Perioada dualismului

Capitolul 3

GEOGRAFIE ŞI POLITICĂ ÎN TRANSILVANIA

3.1 Perioada dualismului. Începutul vieţii parlamentare şi apariţia
partidelor etnice

În majoritatea statelor europene, democraţia parlamentară a început să

funcţioneze în a doua parte a secolului XIX, punându-se în practică ideile
exprimate în revoluţia franceză, pentru înlăturarea absolutismului monarhic, idei
care au fost preluate şi de revoluţiile naţionale de la 1848. Acestea au determinat
apariţia primelor partide constituite pe baze naţional-etnice. Sistemul electoral
adoptat, prin elementele sale restrictive şi prin divizarea teritoriului în
circumscripţii electorale, influenţează atât cuantumul corpului de alegători, cât şi
comportamentul acestora.

3.1.1 Contextul legislativ. Segregaţia teritorială şi etno-electorală

Separarea puterilor în stat şi eliminarea sistemului censitar şi ereditar de

alegere şi reprezentare, a urmat cu o oarecare întârziere faţă de ţările occidentale.
Legile habsburgice de organizare a legislativului şi executivului au fost inspirate
din constituţia belgiană din 1831, astfel că, în ceea ce priveşte sistemul prin care
erau aleşi reprezentanţii, ungurii au avut de ales între votul universal, favorabil
intrării în parlament a unui număr mai mare de deputaţi aparţinând etniilor
nemaghiare (români, saşi, şvabi, slovaci, croaţi, ruteni etc.) şi sistemul englezesc,
restrictiv în privinţa participării şi reprezentării celorlalte grupuri naţionale de sub
stăpânire britanică (irlandezi, scoţieni, galezi).
Deşi liberale, legile electorale din 1848 păstrau încă multe reglementări
feudale în ceea ce priveşte censul material şi cultural. Cea aplicată Ungariei
propriu-zise, inclusiv Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului, a fost
destul de generoasă în privinţa censului material, aceasta acordând dreptul la vot
fiecărui ţăran ce avea în proprietate “cel puţin un sfert de sesiune urbarială de
pământ”, cerinţă ce echivala, într-o mare măsură, cu sufragiul universal,
majoritatea ţăranilor dispunând de o astfel de parcelă (Păcăţianu, 1914).
Până la adoptarea acestor legi, ponderea electoratului maghiar (fără
Croaţia, Transilvania şi regiunile de graniţă) reprezenta aproximativ 1,5% din
populaţie şi alcătuită în general din marea nobilime, această valoare încadrându-se
în limitele inferioare pe plan european. După revoluţia paşoptistă, corpul electoral a
crescut considerabil prin participarea largă a ţărănimii înstărite, ajungându-se la
aproximativ 7% (6,7% în 1880, 5,5% în 1890, 5,9% în 1900, în condiţiile în care
populaţia majoră de sex masculin a Ungariei a avut o pondere de 23-26% în acelaşi
interval de timp), valoare ceva mai ridicată faţă de alte state din partea orientală a
continentului (Hanák, 1985). În România, până la alegerile din 1919, ponderea
alegătorilor direcţi din populaţia totală a regatului, a variat în jurul valorii de 1,5%
80
Geografie şi politică în Transilvania

(Bodocan, 2000). Dobrogea a dobândit drepturi politice numai în 1909, iar

începând cu această dată, locuitorii acestei provincii, o bună parte din ei ardeleni
stabiliţi după 1878, au avut drept de alegere şi reprezentare în Parlamentul
României (Georgescu, 1929).
Dreptul la vot îl aveau bărbaţii de peste 20 de ani, cetăţeni unguri
aparţinători unui cult legal, vorbitori ai limbii maghiare şi posesori a unei anumite
proprietăţi urbane (în oraşele libere regeşti şi în cele cu magistrat constituit) sau
funciare. De asemenea, puteau participa la vot intelectualii (absolvenţii
învăţământului secundar fiind scutiţi de cens material) sau plătitorii de contribuţii
către stat (ca meşteşugari, comercianţi, meseriaşi şi silvicultori). Toate aceste
cerinţe trebuiau îndeplinite însă, numai de cetăţenii unguri de la vest de Carpaţi,
legile ulterioare, din 1872 şi 1874, neaducând modificări esenţiale şi nici nu au
eliminat diferenţele între diferitele părţi ale monarhiei.
Un element important din punctul nostru de vedere era faptul că evreii erau
privaţi de exercitarea dreptului la vot până în 1867, barierele etno-rasiale fiind
eliminate după realizarea dualismului.

De la Dieta Transilvaniei la Parlamentul din Budapesta

Dacă în Ungaria occidentală se aplica Legea nr. V din 1848, în Ardeal,
chiar după anexarea acestuia şi dispariţia graniţelor, se aplica Legea nr. II din 1848,
care constituia de fapt o continuare a legislaţiei feudale din 1791, foarte restrictivă,
Dieta de la Cluj neadoptând reformele liberale emanate de Dieta din Bratislava
(Pojon, Pozsony). Deci un stat cu două sisteme electorale, aplicabile pentru teritorii
diferite, lucru rar întâlnit în perioada contemporană. Şi în România, în perioada
imediat următoare Marii Uniri, au funcţionat două sisteme electorale, unul
majoritar pentru teritoriile alipite de la fosta monarhie austro-ungară (Transilvania,
Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş şi Bucovina) şi unul proporţional, în vechiul
regat şi Basarabia.

