Gido Attila Horvath Istvan Pal Judit 140 PDF

140 de ani de legislaţie minoritară
în Europa Centrală şi de Est

140 DE ANI DE
LEGISLAŢIE MINORITARĂ
ÎN EUROPA CENTRALĂ
ŞI DE EST
Editori: Gidó Attila – Horváth István – Pál Judit
Editura
Institutului pentru
Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale Kriterion
Cluj-Napoca, 2010
Titlu: 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est
Editori: Gidó Attila –Horváth István – Pál Judit
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Editura Kriterion
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est / ed.:
Gidó Attila, Horváth István, Pál Judit. - Cluj Napoca : Editura Institutului
pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale : Kriterion, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-606-92512-8-7; ISBN 978-973-26-1020-6
I. Gidó, Attila (ed.)

II. Horváth, István (ed.)
III. Pál, Judit (ed.)
323.1(4)
Coordonator serie: Horváth István, Jakab Albert Zsolt

Lector: Lucian Nastasă
Traduceri: Koros-Fekete Sándor, Szigeti Attila
Corectură: Anca Lucia Sârbu
Design: Könczey Elemér
Tehnoredactare: Fogarasi László
Tipar: IDEA şi Gloria, Cluj-Napoca
© Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale
Opiniile exprimate în textul de faţă aparţin autorilor şi ele nu reflectă în mod obligatoriu
punctul de vedere al ISPMN şi al Guvernului României.
Cuprins
Prefaţă (Attila GIDÓ – István HORVÁTH – Judit PÁL) 9

Gábor GÁNGÓ
Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei 13
Ágnes DEÁK
Antecedentele din Austria ale Legii naţionalităţilor din 1868 23
Attila DEMETER
Concepţiile despre naţionalitate ale lui
József Eötvös în Ideile dominante 49
Ákos EGYED
Contele Imre Mikó şi chestiunea naţionalităţilor 63
Judit PÁL
Uniune sau autonomie? Reglementarea legală
a uniunii Transilvaniei în 1868 81
András CIEGER
Liberalism şi interes de putere. Dileme politice privind
libertăţile individuale şi cetăţeneşti din perioada
dualismului din Ungaria 103
Luminiţa IGNAT-COMAN
Identitate reprimată. Legislaţie şi deznaţionalizare
în Transilvania dualistă 119
Mirela POPA-ANDREI
Legea şcolară 38/1868 şi efectele sale asupra evoluţiei
învăţământului confesional năsăudean 127
Bálint VARGA-KUNA
Mileniul şi naţionalităţile 143
5
Csilla FEDINEC
Cum să fie autonomia rusinilor?
Cauza voievodatului subcarpatic 159
Vasile CIOBANU
Proiecte pentru o lege a minorităţilor naţionale în
România interbelică 179
Csaba ZAHORÁN
O mică Ungarie în România Mare. Alternative
pentru Secuime în proiectele maghiare dintre
cele două războaie mondiale 191
Liviu CARARE
Evreii din România între 1938–1940. De la statutul de
cetăţean la cel de paria 213
Zsuzsa PLAINER
Din piesă de teatru – discurs. Cum se făcea politică în
mod simbolic în anii 1980, într-o societate locală
maghiară din România 231
Balázs DOBOS
Obiective şi concepţii în politica minoritară a Ungariei
în perioada 1988–1993 247
Radu CHIRIŢĂ
Discriminarea etnică şi rasială în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului 265
Sergiu CONSTANTIN
Legislaţia minoritară în Italia şi Slovenia 283
Mihály TÓTH
Legislaţia şi aplicarea drepturilor de protecţie a minorităţilor
în Ucraina. Experienţele politicii privind minorităţile într-un
stat naţional nou 303
6
István HORVÁTH
Drepturile lingvistice ale minorităţilor şi utilizarea limbilor
minoritare în România 317
István Gergő SZÉKELY

Soluţii electorale speciale pentru minorităţi –
legislaţia românească în perspectivă comparată 333
Attila VARGA
Sistemul drepturilor minoritare şi autonomia culturală
în proiectul de lege privind statutul minorităţilor naţionale 395
Rezumate 411
Abstracts 423
Lista autorilor 437
7
Cuvânt introductiv
Cuvânt introductiv
Prima lege a naţionalităţilor (Legea XLIV/1868) din Europa Centrală

şi de Est a fost dezbătută şi adoptată de către Parlamentul maghiar în no-
iembrie şi sanctificată de către domnitor în decembrie 1868. Această lege
privind „egalitatea dintre naţionalităţi” a marcat în acelaşi timp sfârşitul
unui proces şi începutul unei perioade noi în care legea a funcţionat ca
referinţă fundamentală în conflictele naţionale din epoca dualismului
austro-ungar.
Printre antecedentele Legii trebuie să amintim legea adoptată de
către parlamentul ungar refugiat la Szeged în iulie 1849, prima „lege a
naţionalităţilor” pe plan european. Legea garanta tuturor popoarelor din
Ungaria „dezvoltarea lor naţională” şi utilizarea limbii proprii în viaţa
publică, dar din cauza eşecului Revoluţiei maghiare ea practic n-a mai
intrat în vigoare. Aceste idei, precum şi ideea autonomiei naţional-cultu-
rale se regăsesc şi mai târziu în proiectul de constituţie al lui Lajos Kos-
suth din 1851.
Din toamna anului 1860, în urma schimbării climatului politic (vezi
Diploma din octombrie), s-a pus şi problema rezolvării chestiunii naţio-
nalităţilor. Astfel, parlamentul ungar convocat în 1861 a decis desemna-
rea unei comisii pentru elaborarea proiectului de lege a naţionalităţilor.
În urma dizolvării parlamentului, însă, proiectul, în a cărui elaborare un
rol important a jucat omul politic liberal József Eötvös, n-a mai fost dez-
bătut.
În Transilvania, Dieta de la Sibiu (1863–1864) a fost aceea care a
adoptat legi referitoare la egalitatea în drepturi a naţiunii române şi la fo-
losirea „celor trei limbi naţionale” (maghiara, germana şi româna) în ad-
ministraţie. Maghiarii însă, care au vrut reîntoarcerea la legile din 1848,
au boicotat Dieta de la Sibiu şi n-au recunoscut hotărârile adoptate aici.
Parlamentul ungar întrunit din nou în decembrie 1865 a readus pe
ordinea de zi proiectul de lege a naţionalităţilor. Pe parcursul dezbateri-
lor, proiectul a suferit mai multe modificări. Cele mai aprige discuţii au
fost stârnite în jurul preambulului propus de Ferenc Deák, care stipula
caracterul unitar şi indivizibil al naţiunii politice maghiare, din care
9
140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est
fac parte toţi cetăţenii ţării. Cel mai mare neajuns al legii a fost, însă, că
nu conţinea nicio prevedere pentru cazul în care nu nu era respectată.
Această lacună a lăsat cale liberă interpretărilor abuzive. Naţionalităţile
au înaintat şi ele un proiect de lege, care pornea de la drepturi colective.
Concepţia statului naţional excludea, însă, posibilitatea automiei naţio-
nalităţilor.
Până în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea au fost codificate
drepturile lingvistice şi culturale ale naţionalităţilor în Imperiu. În Aus-
tria principiul egalităţii în drepturi a naţionalităţilor a fost legiferat prin
Constituţia din decembrie 1867, fiind urmat de Legea naţionalităţilor
XLIV/1868 din Ungaria.
În ciuda mai multor neajunsuri, legea maghiară poate fi privită ca o
realizare semnificativă în epocă, o etapă importantă în codificarea drep-
turilor lingvistice şi a drepturilor naţionalităţilor în acest spaţiu multiet-
nic. Însă cele două poziţii – drepturi individuale versus drepturi colecti-
ve, respectiv autonomie – păreau ireconciliabile în 1868 şi chiar şi mai
târziu.
Cu ocazia împlinirii a 140 de la promulgarea primei legi a naţiona-
lităţilor din acest spaţiu, Institutul pentru Studierea Problemelor Mino-
rităţilor Naţionale (Cluj-Napoca), împreună cu Facultatea de Istorie şi
Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai” (Cluj-Napoca), Asociaţia Muzeului
Ardelean (Cluj-Napoca), Comitetul Academic din Cluj şi cu Etnikai–Nem-
zeti Kisebbségkutató Intézet (Budapesta) a organizat o conferinţă la Cluj-
Napoca, în perioada 11–12 decembrie 2008.
Pornind de la Legea naţionalităţilor din 1868, conferinţa s-a axat pe
următoarele arii tematice:
1. Trecerea în revistă a apariţiei şi evaluarea semnificaţiei legii naţi-
onalităţilor în spaţiul Europei Centrale şi de Est.
2. În ce măsură legile naţionalităţilor din Europa Centrală şi de Sud-
Est s-au articulat pe reglementările maghiare, respectiv care sunt
sursele proiectelor de lege şi a iniţiativelor de soluţionare din peri-
oadele următoare?
3. Ce soluţii s-au conturat atunci şi care sunt soluţiile preconizate
azi? Dacă şi în ce măsură s-a ajuns azi la depăşirea opoziţiilor fun-
damentale identificate în epocă?
4. În legislaţia actuală a Uniunii Europene se conturează iniţiativa
de a surprinde relaţiile dintre state şi minorităţile istorice într-un
cadru normativ cuprinzător.
10
Cuvânt introductiv
Conferinţa a dorit să ofere un cadru pentru analiza istorică, identi-

ficarea problemelor şi proiecţie în viitor. Aşadar şi-a asumat şi a sprijinit
trecerea în revistă a legislaţiei privind minorităţile – a actelor normati-
ve conturate în contextul relaţiilor dintre minoritate şi majoritate – din
multiplele perspective date de istoriografie, drept, sociologia dreptului,
ştiinţa politică şi politica actuală. Deci, pe lângă analiza istorică, confe-
rinţa a avut şi un alt scop, acela de integrare a problemei într-o perspec-
tivă de politică contemporană.
Organizatorii, respectiv coordonatorii acestui volum trebuie să re-
cunoască faptul că scopurile formulate de către conferinţă nu au fost
realizate pe deplin. Prezentările nu au acoperit în totalitate tematicile
propuse. Totuşi, conferinţa a reuşit să ofere un cadru ştiinţific comun
cercetătorilor şi cadrelor universitare române şi maghiare pentru a-şi
prezenta rezultatele de cercetare şi pentru a deschide un dialog pe aceas-
tă temă.
Volumul de faţă publică textul a 21 de comunicări din cele 27 prezen-
tate la conferinţa din decembrie 2008. Structura, metodologia de lucru şi
concepţiile studiilor diferă câteodată în mod semnificativ, fapt care arată
starea actuală a cercetărilor, dar confirmă şi necesitatea continuării în-
cercărilor de a găsi modalităţi de dialog între diferitele discipline şi între
cercetătorii de naţionalităţi diferite.
Attila GIDÓ – István HORVÁTH – Judit PÁL
11
12
Legea naţionalităţilor din 1868 şi consecinţele ei
Gábor GÁNGÓ
Legea naţionalităţilor din 1868 şi

consecinţele ei
Una dintre dificultăţile majore – nerezolvate până astăzi – ale legife-
rării în probleme de natură naţională sau etnică o constituie caracterul
neclarificat al conceptului de stat naţional maghiar. În consecinţă, în legis-
laţia (şi în gândirea publică) maghiară nu există nici până astăzi un punct
de vedere unitar asupra naturii cadrului politic în care naţionalităţile/mi-
norităţile trebuie să deţină drepturi speciale individuale sau colective.
Ferenc Deák, cel care a dat forma finală a Legii nr. XLIV din 1868, a
căutat fundamentarea politică a Legii naţionalităţilor în lipsa instituţiei
statului naţional. În noiembrie 1868, odată cu dezbaterile propunerilor
de lege privind naţionalităţile, s-au formulat trei concepţii concurente.
Conform aşa-numitei propuneri minoritare, înaintată de către deputa-
ţii naţionalităţilor, ar fi fost dezirabil ca „populaţiilor” din Ungaria „să li
se garanteze, prin lege fundamentală, egalitatea politică în drepturi în
privinţa naţionalităţii lor şi a limbii” (Kemény 1952: 5). Propunerea le nu-
mea pe cele mai numeroase şase „naţionalităţi regnicolare” şi revendica
pentru acestea, prin „reîntregirea” comitatelor pe criteriul naţionalităţii,
o anumită autonomie colectivă. Deputatul român în Parlamentul Unga-
riei, Sándor Mocsonyi, a enunţat următoarele în dezbaterea propunerii
de lege din 24 noiembrie 1868: ideea modernă a naţionalităţii nu este
interpretabilă fără ideea de suveranitate a poporului şi cea de egalitate
admise în cadrul statului naţional (Kemény 1952: 134).
Ministrul cultelor şi al educaţiei publice, József Eötvös – care era vi-
zat în dezbatere ca cel ce a formulat celălalt proiect de lege, cel înaintat
de Comitetul central, respectiv ca expert în problema naţionalităţilor – a
respins, în răspunsul său, propunerea minoritară. Conform argumen-
13
taţiei sale (care se baza pe o interpretare tendenţioasă a propriilor sale

investigaţii aprofundate), aceasta din urmă este contrară stării actuale
a civilizaţiei, deoarece propunerea prezervă acea diversitate a naţionali-
tăţilor care – în opinia lui – este pe cale de dispariţie peste tot în Europa
(Kemény 1952: 140–141). Principala obiecţie a lui Eötvös a fost aceea că
adiministraţia publică bazată pe comitatele reîntregite împiedică asimi-
larea.
Propunerea Comitetului central a evitat să facă referire la mediul
specific al politicii maghiare, acesta din urmă servind ca domeniu de in-
terpretare pentru problema naţionalităţilor. Pentru a rezolva problema
naţionalităţilor din Ungaria, propunerea s-a axat pe logica problemelor
naţionalităţilor din întregul Imperiu. Textul propunerii de lege a conside-
rat de la sine înţeles faptul că limba oficială era maghiara; iar proiectul a
considerat statul ca fiind identic cu „guvernul de stat”. Faptul că termi-
nologia Eötvös-iană, care se referea la „guvernul de stat”, s-a păstrat în
părţile revizuite de către Deák, ale textului de lege (în pofida limbajului
diferit din introducere, respectiv din primele trei aliniate) a condus la o
anumită contradicţie internă în Legea nr. XLIV din anul 1868.
Limba Guvernului este limba de stat: dar şi alte limbi „sunt la modă”
încă în ţară (Kemény 1952: 107). Propunerea lui Eötvös s-a fundamentat
pe egalizarea în drepturi (Gleichberechtigung) a naţionalităţilor, precum
Constituţia de la Olmütz sau paragraful 19 al Constituţiei austriece din
1867. În acest sens se afirma în proiect „acea egalitate în drepturi” de
care „se bucură, fără dinstincţie, în materie de drepturi politice şi civile,
cetăţenii de orice naţionalitate ai Ungariei”.
Acesta a fost momentul în care a intervenit Ferenc Deák, acesta
având un răspuns elaborat în mod specific în ceea ce priveşte proble-
ma naturii instituţiei politice faţă de care trebuie interpretate drepturile
incluse în lege ale naţionalităţilor (în primul rând: dreptul de folosire a
limbii), aducând astfel în discuţie o direcţie nouă – al cărei efect ţine până
astăzi. În luarea sa de cuvânt din 24 noiembrie 1868, el a neglijat în to-
talitate propunerea minorităţilor, afirmând în schimb următoarele des-
pre propunerea Comitetului central: „În foarte multe puncte corespunde
concepţiei mele, dar nu corespunde cu aceasta în ce priveşte împărţirea
textelor şi desfăşurarea logică a structurii”. Conform ordinii „logice” (adi-
că: referitoare la dezvoltarea principiilor), pe care el a considerat-o dezi-
rabilă, a ridicat la rang de lege principiul fundamental – disputat până
astăzi – al „naţiunii politice unice”. Aşa cum se afirmă în sintagma bine-
14
cunoscută din introducerea legii: „Toţi cetăţenii Ungariei, conform, între

altele, principiilor de bază ale Constituţiei, constituie naţiunea maghiară
indivizibilă, unitară; căreia orice cetăţean al patriei, aparţinând orică-
rei naţionalităţi, îi este membru cu drepturi egale.” József Eötvös nu şi-a
apărat punctul de vedere. A acceptat în totalitate propunerea lui Deák,
ca fiind „corespunzătoare, în principiu, cu propunerea majorităţii Comi-
tetului central”.
Prin această concepţie Deák nu luase apărarea naţionalismului de
stat, ci conceptului de comunitate politică maghiară, pe care l-a aşezat în
locul statului naţiune. Intenţiona, în primul rând, să protejeze acest con-
cept al comunităţii şi nu să reprime revendicările naţionalităţilor. Totuşi,
prin faptul că Legea nr. XLIV din 1868, a redus problema naţionalităţilor
la o problemă lingvistică şi n-a interpretat existenţa naţional-minoritară
în totalitatea ei, a blocat drumul spre ascensiune culturală a naţiona-
lităţilor non-maghiare. Károly Keleti, statisticianul-ideolog de frunte al
epocii, a neglijat ulterior analizele complexe ale maestrului său, József
Eötvös, spunând: „Publicul larg nu iscodeşte, mai mult, nici nu se-ndoieş-
te de faptul că limba determină inclusiv naţionalitatea, nu este preocupat
de acele lupte grele ale răposatului nostru Eötvös, cu preţul cărora voia
să definească conceptul naţionalităţii” (Keleti 1882: 10). Károly Keleti s-a
oprit până la urmă la idealul statului care este maghiar şi care este sus-
ţinut de către intelectuali şi de către cultură. Această concepţie nici nu
putea fi interesată în emanciparea naţionalităţilor (Keleti 1882: 28).
Dezideratul existenţei comunităţii politice maghiare a fost principiul
de bază al concepţiei politice a lui Ferenc Deák, pe care l-a elaborat ţinând
cont de realitatea lipsei suveranităţii statului maghiar. Prin constituirea
principiului comunităţii politice ca punct de referinţă principal, Deák şi-a
propus un obiectiv dublu. A luat, pe de o parte, apărarea acestei comuni-
tăţi politice – împotriva punerii la îndoială a existenţei sale; iar pe de altă
parte, în anumite conflicte interne, a acţionat prin menţinerea acestei
măsuri absolute. În primul caz, teza comunităţii politice este un ideal,
altfel spus o normă ideală, constituită. În al doilea caz, existenţa comuni-
tăţii politice este un principiu care poate fi impecabil, dar şi defectuos sau
chiar incorect. Este un principiu de bază deoarece nu ne întrebăm asupra
temeiului sau a justificării existenţei lui (Kónyi 1889: 2).
Corpus Juris (corpul de legi, legile), independenţă, constituţie stră-
veche, continuitate în drept, naţionalitate politică – toate acestea sunt
denumiri, în contexte diferite, ale unuia şi aceluiaşi lucru: comunitatea
15
politică. Dar în vocabularul de dinainte de 1848 al lui Deák, cuvântul

