Capitolul V

LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ

Cadrul geografic
Din munţii Taurus se desprinde o suucesiune de lanţuri muntoase îndreptate
de la nord spre sud, ce mărginesc ţărmul levantin şi ating, în Liban, o înălţime de 3000
m. Versantul lor occidental se bucură de un procent ridicat de umiditate; pădurile de
cedri din Amanus şi cele din Liban au fost exploatate foarte de timpuriu; carierele
furnizează o excelentă piatră de construcţie. Această prosperitate contrastează cu
ariditatea flancului oriental, care coboară treptat peste stepă şi peste deşert, nu fără a
adăposti câteva bazine umede şi roditoare, cum e cel al Damascului. Valea fluviului
Orontes şi cea a Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt prea accidentate pentru
a constitui un mijloc de comunicaţie lesnicios. Spre sud, acestea se prelungesc până la
Marea Roşie prin Uadi Araba, ale cărei mine de aramă au fost de timpuriu exploatate.
Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între Mesopotamia şi Egipt, între
deşertul arabic şi Mediterana, este străbătută, după cum am văzut de un lanţ de munţi,
pe care albia fluviilor Orontes şi Iordan, îl taie în toată lungimea lui. Şi transversal,
albii de râuri şi porţiuni de câmpie separă munţii. De aceea, regiunea apare în
ansamblul ei fragmentată, şi la fel de fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în
Mesopotamia ori în Egipt, la adăpostul frontierelor naturale, valea fertilă vede
înălţându-se imperii puternice, în Syria şi Palestina, în alternarea de munţi şi ape,
domneşte succesiunea oraşelor-state, structuri de civilizaţie cu o rază de acţiune
limitată. Coastele Syriei şi Palestinei au deschis drum bogăţiilor, meşteşugurilor şi
influenţelor Mesopotamiei.
Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt situate între marile puteri ale
Vechiului Orient: Mesopotamia, Egiptul şi Anatolia. În spaţiul syro-palestinian se
întâlnesc şi se interferează interesele marilor puteri orientale care, alternându-şi
dominaţia, succesiv au atacat sau au ocupat acest spaţiu.
Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene, civilizaţia e fragmentată, fapt
pentru care ne găsim în faţa nu a uneia, ci a mai multor culturi, tot atâtea câte au fost
şi structurile politice şi elementele etnice care s-au succedat.

Evoluţia istorică
V.1. Siria şi Palestina preistorice
Odată cu protoneoliticul (neoliticul preceramic), descoperirea agriculturii
este, în Palestina, un fapt împlinit. Ierihon, în valea Iordanului, pare să fie cea mai
veche aşezare agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană îi succede un adevărat oraş,
Ierihon, în neoliticul A preceramic (a doua jumătate a mileniului VIII a. Chr.). Oraşul
se întindea pe 4-5 ha şi avea o populaţie de peste 2000 de indivizi. S-a descoperit un
mare turn circular de piatră, înalt de 8,5 m, ca şi un zid de piatră înalt de 5 m care
înconjura aşezarea a cărei case rotunde, aveau temelii tot de piatră. Extraordinara
dezvoltare a acestei aglomeraţii urbane era bazată mai mult pe comerţ decât pe
agricultură sau pe creşterea animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului se datorau
faptului că era un loc de schimb între Egipt, Arabia, Mesopotamia şi Anatolia.
Se consideră că tahunienii (după numele aşezării de la Uadi-Tahuneh, la sud
de Betleem), rămaşi seminomazi şi descinzând din natufieni (de la Uadi en-Natuf,

90
celebra aşezare din deşertul Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la mijlocul
mileniului VII şi cu siguranţă sunt locuitorii oraşului Ierihon B.
Alte două staţiuni neolitice preceramice sunt cunoscute în Palestina la
Beidha, la nord de Petra, şi la Munhata, în valea Iordanului. În Syria cele două mari
staţiuni neolitice preceramice sunt Mureybat şi Ras Shamra.
Ceramica apare în zona syro-palestiniană în jurul a. 6000 a. Chr. şi este fără
îndoială de origine străină, probabil anatoliană. Culturile de tip neolitic vechi se
caracterizează prin ceramica incizată sau decorată cu impresiuni. În neoliticul mijlociu
se remarcă olăria neagră lustruită şi apariţia unei olării pictată roşu şi a ceramicii cu
fund plat. Neoliticul recent reprezintă o decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică
grosolană.
