.
D. Buck, The Greek Dialects. Grammar, Selected Inscriptions, Glossary, Chicago,
1955.
O. Masson, Inscriptions chypriotes syllabiques. Paris 1961.
Y. Duhoux, Introduction aux dialectes grecs anciens. Problèmes et méthodes.
Recueil de textes traduits, Louvain-la-Neuve, 1983.
Economie, societate
R. Bogaert, Epigraphica. III. Texts on Bankers, Banking and Credit in the Greek
World, Leyde, 1976.
L. Migeotte, L'emprunt public dans les cités grecques. Recueil de documents et
analyse critique, Paris, Québec, 1984.
Idem, Les souscriptions publiques dans les cités grecques, Genève, Québec, 1992.
G.Pfohl, Griechische Inschriften als Zeugnisse des privaten und öffentlichen Lebens,
München, 1965.
H. W. Pleket, Epigraphica. I. Texts on the Economic History of the Greek World. II.
Texts on the Social History of the Greek World, Leyde, 1964/1969.
11. Alte lucrări monografice fundamentale
H. Bengston, Kleine Schriften zur alten Geschichte, München, 1937.

P. Faure, Recherches de toponymie crétoise, Amsterdam, 1989.
Kr. Hannel, Megarische Studien, Lund, 1934.
M. Holleaux, Études d'épigraphie et d'histoire grecques, 1-6, Paris, 1938-1968.
B. Isaac, The Near East under Roman Rule, Leiden, New York, Köln 1998.
A. H. M. Jones, The Cities of the Eastern Roman Provinces, Oxford 1971.
M. Launey, Recherches sur les armées hellénistiques, I-II, Paris, 1949-1950.
B. D. Meritt, H. T. Wade-Gery, M. F. McGregor, The Athenian Tribute Lists, I,
Cambridge-Massachusetts 1939.
300
B. D. Meritt, H. T. Wade-Gery, M. F. McGregor, The Athenian Tribute List, IV,
Princeton, New Jersey 1953.
D. Müller, Topographischer Bildkommentar zu den Historien Herodots.
Griechenland, Tübingen-Berlin 1987.
D. Müller, Topographischer Bildkommentar zu den Historien Herodots. Kleinasien,
Tübingen-Berlin 1997.
M. P. Nilsson, Geschichte der griechischen Religion, I-II2, München, 1961.
D. M. Pippidi, Scythica Minora. Recherches sur les colonies grecques du littoral
roumain de la mer Noire, Paris-Bucarest, 1975.
W. M. Ramsay, The Historical Geography of Asia Minor, London 1890.
J. Reynolds. Aphrodisias and Rome, London, 1982.
L. Robert, Études anatoliennes. Recherches sur les inscriptions grecques de l'Asie
Mineure, Paris, 1937.
Idem, Villes d'Asie Mineure. Études de géographie ancienne2, Paris, 1962.
Idem, Hellenica. Recueil d'épigraphie, de numismatique et d'antiquités grecques, I-
XIII, Paris, 1940-1965.
Idem, À travers l'Asie Mineure. Poètes et prosateurs, monnaies grecques, voyages
et géographie, Paris 1980.
M. I. Rostovtzeff, Social and Economic History of the Hellenistic World, Oxford,
1941.
J. Siebert, Metropolis und Apoikie, Würzburg, 1963.
H. H. Schmitt, Die Staatsverträge des Altertums, III. Die Verträge der griechischen
römischen Welt von 338 bis 200 v. Chr., München 1969.
J. G. Vinogradov, Pontische Studien. Kleine Schriften zur Geschichte und
Epigraphik des Schwarzmeerraumes, Mainz, 1997.
Ad. Wilhelm, Beiträge zur griechischen Inschriftenkunde, Wien, 1906.
L. Zgusta, Die Personennamen griechischer Städte der nördlichen
Schwarzmeerküste, Praga, 1955.
L. Zgusta, Kleinasiatische Ortsnamen, Heidelberg 1984.
12. Micenologie
Corpora
M. Ventris, J. Chadwick, Documents in Mycenian Greek, Cambridge, 1956.

The Pylos Tablets. Texts of the Inscriptions Found, 1939-1954, ed. E. L. Bennett,
Princeton, 1955.
301
E. L. Bennett, The Olive Oil Tablets of Pylos, Texts of Inscriptions found, 1955,
Suplementos a Minos 2, Salamanca, 1958.
A. J. Evans, Scripta Minoa II, ed. J. L. Myres, Oxford, 1952.
The Knossos Tablets2. A transliteration by E. L. Bennett, J. Chadwick, M. Ventris,
BICS Supplement 7, London, 1959.
E. L. Bennett, The Mycenae Tablets II, Transactions of the American Philosophical
Society, 48.1, 1958.
Colocvii, simpozioane
A. Bartonek (ed.), Studia Mycenaea, Brno, 1968.