Fig. 28. Nivele legislative şi executive în cadrul Monarhiei Austro-Ungare

Înainte de dualism, alegerile se organizau pentru Dieta transilvană care a

funcţionat la Sibiu, până în 1864 şi mai apoi la Cluj (1865). Dacă Dieta din Sibiu
81
 Perioada dualismului

era aleasă de un corp electoral format din aproximativ 90 000 de alegători şi care
trebuia să aleagă 58 de români, 56 de unguri şi 44 de saşi, bilanţul alegerilor din
1863 a fost, la nivelul reprezentării, de 48 de deputaţi români, 44 maghiari şi 33 de
saşi, pentru un for legislativ care nu a mai funcţionat de 15 ani. În schimb, Dieta de
la Cluj era aleasă de numai 55 400 de alegători, cea mai mare parte dintre ei unguri.
Românii alegeau 14 deputaţi, iar 34 erau numiţi de monarh, iar ungurii, 198 de
deputaţi aleşi şi numiţi (Drăgoescu, 1999).
Proclamarea împăratului Austriei ca rege al Ungariei şi încorporarea
Transilvaniei în Ungaria a condus la desfiinţarea dietei transilvane, astfel că
populaţia românească trebuia să aleagă de acum deputaţi în parlamentul de la
Budapesta, monarhia austro-ungară fiind organizată, din punct de vedere legislativ
şi executiv, prin organisme separate şi comune (fig. 28).
Discriminarea electorală funcţiona atât în ceea ce priveşte censul material
şi intelectual, cât şi în ceea ce priveşte numărul de alegători la un deputat.
Deţinerea în proprietate a unor imobile, care să aducă venituri de peste 75 florini,
sau loturi de pământ de peste 10 hectare şi gradul redus de instruire a românilor, a
exclus în mare măsură acest segment etnic de la participarea în alegeri.
Sistemul uninominal de alegere presupune împărţirea teritoriului în
circumscripţii electorale egale în raport cu numărul de alegători. În ultima decadă a
secolului XIX, în întreaga Ungarie existau 412 de cercuri electorale (142 în
Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş) cu 818 141 de alegători,
fiecare cerc urmând să trimită în parlamentul de la Budapesta câte un reprezentant.
În Transilvania, în cele 15 comitate existau 73 de cercuri electorale, cu 74 395 de
alegători înscrişi, adică 9% din întreaga Ungarie (la o pondere a populaţiei de
14%). Divizarea în circumscripţii electorale nu a respectat nici modelul
administrativ, nici realitatea etnică şi demografică, proces caracteristic abuzurilor
electorale de tip “gerrymandering” 1. Cele 11 comitate cu populaţie majoritar
nemaghiară, şi care reprezenta două treimi din populaţia provinciei, aveau
înregistraţi 42 052 de alegători, iar cele 4 cu majoritate maghiară aveau înscrişi
32 343 de alegători (Drăgoescu, 1999).
Cele mai mari ponderi ale electoratului, la ultimele alegeri desfăşurate în
Ungaria antebelică, se înregistrau în oraşele regeşti Cluj (8,7% din populaţia totală)
şi Târgu Mureş (7,4%) şi în comitatele Odorhei (5,7%), Braşov (4,9%), Ciuc
(4,7%) şi Trei Scaune (4%), iar cele mai mici în comitatul Cluj (1,8%).
Legile electorale teritorial-discriminative prezentate mai sus sunt
demonstrate de participarea la vot (numărul alegătorilor înscrişi pe liste), mult mai
numeroasă în vestul Transilvaniei, de la ponderi de 6,3% în comitatul Bihor la 10%
în Timişoara, dar numărul de deputaţi trimişi în parlament a fost inferior
Ardealului.

1
Caracteristic sistemelor majoritare, procesul de tip “gerrymandering” presupune trasarea
graniţelor electorale şi divizarea electoratului opozant, în aşa fel încât să nu poată obţină
majoritatea de voturi în circumscripţie.
82
Geografie şi politică în Transilvania

Tabelul 5. Diviziuni electorale şi numărul alegătorilor în Transilvania,

sub regatul maghiar
(după Enescu, I., Enescu Iul., 1920)
Nr. Judeţ/ Nr. Nr. Alegători/ corp
crt. oraş circumscripţi alegători deputat elelectoral (%)
1 Alba de Jos 7 5594 799 2.5
2 Bistriţa 2 3172 1586 2.5
3 Braşov 4 4969 1242 4.9
4 Ciuc 4 6138 1534 4.2
5 Cluj 4 4048 1012 1.8
6 Cluj-oraş 2 5287 2644 8.7
7 Făgăraş 2 2494 1247 2.5
8 Odorhei 5 7108 1422 5.7
9 Hunedoara 6 13146 2191 3.9
10 Murăş-Turda 5 6502 1300 3.4
11 Târgu Mureş 2 1831 916 7.4
12 Sălaj 5 21237 4247 9.2
13 Sibiu 6 5662 944 3.2
14 Solnoc-Dăbâca 7 7379 1054 2.9
15 Târnava-Mică 3 2403 801 2.1
16 Târnava-Mare 4 4157 1039 2.8
17 Turda-Arieş 4 4240 1060 2.4
18 Trei Scaune 7 5856 837 4
Transilvania 79 111223 1407
19 Bihor 12 36721 3069 6.3
20 Oradea Mare 1 4925 4925 7.7
21 Maramurăş 6 27441 4574 7.7
22 Sătmar 8 30107 3763 8.2
23 Sătmar-oraş 1 2340 2350 6.7
24 Arad 7 21621 9089 6.2
25 Arad-oraş 1 4599 4590 7.3
26 Caraş-Severin 7 29049 4150 7
27 Timiş 9 27902 3109 6.6
28 Timişoara 1 4806 4806 10
29 Vârşeţ 1 2730 2730 6
30 Torontal-Panciova 13 42411 3262 9
Banat-Crişana-Maramureş 67 234652 3502

