STATELE SUMERIENE

Popoarele care dau viață istoriei și civilizației mesopotamiene sunt în esență două:
sumerienii și semiții (akkado-babilonienii și asirienii). Originea celor dintâi este nesigură; vin
poate din munții de la est, poate de peste mare: în orice caz, la începuturile istoriei, îi găsim
stabiliți în Mesopotamia unde duc o viață prosperă, bazată pe cultivarea pământului. Semiții, în
schimb, vin din deșertul arab și penetrația lor este aproape continuă, de la începuturile istoriei
până la sfârșitul civilazației mesopotamiene: pâtrunzând în regiuni de cultură sedentară, ei se
amestecă cu celelalte populații, asimilează cultura superioară a acestora și dau naștere unei
sinteze în care deseori este zadarnic, chiar superficial să-i cauți și să-i separi componentele.

I. Constituirea statului
Constituirea statului urmează în spațiul dintre Tigru și Eufrat un traseu mai degrabă
atipic: nordul Mesopotamiei părea mai degrabă prielnic pentru apariția statului, dar marile
așezări neolitice încep să se depopuleze la mijlocul mileniului IV, iar sudul Mesopotamiei ajunge
să fie locuit destul de târziu, de la finalul mileniului V, cand se produc vaste lucrări de desecare
ale văilor Tigrului și Eufratului. Sudul începe treptate să se dezvolte, context în care mitologia
spune că domnea marele rege ENKI, inventatorul ordinii universale. În prima jumătate a mileniul
al IV-lea este introdus profilul unit Ur-Uruk, presupus a fi un nivel al statalității. Se inversează
astfel balanța dintre nord și sud, iar la 3200 I.H. putem vorbi despre stat în cazul Uruk, Eridu sau
Kish.
Orașul stat URUK se constituie prin emergența civilizației locale. Se identifica mai multe
cauze:
1. Explozie demografică în sudul Mesopotamiei – în 3400 I.H. în mediul rural la Uruk se
regăseau 17 sau 18 așezări, în timp ce în 3400 I.H: erau prezente 84 de așezări rurale, iar nucleul
urban crește de 10 ori, de la 4-5000, la 40 000 – 50 000. Creșterea demografică se datorează atât
factorului natural, determinat de faptul că societățile descurajează contracepția și încurajează
căsătoria timpurie, dar și de migrațiile masive. În mileniul IV, se presupune că un număr
important de nomazi s-au stabilizat în sudul Mesopotamiei, dovadă fiind omonimia: în timp ce în
sudul extrem al Mesopotamiei predomină numele sumeriene, spre nord jumătate din populație
poartă nume sumeriene și cealaltă jumătate nume akkadiene, dovadă că nomazii se stabilesc în
nordul părții sudete a Mesopotamiei. În plus, în mileniul IV așezările din nord sunt părăsite,
datorită imposibilității practicării agriculturii (fenomen al schimbării regimului precipitațiilor în
Anatolia, Tigrul și Eufratul nu mai primesc același debit hidografic și mai multe brațe ale
Eufratului seacă).
2. Concentrarea populației în sudul teritoriului, unul dintre elementele care duc în mod
decisiv la constituirea statului
3. Urbanizarea constituie motorul nașterii statului.
4. Organizarea, raționalizarea resurselor, prin gândirea unei rețele comerciale. Noua
comunitate are nevoie de specialiști, de negustori, de forțe de ordine, astfel că apariția statului
este caracterizată prin dinamică: statul apare ca soluție la problemele comunității, care se află
într-o continuă expansiune.
Apariția statalității este demonstrată prin existența sistematică a scrisului, practicat de
instituțiile birocratice, dovadă fiind arhivele contabile din Templul Alb.
Templul oval de la Kafadge – Tutub reprezintă un simbol al urbanizării și al apariției și
dezvoltării statalității, fiind o producție deopotrivă materială, economică și intelectuală.
Arhitectura este una ordonată spre ea însăși, sprijinind un anumit mod de viață, un anumit tip de
intimitate, dar oferă și protecție împotriva furtunilor de nisip și a mâlului din sezonul ploios.
Templul are atașate școli, care produc viitorii sacerdoți, preoți sau scribi, astfel încât joacă un rol
important în viața religioasă, culturală și, nu în ultimul rând, administrativă. De asemenea,
aspectul străzilor demonstrează că există o formă de urbanism care se ocupă de amenajări și de
comfortul locuitorilor.