E. L. Bennett, Jr. (ed.), Mycenaean Studies, Madison, 1964.
J. Bintliff (ed.), Mycenaean Geography, Cambridge 1977.
E. De Miro, L. Godart, A. Sacconi (edd.), Atti e memorie del secondo congresso
internazionale di micenologia [Incunabula Graeca 98] Rome, 1996.
Y. Duhoux, T. G. Palaima, J. Bennet (edd.), Problems in Decipherment, Louvain-La-
Neuve, 1989.
A. Heubeck, G. Neumann (edd.), Res Mycenaeae, Göttingen, 1983.
P. H. Ilievski, L. Crepajac (edd.), Tractata Mycenaea [Proceedings of the 8th
International Colloquium on Mycenaean Studies] Skopje, 1987.
J. T. Killen, J. L. Melena, J-P. Olivier (edd.), Studies in Mycenaean and Classical
Greek Presented to John Chadwick [Minos 20-22] Salamanca, 1987.
A. Morpurgo Davies, Y. Duhoux (edd.), Linear B: A 1984 Survey, Louvain-La-Neuve,
1985.
J-P. Olivier (ed.), Mykenaïka [Actes du IXe Colloque international sur les textes
mycéniens et égéens = BCH Supplement 25] 1992.
J-P. Olivier, T. G. Palaima (edd.), Texts, Tablets and Scribes: Studies in Mycenaean
Epigraphy and Economy Offered to Emmett L. Bennett, Jr. [Minos
Supplement 10] Salamanca, 1988.
T. G. Palaima (ed.), Aegean Seals, Sealings and Administration [Aegaeum 5] Liège,
1990.
T. G. Palaima, C. W. Shelmerdine, P. H. Ilievski (edd.), Studia Mycenaea 1988 [Ziva
Antika Monographies 7] Skopje, 1989.
E. Risch and H. Mühlestein (edd.), Colloquium Mycenaeum, Neuchâtel-Geneva,
1979.
C. W. Shelmerdine, T. G. Palaima (edd.), Pylos Comes Alive, New York, 1984.
302
Lucrări speciale
F. R. Adrados, Les institutions religieuses mycéniennes, in Acta Mycenaea, 1972