„independenţă” nu trebuie luat, fireşte, în sensul că naţiunea maghiară
(eventual chiar statul naţional) ar fi o instituţie independentă (suverană),
ci în sensul că comunitatea politică este „independentă”, ceea ce echiva-
lează pur şi simplu cu faptul că există, subzistă şi că îşi constituie ea însăşi
intituţiile, regulile constrângerii şi cele ale supunerii. Nu există comuni-
tate politică „dependentă”: aceasta ar fi deja o altă comunitate politică.
Acest principiu poate fi urmărit şi în terminologia legată de constitu-
ţia maghiară străveche. Meditând asupra dezvoltării de după capitularea
de la Világos [Şiria] în 1849 – şi considerând ca temei juridic Pragmatica
Sanctio, promulgată în 1723, care declara, printre altele, independenţa,
bazată pe stări, a Ungariei şi menţinerea Constituţiei bazate pe stări şi a
privilegiilor nobilimii – atât József Eötvös, Ágoston Trefort, cât şi anumiţi
conservatori au depus efort pentru rezolvarea problemei dacă Ungaria a
încheiat contractul cu landurile ereditare austriece sau cu casa domni-
toare. Interpretarea deákiană a Pragmatica Sanctio în problema părţii
contractante austriece este aceeaşi cu cea a gânditorilor şi a publiciştilor
menţionaţi. Pe de altă parte, însă, întrebarea – Care este formaţiunea po-
litică cu care casa domnitoare a încheiat contractul? – a fost formulată
doar de Deák. Răspunsul lui a fost următorul: nu ţările Coroanei ungare,
nu vreo instituţie delimitată geografic, care poate fi pusă (sau nu) la ace-
laşi nivel cu alte unităţi interpretate teritorial, respectiv cu landurile ere-
ditare. În opinia lui Deák, Ungaria a solicitat să fie tratată diferit nu doar
pentru că ar fi o regiune care trebuie guvernată în mod diferit (în sensul
Legii nr. X din anul 1790), ci înainte de toate pentru că este o instituţie cu un
caracter cu totul diferit! Din această perspectivă devine clar motivul pentru
care a fost inacceptabilă, în interpretarea lui, chiar şi o autonomie teritori-
ală cu o administraţie în limba maternă, aceasta din urmă fiind concepută
într-un sens cât se poate de larg, în manieră liberală (o rectificare, la nivelul
administraţiei publice, a temeiului juridic din 1847) – pentru că aceasta ar fi
negat existenţa uneia dintre părţile contractante. Este clar, pe baza acestei
dispute, care a fost pentru Deák – în dezbaterea Legii naţionalităţilor – miza
modificării propunerii Comitetului central, formulate de către Eötvös.
În manifestările lui Deák din perioada Compromisului austro-ungar
– inclusiv în partea introductivă a Legii naţionalităţilor din 1868 – de-
numirea acestei comunităţi devine aceea de „naţionalitate politică” sau
„naţiune politică”. Acest limbaj a lăsat loc, deja în epoca respectivă (dar
şi ulterior) anumitor interpretări greşite. Deák vorbeşte despre naţiune
16
ca despre o comunitate politică, dar nu explicitează sensul acesteia din

urmă. Deák a inclus în comunitatea politică maghiară şi populaţia vor-
bitoare de alte limbi decât maghiara şi a menţinut posibilitatea ca naţi-
onalităţile să dispună de o identitate culturală aparte. El chiar a afirmat
această idee, pe 23 ianuarie 1873, în disputa din jurul întemeierii gim-
naziului sârb din Novi Sad: „Există totuşi acel drept al fiecărei naţionali-
tăţi, chiar dacă nu constituie naţiune politică, de a i se oferi o modalitate
pentru a-şi creşte şi forma copiii” (Kónyi 1898: 339). Pentru Deák, toate
acestea nu puteau constitui – fiind vorba despre un principiu – obiectul
unei dispute şi nici nu necesitau explicaţii suplimentare: „Nu afirm că
noi hotărâm acum că toţi locuitorii Ungariei constituie o singură naţiune
politică, ci mă refer la aceasta […] ca la un fapt real” (Kónyi 1898: 103).
Rezultă din cele spuse că în cazul Legii nr. XLIV din 1868, întrebarea
principală nu este aceea dacă a fost „liberală” (deci dacă a extins înde-
ajuns de mult drepturile) sau dacă a „asuprit” naţionalităţile non-ma-
ghiare. În conceptul „o singură naţionalitate politică” accentul cade pe
cuvântul „politică”, nu pe „naţionalitate”. Conceptul de comunitate poli-
tică, deşi are tangenţe cu statul naţional, nu are însă nimic de-a face, în
sensul lui original, cu sentimentele, reprezentările aparţinând naţiona-
lismului. În accepţiunea lui Deák, „naţiunea politică” are menirea de a
înlocui instituţia statului naţional. Faptul că, bunăoară, contemporanii
– familiarizaţi cu curentele de idei dominante ale epocii -, în momentul
disputelor parlamentare, transferaseră deja această expresie în câmpul
opoziţiei semantice „naţionalism cultural - naţionalism de stat” este o cu
totul altă problemă.
Cel care a elaborat conceptul „o singură naţiune politică” nu a fost,
deci, în accepţiunea termenului din secolul al XIX-lea, un politician na-
ţionalist. Conceptul de naţiune, în sensul de comunitate lingvistică sau
culturală, n-a jucat vreun rol în politica lui – când se referea la maghiari
sau la alte naţionalităţi. Prin conceptul de naţiune, Deák nu înţelege nici
comunitate de sentimente, nici una administrativă, ci se gândeşte doar
la drepturile politice şi la extinderea acestora.
Deák subapreciează istoria naţională – n-are nevoie, în politica lui, de
prezenţa consolidatoare a miturilor etnogenezei sau ale trecutului eroic.
El diferă prin aceasta într-o manieră frapantă de contemporanii lui libe-
rali. Pentru el istoria este Corpus Juris-ul. El avea o părere dispreţuitoare
despre tot ceea ce au păstrat anuarele din trecut. A fost neîncrezător faţă
de sistemul naţional de exprimare: pesemne că văzuse clar că instituţiile
17
politice moderne ale Europei de Est (printre ele şi noile forme de legitima-
re) provin toate din idealul statului naţional. În ataşamentul lui faţă de
concepţia clasică a comunităţii politice nu este vorba doar despre faptul
că poate a crezut că Ungaria este „lipsită de maturitatea” necesară su-
veranităţii populare, ci şi despre faptul că idealul suveranităţii populare
este într-o conexiune strânsă cu statul naţional omogen. Invocarea, de
către Deák, a morţii naţiunii („dacă pierim pentru păcatele seculare, să
pierim pentru ratările seculare”) poate fi interpretată, la rândul ei, doar
în sensul morţii comunităţii politice (Sándor 1992: 66). Era problematic
însă a lua în considerare, în mod lucid, dispariţia naţiunii lingvistico-cul-
turale.
Acesta este conceptul de comunitate politică pe care Ferenc Deák,
şi în general epoca Compromisului, l-a lăsat moştenire posterităţii. Con-
tradicţia internă insurmontabilă a concepţiei lui Deák – dacă în ea s-ar
fi văzut, în manieră englezească, doar imperfecţiunea natural umană a
instituţiilor politice – n-ar fi putut împiedica impunerea treptată a senti-
mentului democratic şi a egalităţii politice în Ungaria din perioada dua-
lismului. Această posibilitate a fost lăsată deschisă de Legea învăţămân-
tului şi de Legea naţionalităţilor din 1868.
Ţine de responsabilitatea cursului politic instaurat după turnura din
1875, că din concepţia comunităţii a lui Deák s-au accentuat, într-o ma-
nieră fatală, trăsăturile care trimiteau spre naţionalismul de stat.
Parlamentele care au urmat după prăbuşirea Ungariei din perioada
dualismului şi după Primul Război Mondial au încercat, în contexte po-
litico-istorice mereu schimbătoare, să definească întemeierea definitivă
a comunităţii politice, dar n-au ajuns niciodată la intuiţia că naţiunea,
luată ca şi comunitate politică democratică, ar putea să fie baza statu-
lui naţional maghiar. Secţiunea 2 a Legii I din anul 1920 desemna sursa
legitimităţii în Consiliul Naţional: „Consiliul Naţional se declară repre-
zentant legal al suveranităţii statale maghiare, având inclusiv dreptul,
conform constituţiei noastre, de a dispune de modalităţile subsecvente
ale exercitării puterii de stat”. Această lege este fidelă spiritului deákian,
prin urmare rămâne la principiul întemeierii feudale a comunităţii politi-
ce inclusiv prin faptul că trimite, şi ea, la Constituţia inexistentă în formă
codificată, dispunând doar de o autoritate istorică.
Conform Legii XX din 1949, al doilea alineat al primei secţiuni din
capitolul I al Constituţiei: „În Republica Populară Ungară toată puterea
aparţine poporului muncitor”. După această concepţie nominală şi apa-
18
rentă a suverenităţii populare din perioada „socialismului existent”, Le-

gea XXI din 1989 a fost aceea care a căutat o interpretare a conceptelor
de suverenitate, legitimitate şi comunitate politică care să fie conformă
organizării civile democratice a statului. Această lege declară: „În Re-
publica Ungară toată puterea aparţine poporului, care exercită suvera-
nitatea poporului prin reprezentanţii săi aleşi, respectiv în mod direct”
[2§ (2)]. Acesta a fost momentul în care elaborarea normelor juridice din
Ungaria a ajuns – cu o întârziere de aproape două secole faţă de modelul
francez – la declararea suveranităţii populare. „Poporul”, în calitate de
popor constituitor al statului (asemănător populus-ului roman) sau ca
sursa suverenităţii populare, rămâne însă nedefinit, neexplicitat, ceea
ce ar fi indispensabil, deoarece acest concept în semnificaţia lui nu s-a
încetăţenit în discursul politic maghiar.1 Fără a menţiona cuvântul „naţi-
une”, Legea XXI din 1989 spune următoarele – în alineatul 3 al secţiunii
6 – despre maghiarii de peste hotare: „Republica Ungară se simte respon-
sabilă pentru soarta maghiarilor care trăiesc peste hotare şi înlesneşte
ocrotirea relaţiilor lor cu Ungaria.”
Legile adoptate după schimbarea de regim, cu privire la situaţia naţi-
onalităţilor, evidenţiează configurarea conceptului de naţiune, presupo-
ziţiile în schimbare din spatele legiferării. Legea LXXVII din 1993 privind
Drepturile minorităţilor naţionale şi etnice nu se confruntă cu problema sta-
tului naţional. Întrucât, conform intenţiilor sale, legea continuă „tradiţiile
şi valorile cele mai nobile ale istoriei maghiare”, eludează în acelaşi timp
şi raportarea la trecut a problemei. Drepturile „minorităţilor naţionale şi
etnice” sunt definite în opoziţie cu „naţiunea majoritară”, şi din moment
ce se vorbeşte despre „interesele existenţiale comune ale minorităţilor şi
ale naţiunii maghiare”, rezultă o poziţie potrivit căreia minorităţile nu
aparţin naţiunii maghiare. În continuare, introducerea (preambulul) Le-
gii LXXVII pune problema, fără a menţiona întregul, la nivelul părţilor,
la nivelurile inferioare de administraţiei, în măsura în care declară acel
principiu fără îndoială binevenit, conform căruia „Parlamentul conside-
ră înfiinţarea, activitatea autoguvernărilor minorităţilor şi autonomia
culturală, care se realizează prin acestea, ca fiind una dintre condiţiile de
bază ale exercitării specifice a drepturilor minorităţilor.”
1 De altfel, Sándor Mocsonyi este acea persoană care, în discuţia despre Legea naţiona-
lităţilor, s-a referit la popor în sensul de „populus” – cu intenţia de a orienta limbajul
folosit în direcţia aceasta.
19
Legea despre Promulgarea Convenţiei-cadru pentru Protecţia Minorită-

ţilor Naţionale a Consiliului Europei, din 1 februarie 1995, de la Strasbourg,
contravine în mod evident textului şi concepţiei Legii naţionalităţii din
1993. Sensul cuvântului „national” din expresia national minorities, folo-
sit în Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a Consi-
liului Europei, este următorul: „aparţinând unui stat naţional”. Conven-
ţia presupune deci că Europa, căreia îi recomandă o lege unitară, este
compusă în mod identic din state naţionale. În cadrul statelor naţionale
există minorităţi, care îşi pot exercita anumite drepturi independent de
eventuala ţară-mamă şi – mai mult – de orice context internaţional. Con-
venţia de la Strasbourg nu defineşte minoritatea, deoarece oferă o soluţie
care rezistă atât în contextul variaţiei definiţiilor, cât şi în cazul modifi-
cării raporturilor numerice. Trebuie adăugat însă faptul că în Legea ma-
ghiară a minorităţilor este vorba despre minorităţi „etnice şi naţionale”,
deoarece aceasta nu utilizează în acelaşi sens cuvântul „naţional”. Legea
LXXVII din 1993 reflectă o lume a minorităţilor ataşate de identitatea lor,
ameninţate în existenţa lor.
Aceeaşi confruntare cu conceptul nedefinit al statului naţional ma-
ghiar se poate observa şi în textul aşa-numitelor „Legi ale facilităţilor”.
Legea LXII din 2001 privind maghiarii din ţările învecinate revine în pre-
ambul la vocabularul deákian, atunci când declară că legea este necesară
„pentru a garanta apartenenţa maghiarilor din statele învecinate la na-
ţiunea unitară maghiară, afirmarea lor pe pământul lor natal, conştiinţa
identităţii lor naţionale.” În Legea de modificare LVII din 2003, s-a omis
expresia referitoare la „apartenenţa la naţiunea unitară maghiară”, fără
să fie substituită cu un concept diferit al naţiunii. Niciuna dintre legile
facilităţilor n-a găsit un argument juridic în favoarea preocupării pentru
maghiarimea de peste hotare, ci amândouă trimit la argumentul, stabilit
în Constituţia modificată, al responsabilităţii morale.
Formarea Uniunii Europene a fost, inclusiv în faza realizării ei efecti-
ve, un proces de mai multe decenii, la care Ungaria participă de douăzeci
de ani. În această perioadă, ideea paneuropeană, precum şi comunitatea
concretă însăşi s-au schimbat în mod semnificativ. Situaţia actuală – din
punctul de vedere al subiectului nostru – se caracterizează îndeosebi
prin trei trăsături. Statul naţiune, ca instituţie politică, a fost păstrat în
Europa fără alternativă. În cadrul statelor naţiune luate individual sau
dincolo de graniţele acestora, legăturile comunitare primordiale (ante-
rioare, primare) şi mişcările care doresc afirmarea acestora se amplifică
20
din nou. Egalitatea, în sensul filosofiei politice a egalităţii de şanse şi a

echităţii – ca contrapondere la conceptul de libertate al individualismu-
lui clasic – se afirmă din ce în ce mai accentuat în practică. Acesta este
cadrul în care este posibil şi trebuie să se ofere un răspuns politic orientat
spre viitor la păstrarea şi bunăstarea – din toate punctele de vedere – nu
numai a minorităţilor, dar şi a naţiunii maghiare ca şi comunitate cultu-
rală-etnică-lingvistică.
Bibliografie
KELETI Károly
1882 A nemzetiségi viszonyok Magyarországon az 1880. évi népszámlálás
alapján. MTA, Budapest.
KEMÉNY G. Gábor (ed.)
1892 Iratok a nemzetiségi kérdés történetéhez Magyarországon a dualizmus
korában. I. 1867–1892. Tankönyvkiadó, Budapest.
KÓNYI Manó (ed.)
1889 Deák Ferencz Beszédei 1861–1866. III., Franklin, Budapest.
1898 Deák Ferencz Beszédei 1868–1873. VI., Franklin, Budapest.
SÁNDOR Pál (ed.)
1992 Deák Ferenc Kiadatlan leveleiből. MTT, Budapest.
21
22
Antecedentele din Austria ale Legii naţionalităţilor din 1868
Ágnes DEÁK
Antecedentele din Austria ale