II. Organizarea statului

Statele sumeriene Statele akkadiene și amorite

Shanga – intendent Ishakkum – guvernator
Sukkal – ministru Sa-resh-sharri – funcționar superior
Mashkim – inspector Rabiânum – primar/șeful adunării
Aprig – verificator Hazzanu – primar
Ugula – sef de echipă Shanga – intendentul templului
Ukkin - primar Shatammu – inspectori
Ishakku – administratori rurali

Puhrum – adunarea notabililor

Karum – adunarea negustorilor

Toți funcționarii sunt scribi, trimiși în prealabil la școală, cum ar fi cea de la Elba, din
nordul Siriei. Nu există taxe fixe, astfel încât elevii sunt tratați în funcție de cum plătesc părinții.
Toți au șansa de a avansa în carieră, dar există texte care demonstrează faptul că funcționarii erau
corupți, cum ar fi Procesul verbal din Nippur din 2028 I.H., în care este acuzat intendentul șef al
templului Innanei că ar fi „furat berbeci, unt și făinî din sacrificiul regal”.
Akkadiana este învățată de către toată lumea, iar din mileniul II, devine limba franca în
întregul Orient Apropiat și Mijlociu, fiind legată direct de relațiile de putere, având în vedere că
autoritatea akkadiană se impune. Sumeriana rămâne însă limba culturii.
Au fost descoperite statui ale înalților funcționari, ceea ce demonstrează ca aceștia aveau
forță materială și capacitatea organizatorică de a dobândi o statuie de marmură. Funcționarii erau
îmbrăcați precum oamenii comuni, deoarece nu aveau putere cu caracter personal, ci erau
delegați ai regelui. Amestecul de serenitate și solemnitate ce transpune din statui se leagă de o
carismă personală.
 „Istoria săracului din Nippur” demonstrează că primarul este un funcționar subordonat
palatului, iar averea sa personală este una considerabilă. Demnitarii sunt priviți ca persoana
foarte avute, dar comportamentul așteptat de la ei este cel al unui om normal. Bogații sunt priviți
cu suspiciune, nu sunt iubiți în cadrul comunității.

III. Ideologia puterii

Regalitatea în spațiul mesopotamian este văzută ca instituție centrală, regele fiind acela
care deține resursele necesare pentru a imita actul divin în vederea restabilirii permanente a
ordinii. Coborârea regalității din cer se face în trei etape succesive, două înaintea Potopului, la
Eridu și Shuruppak și una posterioară, la Kish.
Structura ideologică a puterii sumeriene și principalele elemente prin care puterea este
legitimată sunt prezentate în Stela Vulturilor, a lui Eannatuma din Lagash, constituind în fapt un
fel de „portret-robot” al suveranului ideal. Este vorba despre o regalitate carismatică, unde regele
este numit „lugal din Lagash”, titlu regal care se traduce prin „omul mare prin Lagash”, fiind
„dăruit cu forță de către Enlil”, sugerând astfel legitimitatea, având în vedere că Enlil reprezintă
regele întregului pământ, „hrănit cu laptele vieții de către Nin-Hursaga”, ceea ce îl așează în
postura de protector al oamenilor, „dăruit cu un nume bun de către Innana”, fiind deci un
războinic victorios al cărui destin este hotărât de zeița războilui, „ales al inimii lui Nanse, regina
puternică”, „dăruit cu inteligență de către Enki”, ceea ce îl face un administrator perfect, înzestrat
de cel care a introdus ordinea Me. Regele acționează ca reprezentant al regelui divin al orașului,
fiind cea care a „cucerit țările pentru Nin-Girsu”, este garant al prosperității, fiind „mult iubit de
către Dummuzi-Apsu”, este favorit al familiei divine din Lagash, având în vedere că este „mult
iubit de Hendur-saga” și, în cele din urmă, întruchipează reiterarea capacității de a asigura
prosperitatea, „fiind prieten al soțului iubit al Innanei”, făcându-se o aluzie la Dummuzi.