Numărul alegătorilor raportat la un deputat varia de la 799 în comitatul

Alba de Jos, la 2644 în oraşul Cluj, pe când în părţile ungureşti acestea se situau
între 3069 (Bihor) şi 9089 (Arad). Oraşele privilegiate, în care populaţia maghiară
era majoritară, alegeau acelaşi număr de deputaţi cu anumite comitate, unde
populaţia rurală era majoritar românească. Comitatului Făgăraş, cu 95 174 de
locuitori (88,8% români) în 1910, îi erau repartizate două locuri de deputat, în
vreme ce comitatelor Ciuc, cu 132 289 locuitori (91,48% maghiari) şi Odorhei, cu
83
 Perioada dualismului

124 174 locuitori (95,40%) le erau alocate patru şi respectiv 5 locuri în parlamentul
budapestan. Astfel, comitatele (Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi Mureş-Turda) şi
oraşele regeşti (Cluj şi Târgu Mureş) cu predominanţă etnică maghiară alegeau 25
de deputaţi, cele cu frecvenţă ridicată a saşilor (Bistriţa, Braşov, Sibiu, Târnava
Mare şi Târnava Mică) şi cele cu majoritate românească (Făgăraş, Hunedoara,
Solnoc-Dăbâca, Turda-Arieş) câte 19. De asemenea, comitate precum Alba de Jos,
Sibiu sau Trei Scaune, alegeau acelaşi număr de deputaţi ca şi comitatele Caraş-
Severin, Timiş, Arad sau Sătmar.
Oraşele Cluj şi Târgu Mureş, aveau o populaţie, conform recensământului
maghiar din 1910, mult mai redusă în comparaţie cu oraşele de la contactul
dealurilor şi câmpiilor înalte cu câmpiile joase din partea de vest a Carpaţilor, care
au beneficiat de condiţii de dezvoltare mult mai favorabile încă din timpul
dominaţiei directe austriece. Infrastructura, cea mai dezvoltată de pe întreg
teritoriul actual românesc şi apropierea faţă de capitalele monarhice, au determinat
şi un spor de populaţie corespunzător. Aradul înregistra 77 542 de locuitori în
1910, Timişoara 74 003, Oradea 68 960, dar cu toate acestea delegau un singur
reprezentant la Budapesta, în timp ce Clujul, cu 62 733 de locuitori şi Târgu
Mureşul cu 25 547 delegau câte doi. “Atenţia” guvernului ungar faţă de oraşele
ardelene era explicabilă având în vedere faptul că populaţia românească nu depăşea
15% în nici unul dintre acestea. Ponderea populaţiei maghiare în judeţe precum
Sătmar, sau oraşe precum Oradea, era destul de însemnată, chiar majoritară, dar
prezentau un interes mai redus în ceea ce priveşte reprezentarea parlamentară,
tendinţele autonomiste fiind evidente în Ardeal, care “merita” o suprareprezentare
electorală, în special a maghiarilor şi mai puţin a saşilor, sau mai ales a românilor
majoritari.
Această situaţie s-a menţinut până în 1913, când contele Tisza, revenit la
putere prin noul său partid, Naţional al Muncii, a promulgat noua lege electorală
aprobată la Viena, în 30 aprilie, de împăratul Franz Iosif I, lege care elimina
discrepanţele teritoriale, dar care nu a fost pusă niciodată în aplicare, alegerile
programate pentru anul 1915 nemaiavând loc din cauza izbucnirii primului război
mondial. Conform acestei legi, corpul electoral ardelean ar fi trebuit să sporească
de la mai puţin de 80 000 de alegători, la 200 000, ceea ce reprezenta un salt
semnificativ, chiar dacă femeile au fost în continuare excluse de la vot, iar pragul
de vârstă s-a ridicat la 24 de ani pentru cei cu “inteligenţă superioară” şi 30 de ani
pentru cei neştiutori de carte. Nu a fost eliminat nici censul material (mai redus)
care creştea invers proporţional cu nivelul de şcolarizare.

3.1.2 Maghiarii. Între liberalii dualişti şi independenţii paşoptişti

Din informaţiile foarte generale de care dispunem, în ceea ce priveşte viaţa

parlamentară maghiară din timpul monarhiei dualiste, “coloratura politică” a
circumscripţiilor transilvane a respectat în mare măsură configuraţia electorală a
regatului, majoritatea cercurilor fiind câştigate de partidul cu cele mai multe voturi
din Ungaria. Alegerile la care ne referim, sunt cele de după compromisul austro-