Legii naţionalităţilor din 1868
Istoriografia maghiară a făcut deja multe cercetări în legătură cu
programele formulate la diferite date de către mişcările maghiare şi ne-
maghiare de pe teritoriul Ungariei. Cercetările comparatiste însă – în afa-
ră de unele excepţii – au omis în general un punct de vedere, şi anume
că elitele politice naţionale din Ungaria, în cadrul mai larg al Imperiului,
au fost supuse unor influenţe susţinătoare şi/sau descurajatoare veni-
te din „cealaltă jumătate” a Imperiului, îndeosebi din centrul acestuia
(acest punct de vedere a fost pus în evidenţă de Katus 1993: 100 şi de Péter
1998: 266). După cum se ştie, Legea naţionalităţilor din 1868 a considerat
ca punct central utilizarea limbilor. Liberalii maghiari au crezut că solu-
ţionarea conflictelor dintre naţionalităţi ar fi posibilă prin reglementarea
utilizării limbilor vorbite în Ungaria în administraţie, în învăţământ, în
viaţa cultelor şi în general la nivelul sferei publice. Prin urmare, merită să
trecem în revistă încercările Austriei de a reglementa utilizarea limbilor,
în ultimele două decenii care au precedat elaborarea acestei legi.
I. În cercurile guvernamentale de la Viena a apărut încă din vara

anului 1848 un proiect de lege a limbilor destinat întregii Austrii,1 mai
târziu însă factorii decizionali din Viena au hotărât că această chestiune
nu poate fi reglementată în mod unitar, din cauza situaţiilor atât de dife-
rite din provinciile Coroanei.
1 Nota Ministerului Justiţiei, Viena, 7 februarie 1852, Österreichisches Staatsarchiv,

Allgemeine Verwaltungsarchiv (=AVA), Min. des Innern, Präsidiale, Kt. 70, Sprache
1848–1869. 1041/1852.
23
În primăvara anului 1849, noul guvern condus de către prinţul Fe-

lix zu Schwarzenberg îşi limitase deja la Ungaria proiectele cu privire la
acest domeniu. În aprilie, Alexander Bach – pe atunci ministru al justi-
ţiei – a fost mandatat să pregătească o propunere cuprinzătoare având
ca obiectiv primordial „abolirea supremaţiei limbii maghiare în Ungaria,
care este în contradicţie cu egalitatea în drepturi a naţionalităţilor, eli-
berarea diferitelor naţionalităţi de restricţiile […] de până acum în şcoli
şi în administraţie, dar cu acordarea atenţiei cuvenite folosirii limbilor la
tribunale, precum şi districtelor cu populaţie mixtă” (Procesul verbal al
şedinţei Consiliului de Miniştri din 10 aprilie 1849. Kletečka 2002: 216).
Propunerea însă nu a fost redactată, astfel încât chestiunea nu a mai fost
discutată într-o perspectivă globală nici de către Consiliul de Miniştri,
nici de către Consiliul Imperial constituit în 1850. În calitatea sa de mi-
nistru interimar al internelor, Bach a adresat conducătorilor provinciilor,
la 15 august 1849, o circulară în care – referindu-se la paragraful perti-
nent al Constituţiei octroiate din 4 martie 1849 – a declarat că funcţiona-
rii care activează în zone locuite de mai multe naţionalităţi au datoria de
a promova principiul egalităţii naţionale şi de a cunoaşte limbile vorbite
în zona respectivă (Stourzh 1980: 994). Directivele concrete în chestiunea
limbilor au fost însă emise de către comandanţii militari superiori, prin-
ţul Alfred zu Windischgrätz, iar mai târziu baronul Julius von Haynau.
Aceste dispoziţii reglementau în primul rând limba folosită în contactul
între administraţia de stat şi cetăţeni, respectiv comune, stipulându-se
că în aceste cazuri trebuie folosită limba acestora din urmă.2 Ordinul
lui Haynau din octombrie 1849, cu privire la organizarea administrati-
vă provizorie a Ungariei, a completat cele de mai sus cu o dispoziţie po-
trivit căreia orice „constrângere lingvistică” trebuie înlăturată din viaţa
religioasă şi din educaţia şcolară. În acelaşi timp, a precizat că prefecţii
districtelor sunt obligaţi să folosească limba germană atât între ei, cât şi
în relaţiile cu orice altă autoritate civilă, coordonată sau supraordonată
lor, cu toate autorităţile militare şi cele civile din afara Ungariei.3 Cu toate
că acest ordin nu a reglementat limba internă a administraţiei la nivel de
district, judeţ sau plasă, în practica primelor luni a fost aplicat principiul
2 Sammlung der für Ungarn erlassenen Allerhöchsten Manifeste. 1. Heft. Buda, 1849, Nr.
58.; raportul lui Windischgrätz către Schwarzenberg, Buda, 30 martie 1849, Österrei-
chisches Staatsarchiv, Haus-, Hof- und Staatsarchiv (=HHStA), Kab. Kanzlei, Geheim
akten, Schwarzenberg Nachlass, Fasc. VII. Nr. 495.
3 Sammlung, 2. Heft. Buda, 1850, Nr. 128.
24
de a păstra sau de a introduce în administraţie – cel puţin temporar şi în

măsura posibilităţilor – limba grupării naţionale care este majoritară în
unitatea administrativă respectivă. Bach însă a preconizat încă din 27
septembrie 1849, în cadrul propunerii sale referitoare la administraţia
ungară, că – în timp ce în contactele exterioare limba cetăţenilor trebuie
folosită in extenso – limba germană trebuie să devină în viitor limba in-
ternă a tuturor organelor din administraţie.4
Patenta din noiembrie 1849, care a stabilit organizarea provizorie a
judecătoriilor în Ungaria, nu conţine niciun fel de reglementare referitoa-
re la uzul limbilor.5 Consiliul de Miniştri a discutat în primăvara anului
1850 despre limba utilizată în judecătoriile provinciilor estice ale Impe-
riului. S-a hotărât că în această chestiune nu se va emite o patentă impe-
rială, ea fiind reglementată doar prin ordin ministerial şi în mod exclusiv
în acele provincii unde există mai multe limbi regionale, fiind necesară
o reglementare separată (Şedinţa Consiliului de Miniştri din 25–26 mar-
tie 1850. Kletečka 2005: 251–252, 257; v. Walter 1964: 418–419). Limba
părţilor a fost indicată şi în acest caz ca limbă de contact, însă nu exista
un consens asupra determinării „limbilor de contact” sau „exterioare”
la nivel de district sau de judeţ. Diferenţele de opinii pot fi observate şi în
privinţa limbii interne a administraţiei: baronul Karl Geringer, comisar
imperial al afacerilor civile din Ungaria, vroia să prescrie limba maghia-
ră sau cea germană, separat pentru fiecare district, în schimb cavalerul
Anton Schmerling, ca ministru al justiţiei, dorea încă din acel moment
introducerea germanei în mod unitar. Emiterea dispoziţiilor a avansat
însă anevoios în întregul Imperiu: în octombrie 1852 a fost reglemen-
tată situaţia din Galiţia, printr-o dispoziţie administrativă internă,6 iar
4 Propunerea lui Bach adresată domnitorului, 27 septembrie 1849, HHStA, Kab. Kanz-
lei, Vorträge, MRZ 3484/1849.
5 Anunţul lui Haynau, Pesta, 10 noiembrie 1849. In: Landesgesetz- und Regierungsblatt
für das Kronland Ungarn, Nr. 1/1850.
6 Părţile puteau să-şi depună cererile în limbile germană, polonă sau ruteană (pentru
cea din urmă însă numai în varianta cu caractere latine); procesele verbale ale pro-
cedurilor orale, în cazul în care părţile nu cunoşteau limba germană, erau întocmite
în limba cererii; actele avocaţilor însă au fost primite doar dacă erau redactate în
germană. Examenele de judecător şi de avocat au fost susţinute, de asemenea, în ger-
mană; sentinţa, dacă acuzatul nu vorbea germana, era pronunţată în limba cererii.
În acest caz, partea în cauză putea să folosească şi altă limbă decât germana, procu-
rorul şi avocatul fiind însă obligaţi şi în acest caz să se exprime în germană, iar cel
din urmă trebuia să recapituleze cele spuse clientului său prin intermediul unui in-
terpret. Germana a devenit limba internă a administraţiei şi limba de corespondenţă
25
în februarie 1853, Conferinţa Miniştrilor a dezbătut principiile de bază

ale reglementării în Croaţia (cu privire la conflictele legate de limba ad-
ministraţiei în Croaţia în general, vezi: Hauptmann 1977: 95; Ivanišević
1984: 120–124; Gross 1987: 242).7 În Bucovina, chestiunea limbii nu a
fost reglementată niciodată prin ordin ministerial (oricum, atât în admi-
nistraţia internă, cât şi în contactele externe, limba germană a devenit
absolut dominantă)8 (v. procesul verbal al conferinţei ministeriale din 10
iulie 1852. Heindl 1975: 167, 274).
Bineînţeles, gestionarea treburilor administrative în limba germană
în toate sectoarele şi la toate nivelurile vieţii statului nu putea fi decât un
obiectiv pe termen lung, dată fiind lipsa condiţiilor esenţiale în Ungaria,
dar şi în celelalte provincii negermane ale imperiului. Ministrul justiţi-
ei, contele Ferenc Nádasdy, în opinia redactată în data de 24 februarie
1861 şi citită la conferinţa ministerială, a formulat strategia urmată de
guvernământul neoabsolutist în anii precedenţi: în anumite locuri ale
Imperiului încă nici nu se putea prevedea când va fi posibilă trecerea to-
tală la administraţia în limba germană. Cu toate acestea, „cu fermitate,
între servicii. Cu toate că în 1857 s-a exprimat pretenţia ca, în cazul în care acuzatul
şi avocatul nu vorbesc bine germana, şedinţa de deliberare să se desfăşoare în limba
acestora, această solicitare a fost respinsă. Adresa contelui Nádasdy către contele
Gołuchowski, Viena, 5 noiembrie 1859. AVA, Min. des Innern, Präsidiale, Sprache
1848–1869. 12 472/1859. Propunerea contelui Nádasdy cu rezumatul dezbaterii Con-
ferinţei Miniştrilor, 26 octombrie 1857. HHStA, Kab. Kanzl, Vorträge MCZ 4148/1857.
7 Limba internă a administraţiei este germana, cu excepţia oraşului Fiume, unde este
permisă folosirea italienei. Corespondenţa cu organele superioare ierarhic trebuie să
se desfăşoare în germană, tribunalele comitatelor putând utiliza în corespondenţa
lor atât germana, cât şi croata sau italiana. Funcţionarii care nu cunosc germana
beneficiază de o amânare de trei ani. Părţile şi avocaţii au dreptul să se adreseze
tribunalelor în una dintre aceste trei limbi, în acest caz procedura se va desfăşura
în aceeaşi limbă. În schimb, în a doua instanţă apare şi germana. Banul Jelačić a
încercat în zadar să se opună. Din octombrie 1854, germana a devenit limba internă
a administraţiei şi limba de corespondenţă la curtea banului şi la tribunalele de pri-
mă instanţă (excepţie făcând doar Fiume, unde a fost aprobată prelungirea utilizării
italienei). În mod provizoriu, cei care încă nu vorbeau bine germana putea folosi cro-
ata, ministrul având însă datoria de a prezenta trei ani mai târziu a nouă propune-
re vizând această problemă. Banul a fost însărcinat cu îndeplinirea, deşi publicarea
dispoziţiei a fost considerată inoportună, ea fiind adresată funcţionarilor doar sub
forma unei directive interne. Procesul verbal al Conferinţei Ministeriale din 5 februa-
rie 1853, propunerea ministrului justiţiei Krauß, 30 iulie 1854, HHStA, Kab. Kanzl,
Vorträge, MCZ. 2496/1854, Heindl 1975: 484.
8 Adresa contelui Nádasdy către contele Gołuchowski, Viena, 5 noiembrie 1859. AVA,
Min. des Innern, Präsidiale, Sprache 1848–1869. 12 472/1859.
26
înţelepciune şi răbdare, fără oprire, încet, dar fără a face paşi înapoi, tre-
buie să perseverăm în direcţia ţelului propus”. Principiul trebuie declarat
deschis – asumând chiar şi riscul că deocamdată nu se va realiza decât
pe hârtie –, stadiul actual al aplicării însă nu trebuie „făcut public”, ci
trebuie înfăptuit pe neobservate, prin munca măruntă a vieţii cotidiene.
În urma acesteia, nepoţii generaţiei actuale vor considera poate aceas-
tă operă măreaţă încheiată şi o vor considera un lucru natural.9 Tocmai
din această cauză, flexibilitatea şi diversitatea au constituit până la ca-
păt caracteristici esenţiale, strategice ale acestei politici lingvistice. Este
adevărat că unii dintre membrii conducerii Imperiului (Geringer în mai
1851, cu sprijinul lui Bach; ministrul justiţiei Nádasdy, susţinut de către
arhiducele Albert, guvernatorul militar şi politic al Ungariei, însă dez-
aprobat de Bach) au urgentat din când în când reglementarea centrală
– în primul rând în domeniul justiţiei –, deoarece decalajul creat între
administraţie şi justiţie, datorită politicii flexibilităţii şi a înaintării lente,
decentralizate, cu paşi mărunţi, putea să-i pună într-o situaţie neplăcută
pe funcţionarii locali.10 Totuşi, în decursul întregului deceniu au avut loc
doar reglementări ocazionale, de fiecare dată în legătură cu o plângere şi
în mod exclusiv sub forma unor directive administrative interne.
II. Nu este întâmplător că, în vara lui 1859, în momentul în care re-
prezentanţii cei mai proeminenţi ai sistemului de guvernare neoabso-
lutist au fost nevoiţi să se retragă, ultimul punct al programului care a
rezumat orientarea politică a noului guvernământ imperial – program
semnat de contele Johann Bernhard Rechberg und Rothenlöwen la 17
august 1859, ultimul punct fiind propus de către contele Agenor Gołu-
9 Există „în Imperiul Austriei unele principii care deocamdată sunt formulate doar la
modul general, care pot fi bine conturate pe hârtie, a căror aplicare practică însă nu
am declarat-o niciodată, ci doar, pur şi simplu, le înfăptuim – putem să ne exprimăm
aşa – încet, pe neobservate.” Procesul verbal al şedinţelor conferinţei ministeriale din
7 ianuarie, 21, 25 şi 28 februarie 1860. Malfèr 2003: 362, 453–468. Vezi şi adresele
lui Nádasdy către Gołuchowski, 5–6 ianuarie [1860] şi ciorna răspunsului lui Gołu-
chowski, 15 ianuarie 1860, AVA, Min. des Innern, Präsidiale, Sprache 1848–1869,
64/1860.
10 Raportul lui Geringer către Bach, Buda, 21 mai 1851, AVA Min. des Innern, Präsidiale,
4, 2654/1851.; proiectul de regulament al lui Nádasdy şi nota lui Nádasdy în atenţia
arhiducelui Albrecht, Viena, 4 martie 1858 (copie), adresa lui Nádasdy către Bach,
Viena, 18 mai 1858, şi ciorna scrisorii lui Bach către Nádasdy, Viena, 3 august 1858:
AVA, Min. des Innern, Präsidiale, Sprache 1848–1869. 4577/1858; adresa contelui Ná-
dasdy către Gołuchowski, Viena, 5 noiembrie 1859, AVA, Min. des Innern, Präsidiale,
Sprache 1848–1869. 12 472/1859.
27
chowski, noul ministru de interne – a semnalat necesitatea schimbării