SARGON I (2334 – 2279) – primul rege care nu este de origine sumeriană, fondatorul imperiului
akkadian, uzurpând puterea din Kish. Este primul suveran care constituie un veritabil stat
teritorial, unificând mai întâi sudul, deplasându-se mai apoi spre centrul și nordul Mesopotamiei,
până când îi depășește limitele, pâtrunzând până în Anshan.
Odată cucerit teritoriul, intervine problema administrării unui teritoriu atât de vast, astfel
că în sud își menține autoritatea și îi menține pe vechii dinaști, care nu mai au însă autoritatea
politicii statale și plătesc tribut, iar în nord își numește rude în funcțiile de conducere, menținând
în ambele zone limba sumeriană la nivel birocratic. În Anshan îi detronează pe toți suveranii
locali și impune limba akkadiană la nivel democratic, având în vedere că modelul sumerian nu
era atât de bine implementat în această zonă. Statul lui Sargon este așadar un stat segmentar,
având în vedere că există o varietate de formule administrative care diferă de la o provincie la
alta, dar se menține în același timp o autoritate centrală.
Problema legitimății este rezolvată de Sargon în mod diferit în funcție de teritoriu. În sud,
folosește repere sumeriene pentru a se legitima, face apel la toate normele ideologice pe care le
are la îndemână: „ Sargon, regele, s-a plecat la Tuttub în faţa lui Dagan, iar Dagan i-a dăruit
ţările de sus.” În nord folosește repere locale pentru a se legitima, pentru a fi credibil în fața
locuitorilor: „Sargon, regele din Akkad, (protejatul ?) Innanei, rege din Kish, uns al lui Anu, rege
al Ţărilor, vicar al lui Enlil”. Regalitatea este așadar una carismatică, regele este un favorit al
zeilor, adaptarea ideologică fiind în fapt o formă de pragmatism ideologic.
Legenda nașterii lui Sargon reprezintă un alt element al legitimării: fiul al unei mare
preotese, abandonat pe un râu și găsit de un grădinar, Sargon devine protejat al zeiței Ishtar, care
se îndrăgostește de el și astfel devine rege. Sargon se plasează astfel într-un rol arhetipal: copilul
miraculos, salvat de la moarte sigură, unde exista cutuma probei rezistenței fizice pentru a
dovedi dreptatea. Sargon nu este așadar nici uzurpator, pentru că a fost voința zeilor să devină
rege – Ishtar este cea care are darul de „a face zei”- și nu are nici o condiție socială umilă, ci una
accidentală.
Sargon manipulează fundamente ideologice deja existente pentru a fi crezut înainte de
toate și pentru ca persuasiunea să fie eficientă, se folosește de un model de propagandă care are
la bază toposuri culturale.

NARAM-SIM (2254-2218)
Cel de-al IV-lea din dinastia sargonită, nepot al regelui Sargon cel Mare este numit în
înscripția de pe Stela Victoriei „Naram-Sin cel puternic, rege (šarru) al celor patru regiuni”,
titulatură care din acest moment va marca ideologia universalistă, sugerând că regele ar stăpâni
întregul Univers. În acest context, titulatură reprezintă o aspirație, are caracter ideologic și
impune principiul vă statul acționează în baza unui criteriu universal. Naram-Sin extinde
teritoriul regatului, în vederea descoperirii de resurse, dar aceasta extindere teritoarială nu are de-
a face cu problema etnicității.
Sargonizii gândesc statul în forme extinse, dar nu fixe, astfel că teritoriul variază
permanent. Imperiul sargonid se prăbușeste ca urmare a invaziei guților și apar noii semiți,
numiți amoriți. Amoriții joacă un rol important în statul semit, astfel încât un procent de 90% din
numele conducătorilor este de origine amorită.

BABILON
După dispariția autorității akkadiene, orașele sumeriene se reconstituie sub aceeași formă
ca înainte de sargonizi, care nu îi dislocaseră din punct de vedere administrativ. O transformare
notabilă se produce însă odată cu imperiul akkado-babilonian, realizându-se o nouă sinteză
ideologică.
Prologul Codului lui Hammurapi (1750 I.H.) cuprinde principalele elemente de
propagandă, citând zeii sumerieni – Enlil, Ea (Enki)- în contextul în care limba sumeriană este
numai o limbă a scrierii, o limbă cultă. Regele este „făcut atotputernic peste cele patru orizonturi
ale lumii”, sugerând universalitatea și punând în evidență faptul că relația dintre rege și zei nu s-a
schimbat: regale este în continuare favoritul zeilor, iar voința divină îi permite și îl obligă să
garanteze bunăstarea.
 Regalitatea este așadar în continuare una de tip charismatic, dar face apel la o acțiune de
tip nou și anume introducerea zeului Marduk, care este o inventive, o inovație a teologilor
babilonieni, pentru a crea o relație de continuitate între sumerieni (Ea, Enki) și semiți. Marduk
devine astfel fiul lui Enki și zeul protector al Babilonului.
Numele lui Marduk este în strânsă legătură cu Enûma Eliš, mitul cosmogonic babilonian,
care întrupează imaginea tipică a haosului: existent celor două principii, masculin și feminin,
amalgan din care au ieșit zeii Annunaki. Marduk este cel care o ucide pe Tiamat, zeița haosului,
apoi realizează Universul, creând oamenii din țarână. Lumea vine din haos, care este pus în
ordine de către Marduk, iar Hammurapi are datoria de a-l imita pe zeu, astfel că legea este
echivalentă cu ordinea. Suveranul este un trimis al zeului pentru a asigura bunăstarea.