84
Geografie şi politică în Transilvania

fig. 29-30 1875-1905

85
 Perioada dualismului

ungar şi până în 1910, când au avut loc ultimele alegeri ale Ungariei Mari, în urma
cărora s-au perindat la putere două mari partide.
Cea mai importantă formaţiune politică maghiară a fost Partidul Liberal
care a dominat viaţa politică maghiară de la 1867 şi până în 1905, partid condus de
Deák Ferenc, promotorul dualismului. Acesta a câştigat alegerile din 1867, 1869,
1872, 1875 (prin aşa zisul Partid al Conducerii, alcătuit din liberalii lui Tisza
Kálmán, devenit preşedinte de partid după moartea lui Deák şi anumite fracţiuni de
stânga), 1878, 1881, 1884, 1887, 1890, 1896, 1901 şi 1910 (prin Partidul Naţional
Muncitoresc, înfiinţat de contele Tisza István, ca urmaş al partidului liberal
desfiinţat în aprilie 1906, acesta neparticipând la alegerile din acel an). Acest partid
a suferit o serie de modificări de-a lungul acestei perioade, prin sciziuni şi unificări
cu alte grupuri de orientare apropiată. Astfel, în 1892 s-a desprins Partidul Popular
sub conducerea lui Apponyi Albert, a revenit în partidul din care a făcut parte în
1899 şi s-a desprins din nou, fuzionând cu Partidul Independent. Un grup de
parlamentari, conduşi de Andrássy Gyula, se desprinde din partid şi formează aşa-
numita formaţiune “Dizidenţii”, care participă în coaliţie şi câştigă alegerile din
1905. Aceştia, sub conducerea aceluiaşi Gyula, împreună cu unii adversari ai
Partidului Popular, formează în acelaşi an Partidul Constituţional.
Partidul Independent Paşoptist a fost al doilea mare partid din Ungaria şi
din Transilvania, care a câştigat alegerile din 1905 (în urma dizolvării
parlamentului) şi din 1906. Între 1895 şi 1905, acest partid a funcţionat prin două
orientări, cea radicală a lui Kossuth Ferenc (Partidul lui Kossuth) şi cea moderată a
lui Ugron Gabor (Partidul lui Ugron), fuziunile şi scindările din sânul acestora
determinând apariţia partidelor Paşoptist Independent Kossuth, Independent şi
Paşoptist Unit.
Pe lângă cele două mari partide, pe scena politică maghiară au mai activat
Partidul Progresist al lui Fejerváry Geza, Partidul Nou al baronului Bánffy Dezsö,
Partidul Fermierilor Independenţi, condus de Nagyatádi Szabó, Partidul Socialist,
şi Partidul Social-Democrat. Partidele aparţinând minorităţilor naţionale au
acţionat cu preponderenţă în Ardeal, Banat, Baranya, Pozsonyi (Bratislava), Árva
(Orava), acolo unde românii, saşii, şvabii, sârbi şi slovacii au aplicat tactica
activismului politic, formând la un moment dat chiar o alianţa a partidelor
naţionalităţilor, cu rol semnificativ în configuraţia parlamentară maghiară.
Există şi în Transilvania anumite regiuni specifice cu suport electoral
constant pentru cele două mari partide. Stabilitatea cea mai evidentă, un adevărat
fief al Partidului Independenţei, a reprezentat-o cercul Chezdi din comitatul Trei
Scaune, acest partid câştigând toate alegerile din perioada 1896-1910, chiar în
condiţiile unei izolări pronunţate, cum a fost situaţia de la alegerile din 1896, când
partidul lui Kossuth a mai obţinut victoria numai în oraşul Târgu Mureş, restul
spaţiului transilvan, al Banatului, Sătmarului şi Maramureşului fiind dominate de
Partidul Liberal.
Surprinzător este faptul că acest partid a fost specific părţii centrale a
Ungariei, începând din Somogy şi Baranya pe o direcţie sud-vest – nord-est până în

86
Geografie şi politică în Transilvania

fig. 31-32 1906-1910

87
 Perioada dualismului

Rutenia, regiunile periferice fiind în cea mai mare parte a perioadei analizate
adeptele liberalilor.
O altă regiune a paşoptiştilor a cuprins cercurile electorale din vechiul
comitat Turda-Arieş: Rimetea, Iara de Jos, Turda, areale care înregistrează şi astăzi
frecvenţe ridicate ale populaţiei maghiare (comunele Săvădisla, Rimetea, Mihai
Viteazu, Moldoveneşti etc.), începând din 1901, partidul câştigător în aceste
circumscripţii fiind cel al Independenţei. Se poate vorbi despre o corespondenţă în
ceea ce priveşte opţiunile electorale între heartlandul maghiar şi ţinuturile ungureşti
din Transilvania, în special a celor din Ţara Secuilor şi regiunea de contact a
Apusenilor cu depresiunea. Scindările repetate de pe scena politică maghiară a avut
ecou şi în Transilvania. Partidul Constituţional a cunoscut astfel, o oarecare
aderenţă, începând cu alegerile din 1905, în cercuri electorale din comitatul
Hunedoara (cercurile Ilia şi Deva), Târnava Mică şi Cluj, dar cu mare răspândire în
Banat, părţile nordice (slovace) şi vestice ale Ungariei. Cele mai bune rezultate au
fost obţinute la alegerile din 1906, când pe fondul neparticipării Partidului Liberal,
Partidul Constituţional a cules voturile adepţilor acestuia.
Se poate remarca astfel, o anumită regionare a opţiunilor în Transilvania,
un areal tradiţional adept al ideilor lui Kossuth în ţinuturile secuieşti şi maghiare
din părţile orientale şi unul liberal în comitatele din nordul şi sudul fostului
principat autonom, de o parte şi de alta a fâşiei de penetraţie maghiară, antiteza
menţinându-se şi la nivelul oraşelor privilegiate, Clujul fiind în cea mai mare parte
a timpului “liberal” (alegerile din 1905 au fost câştigate de Partidul Nou) iar Târgu
Mureşul “paşoptist”.
Ideea apartenenţei faţă de naţiunea maghiară a fost astfel demonstrată de
corpul electoral ardelenesc, orice schimbare pe eşichierul politic ungar fiind
resimţit şi în bazinul carpatic. Această concordanţă este justificată atunci când luăm
în considerare faptul că electoratul era format în cea mai mare parte din alegători
de etnie maghiară, fără a minimaliza situaţia conjuncturală în care opţiunile şi
candidaturile electoratului românesc pe sau pentru listele partidelor tradiţionale
ungureşti era evidentă (vezi alegerile din 1910). Atunci când Partidul Liberal
domina spaţiul electoral ungar, acesta înregistra victorii covârşitoare în
Transilvania. Când Partidul Independenţei câştiga în aderenţă, aceeaşi
manifestare teritorială a opţiunilor era înregistrată şi în cercurile ardelene, “tonul”
fiind dat de comitatele cu majoritate secuiască, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc. În
comitatele unde maghiarii coabitau cu celelalte naţiuni componente, coloratura
politică a fost fie liberală, fie a variantelor secundare sau a partidelor “etnice” (în
special în partea sudică). Individualizarea politico-culturală a circumscripţiilor din
sudul Transilvaniei are corespondenţă şi cu alegerile postdecembriste, modelul
electoral de aici fiind total diferit de regiunile unde competiţia naţionalistă a dat
notă distinctă scrutinelor de după 1989.
“Minorităţile etnice” au adoptat tactici diferite, au candidat pe liste proprii, au
format coaliţii ale naţionalităţilor sau au participat alături de formaţiunile specific
maghiare, în special cele ce se aflau la guvernare.