orientării cu privire la politica lingvistică (Malfèr 2003: LXVI): „Limba
germană nu trebuie impusă populaţiei negermane, ci în orice problemă
legată de aceasta trebuie să se respecte cu scrupulozitate principiul de
bază după care, în măsura posibilităţilor, trebuie folosită limba care co-
respunde cel mai bine obiectivului practic în cazul respectiv.”11 În elabo-
rarea politicii lingvistice însă, un rol de o importanţă cel puţin egală cu
cea a lui Bach au avut ministrul justiţiei, Nádasdy, şi ministrul cultelor şi
educaţiei, contele Leo Thun, care, în schimb, au rămas în funcţie. Cu oca-
zia conferinţei ministeriale din 30–31 octombrie 1859, domnitorul a in-
dicat ca principiu de bază „necesităţile practice”, cu restricţia că în zonele
unde înrădăcinarea limbii germane a reuşit, aceasta să nu fie schimbată
cu o altă limbă (Procesul verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din
30–31 octombrie 1859. Malfèr 2003: 204). Nádasdy însă, la şedinţa con-
ferinţei ministeriale din 7 ianuarie 1860, a insistat în favoarea menţinerii
politicii de până atunci, în toate privinţele, prin urmare nu a considerat
necesar nicio reglementare generală, iar majoritatea miniştrilor s-au în-
clinat spre poziţia acestuia (Procesul verbal al şedinţelor conferinţei mi-
nisteriale din 7 ianuarie, 21, 25 şi 28 februarie 1860. Malfèr 2003: 362,
453–468).12 Şefii administraţiei regionale din Ungaria şi din Transilvania
au recomandat, de asemenea, ca situaţia să nu fie perturbată printr-o
reglementare separată.13
Punctul de vedere al lui Nádasdy a fost disputat de Thun şi de Gołu-
chowski. Ei considerau că germana era deja consolidată ca limbă oficială
în ţările coroanei germane (între care, „bineînţeles”, au inclus şi Boemia,
Moravia, Silezia şi provinciile locuite parţial de sloveni), aidoma limbii
11 Expunerea lui Rechberg, 17 august 1859, HHStA, Kab. Kanzl, Vorträge, 2964/1859, in:
Malfèr 2003: 515.
12 Vezi şi adresele lui Nádasdy către Gołuchowski, 5 şi 6 ianuarie [1860] precum şi cior-
na răspunsului lui Gołuchowski, 15 ianuarie 1860. AVA, Min. des Innern, Präsidiale,
Sprache 1848–1869. 64/1860.
13 Scrisoarea guvernatorului Transilvaniei, prinţul Lichtenstein, către Gołuchowski,
Sibiu, 8 februarie 1860 (în anexă: raporturile şefilor regionali din Transilvania), re-
zumat din raporturile preşedinţilor locotenenţelor regionale din Ungaria, intitulat
„Auszug aus den Relationen hinsichtlich der Sprachfrage”, scrisoarea arhiducelui Al-
brecht către Gołuchowski, Viena, 5 februarie 1860, AVA, Min. des Innern, Präsidiale,
Sprache 1848–1869. 850/1869. Scrisoarea generalului-locotenent Šokčević, guverna-
torul Voivodinei sârbeşti şi al Banatului timişean, către Gołuchowski, Timişoara, 3
ianuarie [1860], idem, 76/1860. Vezi opiniile detaliate în: Deák 2000: 321–324.
28
italiene în teritoriul Italiei de Nord, şi nu plănuiau nicio modificare. În

schimb, şi ei au fost de acord că este necesară o reglementare norma-
tivă şi cuprinzătoare a utilizării limbii oficiale în provinciile estice ale
Imperiului (Ungaria, Transilvania, Voivodina sârbească şi Banatul timi-
şean, Croaţia, Galiţia şi Bucovina). Ei au indicat ca punct de pornire al
reglementării compoziţia lingvistică a populaţiei teritoriilor în cauză.
Cu toate că Gołuchowski a evocat pe lângă acestea şi dreptul istoric al
limbii maghiare ca factor de luat în considerare (referindu-se la articolul
1844:2), Thun punea accentul doar pe necesităţile practice: în diferitele
funcţii trebuie folosită limba care se dovedeşte a fi cea mai eficientă. Din
această cauză, el nu a considerat oportun să se insiste asupra realizării
germanofoniei la nivelul autorităţilor de rang inferior, nici măcar în ca-
zul limbii interne a administraţiei. Faţă de aceasta, propunerea lui Gołu-
chowski din primele luni ale anului 1860 susţinea ca starea actuală să nu
fie deranjată în ceea ce priveşte administraţia internă, în schimb să fie
definite limbi „regionale” (Landessprache) pentru fiecare provincie, iar
în interiorul provinciilor publicul şi reprezentanţii juridici ai acestuia să
poată folosi oricare limbă indicată, fără a se stipula că limba de contact
poate fi numai limba clientului.
Gołuchowski dorea definirea următoarelor limbi naţionale – pe lân-
gă germană, pe care o considera de la sine înţeles limbă naţională pe tot
teritoriul:
a) Galiţia–Bucovina: în cele şapte districte vestice polona, în celelalte
polona şi ruteana;
b) districtul Pest-Buda: maghiara, slovaca, sârba;
c) districtul Kassa [Košice]: maghiara, slovaca, ruteana, româna;
d) districtul Pozsony [Bratislava]: maghiara, slovaca;
e) districtul Nagyvárad [Oradea]: maghiara, româna;
f) districtul Sopron: maghiara;
g) Transilvania: maghiara sau româna, diferenţiat pe districte;
h) Voivodina sârbească şi Banatul timişean: maghiara, sârba, româ-
na. (Aici nu a propus reglementare diferenţiată pe districte).
Majoritatea participanţilor la conferinţa ministerială însă nu consi-
derau încă reglementarea ca fiind oportună, astfel că decizia a fost amâ-
nată (Procesul verbal al şedinţelor conferinţei ministeriale din 7 ianua-
rie, 21, 25 şi 28 februarie 1860. Malfèr 2003: 467).
29
Nu s-a luat vreo decizie nici la următoarea şedinţă a conferinţei mi-

nisteriale care a abordat problemele Ungariei, în 30 martie 1860. De data
aceasta generalul-locotenent Lajos Benedek – desemnat ca moştenitorul
în funcţie al arhiducelui Albrecht – a fost cel care a urgentat reglementa-
rea normativă (Procesul verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din 30
martie 1860. Malfèr 2007: 97–98; v. Szabad 1967: 25–26). În final, încă-
păţânarea lui Gołuchowski a avut câştig de cauză. Pe la finele lunii iunie,
Nádasdy s-a dat şi el bătut, deşi s-au ivit anumite dubii asupra dreptului
ministerului de a lua decizii fără consultarea Consiliului Imperial Întărit
(Verstärkter Reichsrat), ştiind că aşa-numita „Comisie a celor douăzeci şi
unu” a Consiliului a purtat şi ea discuţii intense despre această chestiune.
În sfârşit, s-a hotărât că problema limbii nu este o chestiune imperială,
prin urmare conferinţa ministerială nu este abilitată să o reglementeze.
Uzul limbii în administraţie a fost discutat într-o succesiune rapidă în
Croaţia–Slavonia (23 iunie), în Voivodina sârbească şi Banatul timişean
şi în Galiţia (26 iunie), respectiv în Ungaria (14 iulie) (Procesul verbal al
şedinţelor conferinţei ministeriale din 23, 26 iunie, 14 iulie 1860. Malfèr
2007: 272–275, 277–279, 333–334; v. Berzeviczy 1932: 95–96).
În privinţa Galiţiei, Gołuchowski a decretat încă din decembrie 1859
folosirea în contactele exterioare ale administraţiei, pe lângă limba ger-
mană, a polonei şi rutenei (cea din urmă numai în varianta cu litere lati-
ne), cu extensie, de la începutul lui iulie 1860, şi asupra celorlalte autorităţi
ale statului. Acestea din urmă au fost obligate de asemenea să comunice
şi cu comunele în limbile naţionale respective. Din acest moment, alături
de limba germană, polona a fost calificată drept limbă naţională în cele
patru districte vestice, iar polona şi ruteana, în cele douăsprezece dis-
tricte din Est (instanţele de apel fiind obligate să-şi publice deciziile şi în
limba germană). În cursul disputelor din primăvara–vara anului 1860,
obiectul dezacordului a fost, în primul rând, dacă reglementarea privi-
toare la contactele exterioare poate fi aplicată şi la petiţiile avocaţilor în
cadrul procedurilor judiciare. Nádasdy a susţinut că petiţiile avocaţilor
trebuie să fie redactate numai în germană, deoarece în caz contrar – ar-
gumenta el –, avocaţii vor impune numaidecât polona şi în defavoarea
rutenei, iar maghiarii vor pretinde şi ei aceleaşi drepturi. (În martie, în
propria sa sferă de competenţă, a dispus ca, în cadrul procedurii orale, în
cazul unui acuzat polon petiţia avocatului sau a procurorului să fie pro-
nunţată în polonă sau în germană, iar în cazul unui acuzat rutean, nu-
mai în ruteană şi în polonă.) Domnitorul însă, care a participat la şedinţa
30
Consiliului de Miniştri de la sfârşitul lui iunie, a luat atitudine în favoarea

politicii concesiunilor şi a dispus să se stipuleze: în cazul unui reclamant
polon, petiţia avocatului să fie scrisă în germană sau polonă, iar în cazul
unui rutean, în limba ruteană sau germană.14
În ceea ce priveşte Croaţia, în decembrie 1859 – pe lângă autorizarea
folosirii limbii croate în contactele exterioare – Gołuchowski a ordonat
printr-o dispoziţie internă ca, pentru o perioadă de încercare de trei ani,
croata sau italiana să fie reintroduse ca limbi interne ale administraţi-
ei plaselor (Malfèr 2003: 454, 456). După asemenea antecedente a cerut
baronul Joseph Šokčević, banul Croaţiei, ca această ţară să beneficieze
de un tratament special, având în vedere meritele ei din 1848, precum
şi omogenitatea ei etnică, domeniul de aplicare a limbii croate în admi-
nistraţie urmând a fi extins în continuare. Cu toate că miniştrii nu au
fost de acord, în final domnitorul a autorizat folosirea croatei ca limbă
internă în administraţie şi la nivel judeţean şi în primă instanţă, cu pre-
cizarea că organele de nivel naţional trebuie să păstreze germana atât în
administraţia internă, cât şi în contactele cu alte organe administrative
şi judiciare. Bineînţeles, nici această dispoziţie nu a fost publicată (Adresa
domnitorului către banul Croaţiei şi procesul verbal al şedinţei conferin-
ţei ministeriale din 23 iunie 1860. Malfèr 2007: 272–275). Mai târziu, la
începutul lunii august, în urma plângerii banului, domnitorul a dispus
ca limba internă a administraţiei financiare judeţene să fie de asemenea
limba croată (Procesul verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din 2
august 1860. Malfèr 2007: 356–358).
În Voivodina, limba internă a administraţiei a rămas peste tot ger-
mana, în contactele exterioare însă au fost introduse sârba, maghiara şi
germana. În teritoriile locuite în exclusivitate de români sau croaţi, lim-
bile acestor două naţionalităţi au devenit şi ele limbi oficiale (Procesul
verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din 26 iunie 1860. Malfèr 2007:
277–278; Berzeviczy 1932: 96).
Problema uzului limbilor în administraţia din Transilvania nu a fost
abordată deloc de către conferinţa ministerială. Limba de administraţie
internă (şi, pe lângă aceasta, limba petiţiilor avocaţilor) a rămas şi aici
14 Dispoziţiile lui Gołuchowski şi ale lui Nádasdy, 20 decembrie 1859, 4 iulie 1860, res
pectiv 24 martie 1860, 9 iulie 1860, Fischel 1910: 119–124, 127–131; Procesul verbal al
şedinţei conferinţei ministeriale din 26 iunie 1860, Malfèr 2007: 278–281; Berzeviczy
1932: 96.
31
– ca şi în Voivodina – germana, în contactele exterioare fiind permisă fo-

losirea limbii naţionale recunoscute, respectiv a germanei, iar în cadrul
dezbaterilor penale, a limbii acuzatului (Berzeviczy 1932: 95).
În privinţa Ungariei, Gołuchowski a definit de pe acum limba naţio-
nală (limbile naţionale) pe comitate, în aşa fel încât limba unui grup etnic
care formează cel puţin 10% din populaţia locală să fie considerată limbă
oficială. Pe baza acestui considerent, maghiara a fost calificată drept lim-
bă oficială în toată ţara, alături de germană. În cazul limbilor română şi
ruteană a dispus utilizarea scrierii cu alfabetul latin. Utilizarea acestor
limbi a fost permisă şi avocaţilor. A precizat că serviciile administrative,
în contactul cu comunele, trebuie să folosească limba acestora. Regle-
mentarea nu a stipulat însă nimic în privinţa limbii interne a adminis-
traţiei de stat şi a localităţilor. Cu scopul de a proteja situaţia existentă, în
aceste cazuri a prevalat principiul tăcerii practice, decizia fiind amânată
până la transformarea organizaţiei comitatelor (Procesul verbal al şedin-
ţei conferinţei ministeriale din 14 iulie 1860. Malfèr 2007: 333).
În domeniul învăţământului, în vara anului 1859 fusese deja abrogat
acel ordin din 1854, care prevedea introducerea în câţiva ani în gimna-
ziile (liceele) Imperiului a învăţământului cvasitotal în limba germană
(în afara educaţiei religioase şi a limbii şi literaturii materne, cu excep-
ţia provinciilor Lombardia şi Veneţia) (ordinul lui Thun din 16 decembrie
1854 şi abrogarea lui, publicate în: Fischel 1910: 110–111, 116). În septem-
brie 1860 a fost pusă pe ordinea de zi repunerea în drepturi a polonei ca
limbă de învăţământ în gimnaziile din Galiţia, cel puţin în partea vestică
a provinciei, până la urmă însă reglementarea a devenit valabilă doar în
districtul Cracoviei (Procesul verbal al şedinţei conferinţei ministeriale
din 6 septembrie 1860. Malfèr 2007: 402–403). În provinciile vestice ale
Imperiului reglementarea s-a rezumat la confirmarea obligativităţii lim-
bii şi literaturii materne pentru elevii de gimnaziu de altă limbă maternă
decât germana, respectiv la recomandarea ca în provinciile locuite de
mai multe naţionalităţi elevii să înveţe şi limba celorlalţi (vezi, de exem-
plu, dispoziţia lui Thun adresată locotenenţei din Ştiria din 9 iunie 1860.
Fischel 1910: 126).
Guvernul imperial a discutat în august 1860 despre limba învăţămân-
tului în universităţile din Pesta şi din Cracovia. De data aceasta, Thun şi
Nádasdy au fost de acord că o pregătire aprofundată necesită germana
ca limbă de învăţământ, susţinerea utilizării mai extinse a maghiarei şi
a polonei fiind impusă doar de necesităţile politice. Până la urmă, însă,
32
conferinţa ministerială nu a luat nicio hotărâre (Procesul verbal al şedin-