În aria syro-palestiniană, metalul apare în Syria de Nord sub formă de
artefacte de aramă, începând încă de la începutul mileniului V a. Chr.; în schimb el nu
este cunoscut la Byblos, în partea sudică a Levantului, decât în ultima jumătate a
mileniului IV a. Chr. (podoabe de aur şi arme de aramă turnată). Aceast decalaj în
introducerea metalului la Byblos, în raport cu Ras-Shamra, de cultură nordică, atestă
că în nord, şi cu siguranţă în Anatolia, trebuie căutată originea metalurgiei.
Chalcoliticul este reprezentat de cultura ghassuliană (după staţiunea de la
Teleiat-Ghassul, în nordul Mării Moarte). Ceramica, influenţată de cultura halafiană,
este pictată cu motive geometrice policrome. Casele sunt construite din cărămizi
uscate la soare, adesea înălţate pe temelii de piatră. Construcţiile megalitice, dolmeni,
menhiri, monumente din piatră brută numite nauamis (morminte) sunt răspândite pe
tot teritoriul Palestinei, cele mai multe găsindu-se în valea Iordanului. Ghassulienii –
populaţie presemitică – par să fi fost constructorii celor mai multe dintre aceste
monumente care au adesea o destinaţie funerară.

V.2. Oraşele-state syro-palestiniene

Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă influenţa civilizaţiei sumeriene în
Syria. Astfel, pe la 3400/3300 a. Chr., sumerienii (probabil Urukul) întemeiază pe
Eufratul Mijlociu syrian oraşul Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu o
viaţă economică activă bazată pe comerţ.
Cercetările arheologice din Syria au relevat existenţa unei strălucitoare
civilizaţii urbane în prima epocă a bronzului (mileniul III) – cu celebrele oraşe Ebla,
cu fabuloasa sa arhivă regală conţinând peste 16 000 de tăbliţe de lut, şi Mari –, în
bronzul mijlociu (2000-1600) – cu oraşele din epoca dinastiilor amorite: Karkemiş,
Alep, Qatna –, până în epoca bronzului târziu (1600-1200) – cu prosperul Ugarit de
pe coasta levantină.
Descoperirile de la Ebla (actualul Tell Mardikh), datorate unei misiuni
arheologice italiene conduse de P. Matthiae, au conturat imaginea unui înfloritor regat
syrian din mileniul III a cărui prosperitate se datora poziţiei sale privilegiate ca
intermediar în comerţul dintre Mediterana Orientală şi Mesopotamia. Fabuloasa
arhivă regală din Ebla conţine texte administrative, economice, religioase,
lexicografice şi epistolare care aruncă o nouă lumină asupra istoriei întregului Orient
Apropiat. Descoperirile de la Ebla şi Mari au relevat faptul că această parte a Siriei
atinsese în mileniul III a. Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din Mesopotamia,
graţie fermentului sumerian. De altfel, după expediţiile lui Sargon şi Naram Sin care
au dus la distrugerea Eblei, Syria va intra în sfera de influenţă a imperiilor
mesopotamiene.
91
 În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra (anticul Ugarit) asistăm la
dezvoltarea metalurgiei datărită fără îndoială stabilirii făurarilor imigraţi din Anatolia
orientală (în urma seismelor care au zguduit Anatolia la sfârşitul bronzului vechi).
Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei egiptene în Levant. Este o
epocă de mare prosperitate pentru Byblos (de unde egiptenii se aprovizionau cu lemn
de cedru, răşini/terebint şi bitum) şi Ugarit (Ras-Shamra) care întreţineau raporturi
strânse cu Egiptul faraonic, în timp ce dezvoltă şi comerţul cu Creta minoică; de altfel,
Syria de Nord constituie o regiune-cheie ca intermediară în relaţiile dintre bazinul
egeean şi Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş bogat, alături de cele două state
puternice vecine, cel de la Mari, intermediar între Syria şi Mesopotamia, şi cel de la
Alep (capiatala regatului Yamkhad).
În cursul mileniului III amoriţii (martu în textele akkadiene) –ale căror
tabere au fost descoperite pe ruinele cetăţilor siro-palestiniene- s-au stabilit în zona
siro-palestiniană unde, către 2300 a. Chr., au distrus înfloritoarele oraşe canaanene din
epoca bronzului mijlociu. La începutul mileniului II a. Chr. semitizarea ariei siro-
palestiniene – ţara Canaanului – apare ca totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi cei
din Palestina n-au constituit însă niciodată un grup etno-lingvistic unitar.