88
Geografie şi politică în Transilvania

3.1.3 Românii. Între activism şi pasivism: de la mişcările autonomiste la cele

unioniste.

Mişcările de emancipare naţională, ce au culminat cu revoluţiile de la

1848, au determinat apariţia primelor partide ale majorităţii etnice româneşti din
Ungaria. Astfel, la 1869 se înfiinţează la Timişoara Partidul Naţional al Românilor
din Banat şi Ungaria, iar la Miercurea Sibiului, câteva luni mai târziu, Partidul
Naţional al Românilor din Transilvania. Atât reprezentanţii naţionaliştilor români
din Banat (fraţii Alexandru şi Antoniu Mocsony, Vicenţiu Babeş) cât şi cei din
Transilvania (George Bariţiu, Ion Raţiu, Ilie Măcelaru, Simion Balint etc.) aveau ca
principale revendicări redobândirea autonomiei Transilvaniei şi alegerea unei diete
proprii, modificarea legii naţionalităţilor din 1868, introducerea limbii române în
administraţie şi justiţie (adică ceea ce cer şi maghiarii din ziua de azi), unificarea
censului din Ungaria şi Ardeal şi mai apoi trecerea la votul universal.
Dacă dezideratele erau comune, tactica adoptată de cele două formaţiuni
româneşti era diferită, bănăţenii adoptând activismul, iar ardelenii pasivismul
(protestând astfel faţa de dualism şi pierderea autonomiei). Situaţie este parţial
explicabilă prin prevederile legii electorale diferenţiate, ce asigura dreptul la vot a
unui număr mai mare de români în Banat şi deci de reprezentare mai numeroasă în
Adunarea Naţională de la Budapesta, şi prin cultura politică diferită în condiţiile
unui model cultural eterogen. Dacă bănăţenii militau pentru o solidaritate cu toate
naţionalităţile, cei ardeleni aveau ca principal obiectiv aplicarea ideilor exprimate
în 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi reprezentarea proporţională în dieta
transilvană.
Cucerirea independenţei României a impulsionat strângerea relaţiilor cu
liderii din regat, dar şi cu bănăţenii, astfel că în 1881 cele două formaţiuni politice
naţionale româneşti au fuzionat, formând Partidul Naţional Român din
Transilvania. Manifestul redactat de reprezentanţii acestuia şi prezentat curţii de la
Viena, a avut un ecou deosebit de favorabil în cercurile politice europene dar şi în
rândul celorlalte comunităţi naţionale din monarhia dualistă, cauzând totodată
îngrijorare şi riposte din partea guvernului ungar ce a procedat la condamnarea
liderilor acestuia. Pe lângă dizolvarea partidului în 1894, guvernul de la Budapesta
a încercat chiar crearea unor formaţiuni politice alternative pentru românii ardeleni,
cum a fost Partidul Moderat Român, condus de Miron Romanul, cu platformă
antiautonomistă, format din fruntaşi politici români şi din membri ai clerului ce
respectau uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Prezenţă acestora pe scena politică
ardeleană a fost însă efemeră (1884-1885).

Radicalizarea acţiunilor partidelor româneşti. De la autonomie la unire

Începută în 1882, implicarea politică activă a partidelor româneşti s-a
concretizat prin implicarea în competiţia electorală din 1905, când Partidul
Naţional Român din Transilvania (PNRT) a obţinut 8 mandate de deputat (Baia de
Criş, Brad, Geoagiu, Ighiu, Ileanda Mare, Ineu, Şiria, Chişineu). În urma alegerilor
din 1906, românii au fost reprezentaţi de 15 parlamentari (din cercurile Baia de