ţelor conferinţei ministeriale din 9 august şi 6 septembrie 1860. Malfèr
2007: 370–372, 401–403). În schimb, a fost adoptată o decizie privind
învăţământul parţial în limba croată la Academia de Drept din Zagreb
(Procesul verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din 3 august 1860.
Malfèr 2007: 361–362).
Politica lingvistică a acestor luni este apreciată de către literatura
de specialitate din Austria ca o afirmare a „orientării pragmatice”, însă
– după cum am văzut – guvernul dorea să aplice punctele de vedere ale
eficacităţii doar restrâns între anumite limite geografice şi de conţinut
(Malfèr 2003: LXV). În ceea ce priveşte limba internă a administraţiei,
hotărâri importante au fost luate doar în Croaţia, în alte locuri tendinţa –
bine fortificată cu obiective politice – a fost păstrarea rezultatelor obţinu-
te în cadrul germanizării, deşi aceste rezultate au fost destul de eteroge-
ne în unele provincii estice. În schimb, nu a existat nicio îndoială asupra
faptului că, în provinciile occidentale, punctele de vedere ale eficacităţii
nu fac decât să consolideze situaţia de monopol a limbii germane, folosită
ca limbă administrativă externă şi internă, chiar şi în zonele locuite în
majoritate de populaţii negermane.
III. Abia la trei luni după hotărârile adoptate cu greu în vara lui 1860,
după lungi ezitări şi o şovăire debusolată, Francisc Iosif a făcut un pas
decisiv prin emiterea „Diplomei din octombrie”, ca urmare a acceptării
unei părţi din propunerile conservatorilor maghiari. Acest document a
redesenat din temelii sistemul instituţiilor politice din Imperiu, şi mai
ales din ţările Coroanei maghiare, ceea ce a instaurat o situaţie cu totul
nouă şi în domeniul lingvistic.
Guvernul de la Viena a recunoscut egalitatea în drepturi a naţionali-
tăţilor prin numeroase decrete oficiale. La deschiderea Consiliului Impe-
rial, în primăvara anului 1861, domnitorul s-a pronunţat şi el în favoarea
„egalităţii în drepturi a etniilor” (Discursul domnitorului la deschiderea
Reichsrat-ului din 1 mai 1861. Hugelmann 1934: 63). Acest principiu a
fost reintrodus între elementele programului de guvernare, dar nu ca
obiectiv strategic: pentru membrii guvernământului de la Viena, princi-
piul egalităţii în drepturi era doar un instrument adaptat la interesele ali-
aţilor, care se modificau în funcţie de schimbările orientării politice ale
domnitorului. Acest lucru nu e de mirare, deoarece declararea acestui
principiu ca principiu oficial de guvernare în ţările Coroanei maghiare
33
ar fi avut efecte politice nemijlocite asupra jumătăţii vestice a Imperiului,

unde disputele despre uzul limbilor şi aspiraţiile către autonomie au fost
de asemenea foarte active. Astfel, politica în acest domeniu, promova-
tă de către ministrul de stat numit în decembrie 1860, cavalerul Anton
Schmerling, a fost o politică a tergiversării, iar succesorul său, contele
Richard Belcredi, intrat în funcţii în vara lui 1865, nu a considerat nici el
această problemă ca o chestiune de suflet, deşi a fost mult mai receptiv
la revendicările venite din partea mişcărilor naţionale cu privire la folo-
sirea limbilor.
Documentele cabinetului anexate la Diploma din octombrie nu au
abordat sub nicio formă chestiunea lingvistică din provinciile vestice.
Cu toate acestea, au început transformări lente în ceea ce priveşte limba
de contact între diferitele foruri administrative. Concesiile acordate pro-
vinciilor estice au avut loc şi în acele provincii occidentale unde trăiau
laolaltă mai multe naţionalităţi: în Boemia, Moravia şi în zonele locuite
de sloveni, comunicarea cu autorităţile statului în limba proprie a cetă-
ţenilor şi a comunelor a devenit posibilă în mod oficial. Însă paşii decisivi
în acest domeniu, după aceste antecedente ezitante, au avut loc doar în
1862 – deşi nu în forma unei reglementări generale, normative, ci a unor
dispoziţii administrative interne individuale, conform practicii anterioa-
re.15 Cu toate acestea, Schmerling a refuzat categoric orice iniţiativă vi-
zând reglementarea din nou a folosirii limbilor în administraţia internă.
Bineînţeles, dispute crâncene au avut loc şi pe tema limbii instituţi-
ilor de învăţământ. În urma acestora, locotenenţa din Boemia a primit
instrucţiuni încă de la sfârşitul anului 1860 să soluţioneze reclamaţii-
le privind oprimarea limbii cehe în domeniul învăţământului public, în
gimnaziile inferioare şi în şcolile reale inferioare, cu menţiunea că asi-
milarea la nivel satisfăcător a limbii germane de către elevii din învă-
ţământul mediu nu poate fi periclitată (Ordonanţa ministrului de stat
Gołuchowski către locotenenţa din Boemia, 21 noiembrie 1860; adresa
Ministerului de Stat către locotenenţa din Boemia, 15 februarie 1861. Fis-
chel 1910: 133–135, 137–138). În 1861 a avut loc o interpelare şi în Con-
15 Vezi, de ex.: ordonanţa Ministerului Justiţiei către Prezidiul Tribunalului Superior de

la Brno, 22 iulie 1861, dispoziţia Ministerului Finanţelor către Prezidiul Direcţiei Fi-
nanciare Naţionale de la Graz, 12 martie 1862, ordonanţa Ministerului Justiţiei către
Tribunalele Superioare de la Graz şi Trieste, 15 martie 1862, şi către Tribunalul Supe-
rior de la Zadar. Vezi şi documentul lui Schmerling adresat locotenenţei din Boemia,
18 martie 1862, Fischel 1910: 142–143, 145–148.
34
siliul Imperial, prin care s-a cerut ca limbile naţionale să fie introduse
ca limbi de învăţământ în instituţiile învăţământului de stat (Procesul
verbal al şedinţei conferinţei ministeriale din 10 iunie 1861. Malfèr 1981:
121). Nici în acest domeniu nu a avut loc însă o reglementare generală.
În schimb, s-au luat unele măsuri guvernamentale cu semnificaţie
simbolică. Pe de o parte, Consiliul de Miniştri a luat o decizie conform
căreia buletinul oficial al Imperiului va fi publicat în continuare în limba
germană, dar se vor edita imprimate separate în diferitele limbi ale im-
periului, iar pe termen lung se va putea reveni chiar şi la plurilingvismul
definit într-o patentă a domnitorului din 4 martie 1849 (Procesul verbal
al şedinţei Consiliului de Miniştri din 8 august 1861. Malfèr 1981: 273).
Limba dezbaterilor în cadrul Consiliului Imperial constituit ca urmare
a patentei din februarie 1861 nu a fost reglementată de nicio patentă şi de
niciun ordin ministerial. În 3 iunie 1861, în urma interpelării deputatului
sârb din Dalmaţia, Ljubiša, Consiliul de Miniştri a hotărât ca deputaţii să
primească propunerile guvernului şi în varianta tradusă în limba lor. Cu
această ocazie, contele Antal Szécsen, ministru fără portofoliu, a sprijinit
ideea luării cuvântului în orice limbă (însă fără traducerea intervenţiilor
negermane în procesul verbal). În continuare, la şedinţa Consiliului Im-
perial din 11 septembrie, deputatul Ljubiša a dat citire unei propuneri în
limba sârbă, pe care a anexat-o la procesul verbal în versiune germană.
Până la sfârşitul anului 1862 a mai folosit această metodă de patru ori.
După aceasta, următoarea intervenţie negermană în Consiliul Imperial a
avut loc doar în 1867 (Procesul verbal al şedinţei Consiliului de Miniştri
din 3 iunie 1861. Malfèr 1981: 99; Hugelmann 1915: 262–264).
În provinciile estice ale Imperiului au avut loc schimbări şi mai sem-
nificative. Documentul Cabinetului domnitorului, anexat la Diploma din
octombrie şi adresat recent numitului cancelar aulic ungar, baronului
Miklós Vay, a dispus din nou ca regulă generală în privinţa chestiunii
lingvistice evitarea cu stricteţe a oricărei constrângeri, presiuni sau fa-
vorizări nejustificate, în toate domeniile vieţii de stat, ţinând cont de in-
teresele fiecărei limbi şi ale fiecărei naţionalităţi. În acelaşi timp, însă, în
Ungaria limba maghiară a devenit, atât în administraţie cât şi în justiţie,
limba internă de administraţie a tuturor autorităţilor (din plase şi comi-
tate, precum şi la nivel naţional), respectiv a comunicării între aceste au-
torităţi. Pentru cetăţeni, însă, trebuia să se asigure dreptul de a se adresa
în limba maternă autorităţilor la nivel de plasă sau comitat – deşi docu-
mentul nu a specificat dacă acest lucru este valabil şi în cazul petiţiilor
35
adresate autorităţilor naţionale, respectiv în cazul autorităţilor judiciare.

Comunele (urbane şi rurale) aveau posibilitatea de a folosi limba proprie
în administraţia internă şi în cadrul instituţiilor de învăţământ şi de cult.
Autorităţile plaselor şi ale comitatelor au fost şi ele obligate să utilizeze
limba comunelor în documentele oficiale adresate acestora. Documentul
a prevăzut noi consultări în privinţa limbii învăţământului la universita-
tea din Pesta (vezi varianta maghiară a manuscrisului suprem în: Kónyi
1903: 501–502). Mai târziu, la 18 noiembrie, Consiliul Locumtenenţial a
autorizat cursurile în limba maghiară pentru toate instituţiile de învă-
ţământ (vezi nota nr. 6 şi Malfèr 2007: 429). Această dispoziţie a rămas
pertinentă în privinţa uzului limbilor de către autorităţile de stat până
la naşterea Legii naţionalităţilor din 1868, deşi numeroase reclamaţii au
existat încă de la început. Varianta maghiară a documentului, apărută în
presa maghiară, a fost şi ea neconcludentă, nu a fost elaborată o directivă
precisă privind aplicarea ei, iar funcţionarii autorităţilor reorganizate la
nivel de plasă şi de comitat, în majoritatea lor maghiari, nu au acordat
importanţa cuvenită aplicării întocmai a acestei dispoziţii (Malfèr 1991:
169–180; Deák 2008: 51–77).
În cadrul parlamentului ungar, reunit în aprilie 1861, elita politică
maghiară a considerat şi ea o datorie importantă reglementarea prin lege
a uzului limbilor în administraţie. În data de 10 iunie, la iniţiativa baro-
nului József Eötvös, a fost constituită comisia însărcinată cu elaborarea
unui proiect de lege privind „chestiunea naţionalităţilor”. Domnitorul a
considerat şi el acest lucru ca fiind necesar: în adresa din 6 iulie 1861
a făcut apel în mod special către parlament în vederea redactării unui
proiect de lege care să conţină „drepturile naţionalităţilor din Ungaria
nevorbitori de limbă maghiară, precum şi extensia acestor drepturi, for-
mulate în mod precis şi clar, atât în privinţa dezvoltării limbii şi naţio-
nalităţii proprii, cât şi a situaţiei lor administrative”. Referirea la situa-
ţia administrativă însă dă de înţeles că domnitorul nu se aştepta doar
la o reglementare a folosirii limbilor. Acest lucru a fost confirmat şi de
acea condiţie prin care, în cazul sârbilor, domnitorul şi-a rezervat drep-
tul de a face propuneri „cu privire la garantarea privilegiilor strămoşeşti,
a drepturilor şi intereselor naţionale ale acestei naţiuni” (1861: 69, 107).
Discutarea proiectului de lege nu a mai avut însă loc din cauza dizolvă-
rii parlamentului, astfel încât documentul Cabinetului domnitorului din
octombrie a rămas în anii următori un punct de referinţă constant al
diferendelor dintre naţionalităţi în chestiuni privitoare la uzul limbilor.
36
Unul dintre documentele domnitorului anexate la Diplomă l-a însăr-

cinat şi pe Gołuchowski cu elaborarea unei propuneri adresate domni-
torului în privinţa limbii învăţământului de nivel mediu din Galiţia şi a
predării la universitatea din Cracovia, în urma consultărilor cu specialiş-
tii (Adresa domnitorului din 20 octombrie 1860. Fischel 1910: 132–133).
Până la urmă, în Galiţia, polona a fost declarată limbă oficială, în conse-
cinţă fiind introdusă şi în administraţia internă a oficiilor de stat (Ber-
natzik 1917: 882). La sfârşitul anului 1860, în Bucovina, limbile română
şi ruteană, declarate limbi oficiale, au primit şi ele aceleaşi drepturi cu
care au fost înzestrate polona şi ruteana în toate ramurile administraţiei,
prin dispoziţia din 4 iulie, în privinţa Galiţiei. Iar în aprilie 1861, atât în
Bucovina, cât şi în Galiţia, a fost permisă întocmirea petiţiilor în limbă
ruteană, cu alfabet chirilic (Ordinul Ministerului de Stat din 9 decembrie
1860 şi 10 aprilie 1861. Fischel 1910: 135, 139).
Bineînţeles, noi concesii în privinţa limbilor au fost făcute şi în Cro-
aţia. În data de 2 decembrie 1860, Consiliul de Miniştri a luat o hotărâre
în sensul introducerii limbii croate ca limbă administrativă a organelor
de stat, precum şi ca limbă de comunicare exterioară, iar în 5 decembrie
domnitorul a ratificat această decizie.16
IV. Aşa-numitul „provizorat Schmerling” (5 noiembrie 1861 – iunie

1865) a modificat din temelii, încă o dată, structura instituţională şi com-
ponenţa personală a administraţiei de stat din Ungaria, în timp ce în alte
provincii ale imperiului (în Transilvania şi în Croaţia-Slavonia) transfor-
mările începute odată cu Diploma din octombrie au continuat, conform
modificărilor introduse de Patenta din februarie. În privinţa naţionalită-
ţilor din provinciile vestice, politica guvernului de la Viena s-a caracteri-
zat, de asemenea, prin continuitate.
Începând cu această perioadă, chestiunea limbii administraţiei era
considerată de către membrii guvernului imperial o problemă imperială.
În viziunea lui Schmerling, Adunările Naţionale şi cele ale provinciilor
dispuneau doar de dreptul petiţiei în chestiunea lingvistică, de altfel ini-
ţiativa în acest domeniu nu aparţinea nicidecum legislaţiei, ci intra în
aria de competenţă a puterii executive, altfel spus Adunările Naţionale
16 Procesul verbal al şedinţei Consiliului de Miniştri din 2 decembrie 1860. HHStA, Kab.
Kanzl, Ministerratsprotokolle KZ. 4032/1860; Propunerea lui Antal Szécsen adresată
domnitorului, 5 decembrie 1860, HHStA, Kab. Kanzl, Vorträge, KZ 3947/1860. Vezi
adresa domnitorului (5 decembrie 1860) în: Bernatzik 1917: 218.
37
puteau doar să ceară elaborarea unei „legi imperiale”, iar Consiliul de Mi-
niştri de la Viena, dacă o considera necesară, putea pregăti un proiect
de lege supus Parlamentului Imperial (Reichsrat). Cancelarul maghiar,
contele Antal Forgách, a susţinut însă poziţia potrivit căreia chestiunea
lingvistică este o problemă naţională, iar domnitorul poate să ceară dis-
cutarea acesteia Adunării Naţionale în cauză. De altminteri, politicienii
de la Viena nu considerau oportună nici în acel moment o reglementare
generală în provinciile vestice ale Imperiului (Procesul verbal al şedinţei
Consiliului de Miniştri din 11 martie 1862. Malfèr 1985: 334–336).17
Aceasta în pofida faptului că disputele cu privire la folosirea limbii în
administraţie şi în şcoli nu erau rezolvate nici în aceste provincii. În pri-
vinţa uzului limbii în administraţia internă şi în şcolile provinciei, lupta
cea mai înverşunată a fost dusă, bineînţeles, în Boemia. Până la urmă s-a
ajuns doar la o confirmare de către Belcredi, în ianuarie 1866, a dispozi-
ţiilor lui Schmerling din martie 1862, în sensul cărora în contactele exte-
rioare putea fi folosită şi limba cehă, germana fiind însă menţinută pes-
te tot în administraţia internă (Hugelmann 1934: 329–330, 335; Fischel
1910: 155–156). Cu toate acestea, dispoziţiile interne confirmate în mod
repetat demonstrează mai degrabă că aplicarea lor în Boemia – precum
şi în celelalte provincii vizate – nu a decurs fără probleme. În toamna
anului 1867, de exemplu, a fost înaintat Consiliului Imperial un memo-
randum privind folosirea limbii slovene, acesta servind ca motiv pentru
o nouă confirmare a dispoziţiilor adoptate în primăvara lui 1862 cu pri-
vire la limba contactelor exterioare (vezi documentele aferente în: Fischel
1910: 164–168). În schimb, în 1864 a fost elaborat un decret cuprinzător
cu privire la limba învăţământului elementar şi mediu în Boemia, care a
declarat egalitatea în drepturi a celor două limbi „naţionale” (germana
şi ceha), însă decretul a fost semnat de către domnitor doar în ianuarie
1866, fiind însoţit de proteste vehemente din partea populaţiei germane a
provinciei (publicat în: Fischel 1910: 156; vezi. Hugelmann 1934: 63–64).
17 Vezi: „Insoferne jedoch eine Regelung im legislativen Wege angestrebt wird, was nur
im verfassungsmäßigen Wege unter Mitwirkung des Reichsrathes durch Einbrin-
gung einer bezüglichen Regierungsvorlage stattfinden kann, so wird die Regierung
diesen Wunsch in ernstlichste und reiflichste Erwägung ziehen und jedenfalls darauf
Bedacht nehmen, dass in dem diesfälligen Reichsgesetze der Landesgesetzgebung je-
ner Spielraum vorbehalten wirde, welcher sich als durch die besonderen Landesver-
hältnisse wirklich bedingt darstellen wird.” Adresa Ministerului de Stat către contele
Belcredi, locotenentul Boemiei, 28 ianuarie 1864. Fischel 1910: 153–154.
38
În continuare, în februarie 1867 s-a decretat ca legile din Boemia să fie

publicate în cehă şi în germană, ambele variante fiind considerate auten-
tice (Bernatzik 1917: 977; Bernatzik 1906: 435; Fischel 1910: 158, 161).
Practica cotidiană nu s-a schimbat prea mult faţă de situaţia instau-
rată în lunile precedente nici în provinciile din est. Guvernul de la Viena
a încercat să respingă noile exigenţe cu privire la retrogradarea limbii
germane. De exemplu, când cancelarul Croaţiei a cerut ca organele de
stat croate să poată coresponda în limba croată şi cu autorităţile milita-
re, în cazul în care se poate presupune că acestea cunosc limba, cererea
sa a fost respinsă la începutul lui 1862 atât de către Consiliul de Miniştri,
cât şi de către domnitor, pe motivul expres că maghiarii şi-ar revendica
şi ei acest drept (Procesul verbal al şedinţei Consiliului de Miniştri din 23
ianuarie 1862. Malfèr 1985: 231). În schimb în Galiţia, începând din iunie
1866, legile provinciale au fost publicate numai în polonă şi în ruteană.
În caz de litigiu, varianta polonă a fost considerată autentică (Bernatzik
1917: 977; Bernatzik 1906: 435; Fischel 1910: 158, 161).
În politica guvernului vienez cu privire la naţionalităţi a apărut însă
în mod clar un element nou, şi anume preocuparea de a crea o regle-
mentare generală, cuprinzătoare şi publică privind utilizarea limbilor în
administraţie în anumite provincii multietnice din Est – bineînţeles în
acele provincii în care acest lucru corespundea cu interesele centrului
imperial de la Viena.
Singura reglementare legală cuprinzătoare a acestor ani a fost con-
stituită până la urmă de cele două proiecte de lege propuse Adunării Na-
ţionale din Transilvania, reunită în vara anului 1863, şi adoptate de către
aceasta. Acest lucru poate fi surprinzător, deoarece, după cum am văzut,
în perioada anterioară nu a avut loc nicio nouă reglementare – chiar şi
parţială – a limbii administrative în Transilvania, în plus, în aceşti ani
miniştrii vienezi au declarat ca principiu general, aşa cum am amintit
mai sus, că doar Consiliul Imperial de la Viena este competent în crearea
unor legi generale privind uzul limbilor. Sprijinul acordat de Schmerling
românilor din Transilvania şi emancipării limbii acestora a servit în pri-
mul rând interesele politicii statale, deoarece pentru el a fost o chestiu-
ne vitală să obţină completarea Parlamentului Imperial de la Viena cu
deputaţii dietei Marelui Principat al Transilvaniei, pentru a putea înce-
pe activitatea unui Consiliu Imperial care să nu se rezume doar la vari-
anta sa restrânsă din Austria. El a putut conta cu siguranţă pe sprijinul
contelui Ferenc Nádasdy, devenit cancelarul aulic al Transilvaniei, şi pe
39
contribuţia majorităţii Consiliului de Miniştri. Cancelarul Ungariei, Antal