În bronzul târziu asistăm la o revenire a prosperităţii în oraşele de pe litoral.
Pe Eufratul de Sus se constituie un puternic stat cu caracter indo-european, Mitanni.
Populaţia de bază a acestui regat este constituită din hurriţi (haru) pe care îi găsim
răspândiţi în tot nordul Mesopotamiei şi al Syriei. Imperiul mitannian va fi principalul
adversar al Egiptului faraonic care îşi extinsese dominaţia în Palestina şi în Syria.
Învins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor în conflictul cu Imperiul hittit. Când, la
finele domniei lui Amenofis III (1417-1379), controlul egiptean slăbeşte, statele
amorite din Syria, sub conducerea lui Abdi-Ashirta şi a fiului său Aziru, uneltesc
împotriva Egiptului, în timp ce hittiţii ocupă Syria de Nord.
Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a. Chr.) dintre Ramses II şi
Muwatalli, zona syro-palestiniană a cunoscut un statu quo: hittiţii dominând Syria de
Nord şi ţara Amurru, iar egiptenii continuând să-şi exercite controlul asupra
Palestinei. În timpul acestei perioade se dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu lumea
egeeană atât de mult încât Ras-Shamra a devenit un veritabil antrepozit micenian.
*
Configuraţia geografică, istorică şi politică a regiunii explică şi faptul că
statele syro-palestiniene n-au putut depăşi limitele unui teritoriu restrâns.
Numeroasele oraşe şi mici regate din Syria şi din Palestina au jucat doar rolul unor
state-tampon între marile puteri ale Vechiului Orient. Textele egiptene menţionează
mai multe oraşe în Palestina şi în Syria de sud - Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc.
-, în timp ce oraşele Siriei de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna, Alep, Harran, Alalakh
– ne sunt cunoscute datorită arhivelor regale de la Mari. În principatele siriene
regăsim concepţia teocratică a puterii regale, a cărei origine se află fie în
Mesopotamia, fie în Egipt, de unde s-a răspândit până în Anatolia hittită.
Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor siro-palestiniene din mileniul II
a. Chr., pe atât de considerabilă este importanţa lor în istoria civilizaţiei orientale.
Atare importanţă decurge din faptul că aria siro-palestiniană constituia zona de
interferenţă dintre marile civilizaţii ale timpului – egipteană, mesopotamiană,
egeeană şi anatoliană. Oraşele syro-palestiniene au fost un factor activ de sinteză a
acestor influenţe.

92
 Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul Ras-Shamra) este o ilustrare
perfectă a caracterului eclectic şi a prosperităţii oraşelor din Levant, care deţineau o
poziţie privilegiată în marile circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a deţinut
întâietatea în domeniul industrial şi comercial, mai ales când, după conflictul
egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere între cele două puteri, trecând apoi din
nou sub protecţia Imperiului hittit. Arhivele regale de la Ugarit – cuprinzând
numeroase texte diplomatice, administrative, economice şi religioase – reflectă
prosperitatea şi caracterul cosmopolit al acestui oraş-port levantin în care, pe lângă
ugarită – care e un dialect cananeean înrudit cu feniciana –, se utiliza limba
babiloniană, hittita, hurrita şi limba egipteană. Mai mult, textele ugaritice ne-au pus la
dispoziţie una din primele scrieri alfabetice (caracterele acesteia sunt de tip
cuneiform). Vestigiile arheologice ilustrează şi ele prosperitatea unui oraş care, la
punctul de întâlnire dintre comerţ şi cultură, a fost un factor activ de sinteză al
acestora. Ugaritul a fost distrus către anul 1200 a. Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a
mai rederesat niciodată.
Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-port de pe coasta levantină,
întreţinea, încă de la începutul mileniului III, relaţii privilegiate cu Egiptul. Aceste
relaţii ating apogeul în timpul faraonilor din dinastia a XII-a când Byblosul devine un
avanpost al expansiunii egiptene în Asia. Către finele mileniului II a. Chr., după
tulburările provocate de invazia Popoarelor Mării., Byblosul va fi eclipsat de
ascensiunea oraşelor feniciene Tyr şi Sidon care monopolizează traficul din întreaga
Mediterană Orientală.