89
 Perioada dualismului

Criş, Brad, Geoagiu, Ighiu, Vinţu de Jos, Blaj, Ileanda Mare şi în multe cercuri din
Arad şi Caraş-Severin) în Adunarea Naţională de la Budapesta, iar în 1910, de 5
deputaţi. Câştigarea unui număr mai mic de locuri în alegerile din 1910, ultimele
care au avut loc în Austro-Ungaria, s-au datorat manevrelor politice întreprinse atât
de guvernul condus de Khuen, cât şi de contele Tisza, prin care naţionalităţile erau
utilizate ca instrumente politice. Austria încerca realizarea unui pact electoral cu
partidele naţionalităţilor pentru contracararea Budapestei prin nemaghiari
(Drăgoescu, 1999), instituirea votului universal fiind promisă în acest sens. O
coaliţie agreată de prinţul moştenitor ar fi fost formată din partidele româneşti,
sârbeşti şi slovace pe de o parte şi de Partidul Fermierilor Independenţi. PNRT
urma să stabilească candidaturi pentru 33 de români, deoarece aceştia erau
majoritari în 43 de cercuri şi în alte 50 alcătuiau două treimi, toate acestea în
schimbul susţinerii candidaţilor maghiari în 92 de circumscripţii (Mândruţ, 1994).
Aceste manevre au dezorientat electoratul românesc, care s-a îndreptat fie spre
alianţele cu partidul independenţilor, fie spre cele cu Partidul Naţional al Muncii
(PNM) înfiinţat de contele Tisza în 1910.
Orientările din sânul partidului au fost destul de divergente, de la cele
radicale ale grupului condus de Octavian Goga, la cele “moderate” ale
“renegaţilor” conduşi de episcopul Vasile Mangra, care reprezenta interesele lui
Tisza pe vastele domenii ale acestuia. Astfel, într-o serie de cercuri din
Transilvania (Năsăud, Ighiu, Ocna Mureş, Vinţu de Jos, Orăştie, Târnăveni etc.),
candidaţii PNRT au fost învinşi de cei ai Partidului Naţional al Muncii, pe listele
căruia au candidat mulţi români. Cinci candidaţi români din partea PNRT au reuşit
să câştige alegerile din 1910, în circumscripţiile în care aceştia au concurat cu
românii înscrişi pe listele PNM, patru dintre ei în Transilvania (Ştefan Cicio-Pop
câştigând alegerile din Şiria, Banat): Theodor Mihaly în Ileanda Mare, Vasile
Damian în Baia de Criş, Alexandru Vaida în Făgăraş şi Nicolae Şerban în Arpaşul
de Jos.
Confuzia în rândul cercurilor politice româneşti s-a menţinut şi în perioada
postelectorală, până în 1914, când grupările româneşti şi-au unit forţele pentru
recunoaşterea naţiunii române din Ungaria şi unirea cu România. În anul 1914, în
preajma primului război mondial, Partidul Naţional Român din Transilvania şi-a
suspendat activitatea, nedorind să se implice în nici un fel faţă de Austro-Ungaria
(Mândruţ, 1994).
Pe lângă Partidul Naţional Român din Transilvania, pe scena politica
maghiară şi-a făcut apariţia, la începutul secolului, o altă formaţiune politică
românească, Partidul Social-Democrat al Românilor din Ardeal şi Banat, fondat în
1906 la Lugoj. Deşi considerat o fracţiune a Partidului Social-Democrat Ungar, cu
orientări iniţiale preponderent de stânga, ideile naţionaliste neconstituind o
prioritate, în preajma războiului acesta a început o colaborare intensă cu PNRT, în
special după 1918, când cele două formaţiuni au alcătuit Consiliul Naţional Român
Central, ca reprezentant unic al românilor din Ungaria.
Comitatele din sudul Transilvaniei erau cunoscute ca fiefuri ale Partidului
Naţional Român: Hunedoara (în vecinătatea Aradului), Făgăraş şi Solnoc-Dăbâca,

90
Geografie şi politică în Transilvania

mai precis cercurile electorale Baia de Criş (prima circumscripţie electorală din
Transilvania câştigată de un român, în alegerile din 1875), Brad, Ighiu, Făgăraş şi
Ileanda Mare. Aderenţa acestuia în zonele rurale este explicabilă, ponderea mai
ridicată a maghiarilor în mediul urban determinând victoria partidelor Liberal,
Independent şi Constituţional în marea majoritate a oraşelor transilvane.
Există şi o anumită influenţă confesională în comportamentul politic al
românilor transilvăneni. Deşi membrii partidului românesc din Transilvania, în cea
mai mare parte grupaţi în jurul lui Ion Raţiu şi George Bariţiu, au adoptat tactica
pasivismului, a existat o grupare formată în jurul lui Andrei Şaguna, care încerca o
implicare mult mai activă în viaţa politică maghiară. Aceasta grupare a fost
sprijinită de Biserica Ortodoxă şi de cercurile ortodoxe din sudul Transilvaniei,
considerate a fi circumscripţii “sigure” pentru PNRT, în aşa măsură încât lideri
politici de confesiune greco-catolică, din nordul Ardealului şi din Maramureş,
precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida sau părintele Vasile Lucaciu, îşi depuneau
candidaturile şi câştigau în cercurile româneşti cu majoritate ortodoxă, obţinând şi
cel mai mare număr de voturi. Această practică a continuat de altfel şi în perioada
interbelică, fruntaşii politici originari din nord candidau şi în judeţele din sud, legea
permiţându-le acest lucru. De multe ori, în circumscripţiile de origine nu reuşeau să
obţină majoritatea necesară pentru a fi aleşi. Astfel, Z. Constantin, într-o lucrare
referitoare la aspectele culturale şi politice din Transilvania şi ţinuturile de la
graniţa cu Ungaria, publicată la Ploieşti în 1938, deşi nu face precizări concrete
referitor la anul desfăşurării alegerilor (şi într-o oarecare măsură nu concordă cu
hărţile electorale avute la dispoziţie, editate de istoricii maghiari), susţine faptul că
Vasile Lucaciu din Siseşti (Maramureş) a fost ales în cercul Beiuş, Iuliu Maniu în
Vinţu de Jos, Alexandru Vaida (Voievod) în Ighiu, Trascău şi Făgăraş. George Pop
de Băseşti şi Teodor Mihali au fost singurii candidaţi care au reuşit să “se aleagă”
în cercurile cu majoritate greco-catolică Cehul Silvaniei, Şomcuta Mare şi Ileanda
Mare. După el, cel mai sigur loc unde câştigau deputaţii români, “fără să fie nevoie
de mare propagandă”, era cercul Şiria, câştigător fiind de regulă, Ştefan Cicio-Pop.
Acest fapt evidenţiază rolul Bisericii Ortodoxe şi al credincioşilor acesteia
în viaţa politică a vremii, fără a minimaliza pe cel al Bisericii Unite, deosebit de
semnificativ în formarea naţiunii şi cultivarea limbii române. Deosebirile de
credinţă nu au constituit un element de dezbinare între români, chiar dacă anterior
greco-catolicii au fost privilegiaţi, poporul român dând dovadă de maturitate atunci
când se punea problema interesului naţional, neţinând cont de diferenţele
confesionale. Această atitudine a fost caracteristică şi socialiştilor, care au
conlucrat cu principalele forţe unioniste, dar care, după Trianon, aflaţi sub
conducerea Cominternului, au militat pentru autonomia Transilvaniei şi Basarabiei.
Cu toate acestea, o serie de candidaţi români s-au înscris pe listele
partidelor maghiare ce au dominat viaţa politică de dinainte de primul război
mondial, mai ales în alegerile din 1910 când competiţia electorală în cercurile
româneşti s-a desfăşurat între candidaţii români ai Partidului Naţional Român şi cei
ai Partidului Naţional al Muncii. Aceasta este singura explicaţie plauzibilă a
nereprezentării PNRT în cercurile cu majoritate românească, electoratul optând