Forgách, a dezaprobat însă de mai multe ori aceste eforturi, văzând în ele
oprimarea elementului maghiar, şi a cerut în mod explicit ca opinia lui
separată să fie consemnată într-un procesul verbal destinat domnitoru-
lui (Procesul verbal al şedinţelor Consiliului de Miniştri din 13 şi 16 iulie
1863. Kletečka–Koch 1989: 173, 183). Primul proiect de lege adoptat de
către dieta de la Sibiu a declarat recunoaşterea emancipării românilor
ca a patra naţiune (pe lângă naţiunile maghiară, secuiască şi săsească),
respectiv egalitatea în drepturi a Bisericilor Greco-Catolică şi Ortodoxă
cu cele patru confesiuni recunoscute anterior (romano-catolică, lute-
rană, reformată şi unitariană). Celălalt proiect de lege a declarat limbile
maghiară, germană şi română limbi naţionale cu drepturi egale. Pentru
cetăţeni s-a asigurat comunicarea în limba proprie cu întreaga adminis-
traţie de stat, organele de conducere ale comitatelor, plaselor şi comu-
nelor aveau posibilitatea de a alege limba internă de administraţie, iar
susţinătorii şcolilor puteau să aleagă şi ei limba de predare în şcoală. Am-
bele legi au fost aprobate de către dietă, dar în timp ce promulgarea pri-
mei dintre acestea a avut loc la încheierea dietei în toamna anului 1863,
în cazul celeilalte acest lucru s-a întâmplat doar în ianuarie 1865. Prin
urmare, reglementările au lărgit considerabil aria drepturilor colective
de folosire a limbilor, dat fiind că au asigurat şi la nivelul comitatelor şi
plaselor alegerea liberă a limbii interne în administraţie. În acelaşi timp,
nu au reglementat cu precizie limba internă de administraţie a autorită-
ţilor provinciale – se pare că în această privinţă ministerul de la Viena
şi-a rezervat în continuare dreptul de a decide (Stourzh 1980: 1007–1010;
Szász 1986: 1497–1502).
Consiliul de Miniştri – precum şi corpul consultativ personal al dom-
nitorului, Consiliul de Stat (Staatsrat) – a discutat de mai multe ori şi des-
pre chestiunea lingvistică din Ungaria. În 1862, cu ocazia memorandu-
mului înaintat de către intelectualii români din comitatul Arad, baronul
Metel Ožegović, care a prezentat un referat în Consiliul de Stat, a propus
elaborarea unui proiect de lege provizoriu privind naţionalităţile, care
să cuprindă şi Ungaria, precum şi promulgarea acestei legi prin decret
– adică fără aprobare din partea parlamentului ungar. Consiliul de Stat
a sprijinit propunerea, cancelarul Forgách însă i s-a opus cu fermitate.
Dintre membrii Consiliului de Miniştri, Schmerling şi Nádasdy nu s-au
împotrivit elaborării legii, au avut însă reţineri faţă de introducerea aces-
teia prin decret. Până la urmă, în iulie 1862, domnitorul l-a însărcinat pe
40
Forgách cu elaborarea unui proiect de lege, care trebuia să asigure, pe

baza principiului „egalităţii în drepturi a tuturor popoarelor”, dreptul la
folosirea limbii pentru cetăţenii cu limba maternă alta decât maghiara,
şi „dezvoltarea naţională” a acestora. În continuare, Forgách a dat dispo-
ziţie preşedintelui Consiliului Locumtenenţial din Ungaria, contele Móric
Pálffy, în vederea constituirii unei comisii de pregătire, după care acesta
din urmă a şi făcut primii paşi. Pregătirile s-au oprit însă în curând, de-
oarece în scurt timp s-au intensificat semnele agitaţiei naţionaliste. Ceea
ce s-a realizat a fost doar o decizie a domnitorului – ca urmare a recla-
maţiilor zgomotoase –, care a dispus în data de 27 iulie 1862 ca limba
comunelor să fie determinată de către autorităţile superioare ierarhic,
pe baza datelor statistice disponibile, iar dacă proporţiile sunt echilibra-
te, populaţia comunei să încerce să ajungă la un consens cu intermedi-
erea conducătorilor administraţiei la nivel de plasă, a pretorilor. În caz
de eşec, chestiunea trebuie să fie supusă votului populaţiei, după care,
luând în considerare rezultatul, „guvernatorul comitatului” (comitele su-
prem, vicecomitele sau comisarul regal) va lua o decizie, împotriva căreia
populaţia poate face recurs la Consiliul Locumtenenţial.18
La iniţiativa contelui Hermann Zichy, succesorul cancelarului For-
gách – care a fost demis la sfârşitul primăverii anului 1864 –, domnito-
rul a dispus la 2 decembrie 1864 republicarea documentului cabinetului
anexat la Diploma din octombrie, într-o traducere maghiară mai precisă.
Preşedintelui Consiliului Locumtenenţial, contele Móric Pálffy, s-a opus
însă până şi acesteia şi nu a făcut decât să apeleze, în primăvara lui 1865,
la administratorii din comitate, cerându-le să aplice cu fermitate preve-
derile reglementărilor cu privire la limbi, cuprinse în Diploma din octom-
brie (Procesul verbal al şedinţei Consiliului de Miniştri din 16 mai 1865.
Malfèr 1997: 355–357; Malfèr 1991: 173–175).19 Prin urmare, deşi cercu-
rile guvernamentale de la Viena au iniţiat elaborarea unei Legi a naţio-
18 Raportul lui Mór Pálffy adresat domnitorului, Buda, 24 aprilie 1862 şi propunerea lui
Antal Forgách pentru Francisc Iosif, Viena, 29 aprilie 1862, Magyar Országos Levéltár
(Arhivele Naţionale Ungare. În continuare: MOL) D 185 Magyar Udvari Kancellária
(Cancelaria aulică ungară), acte prezidenţiale, 1862:570; Procesul verbal al şedinţei
Consiliului de Miniştri din 9 iulie 1862. Brettner-Meissler–Koch 1986: 96–105; Malfèr
1991: 170–171; Malfèr 2001: 133–144.
19 În momentul în care a propus demiterea lui Pálffy, în martie 1865, Zichy nu a uitat
să-i reproşeze şi acest lucru. Propunerea lui Hermann Zichy către domnitor, Viena, 6
martie 1865 (în limba germană), MOL D 185 Magyar Udvari Kancellária (Cancelaria
aulică ungară), Documente prezidenţiale secrete 1865: 6.
41
nalităţilor în Ungaria, aceasta nu a ajuns nici măcar la stadiul pregătitor

din cauza rezistenţei active sau pasive a factorilor de decizie cu funcţii
de guvernare în Ungaria, deoarece aceştia au apreciat pe drept că orice
octroire în acest domeniu (ca şi în celelalte domenii) ar reduce în mod
radical şansele unui compromis între Viena şi Ungaria în viitor.
Trebuie să evocăm pe scurt şi programul referitor la districtele ad-
ministrative organizate pe criteriul naţionalităţii, deoarece, în perioada
provizoratului, acesta a avut o pondere cel puţin egală cu chestiunea lim-
bilor în politica guvernului de la Viena cu privire la naţionalităţile din
Ungaria. Printre politicienii vienezi erau unii care au sprijinit sincer şi
cu entuziasm programul elitelor nemaghiare cu privire la crearea unor
districte administrative autonome: în primul rând, membrii Consiliului
de Stat, iar dintre miniştri, mai cu seamă contele Nádasdy. În spatele
sprijinului celorlalţi miniştri se ascundeau mai degrabă intenţii ce ţin de
politica realistă: să aibă loc un aranjament cu maghiarii, dacă acesta este
favorabil imperiului întreg, iar în caz contrar să se treacă la împărţirea pe
districte naţionale. De exemplu, ministrul poliţiei, baronul Karl Mecséry
de Tsoór, s-a exprimat cu multă francheţe cu ocazia disputei Consiliului
de Miniştri privind înfiinţarea Voivodinei sârbeşti, afirmând că o decizie
pozitivă va fi de actualitate numai dacă „…vom fi convinşi că, în paralel
cu împărţirea actuală a puterii între naţionalităţile Ungariei, nu poate
fi creată o legătură între Ungaria şi celelalte ţări ale imperiului care să
fie favorabilă intereselor întregii monarhii”, adică în această chestiune
trebuie luată o decizie în funcţie de succesul compromisului la nivelul
dreptului public, şi nu pornind de la o bază principială (Procesul verbal al
şedinţei Consiliului de Miniştri din 3 noiembrie 1862. Malfèr 1989: 8).
Domnitorul, la rândul său, în mod vizibil nu a manifestat reticenţă
faţă de transformarea reglementării uzului limbilor declarate în octom-
brie 1860, şi nici faţă de o cântărire (cel puţin) a programului districtelor
naţionale, pentru el însă criteriile politicii de putere – precum în cazul lui
Schmerling, probabil – au avut o importanţă primordială. Pe de o parte
acest fapt, precum şi faptul că în provinciile vestice ale imperiului – în
principal în Boemia, respectiv în regiunile populate de sloveni – politi-
cienii de la Viena nu au dorit să urmeze asemenea principii nici în pri-
vinţa uzului limbilor, nici în privinţa împărţirii administrative, a făcut
ca iniţiativele vieneze de a exercita presiuni asupra liderilor organelor
guvernamentale maghiare în vederea elaborării unei legi cuprinzătoa-
re a naţionalităţilor din Ungaria să devină unilaterale. Pe de altă parte,
42
însă, programul districtelor administrative pe bază naţională şi sprijinul

acordat acestuia de către Viena a exercitat o presiune politică constantă
asupra elitei maghiare.
V. După 1867, concepţia elitei aflate la guvernare a evoluat în direcţii

diferite în Austria şi în Ungaria. Constituţia Austriei din decembrie 1867
a legiferat principiul egalităţii în drepturi a naţionalităţilor în cealaltă
jumătate a Monarhiei Austro–Ungare recent înfiinţate: „Toate etniile
(Volksstämme) statului sunt egale în drepturi şi toate au dreptul invio-
labil la păstrarea şi cultivarea naţionalităţii şi a limbii proprii. Statul re-
cunoaşte egalitatea în drepturi a tuturor limbilor naţionale în şcoli, în
administraţie şi în viaţa publică. În ţările locuite de mai multe etnii, in-
stituţiile învăţământului de stat vor fi organizate în aşa fel încât etniile
aflate în minoritate să aibă şi ele posibilitatea de a-şi cultiva limba, fără
ca cineva să fie obligat să înveţe încă o limbă naţională” (Rumpler 1997:
416–419). Însă în ceea ce priveşte reglementările concrete prin care aces-
te principii ar putea fi aplicate, acestea au făcut obiectul unei dispute în-
delungate şi în această parte a Imperiului, în contextul controverselor
zgomotoase care au urmat în deceniile următoare.
Elita politică maghiară a ales o altă cale: a respins orice declaraţie
de emancipare şi a menţinut în continuare pe primul plan reglementa-
rea concretă a uzului limbilor, dar cu intenţia reînnoită, la nivelul ad-
ministraţiei comitatelor, de a întări simţitor poziţiile limbii maghiare în
comparaţie cu proiectele anterioare. În anii 1860, presiunea din partea
centrului politic de la Viena a avut ca efect mai puţin o amplificare a dis-
ponibilităţii pentru compromis, ci, dimpotrivă, intensificarea automa-
tismelor ca reacţie la ameninţări. În tot acest timp, colapsul sistemului
de guvernare neoabsolutist la sfârşitul deceniului precedent a consolidat
încrederea elitelor maghiare – liberale şi conservatoare deopotrivă – în
forţele proprii, ceea ce a redus de asemenea predispoziţia pentru com-
promisuri remarcabile. Astfel, politica faţă de naţionalităţi a Vienei a con-
stituit în acelaşi timp un factor stimulator şi unul limitator în formarea
principiilor politicii naţionale a elitei politice liberale din Ungaria.
În acelaşi timp, disputele continue cu privire la folosirea limbilor, pur-
tate cu reprezentanţii aparatului de stat dominat de maghiari, a intensifi-
cat fără îndoială suspiciunile deja existente ale conducătorilor mişcărilor
naţionale nemaghiare faţă de promisiunile făcute de maghiari în cadrul
parlamentului din 1861, în timp ce guvernul de la Viena şi în primul rând
43
domnitorul apăreau iarăşi ca nişte binevoitori îndepărtaţi. Astfel, drep-

turile lingvistice acordate cu zgârcenie prin reglementarea intrată în vi-
goare (documentul cabinetului datat în 20 octombrie 1860) şi obstacolele
practice ale aplicării lor, iar pe de altă parte încurajarea nedisimulată
de către Viena a programului districtelor administrative naţionale nu i-a
îndrumat pe liderii acestor mişcări spre opera minuţioasă a paşilor mici,
ci mult mai mult spre reprezentarea programelor proprii fără compromi-
suri. Este adevărat că în planurile lor nu mai figura înfiinţarea provinci-
ilor autonome ale Coroanei, ca la sfârşitul anului 1848 şi în 1849. Iar în
urma realizării pactului dualist – acomodându-se la raporturile de forţe
ale marii politici –, în locul înfiinţării districtelor naţionale a fost avansat
programul „rotunjirii” comitatelor pe bază etnică.
Proiectul de lege elaborat până în anul 1867, discutarea acestuia pe
un ton foarte tăios, precum şi promulgarea legii şi receptarea acesteia au
purtat – de ambele părţi – mărcile experienţelor politice acumulate în
anii şi în deceniile precedente.
Bibliografie
1861 1861ik év april 2-án Pesten egybegyűlt országgyűlésnek Irományai.
Landerer és Heckenast, Pest.
BERNATZIK, Edmund
1906 Die österreichischen Verfassungsgesetze. C. L. Hirschfeld, Leipzig.
1917 Das österrechische Nationalitätenrecht. Manzsche k.u.k. Hof-, Ver-
lags- und Universitäts-Buchhandlung, Wien.
BERZEVICZY Albert
1932 Az absolutismus kora Magyarországon. III. Franklin Társulat, Buda-
pest.
BRETTNER-MEISSLER, Horst – KOCH, Klaus (ed.)
1986 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867.
Abteilung V: Die Ministerien Erzherzog Rainer und Mensdorff. IV. Ös-
terreichischer Bundesverlag, Wien.
DEÁK Ágnes
2000 „Nemzeti egyenjogúsítás”. Kormányzati nemzetiségpolitika Magyaror-
szágon 1849–1860. Osiris Kiadó, Budapest.
44
2008 Soknemzetiségű nemzetállam és soknemzetiségű birodalom erőte-

rében. Nemzetiségpolitikai alternatívák 1868 előtt. Századvég 4. (50)
51–77.
FISCHEL, Alfred (ed.)
1910 Das österreichische Sprachenrecht. Friedr. Irrgang, Brünn.
GROSS, Mirjana
1987 Die Anfänge des Modernen Kroatien. Neoabsolutismus in Zivil-
Kroatien und Slawonien 1850–1860. Mitteilungen des Österreichischen
Staatsarchivs, 40. (39) 237–269.
HAUPTMANN, Ferdinand
1977 Sprachliche und administrative Probleme der Österreichischen Re-
gierung in Kroatien 1849/1851. Anzeiger für slavische Philologie 9. (12)
93–102.
HEINDL, Waltraud (ed.)
1975 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867. Abtei-
lung III: Das Ministerium Buol-Schauenstein. I. Österreichischer Bun-
desverlag, Wien.
HUGELMANN, Gottfried (ed.)
1934 Das Nationalitätenrecht des alten Österreichs. Wilhelm Braumüller,
Wien–Leipzig.
HUGELMANN, Karl
1915 Die Parlamentssprache des österreichischen Abgeordnetenhauses
in ihrer geschichtlichen Entwicklung. In: HUGELMANN, Karl: Histo-
risch-politische Studien. Josef Koller, Wien.
IVANIŠEVIĆ, Alojz
1984 Kroatische Politik der Wiener Zentralstellen von 1849 bis 1852. VWGÖ,
Wien.
KATUS László
1993 Egy kisebbségi törvény születése. Az 1868. évi nemzetiségi törvény
évfordulójára. Regio 4. (4) 99–128.
KLETEČKA, Thomas (ed.)
2002 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867. Abteilung
II: Das Ministerium Schwarzenberg. I. Öbv& Hpt, Wien.
KLETEČKA, Thomas – KOCH, Klaus (ed.)
Abteilung V: Die Ministerien Erzherzog Rainer und Mensdorff. VI. Ös-
terreichischer Bundesverlag, Wien.
45
KLETEČKA, Thomas – SCHMIED-KOWARZIK, Anatol (ed.)