ASSIRIA
După prăbușirea imperiului amorit al lui Hammurapi, imperiul Medo-Asirian și Neo-
Asirian preiau puterea, iar cruzitatea devine un discurs de propagandă, inscripțiile dovedind
cruzimea asirienilor: „Pe unii i-am bătut în cuie pe stâlp, pe alţii i-am înfipt în stâlp sau în lănci
în jurul stâlpului.....Am jupuit mulţi de-a lungul ţării mele şi am îmbrăcat zidurile cu pielea lor.”
Regele asirian se prezintă personal pe câmpul de luptă pentru a-și dovedi legitimitatea, astfel că
regalitatea devine una militară. Succesul personal pe câmpul de luptă, care are loc sub protecția
zeului, legitimează puterea, iar principala calitate a regelui este aceea de a provoca spaimă.
Asirienii sunt primii care organizează parcuri de vânătoare, în cadrul cărora regele trebuie
să doboare fiare sălbatice, în special lei, pentru a-și demonstra puterea și autoritatea.

IV. Concepția despre ordine

SUMERIENII
Ideologia sumeriană pretinde că lumea este rezultatul unui plan divin, creația zeului Enki,
care este suveranul orașului Eridu, cel care stăpânește Pământul, inginerul divin, contabilul divin,
cel care dirijează activitatea celorlalți zei și care le împarte responsabilitățile. Enki este cel care
inventează ordinea, amenajând tot ceea ce este omenesc într-o schemă generală numită ME.

Divinitatea Sacerdoțiul Domeniul militar Relațiile sociale Tehnologiile

Stăpânirea Rangurile Armele Familia Inteligența
sacerdotale
Regalitatea Prostituția sacră Tacticile Munca Cunoașterea
Augustul Comerțul sexual Acțiunile Virtuțiile/viciile Meseriile/tehnicile
Sceptru
Erotismul Acțiunea socială Uneltele

Mitul o prezintă în continuare pe Innana, furioasă că zeul Enki nu i-a retribuit nicio
funcție, deși aceasta își atribuise singură una, cea de zeiță a războiului, fură tăblițele lui Enki și le
duce în Uruk, instaurând astfel ordinea, echivalentă cu bunăstarea. Uruk devine astfel un spațiu
protejat de Innana, care trece prin moarte și apoi învie, exemplificând astfel ciclul vieții, și care
veghează asupra ordinii universal, atrăgând spre Uruk speranțele, energiile.

BABILON
Mitul cosmogonic babilonian se deschide cu expresia „enuna elis”, în traducere „când
sus”, prezentând imaginea haosului, care se definește prin existent celor două principii, masculin
și feminin,, apa dulce, Apsu, și apa sărată, Tiamat. Din acest haos, se nasc zeii, care își înving
tatăl și îl aleg pe Marduk drept zeu păzitor, care o învine pe Tiamat, din al cărei corp ia naștere
fiecare regiune din lumea cunoscută : din ochii lui Tiamat, de exemplu, sunt create fluviile Tigru
și Eufrat. Marduk restaurează astfel ordinea la nivel ierarhic și la nivel administrative, regalitatea
devenind în acest contex un element central al ordinii. Regele va avea de acum încolo rolul de a
imita actul divin de restabilire și de menținere a ordinii.

AKKADO-BABILONIENII
Pentru a-și legitima puterea, akkado-babilonienii își înrudesc zeitățile cu sumerienii,
preluându-le ca model. Este realizată o sinteză între Lugal („om mare”) și Eu („stăpân”, utilizat
pentru marii preoți și pentru zei) , ca urmare a tentativei lui Naram-Sin de a-și adapta divinitatea.
Regele devine sursa abundenței, vicar al zeului orașului, capătă funcție militară și intermediază
între divinitate și popor, întreținând în acest fel templul și slujind zeii pentru a-și arăta eficiența.