91
 Perioada dualismului

pentru partide maghiare guvernamentale sau de opoziţie, pentru variante ale

acestora (Partidul Social-Democrat din Ardeal sau Banat), sau pentru candidaţi ai
altor partide etnice, în special cele săseşti (în Sibiu, Braşov, Bistriţa-Năsăud sau
Târnave) şi germane (Partidul Popular-Naţional German din Transilvania şi Banat,
sprijinit de români în Becicherecul Mic, Lipova şi Lovrin).

Tabelul 6. Rezultatele obţinute de candidaţii români în câteva cercuri electorale, în

alegerile din 1910 (după Mândruţ, 1994)

Cercul electoral Nr. alegători Partidul Naţional Român Partidul Naţional al Muncii
Ighiu 974 385 (Al. Vaida) 412
Vinţu de Jos 1004 422 (I. Maniu) 455
Năsăud 1081 232 (V.Onişor) 564 (I. Ciocan)
Arpaş 1591 957 (AL. Vaida) 75 (G. Urdea)
Ileanda Mare 1197 T. Mihali fără contracandidat
Diciosânmărtin 1315 R. Boilă +250 voturi

3.1.4 Saşii. Pragmatismul şi alianţele postelectorale

Cele mai importante instituţii ale saşilor transilvăneni au fost

Municipalitatea şi Universitatea Săsească. Municipalitatea era formată din
Pământul Crăiesc, ce cuprindea vechea provincie a Sibiului cu cele şapte scaune:
Sibiu, Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Şeica şi Sighişoara şi districtele
Bistriţa şi Braşov. Forumul superior al acestor ţinuturi şi singura instituţie ce
asigura administraţia şi justiţia acestora, era universitatea naţională săsească.
Alături de limba germană şi religia luterană, acestea constituiau principalele
componente ale iconografiei naţionale săseşti. Toate acestea au rămas elemente de
faţadă, sau au fost neutralizate, odată cu acceptarea dualismului şi pierderea
autonomiei Transilvaniei, prima dată la 1848 şi apoi definitiv la 1867.
Atitudinea saşilor faţă de uniunea Transilvaniei cu Ungaria a fost împărţită,
atât în cadrul aceloraşi comunităţi, cât şi între organizaţii teritoriale diferite.
Divergenţe existau între tineri şi bătrâni şi între saşii sibieni şi cei din districtul
Braşovului şi scaunul Sighişoarei. Saşii bătrâni erau adepţii uniunii cu Austria,
majoritatea luptând în revoluţie împotriva maghiarilor paşoptişti, crezând într-o
continuitate a privilegiilor avute în principatul autonom, bazate şi pe afinităţile
etno-lingvistice, iar tinerii doreau colaborarea cu Ungaria, în scopul obţinerii unei
independenţe sporite, a menţinerii municipalităţii, autonomiei bisericeşti şi a limbii
germane în administraţie.
Deşi întreaga comunitate săsească a adoptat o poziţie net antiunionistă
după izbucnirea revoluţiei condusă de generalul Bém în Transilvania, şi înainte şi
după aceasta au existat diferenţe teritoriale de opţiuni în ceea ce priveşte
încorporarea provinciei în Ungaria. Astfel, antiunioniştii erau concentraţi în
92
Geografie şi politică în Transilvania