2005 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867. Abteilung II:
Das Ministerium Schwarzenberg. II. Öbv&Hpt, Wien.
KÓNYI Manó (coord.)
1903 Deák Ferencz beszédei. 2. kiad. Franklin Társulat, Budapest.
MALFÈR, Stefan (ed.)
V: Die Ministerien Eruzherzog Rainer und Mensdorff. II. Österrei-
chischer Bundesverlag, Wien.
1985 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867. Abteilung:
Die Ministerien Erzherzog Rainer und Mensdorff. III. Österreichischer
Bundesverlag, Wien.
1989 Die Protokolle des österreichischen Ministerrates 1848–1867. Abteilung V:
Die Ministerien Erzherzog Rainer und Mensdorff. V. Österreichischer
Bundesverlag, Wien.
1991 „Empfangen nicht verstanden”. Überlegungen zur Nationalitäten
frage und zu einem Nationalitätengesetz für Ungarn in der Zeit des
Provisoriums. In: Somogyi Éva (ed.): Polgárosodás Közép-Európában.
Tanulmányok Hanák Péter 70. születésnapjára–Verbürgerlichung in Mit-
teleuropa. Festschrift für Péter Hanák zum 70. Geburtstag. MTA Törté-
nettudományi Intézet, Budapest, 169–180.
Abteilung V: Die Ministerien Erzherzog Rainer und Mensdorff. IX. Pä-
dagogischer Verlag, Wien.
2001 Ein slowakischer Distrikt, als Lösungsvorschlag zur slowakischen
Sprachen- und Nationalitätenfrage in ungarn in amtlichen Gutach-
ten 1862 und 1864. In: KováČ, Dušan –Suppan, Arnold – Hrabovec,
Emilia (ed.): Die Habsburgermonarchie und die Slowaken 1849–1867.
Academic Electronic Press, Bratislava, 133–144.
IV: Das Ministerium Rechberg. I. Öbv&Hpt, Wien.
IV: Das Ministerium Rechberg. II. Öbv, Wien.
PÉTER László
1998 Az 1868:XLIV. tc. „a nemzetiségi egyenjogúság tárgyában” és a törvény-
hatóságok hivatalos nyelve. In: PÉTER László: Az Elbától keletre. Tanulmá-
nyok a magyar és kelet-európai történelemből. Osiris Kiadó, Budapest.
46
RUMPLER, Helmut
1997 Eine Chance für Mitteleuropa. Bürgerliche Emanzipation und Staats-
verfall in der Habsburgermonarchie. Ueberreuter, Wien.
STOURZH, Gerald
1980 Die Gleichberechtigung der Volksstämme als Verfassungsprinzip
1848–1916. In: WANDRUSZKA, Adam – URBANITSCH, Peter (ed.): Die
Habsburgermonarchie 1848–1918. III. Die Völker des Reiches. t. 2., Ver-
lag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien.
SZABAD György
1967 Forradalom és kiegyezés válaszútján. Akadémiai Kiadó, Budapest.
SZÁSZ Zoltán (ed.)
1986 Erdély története. III. Akadémiai Kiadó, Budapest.
WALTER, Friedrich
1964 Die österreichische Zentralverwaltung. Abteilung III. Von der März
revolution 1848 bis zur Dezemberverfassung 1867. I., Adolf Holz
hausens Nachf., Wien.
47
48
Concepţiile despre naţionalitate ale lui József Eötvös
Attila DEMETER
Concepţiile despre naţionalitate

ale lui József Eötvös în Ideile
dominante
Dacă parcurgem Ideile dominante – opera politică principală în două
volume a lui József Eötvös (Eötvös I–II. 1981)1 – doar în mod superficial, nu
pare evident faptul că problema naţionalităţilor ar fi, aici, una de impor-
tanţă centrală. De alfel, acest fapt nu le era evident nici contemporanilor,
dovada fiind că, în al doilea volum, Eötvös a trebuit să se apere înconti-
nuu mai ales din acest motiv. Aşa cum scrie, deşi aproape toţi criticii i-au
reproşat că „subapreciează influenţa naţionalităţilor” în lucrarea sa, el
afirmă că foarte probabil ei „s-au înşelat în această privinţă” (Eötvös II.
1981: 545).
În cele ce urmează voi încerca să prezint sumar concepţiile lui Eötvös
– expuse în primul şi în al doilea volum – despre naţionalitate şi totodată
să identific acele reflexii, intuiţii şi presupoziţii care definesc aceste con-
cepţii.
Ceea ce l-a condus pe Eötvös la o cercetare mai pătrunzătoare a pro-
blemei naţionalităţii a fost, în mod vădit, faptul că naţionalităţile s-au
opus cauzei luptei maghiarilor pentru libertate. Însă din acestă stare de
fapt, Eötvös trage nişte concluzii mai largi, care se referă, pe de o parte,
la natura şi viitorul naţionalismului epocii; iar pe de altă parte, la relaţia
dintre ideea de libertate şi cea de naţionalitate. Conform punctului meu
de vedere, semnificaţia sau valoarea acestor intuiţii poate fi apreciată
1 Prima parte a operei în două volume a apărut iniţial în 1851, a doua parte în 1854, în
germană şi în maghiară.
49
doar printr-o comparare cu rezultatele cercetărilor moderne asupra na-

ţionalismului.
Este o practică curentă, în cercetarea modernă a naţionalismului –
prin naţionalism înţelegându-se, aici şi acum, diferitele forme istorice, pe
de o parte, ale autointerpretării naţionale, pe de altă parte, ale unei doc-
trine de legitimare –, să se vorbească despre trei mari epoci istorice. Ideea
este general acceptată în rândul istoricilor, politologilor, filosofilor. (Bibó
1986a: 295–635, Mann 2004: 109–133, Breuilly 2004: 134–149, Marko
2004: 161–185).
Începuturile primei epoci a naţionalismului, denumită de către John
Breuilly „naţionalism de reformă”, se leagă de obicei de evenimentele Re-
voluţiei Franceze, de procesul în care poporul francez, aflat în proces de
a deveni o naţiune, îşi însuşeşte, sub semnul ideii republicane, suverani-
tatea statală. Acest proces a schimbat în mod durabil principiul de legi-
timare al practicării puterii politice din întreaga Europă, aşezând legiti-
marea de tip naţional în locul legitimării monarhice sau dinastice. Dintre
ideologii săi principali îi putem considera pe Rousseau sau pe abatele
Sieyès. A doua formă a naţionalismului, caracteristică popoarelor cen-
tral-europene, denumită tot de către Breuilly „naţionalism unificator”,
este destinată să justifice unificarea germană sau italiană a naţiunii.
Dacă căutăm întemeierea ideatică a acestor aspiraţii, o formă timpurie a
acesteia o găsim în cuvântările lui Johann Gottlieb Fichte către naţiunea
germană. În final, a treia epocă a naţionalismului, aşa-numitul „naţiona-
lism separatist”, apare atunci când popoarele trăind în cadrul imperiilor
multinaţionale est-europene (Imperiile Otoman, Rus, Habsburgic) încep
să aspire, în jurul anului 1840, mai întâi la autonomie politică, iar mai
apoi la statul naţional independent. În mod diferit de unificarea naţiona-
lă germană sau italiană, aici obiectivul politic primar nu mai constă în
unire, ci în separarea prin desprindere.
Din cercetările moderne legate de naţionalism, respectiv din lucră-
rile care tratează naţionalismul din perspectiva istoriei ideilor, mai este
cunoscută ideea că oricât de mari ar fi fost diferenţele structurale sau
de conţinut dintre naţionalismul de reformă şi cel unificator, ceea ce le
este comun este faptul că nu se consideră existenţa naţională ca un scop
în sine, ci ca o stare purtătoare de valori. Declaraţia drepturilor umane şi
civile purta în sine promisiunea eliberării universale a întregii umanităţi,
chiar dacă mijlocul acesteia a fost francofonizarea ulterioră prin forţă,
acel proces – notează ironic inclusiv Eötvös – în cursul căruia „fiecare
50
popor trebuia să se grăbească să devină francez” (Eötvös I. 1981: 125). În

acelaşi fel, dacă citim cuvântările lui Fichte către naţiunea germană, ve-
dem că pentru el faptul de a fi german nu înseamnă neapărat apartenen-
ţă culturală sau lingvistică: sunt germani aceia, spune, „care [...] cel puţin
bănuiesc libertatea, n-o urăsc, nu se sperie de dânsa, ci o iubesc” (Fichte
1928: 150). Alfel spus, existenţa naţională este o stare purtătoare de va-
lori, purtătoare a valorilor progresului, a civilizaţiei şi, în mod principal,
a libertăţii. Din acest motiv, aceste forme de naţionalism sunt denumite
şi „naţionalisme internaţionaliste”, pentru că poartă în sine un ideal sau
o valoare universal deziderabilă.
Dacă acceptăm poziţia cercetărilor moderne asupra naţionalismului
caracterizate anterior, putem să afirmăm că Eötvös este martorul unei
turnuri de epocă, când o nouă formă a autointepretării naţionale îşi face
apariţia în Europa de Est. Ideile dominante constituie dovada faptului că
Eötvös este conştient de acest lucru – şi trage concluziile corespunzătoa-
re.
Însă poziţia lui Eötvös în problema naţionalismului, mai exact în pro-
blema ideii de naţionalitate, este mult mai complexă decât cele de mai
sus. Ceea ce caracterizează această poziţie este în primul rând faptul că
înţelege ideea naţionalităţii, precum şi ideea libertăţii şi a egalităţii, mai
exact „sensul la modă” al acestora în contextul ideatic al Revoluţiei Fran-
ceze şi în contextul evenimentelor care s-au desfăşurat ca urmare a aces-
teia. Lui Eötvös nu-i este străină accepţiunea existenţei naţionale ca sta-
re purtătoare de valori, deoarece el critică acea formă a autointepretării
naţionale care se află „la modă” în rândul naţionalităţilor tocmai pentru
faptul că, conform acesteia, naţiunea este doar comunitatea oamenilor
care vorbesc aceeaşi limbă. Însă în opinia lui, „conceptul” „libertăţii” şi
principiul naţionalităţii, cel puţin în forma în care au fost ele interpretate
în timpul Revoluţiei Franceze, şi apoi, după revoluţie, şi în alte părţi ale
Europei, se află de la bun început în contradicţie unul cu celălalt – atât în
teorie, cât şi în practică.
Prin urmare, ori idealul libertăţii poate fi înfăptuit doar în detri-
mentul „dreptului de naţiune separată” (adică popoarele „trebuie să se
grăbească să devină franceze”); ori libertatea civică devine victima prin-
cipiului naţionalităţii – nu există alternativă, luând ca temei sensul la
modă al acestor idei. În acest sens, aşadar, libertatea şi principiul naţio-
nalităţii, cel puţin în sensul lor care s-a răspândit în urma revoluţiei, nu
pot fi instituţionalizate împreună şi de aceea oricărei încercări de acest
51
gen îi „cade victimă” ori libertatea politică ori principiul naţionalităţii.

Altfel spus, Eötvös afirmă, contrar cercetătorilor moderni ai naţionalis-
mului din perspectiva istoriei ideilor, că nu există în practică o formă a
autointepretării naţionale care să poarte în ea valoarea libertăţii.
Acesta ar fi deci intuiţia cea mai importantă a lui Eötvös în legătură cu
naţionalismul, mai exact, cu ideea naţionalităţii; intuiţie care determină
în mod fundamental tratarea problemei naţionalităţii în Ideile dominante.
Eötvös vede că în rândul naţionalităţilor a apărut o formă specifică a au-
tointepretării naţionale, potrivit căreia naţiunea este doar comunitatea
oamenilor care vorbesc aceeaşi limbă (ceea ce Bibó va şi denumi ulteri-
or – referindu-se la formarea micilor state est-europene – „naţionalism
lingvistic”) (Bibó 1986b: 185–266). El mai vede faptul că acest fenomen
poartă în sine exigenţa separării şi că aceasta este ostilă cauzei libertăţii
maghiare. Dar poziţia lui este de la bun început aceea că instituţionaliza-
rea simultană a ideii de libertate şi de naţionalitate nu este posibilă, cel
puţin dacă luăm sensul la modă al acestora.
Eötvös este în mod vizibil mai nesigur în prezicerea viitorului naţio-
nalismului lingvistic, sau al naţionalismului în general, deşi abordarea
acestei probleme în primul volum al Ideilor dominante este destul de mar-
cată de optimismul istoric. Ideea naţionalităţii, afirmă, nu se înrădăcinea-
ză adânc în popor şi „niciodată nu a dispus de un temei mai slab în relaţi-
ile dintre popoare ca acum”. El gândeşte aşa mai ales deoarece în opinia
lui exigenţa separării naţionalităţilor se află în contradicţie cu „dreptul
istoric” şi cu faptul istoric şi tradiţiile convieţuirii istorice. „Iar cum con-
cepte noi, care se află în contradicţie cu condiţiile trecutului şi ale pre-
zentului, nu pot deveni dintr-o dată proprietatea publică a poporului şi
temeiul unui nou organism, vedem în mod necesar că oricât s-ar strădui
conducătorii mişcărilor naţionale, oricât de tare şi-ar trâmbiţa cerinţele
în numele poporului, ideea nu a acaparat încă poporul, care poate fi con-
dus sub stindardul acesta chiar la bătălie, dar fără a pricepe clar ideea
pentru care se bate sau fără a înţelege măcar dorinţa conducătorilor ei.
[...] Spuneţi orice, poporul nu vrea să-i vadă ca străini pe aceia cu care
trăieşte împreună de secole, doar din cauza diferenţei de limbă, respectiv
n-o să-i recunoască imediat ca fraţi pe cei care grăiesc pe aceeaşi limbă
cu el şi cu care era în duşmănie de secole. De aceea ideea naţionalităţii în
sensul ei la modă poate fi realizată în tot cazul doar foarte greu şi după
eforturi continue” (Eötvös I. 1981: 152–153). Ideea naţionalităţii este deci
afirmată doar de către conducători autoproclamaţi ai poporului şi nu „a
52
acaparat” încă poporul. Lui Eötvös însă îi este clar că „dacă aceasta s-ar
întâmpla vreodată”, adică dacă „poporul” ar putea fi atras de partea aces-
tei forme noi a autointerpretării naţionale, atunci „acele instituţii ale sta-
tului care s-au format fără a ţine cont de această idee şi se află frecvent în
contradicţie cu aceasta” se vor dezintegra pe loc (Eötvös I. 1981: 152–153).
Adică Eötvös este foarte conştient de faptul că această nouă formă a au-
tointerpretării naţionale şi acceptarea principiului de legitimare naţional
pune în pericol existenţa monarhiei habsburgice.
Putem să ne întrebăm pe drept acum – deşi e o întrebare, desigur,
extrem de anistorică – care ar fi cauza acestei miopii istorice faţă de naţi-
onalism, faţă de viitorul lui. Permiteţi-mi însă să adaug că această miopie
istorică era caracteristică – după părerea unor istorici ai ideilor – pentru
aproape toţi gânditorii politici majori ai epocii, altfel spus Eötvös nu con-
stituie o excepţie în această privinţă. Isaiah Berlin, cercetărorul de seamă
al istoriei ideilor privind naţionalismul, scria că „nu exista nimeni, în se-
colul al nouăsprezecelea, în ştiinţele sociale sau în gândirea politică, care
să nu fi ştiut că mişcarea dominantă a epocii sale este naţionalismul”;
„dar în a doua parte a secolului, de fapt până la primul război mondial, se
credea că va dispărea” (Berlin 1972).
Această miopie istorică poate fi explicată desigur şi prin absenţa per-
spectivei istorice necesare, dar suntem mai aproape de adevăr dacă spu-
nem că – cel puţin în cazul lui Eötvös – una dintre cauzele acesteia constă
în presupoziţiile sale specifice legate de filosofia istoriei, iar mai departe,
în credinţa în progres a întregului secol, pe care Eötvös însuşi o împăr-
tăşea. Credinţa în progres este expusă chiar şi în mod explicit la finele
primului volum din Ideile dominante, unde Eötvös scrie cu convingere:
„Epoca în care trăim este epoca progresului în toate; dacă unii refuză să-i
acorde acea superioritate care, la nivelul dezvoltării materiale, spirituale
şi chiar morale, i se cuvine fără îndoială, aceasta poate fi explicată doar
prin acea pasiune cu care se obişnuieşte a judeca lucrurile care se-ntâm-
plă în jurul nostru sau prin ignoranţă” (Eötvös I. 1981: 453).
În acelaşi timp, este adevărat că atunci când Eötvös făcea bilanţul
ideii naţionalităţii sau a viitorului naţionalismului, cel puţin în pagini-
le Ideilor dominante, el nu-şi menţionează convingerea. Credinţa în pro-
gres apare în acelaşi timp, şi cu mare emfază, în luarea de cuvânt din
timpul discuţiei generale parlamentare asupra Legii naţionalităţilor; de
unde transpare, de altfel, şi faptul că Eötvös într-adevăr considera exis-
tenţa naţională o stare purtătoare de valori. „Cu dezvoltarea civilizaţi-
53
ei, numărul naţionalităţilor scade treptat (Aşa e.) Mai întâi, la începutul
civilizării, câteva familii constituiau o naţionalitate. Acestea, unindu-se
şi contopindu-se, au constituit o naţionalitate mai mare. Iar astfel pro-
gresul civilizaţiei este fără îndoială ameninţător pentru naţionalităţi. La
acest pericol suntem expuşi noi, maghiarii, sunt expuşi fraţii noştri cro-
aţi, sunt expuse celelalte naţionalităţi care trăiesc în ţara noastră, aşadar
sunt expuşi toate naţionalităţile mai mici. Dar cum putem să ne ocrotim
faţă de acest pericol? Depunând, oare, naţionalităţile separate, ca pe nişte
mumii, înfăşurate în legi (Exclamaţie aprobatoare vie), în camera funera-
ră a autorităţii legii? (Izbucnire de exclamaţie aprobatoare zgomotoasă) În
secolul nostru, ceea ce nu trăieşte, nu are viitor. (Exclamaţie aprobatoare
zgomotoasă şi aplauze îndelungate.) Dacă vrem să ne asigurăm faţă de va-
lurile crescătoare ale civilizaţiei, să ne punem la înălţime! (Aclamaţie) Flu-
xul acoperă şesul pe o întindere de-o milă; dar stânca aşezată mai sus se
înalţă, şi se va înălţa pentru întotdeauna. (Aclamaţii zgomotoase)” (Schlett
2002: 60–61). Eötvös spune, deci, în 1868, că contopirea naţionalităţilor
mai mici în cele mai mari este până la urmă o sarcină civilizaţională şi
că n-are rost să „înfăşurăm în legi”, ca şi cum le-am mumifica, naţiona-
lităţile mai mici, pentru că prin aceasta le-am expune doar necivilizării
lor proprii. Aceasta seamănă izbitor cu ceea ce spunea John Stuart Mill
cu câţiva ani înainte (mai exact, în 1861), în Considerations on Represen-
tative Government, despre „scoţienii bosumflaţi, într-o stare pe jumătate
sălbatică, printre stăncile lor” (nota bene: era şi el scoţian), care ar face
mai bine dacă ar deveni englezi şi dacă n-ar rămâne la „perspectiva lor
spirituală limitată” (Mill 1972: 363–364). Repet însă, această credinţă în
viitor nu apare în formă explicită în paginile Ideilor dominante, în discu-
tarea viitorului ideii naţionale; Eötvös invocă de obicei „dreptul istoric” în
faţa revendicărilor naţionalităţilor.
Dacă dorim să înţelegem poziţia lui faţă de aceste revendicări, trebu-
ie să ne întoarcem la ideea conform căreia Eötvös concepe revendicările
naţionalităţilor în contextul ideatic al Revoluţiei Franceze, respectiv în
contextul evenimentelor politice care s-au desfăşurat ca urmare a Revo-
luţiei Franceze. Altfel spus, el afirmă că ideile dominante ale epocii, sau
interpretarea lor obişnuită, deci inclusiv intepretarea, răspândită în cer-
cul naţionalităţilor, a ideii naţionalităţii, poate fi recondusă la contextul
ideatic al Revoluţiei Franceze; iar din această cauză naţionalităţile indivi-
duale formulează, de fapt, în numele ideii naţionalităţii, revendicări care
ţin de puterea populară. Afirmă deci, simplificând lucrurile, că aspiraţii-
54
le naţionalităţilor – fie că este vorba despre naţionalităţi majoritare sau