170-203.
V. L. Aravantinos, The Use of Sealings in the Administration of Mycenaean Palaces,
in C. W. Shelmerdine, T. G. Palaima (edd.), Pylos Comes Alive, New York,
1984, 41-48.
V. L. Aravantinos, Mycenaean Place-Names from Thebes: The New Evidence,
Minos, 20-22, 1987, 33-40.
F. Aura Jorro, Diccionario Micenico, I-II, Madrid, 1985-1993.
A. Bartonek, The Linear B Texts and their Quantitative Evaluation, in A. Heubeck, G.
Neumann (edd.), Res Mycenaeae, Göttingen 1983, 15-27.
A Bartonek, The Mycenaean Language and Dialect, in E. De Miro, L. Godart, A.
Sacconi (edd.), Atti e memorie del secondo congresso internazionale di
micenologia [Incunabula Graeca 98] Rome, 1996:7-23.
D. J. L. Bennet, Aspects of the Administrative Organization of LM II-IIIB Crete: A
Study Based on Archaeological and Textual Data (Ph.D. dissertation,
University of Cambridge, 1986).
J. Bennet, The Structure of the Linear B Administration at Knossos, AJA, 89, 1985,
231-249.
E. L. Bennett, Jr. J-P. Olivier, The Pylos Tablets Transcribed, I-II, Rome, 1973-1976.
J. Boardman, L. R. Palmer, On the Knossos Tablets, Oxford, 1963.
J. J. Carothers, The Pylian Kingdom: A Case Study of an Early State (Ph.D.
dissertation, University of California, Los Angeles, 1992).
J. Chadwick, The Decipherment of Linear B2, Cambridge, 1967.
J. Chadwick, The Mycenaean World, Cambridge, 1976.
J. Chadwick, L. Godart, J. T. Killen, J-P. Olivier, A. Sacconi, I. A. Sakellarakis (edd.),
Corpus of Mycenaean Inscriptions from Knossos, I-II, Rome, 1986-1990.
M. V. Cremona, D. Marcozzi, E. Scafa, M. Sinatra, La toponomastica cretese nei
documenti in Lineare B di Cnosso, Rome, 1978.
S. Deger-Jalkotzy, E-QE-TA. Zur Rolle des Gefolgschaftwesens in der Sozialstruktur
mykenischer Reiche [Mykenische Studien 6] Wien, 1978.
L. Deroy, M. Gérard-Rousseau, Le cadastre mycénien de Pylos, Paris, 1965.
J. Driessen, The Room of the Chariot Tablets at Knossos. Interdisciplinary Approach
to the Study of a Linear B Deposit (Ph.D. dissertation, Katholieke Universiteit
Leuven, 1989.
303
Y. Duhoux, Aspects du vocabulaire économique mycénien: cadastre, artisanat,
fiscalité, Amsterdam, 1976.
Y. Duhoux, Introduction aux dialectes grecs anciens: problèmes et methodes,
recueil de textes traduits, Louvain, 1984.
D. Ferrin Sutton, An Analytical Prosopography and Statistical Guide to the Land
Tenure Tablets from Pylos (Ph.D. dissertation, University of Wisconsin,
Madison, 1970.
M. Gérard-Rousseau, Les mentions religieuses dans les tablettes mycéniennes
[Incunabula Graeca 29] Rome, 1968.
L. Godart, A. Sacconi, Les tablettes en linéaire B de Thèbes, Paris, 1978.
L. Godart, Y. Tzedakis, "Les nouveaux textes en linéaire B de la Canée," Rivista di
Filologia e d'Istruzione Classica 119 (1991) 129-149.
L. Godart, Y. Tzédakis, "La chute de Cnossos, le royaume de Kydonia et le scribe
115," BCH 119(1995) 27-33.
A. Heubeck, Schrift [Archaeologica Homerica III.X] Göttingen, 1979.
S. Hiller, O. Panagl, Die frühgriechischen Texte aus mykenischer Zeit, Darmstadt
1976.
J. T. Hooker, The Origin of the Linear B Script [Minos Supplement 8] Salamanca,
1979.
J. T. Hooker, Linear B: An Introduction, Bristol, 1980.
B. LaForse, The Meaning of the Mycenaean Words qa-si-re-u, qa-si-re-wi-ja, and
ke-ro-si-ja, (M. A. Thesis, University of Texas at Austin 1989).
J. Lenz, Kings and the Ideology of Kingship in Early Greece (c.1200-700 B.C.): Epic,
Archaeology and History (Ph.D. dissertation, Columbia University, 1993).
M. Lindgren, The People of Pylos II: The Use of Personal Designations and their
Interpretation, Uppsala, 1973.
J. K. McArthur, Place-Names in the Knossos Tablets. Identification and Location
[Minos Supplement 9, 1993].
J. L. Melena and J-P. Olivier, Tithemy. The Tablets and Nodules in Linear B from
Tiryns, Thebes and Mycenae [Minos Supplement 12, 1991].
C. Milani and O. Carruba, La farmacia nel mondo minoico-miceneo ed egeo-
anatolico, Chieti, 1986.
H. J. Morris, An Economic Model of the Late Mycenaean Kingdom of Pylos (Ph.D.
dissertation, University of Minnesota, 1986).
J.-P. Olivier, Les scribes de Knossos [Incunabula Graeca 17] (Rome 1967).
T. G. Palaima, The Scribes of Pylos, Rome, 1988.
304
L. R. Palmer, The Interpretation of Mycenaean Greek Texts, Oxford, 1963.
L. R. Palmer, Mycenaean Greek Texts, Oxford, 1969.
R. Palmer, Wine in the Mycenaean Palatial Economy (Ph.D. dissertation, University
of Cincinnati, 1989).
J. Raison, Les vases à inscriptions peintes de l'âge mycénien et leur contexte
archéologique, Rome, 1968.
A. Sacconi, Corpus delle inscrizioni vascolari in Lineare B, Rome, 1974.
C. W. Shelmerdine, The Perfume Industry of Mycenaean Pylos, Göteborg, 1985.
K-E. Sjöquist and P. Åström, Knossos: Keepers and Kneaders, Göteborg, 1991.
E. Stavrianopoulou, Untersuchungen zur Struktur des Reiches von Pylos. Die
Stellung der Ortschaften im Lichte der Linear B-Texte, Göteborg,1989.
C. Varias Garcia, Los documentos en Lineal B de Micenas: Essayo de
interpretación global (Ph.D. dissertation, University of Barcelona, 1993).
F. Vandenabeele, J-P. Olivier, Les idéogrammes archéologiques du Linéaire B
[Études crétoises 24] Paris, 1979.
M. Ventris J. Chadwick, Documents in Mycenaean Greek2, Cambridge, 1973.
W. F. Wyatt, Jr., The Ma Tablets from Pylos, AJA, 66, 1962 21-41.
M. Wylock, La fabrication des parfums à l'époque mycénienne d'après les tablettes
Fr de Pylos, SMEA, 11, 1970, 116-133.
305