La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a. Chr.), în contextul gravelor
tulburări provocate în întregul bazin oriental al Mediteranei de invaziile Popoarelor
Mării, ţările din Orientul Apropiat au fost fărâmiţate în mici state şi regate de către
triburile venind din nord, asociate cu grecii micenieni veniţi dinspre vest.
La începutul mileniului I, arameenii (un popor semit nomad) pătrund în
Syria, unde întemeiază o serie de principate (Damasc, Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se
inflitrează în toate centrele urbane – cananeene, feniciene şi iudaice – amestecându-
se cu populaţia locală. Astfel, aramaica se va impune treptat în întreaga arie syro-
palestiniană înlocuind diversele dialecte semitice.
În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din Anatolia o serie de principate neo-
hittite sau siro-hittite, la Karkemiş, Sam’al, Alep, Til Barsib, Zincirli. Hittiţii au
adaptat şi au răspândit tipul de palat cu faţada lungă, cu coloane, prevăzută cu un
portic cu etaj, bit hilani, a cărei invenţie revine hurriţilor de la sfârşitul epocii
bronzului.
Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite şi aramaice, constituia o poartă
a lumii mediteraneene către Urartu, Asiria, Babilon şi Imperiul persan, care, succesiv,
au atacat-o sau au ocupat-o.
La începutul mileniului I, către 800 a. Chr., când grecii (eubeenii) au
început să frecventeze coastele Levantului şi să întemeieze factorii – la Al Mina,
Poseidon şi Tell Sukas –, au întâlnit o lume cosmopolită aflată în plină efervescenţă.
Aşezările greceşti se aflau sub suzeranitatea micilor regate aramaice. Ceva mai la sud
se întindeau regatele neo-hittite, similare celor aramaice din punctul de vedere al
civilizaţiei.
Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii, atât anatoliene cât şi semitice,
unele venite de la nord, celelalte de la sud. Din nord veneau cunoştinţele despre
metale şi sursele lor; din sud, prin fenicienii de pe coastă, un amalgam de experienţe
93
artistice şi meşteşugăreşti egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla regatul Urartu
(Armenia, până la M. Caspică), ţară bogată în metale, ajunsă în prima jumătate a sec.
VIII a. Chr. la apogeul puterii sale şi tinzând către ţărmul Mediteranei. În interior
înflorea Asiria, al cărei imperiu va cuprinde, spre sfârşitul sec. VIII a. Chr., întreaga
regiune litorală siro-palestiniană, inclusiv Ciprul. Diversele tradiţii de prelucrare a
metalului nu sunt astăzi uşor de deosebit între ele –aramaică, neo-hittită, urarteană
sau asiriană. Oricum, grecii au avut, încă de la început, acces la stocuri bogate de
obiecte de metal. Episoadele războinice nu au putut să stăvilească fluxul de bunuri şi
nici să oprească instalarea unor puncte comerciale de lungă durată.
*
Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene constă în acel fecund sincretism
care a amalgamat elemente culturale diverse – mesopotamiene, egiptene, anatoliene
şi egeene – şi le-a răspândit apoi în multiple direcţii. Astfel, influenţa unor formule
artistice eclectice create în Syria mileniului II a. Chr., se va resimţi, în mileniul I, în
Grecia, în Imperiul ahemenid şi în Etruria.

V.3. Fenicia
Istoria feniciană, în sens strict, durează de pe la 1200 a. Chr. pănâ în
momentul când Fenicia este cucerită de Alexandru cel Mare (333 a. Chr.).
Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al Levantului sunt numiţi în izvoarele
egiptene feneh. Numele local al fenicienilor era cananeeni sau sidonieni. Numele
grecesc Fenicia provine din cuvântul φοίνιξ –purpură roşie; aceasta era una din
industriile cele mai înfloritoare ale oraşelor feniciene –Tyr, Sidon, Beirut, Arvad,
Byblos-, moştenitoare ale marilor porturi cananeene din mileniul II a. Chr.
Cananeenii sunt străbunii fenicienilor al căror nume (phoinikes), de origine greacă, nu
apare înainte de începutul mileniului I.
Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe rând, de asirieni, de babilonieni şi
de perşi, înainte de a fi cucerită în 333 a. Chr. de către Alexandru cel Mare, care a
distrus oraşul Tyr. Miză a rivalităţii dintre Egiptul lagid şi Imperiul seleucizilor,
Fenicia a fost în cele din urmă ocupată de romani în 64 a. Chr. şi a devenit, sub
Augustus, provincie romană.
Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon, perpetuează tradiţia ilustrată în
epoca bronzului de Ugarit şi Byblos. Fenicienii vor şti să strălucească mereu în artele
aplicate, cum este aceea a colorării şi a tratamentului ţesăturilor (purpura e o invenţie
a fenicienilor), dar rămân maeştri şi în prelucrarea fildeşului, ştiind admirabil să
sintetizeze diferitele influenţe (egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în epoca
bronzului; egiptene, asiriene, greceşti în epoca fierului) pentru a crea o artă eclectică
care traduce în termenii artizanatului aceste influenţe culturale diverse şi impune o
koine culturală, un gust orientalizant care se răspândeşte pretutindeni în lumea
mediteraneană şi în hinterlandul ei.
Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a influnţat considerabil istoria lumii
mediteraneene.
De timpuriu, fenicienii şi-au orientat activitatea către comerţ şi colonizare.
După prăbuşirea principatelor miceniene, flota feniciană a monopolizat, în secolul XII
a. Chr., traficul din întreaga Mediterană Orientală, aprovizionând Grecia, Asia şi
Egiptul cu lemn preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile glorii ale Feniciei este
aceea de a fi dăruit lumii alfabetul. Fenicienii au fost creatorii alfabetului pe care l-au

94
adoptat, mai întâi grecii, în sec. VIII a. Chr., şi apoi alte popoare indo-europene şi
semitice.
Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului începe la finele mileniului II a.
Chr. şi atinge apogeul în sec. IX a. Chr., când tyrienii au fundat colonia Cartagina
(Qart Hadasht – „Oraşul Nou” – întemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), în Golful
Tunis. În timpul regelui Hiram I (969-936), oraşul Tyr îşi va impune hegemonia
asupra mai multor oraşe feniciene, între care şi Sidonul. În această epocă oraşul Tyr
avea întinse relaţii comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea Roşie. Oraşul Tyr,
patronat de marele zeu Melkaart, ocupat de Nabucodonosor II în 573 a. Chr., va fi
eclipsat de Sidon – oraşul zeului Eşmun – a cărui epocă de maximă înflorire se
situează după distrugerea Tirului de către babilonieni. Sidonul a fost unul dintre cele
mai prospere oraşe din Imperiul persan, păstrându-şi încă independenţa în sec. III a.
Chr., după cum rezultă din inscripţia de pe sarcofagul regelui Eşmunazar. În oraşele
feniciene regimuri oligarhice cârmuite de „judecători” (sufeti) au luat locul
monarhiilor.
După prăbuşirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni sunt primii care
stabilesc legături curente cu coastele Mediteranei Occidentale, urmaţi curând de grecii
ionieni. Dispunând de cea mai redutabilă flotă a epocii, Tyrul şi Sidonul şi-au lărgit
expansiunea comercială până în extremul Occident.
Pe măsură ce expansiunea comercială a oraşelor feniciene căpăta o
amploare tot mai mare, agenţiilor comerciale (factorii) situate pe coastele Mediteranei
Orientale, mai ales în Cipru, li se adaugă începând din sec. IX a. Chr., cele din Africa
de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta şi din Spania. Vechiul emporiu fenician
de la Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit tradiţiei încă în sec. XI a. Chr.- constituia
deopotrivă debuşeul bogatelor bazine miniere din Spania şi avanpostul cabotajului
atlantic, organizat pentru expedierea cositorului provenit din insulele britanice.
Fenicienii s-au orientat iniţial către întemeierea unor simple emporii
(factorii), coloniştii lor încercând abia mult mai târziu să constituie state teritoriale,
când dominaţia asiriană, babiloniană şi persană avea să pună capăt independenţei
patriei lor de origine.
După ocuparea Tyrului de către babilonieni (573 a. Chr.), s-a accentuat
rivalitatea dintre fenicieni şi greci pentru supremaţie în Mediterana Occidentală. De
altfel, după bătălia navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o puternică lovitură
posibilităţilor de expansiune ioniană în Occident, s-a stabilit o separare virtuală a
sferelor de influenţă între greci şi Imperiul punic.
Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească, a contribuit decisiv la crearea
unei unităţi organice a economiei Lumii Vechi, făcând ca resursele şi posibilităţile
tuturor regiunilor să devină complementare. De-a lungul căilor comerciale, influenţele
s-au răspândit, exercitându-se la nivelul structurilor de civilizaţie. Ele au sfârşit prin a
duce, în fapt, la crearea „civilizaţiilor” în sensul mediteranean al cuvântului.
Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici cucerirea babiloniană, nici invazia
persană, n-a adus sfârşitul activităţii debordante a fenicienilor. Vocaţia lor de
navigatori şi comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor concurenţilor de temut care sunt
grecii, şi care după Alexandru rămân stăpâni în Levant pentru a ceda în cele din urmă
supremaţia Romei. Oraşele feniciene n-au dispărut decât după invazia arabă, în sec.
VII p. Chr., în timp ce celelalte state din Levant se stinseseră de mai bine de un
mileniu, cu excepţia renaşterii pe care a cunoscut-o Israelul, începând din secolul III a.
Chr., odată cu Asmoneii şi Idumeii.
95
 V.4. Regatul ebraic
Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea primei mari religii monoteiste – stă
sub semnul Exodului şi Exilului. Studiile de istorie antică a civilizaţiilor din aria syro-
palestiniană, precum şi arheologia biblică au confirmat validitatea Vechiului
Testament ca principală sursă de informaţie privind istoria şi civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel), epoca lui Avraam şi a Patriarhilor,
urcă până în bronzul mijlociu şi triburile lor trebuie legate de acei Habiru
(=„mercenar”, „aliat”) care, încă de la începutul epocii bronzului, nomadizau între
Eufrat şi Iordan.
Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată –potrivit tradiţiei
biblice – de Aram care a părăsit Urul, cândva între 2000-1700 a. Chr., pentru a se
stabili în Canaan. (Epoca Patriarhilor).
Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de bogăţia Egiptului, părăsesc ţara
Canaanului; evreii pătrund în Egipt împreună cu hyksoşii. Şederea acestor grupuri
ebraice în Egipt se încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia concentrează
acest episod în jurul figurii lui Moise (în egipteană – Maşu, în ebraică – Moshe), din
tribul sacerdotal al Leviţilor, şeful carismatic care a reuşit să transforme un grup de
clanuri în nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel, după cum cucerirea Palestinei
– ţara făgăduită de Iahve la plecarea evreilor din Egipt – este legată de Iosua,
învingătorul de la Ierihon. În epoca lui Moise au fost fixate principiile esenţiale ale
Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân încă obscure. În orice caz, către
mijlocul secolului XIII a. Chr., cele 12 triburi istorice au format o confederaţie în jurul
sanctuarului lui Iahve de la Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca Alianţei. Iahve
este zeul personal al fiecărui evreu (în ebraică ivri, „de dincolo” –venit din Răsărit) şi
totodată zeul naţional al Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca. 1200-1020 a. Chr.) nu exista
decât o comunitate mai mult sau mai puţin unită de triburi, iar legătura care unea o
parte dintre ele era totdeauna provizorie: se strângea în momentul în care israeliţii
trebuiau să respingă vreun atac al cananeenilor sau al filistenilor, apoi se desfăcea
iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei confederaţii cu caracter religios,
israeliţii aveau să intre în conflict cu oraşele din Canaan care voiau să stăvilească
trecerea lor spre pământurile cultivate din valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra în conflict cu filistenii,
descendenţi din pilistu/peleset – Popoarele Mării, învinşi de Ramses III şi stabiliţi în
oraşele de coastă ale Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele filistenilor, în
ebraica veche Peliştim, derivă denumirea Palestinei. Filistenii au încercat să-şi extindă
dominaţia spre interior, dar s-au lovit de înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se
sedentariza în Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către mijlocul sec. XI a. Chr. a determinat
regruparea majorităţii triburilor israelite sub un guvernământ monarhic. Astfel, către
1020 a. Chr., judecătorul Samuel l-a investit pe cu puterea regală pe Saul (1020-1004)
din tribul Veniamin. Regatul avea încă o organizare de tip pur patriarhal şi domnia lui
Saul a fost ocupată în întregime de conflictul cu filistenii, învingători în bătălia de la
Gilboa, unde Saul şi-a aflat sfârşitul.

96
 Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-970 a. Chr.) –fondatorul
monarhiei israelite – nu accede la putere decât după violentul conflict cu clanul lui
Saul. Datorită capacităţii militare şi abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat
ebraic vasal filistenilor se emancipează de sub suzeranitatea acestora şi îşi extinde
frontierele în detrimentul filistenilor şi al regatelor din Transiordania. Cucerirea
oraşului amorit Ierusalim şi redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat ebraic un
centru politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei ebraice – a fost considerată ca o
nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David, prelungire a legământului de pe muntele
Sinai; cultul monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de stat.