scaunele de pe Pământul Crăiesc, în frunte cu Sibiul unde, în octombrie 1848,

s-au formulat cele 12 cerinţe ale saşilor transilvăneni, printre care: proclamarea
regatului independent al Transilvaniei sub tutelă austriacă, federalizarea acestuia,
acordarea unui teritoriu românilor, alegerea unui parlament şi guvern cvadri-etnic
al celor patru popoare federative şi adoptarea a patru limbi oficiale în viitorul regat.
Iniţiativele unioniste veneau din partea Braşovului, adepţii acestora dominând
districtele Braşov şi Bistriţa, la care se adăugau şi cei din scaunul Sighişoarei. Saşii
unionişti erau nemulţumiţi de vechea administraţie austriacă şi susţineau ideea
conform căreia Ungaria le va oferi mai multe drepturi, atât timp cât şi maghiarii au
luptat pentru acestea.
După redobândirea autonomiei la sfârşitul revoluţiei, principatul a fost
reorganizat succesiv în şase districte în 1849, cinci în 1851 şi zece în 1854, iar în
1861, în Universitatea săsească, restaurată de guvernul condus de Mikó Imre, au
fost incluşi cu drepturi depline şi românii de pe fostul Pământ Crăiesc, desfiinţat în
1852, astfel că redeschiderea Dietei de la Sibiu din 1863 ar fi trebuit să aibă o
componenţă etnică corespunzătoare realităţilor cultural-teritoriale.
Tendinţele integriste ale noului parlament maghiar au determinat
dizolvarea dietei sibiene şi convocarea celei de la Cluj, care avea ca scop
declararea uniunii cu Ungaria. Şi de această dată, opţiunile săseşti au fost diferite.
Sibienii doreau adoptarea unei tactici pasiviste (prin neparticipare la lucrările
dietei, aşa cum maghiarii au procedat pentru Dieta din Sibiu), în vreme ce deputaţii
de Bistriţa, de Braşov (de district şi de oraş) şi de Rupea, recunoşteau legalitatea
uniunii şi convocarea reprezentanţilor ardeleleni în parlamentul de la Budapesta (şi
deci de dizolvare a Dietei de la Cluj). Asemănător acţiunilor din 1848, saşii
condiţionau participarea lor de respectarea condiţiilor esenţiale ale existenţei
naţionale.
Desfiinţarea Pământului Crăiesc prin arondarea la Tabla Regească din
Târgu Mureş, transformarea Universităţii Săseşti într-un organ nesemnificativ în
1876 şi pierderea statului de limba oficială, ce a urmat Legii Naţionalităţilor din
1868, au condus la apariţia Partidului Popular Săsesc, având la bază programele de
la Mediaş (1872) şi Sibiu (1890). Partidul avea comitete în toate localităţile locuite
de saşi, secretarul acestuia fiind Franz Gebbel.
În toate alegerile care au urmat în perioada dualistă, saşii au candidat pe
liste proprii, ale Partidului Popular Săsesc, dar ulterior, aceştia au încheiat alianţe
postelectorale cu partidele aflate la conducere. Astfel, după alegerile din 1867,
deputaţii saşi au format grupuri parlamentare comune cu Partidul Liberal, iar după
moartea lui Deák, unii au intrat în Partidul Conducerii, iar alţii au format un grup
propriu, nefiind mulţumiţi de atitudinea guvernului faţă de organizarea saşilor într-
un teritoriu separat. De regulă politica acestora era activistă, dar se menţineau
diferenţele de opinii între saşii tineri şi cei bătrâni.
Desfiinţarea pentru a treia oară a pământului săsesc prin Legea 33 din 1876
(reorganizarea în noile comitate ale Sibiului, Făgăraşului, Braşovului şi a celor
două Târnave şi trecerea unor localităţi săseşti în componenţa Hunedoarei,
Odorheiului şi Bistriţei-Năsăud) a determinat o radicalizare a politicienilor saşi, ei

93
 Perioada dualismului

părăsind partidele de la conducere între 1897 şi 1903 şi o prezenţă sporită a

Bisericii Evanghelice în lupta pentru menţinerea identităţii culturale şi teritoriale
(chiar dacă legea maghiară din 1894 a restrâns autoritatea bisericilor). În anul 1903,
saşii reiau alianţele cu liberalii lui Tisza István, iar în 1906, cu Partidul
Constituţional al lui Andrássy.
Se constată astfel o mare doză de pragmatism din partea politicienilor saşi,
aceştia necooperând cu partidele maghiare din opoziţie (Drăgoescu, 1999) şi
adaptându-se realităţilor politice ale vremii. De asemenea, nici conlucrarea cu
românii nu era prea fructuoasă, ei înclinând spre partidele care împiedicau
introducerea votului universal, ce le-ar fi adus pierderea multor locuri în cercurile
majoritar româneşti, chiar pe pământul săsesc.
Acelaşi tip de comportament pragmatic l-au dovedit şi în ianuarie 1919 (şi
chiar în multe alegeri interbelice, saşii candidând pe liste ale partidelor româneşti
câştigătoare) când, la Mediaş, au decis aderarea la actul unirii. În octombrie 1918
însă, în condiţii politico-teritoriale incerte (şvabii bănăţeni rămânând în expectativă
până în august 1919, iar evreii până după Trianon), comitetul central săsesc s-a
pronunţat pentru menţinerea comunităţii în statul maghiar.
Zone stabile ale Partidului Popular Săsesc au fost cu precădere în ţinuturile
Sibiului, Braşovului şi Reghinului, în special în circumscripţiile Nocrich,
Miercurea Sibiului, Sibiu şi Braşov. Săcele făcea de regulă notă discordantă cu
celelalte cercuri electorale. Pe lângă partidele săseşti, alegerile erau câştigate
regulat de partidele liberale (1875-1905, 1910).

94