EPIGRAFIE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EPIGRAFIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Octavian BOUNEGRU Marius ALEXIANU

Volum editat cu sprijinul

Casa Editorială Demiurg

℡ 0232/25.70.33; 0745/37.81.50; 0727/840.275

Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioniţă

Director Marketing: Irina Ioniţă ( 0740/08.20.05).

© Casa Editorială Demiurg

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cuvânt înainte ..........................................................…… 7

I Epigrafia greacă ca disciplină a istoriei lumii greceşti 11

II Elemente de epigrafie miceniană ...............................… 31

III Originile şi evoluţia alfabetului grec ..........................… 75

IV Clasificarea inscripţiilor greceşti ................................... 101

VI Editarea şi interpretarea inscripţiilor greceşti ............. 163

VII Informaţii privind tehnica epigrafică ..................... 181

VIII Antologie de texte epigrafice comentate ..................... 195

IX Antologie epigrafică ....................................................... 242

Abrevieri ..................................................................................... 288

Această introducere în universul epigrafiei greceşti a avut de

auront perdu de leur virulence, certains engouements de leur attrait,

"tehnică" a disciplinei epigrafiei greceşti, latură pe care însă nu o

aparţine, din diverse motive (comanditar în alt dialect, transport fortuit,

Iaşi, septembrie 2006 Autorii

1. Scurt istoric al studiilor de epigrafie greacă

Definirea domeniului de activitate a epigrafiei şi, cu atât mai

1 Al. Avram, Introducere în epigrafia greacă, Lumea Veche, 1, 1996, 19.

de studiu monedele şi medaliile. Deşi una din laturile numismaticii,

definire a acestei ştiinte, dar care este totuşi susceptibilă de noi

anumite inscripţii, ca surse istorice şi ca argumente istorice în acelaşi

2 C. Meyer, Die Urkunden im Geschichtswerk des Thukydides, München, 1955.

În anul 1815, Academia Regală de la Berlin iniţia un proiect cu

Regatului Grec, numeroşi savanţi, istorici în primul rând, dar şi din

Milet, Didyma, Samos, Samothrake, Sardes. Pentru domeniul

subiectivi. Este vorba, în principal, de eşecul corelării eforturilor

ştiinţifice în domeniul epigrafiei, între marile şcoli istorice din Europa şi

de drumuri în domeniul arheologiei de teren, dar şi al valorificării

antichitătilor clasice, spre şcoala arheologică germană, ai cărei

în Germania unde, iniţial sub îndrumarea lui Otto Hirschfeld şi a altor

2. Direcţii actuale de cercetare în epigrafia greacă

Perioada interbelică este marcată şi ea de o anumită

şi constante direcţii de cercetare în acest domeniu.

Antichităţii care a fost Louis Robert. Acest savant a impus într-o

de la monede şi de la descrierile călătorilor medievali sau moderni,

istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti.

3. Importanţa epigrafelor pentru istoria lumii elenice

Conţinutul inscripţiilor greceşti îmbracă o gamă extrem de

negustori şi terminând cu determinarea principalelor articulaţii ale

4. Norme de editare a inscripţiilor greceşti

Pe măsură ce se conturau principalele corpora de inscripţii

unui sistem unitar de semne diacritice, care permite înregistrarea

Prima formă de notare a limbii greceşti vechi nu a fost

de vedere cronologic şi al sistemului de scriere, acestea au fost

Inscripţiile hieroglifice sau pictografice

După cronologia clasică, acestea acoperă intervalul de timp

Această denumire a fost dată de Evans datorită faptului că

Marea majoritate a inscripţiilor în Linear B datează încă din

Încă de la început, Evans a remarcat că inscripţiile din Creta se

compun din trei elemente principale:

Tot Evans a atras atenţia asupra legăturilor ce se pot stabili

9 J. Dubois, M. Giacomo, L. Guespin, C. Marcellesi, J.-P. Mevel, Dictionnaire de

demonstreze că Linearul B notează o limbă indoeuropeană înrudită cu

10 A. E. Cowley, A note on a Minoan writing, în Essays in Aegean archaeology

Aceste "triplete" au fost interpretate ca o dovadă a faptului că

că limba Linearului B era diferită de cea din inscripţiile Linearului A.