Centralizarea puterii nu va atenua decât temporar rivalitatea dintre triburi –
îndeosebi dintre gruparea din sud şi cea din nord. Pe de altă parte, tradiţiile tribale se
acomodează greu cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii, ele provoacă un
periculos antagonism între autoritatea laică şi cea religioasă (metamorfozat în
conflictul dintre regalitate şi profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.), „veacul de aur” al regatului Israel,
marchează o epocă de remarcabilă înflorire economică şi culturală. Solomon,
adevăratul organizator al statului ebraic, a menţinut frontierele regatului creat de
David, pe care l-a întărit din punct de vedere militar. A organizat statul prin crearea
unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost împărţit în 9 subdiviziuni administrative.
Sub domnia sa regatul ebraic a cunoscut o remarcabilă prosperitate economică.
Solomon a înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu ajutorul meşterilor trimişi de
regele Hiram al Tyrului.
Amplasând Templul lângă palatul regal, Solomon asociază cultul lui Iahve
monarhiei ereditare. Templul din Ierusalim devine sanctuarul naţional al israeliţilor şi
cultul regal se identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării relaţiilor politice şi comerciale ale
regatului, sincretismul religios a atins proporţii necunoscute până atunci. Monarhia
încurajează fuziunea credinţelor religioase ale celor două straturi ale populaţiei,
israeliţii şi cananeenii. Mai mult, Solomon a acceptat cultele soţiilor sale străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face figură de mare monarh oriental.
Totuşi, regatul ebraic comportă un aspect original: legătura pur personală care unea
cele două părţi ale regatului: Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna distincte
până la separarea lor definitivă care a avut loc după moartea lui Solomon.
Sciziunea a fost provocată de tratamentul inegal aplicat de către Solomon
celor două provincii; astfel a sporit ostilitatea nordului israelit împotriva unei politici
axate aproape exclusiv pe interesele fostului regat Iuda. Prin această sciziune, Israelul
– mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar – avea pretenţia că apără
adevărata credinţă de care Ierusalimul se îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte sciziunea regatului ebraic. Astfel, după
scindarea regatului, care a avut loc sub Roboam (931-913 a. Chr.), în cursul istoriei
paralele a celor două regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte separarea între o religie
oficial intolerantă – spre deosebire de toate celelalte religii orientale – şi toleranţa
care domnea în sânul populaţiei ca şi la cele două curţi regale de la Ierusalim şi
Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a populaţiei mai practica cultul
iahvist, în vreme ce cultele cananeene cunosc o largă răspândire atât în Israel cât şi în
Iudeea. Cele două regate ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în care
97
evenimentele politice au fost condiţionate în atât de mare măsură de o religie
intolerantă.
Regatul Israel, confruntat cu imperialismul asirian a rezistat până la
cucerirea Samariei de către Sargon II în 721 a. Chr., în vreme ce Iudeea şi-a menţinut
individualitatea politică până la distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor II
în 587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii – cu deosebire Iezechiel – au
contribuit decisiv la menţinerea sentimentului naţional şi religios al evreilor. Numai
aspra încercare a Exilului - epocă de mare exaltare religioasă şi de afirmare a
caracterului absolut monoteist al iudaismului - a făcut din iahvism religia întregului
popor israelit.
După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a. Chr.) şi Cyrus cel Mare îngăduie
evreilor să se reîntoarcă din exil. Numai o parte din evreii Babilonului a făcut uz de
permisiunea regală. Conform traţiţiei, 40 000 de evrei, sub conducerea lui Zerubabel,
s-au reîntors în 537 a. Chr. la Ierusalim. În timpul lui Artaxerxe I Longimanus (465-
425) un alt grup de evrei, condus de Esdra, se repatriază. Sub conducerea lui Esdra şi
Neemia, comunitatea ebraică se reconstituie în Israel. Lui Esdra i se datorează
probabil codificarea Vechiului Testament, care până atunci fusese perpetuat prin
tradiţie orală. După întoarcerea evreilor din Exil, autoritatea supremă în stat o va
deţine marele preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere, începând din secolul III a. Chr., odată
cu Asmoneii şi Idumeii. Apoi, Statul ebraic intră în orbita politică a elenismului, iar,
mai târziu, a Imperiului roman.

98