minoritare – sunt întotdeauna aspiraţii la putere. „Toate acele aspiraţii –
scrie în încheierea primului volum al cărţii sale – care-şi propun ca scop
înfăptuirea libertăţii şi a egalităţii, să se orienteze totuşi în acţiuni spre
înfiinţarea optimă în stat a suveranităţii populare, pe când acele aspiraţii
care sunt pornite în numele principiului naţionalităţii se orientează de
fapt spre însuşirea, de către o naţionalitate anume, a puterii suverane
nelimitate în stat.” (Eötvös I. 1918: 454). Altfel spus, aspiraţiile naţiona-
lităţior, sau revendicările formulate în general în numele ideii naţiona-
lităţii, fie ele naţionalităţi majoritare sau minoritare, sunt întotdeauna
revendicări de putere populară, faţă de care suntem obligaţi să protejăm
dreptul istoric.
De aceea se opune Eötvös – între altele – inclusiv revendicărilor naţi-
onalităţilor: deoarece el vede originea acestora într-o interpretare a ideii
naţionale, care s-a răspândit în urma Revoluţiei Franceze. Este de părere
că dacă acceptăm aceste revendicări, atunci acesta va conduce la „dezin-
tegrarea” tuturor acelor „instituţii de stat” care nu se autolegitimează pe
principii naţionale; revendicările naţionalităţilor ameninţă deci integri-
tatea monarhiei. Pe de o parte, pentru că definesc apartenenţa naţională,
în sensul naţionalismului lingvistic, ca apartenenţă lingvistică, şi poartă
în ele intenţia separării; pe de altă parte, pentru că scopul exclusiv al
acestora – ca de altfel a tuturor aspiraţiilor similare – este „dominarea”.
„În numele principiului naţionalităţii – scrie el – nu se-nţelege recunoaşte-
rea dreptului istoric şi a acelor libertăţi individuale de care unii au nevoie
în afirmarea acelor caracteristici care sunt proprii naţiunilor individua-
le; aspiraţiile naţionalităţilor sunt orientate de fapt spre distrugerea drep-
tului istoric şi a libertăţii individuale” (Eötvös I. 1918: 454–455). Adică
aspiraţiile naţionalităţilor sunt aspiraţii de putere, aspiraţii de suverani-
tate, motiv pentru care ameninţă influenţa dreptului istoric. Dar, ceea ce
este la fel de important, acestea sunt orientate totodată, în mod necesar,
spre distrugerea libertăţii individuale în numele suveranităţii populare.
Trebuie să ne străduim cumva, trage concluzia Eötvös, să eliminăm din
revendicările formulate în numele principiului naţionalităţii logica ine-
rentă de aspiraţie la dominare sau la putere.
Din această cauză este Eötvös – aşa cum afirmam – dezaprobator în
raport cu revendicările naţionalităţilor; dar din aceeaşi cauză, atunci când
propune o anumită soluţionare a problemei naţionalităţilor, are în vedere
totodată un scop pe termen lung. Nu oferă doar un model pentru soluţiona-
55
rea problemei naţionalităţilor, acceptând faptul existenţei naţionalismului

lingvistic, ci propune o reinterpretare a ideilor dominante sau, mai exact, a
interpretărilor dominante ale acestor idei. Este vorba despre o reinterpre-
tare, între altele, a ideii de naţionalitate, o intepretare în care cauza naţio-
nalităţii şi a libertăţii se pot conecta între ele. „Cum sursa necazurilor nu se
află în relaţiile singulare, ci mai degrabă în acele principii de bază pe care
se sprijină statele contemporane: până când ţinem la principiile acestea, nici
nu putem să le rezolvăm” (Eötvös I. 1918: 456). Trebuie deci să renunţăm,
afirmă Eötvös, la interpretarea de sorginte revoluţionară a ideilor de liber-
tate, egalitate şi naţionalitate inspirate de Rousseau.
Modelul propus în volumul al doilea pentru soluţionarea problemei
naţionalităţilor este o soluţie intermediară care face posibilă atât exerci-
tarea dreptului istoric, cât şi îndeplinirea parţială a cerinţelor care pro-
vin din „diferenţa de limbă”. În legătură cu acestea din urmă, poziţia lui
Eötvös este aceea că cerinţele care provin din „independenţa” lingvistică
trebuie îndeplinite într-o anumită măsură, dar asta nu poate avea decât
o singură formă, şi anume autoguvernarea comunală. Aşadar, în volumul
al doilea al Ideilor dominante, în 1854, Eötvös le propune naţionalităţilor
autoguvernarea comunală.
Modelul propus de către el provine, în mod cert, din opera de tinere-
ţe a lui Tocqueville despre democraţia americană (Tocqueville 2005). În
această operă, Tocqueville – aşa cum este bine-cunoscut – distinge între
centralizarea puterii în materie de guvernare (politică) şi administrativă,
arătând că în Statele Unite există doar prima formă de centralizare a pu-
terii, deci doar cea politică. În alte domenii, comunele deţin autonomie şi
se autoguvernează. Tocqueville este important pentru Eötvös (şi pentru
centralişti), deoarece el vede în autonomia comunelor un instrument efi-
cient în limitarea puterii guvernării centrale puternice. Astfel, Eötvös nu
urmează în mod vădit propunerea lui Montesquieu despre divizarea pu-
terii, deoarece pe aceasta o vede indisolubilă – această perspectivă fiind
motivată detaliat în Ideile dominante.2 Puterea nu trebuie limitată prin
2 Trebuie să menţionez că raportarea lui Eötvös, atât faţă de Montesquieu, cât şi faţă
de Tocqueville a fost ambivalentă. De exemplu, în Ideile dominante, el afirmă că în
opera lui Montesquieu toate sunt mai adevărate decât principiile de la care porneşte;
şi totuşi, contrar acestei afirmaţii, nu acceptă una dintre propunerile cele mai impor-
tante – sau cel puţin propunerea care s-a dovedit a fi importantă pentru constituţio-
naliştii americani – referitoare la divizarea puterii. În acelaşi mod, se simte puternica
influenţa spirituală a lui Tocqueville în Ideile dominante şi aceasta rămâne impor-
56
divizarea ei, spune, deoarece aceasta este „indivizibilă prin natura ei” (şi
istoria Franţei secolului al XIX-lea sau chiar istoria Revoluţiei Franceze
poate oferi, la nevoie, exemple grăitoare în acest sens), ci în loc de aceasta
„trebuie să ne preocupăm” ca „individul să nu stea izolat în faţa puterii
statului”. Altfel spus, „comunei, comitatului şi în general organizaţiilor
care există în stat” trebuie să li se confere „o anumită sferă” pentru ac-
tivitatea autonomă şi prin aceasta practic „trebuie impuse limite solide”
puterii de stat. „Dacă există doar un singur mijloc care face posibilă sub-
zistenţa statelor mai mari şi care totodată conferă şi măsura necesară
pentru forţa puterii de stat: centralizarea, atunci nu cunosc decât o sin-
gură contramăsură care ocroteşte statele mai mari de orice autocraţie şi
revoluţie, şi anume aplicare principiului autoguvernării. Dar decizia acelei
chestiuni – în ce măsură se poate realiza în statele individuale o organi-
zaţie care să corespundă complet acestui scop – depinde întotdeauna de
întrebarea: oare este posibil ca în ceea ce interesează statul în ansamblul
său să aplicăm principiul centralizării, iar în toate celelalte, în mod con-
secvent, principiul autoguvernării?” (Eötvös II. 1981: 577).
Dar Eötvös nu doar preia modelul descris de către Tocqueville, ci-l
regândeşte în mod creativ, deoarece pentru el autoguvernarea comunală
nu mai este doar instrumentul restrângerii puterii centrale, cu ajutorul
căruia rezistenţa faţă de puterea de stat poate fi ţinută „în limite lega-
le”, ci în acelaşi timp o soluţie pentru problema naţionalităţilor. Modelul,
consideră Eötvös, poate fi aplicat inclusiv în soluţionarea problemei na-
ţionalităţilor deoarece – în opinia lui – pericolele care provin de la naţi-
onalităţi (în special pericolul organizării revoluţionare) constituie şi ele,
într-un anumit fel, consecinţe directe ale puterii exagerate a statului, mai
exact a puterii populare nelimitate din anumite state. „Cu cât este mai
mare influenţa pe care majoritatea o deţine asupra procedurii puterii de
stat, cu atât mai necruţător ofensează cerinţele tuturor naţionalităţilor,
în afara aceluia care, ca şi majoritate, domneşte peste stat şi cu atât mai
periculos trebuie să fie principiul naţionalităţii cu privire la stat; pentru
că decurge din firea lucrurilor că în acest caz toate acele naţionalităţi
tantă şi ulterior: principala operă de maturitate a acestuia, despre vechiul regim şi

revoluţie, o prezintă într-o recenzie extinsă în 1857, în Budapesti Szemle. Totuşi, în
scrisoarea adresată în 1852 lui László Szalay, prietenul său, scrie că „Tocqueville este
cu totul francez în sensul cel mai restrictiv al cuvântului, şi de aceea el caută înainte
de toate fraze pompoase, între care găseşte unele adevăruri, dar de foarte multe ori şi
alte lucruri”. (Eötvös 1976)
57
care se simt ofensate de către domnia nelimitată a acestei poporalităţi,

se vor alia împotriva statului” (Eötvös II. 1981: 549). Mai exact, cum am
accentuat şi mai devreme: în opinia lui Eötvös toate aspiraţiile formulate
în numele principiului naţionalităţii sunt de fapt aspiraţii la putere, as-
piraţii la domnie populară nelimitată, fie că este vorba despre naţiune,
fie de naţionalitate majoritară sau minoritară. Asuprirea minorităţii de
către majoritate poate fi desfiinţată de aceea doar prin limitarea eficientă
a puterii statului şi prin desfiinţarea caracterului de putere populară al
statului. Iar singura formă posibilă a acesteia, afirmă Eötvös, este aceea
de a „lăsa loc” – cel puţin „într-o anumită sferă” – prin „autonomia co-
munelor”, tuturor acelor cerinţe care provin din aşa-zisele „diferenţe de
limbă”. Prin aceasta, pe de o parte eliminăm pericolele pe care „organi-
zarea” naţionalităţilor le presupune cu privire la unitatea statului, adică
pericolul revoluţiei, pe de altă parte, însă, menţinem influenţa „dreptului
istoric” în stat. Pe aceasta din urmă, adică influenţa dreptului istoric, o
putem asigura însă doar dacă lăsăm loc cerinţelor care provin din „di-
ferenţa de limbă” doar „într-o anumită sferă”, aşadar doar în măsura în
care acestea nu pun în pericol integritatea statului, adică centralizarea
politică. „Fiecare stat, dacă vrea să corespundă sarcinii sale, are nevo-
ie de cea mai mare unitate. În toate acele domenii în care autoritatea
statului trebuie să se extindă în interesul public, aşa cum am arătat, este
nevoie de cea mai mare centralizare; de aici rezultă că în privinţa acelor
domenii în care autoritatea statului este necesară, nu poate fi vorba de-
spre drepturile separate ale naţionalităţilor; deci, dacă trebuie împlinită
conştiinţa naţională, care s-a trezit într-o manieră atât de puternică în
epoca noastră, este nevoie să limităm sfera de atribuţie curentă a pute-
rii statului şi să lăsăm loc naţionalităţilor individuale să-şi îndeplinească
cerinţele fără nicio primejdie cu privire la stat. Iar pentru aceasta nu des-
coperim instrumentul decât în aplicaţiile principiului autoguvernării”
(Eötvös II. 1981: 551). Prin principiul autoguvernării aici se va înţelege,
desigur, „autonomia comunelor”.
Consideraţiile de mai sus explică şi totodată fundamentează, în sen-
sul principial, acel model pe care Eötvös îl propune pentru soluţionarea
problemei naţionalităţilor şi pe care-l expune probabil cel mai succint la
pagina 551 a celui de-al doilea volum. „Pentru a îndeplini ambele tipuri
de cerinţe [adică atât cerinţele statului multinaţional, cât şi cele ale naţi-
onalităţilor] este nevoie – scrie – ca prin autonomia condiţionată acorda-
tă unor comitate să deschidem spaţiu acelor cerinţe care se bazează pe
58
dreptul istoric, şi prin autonomia comunelor să lăsăm să se afirme ace-

le cerinţe care provin din diferenţa de limbă. Cu cât urmează principiul
autoguvernării, cu atât mai puţin trebuie să fie principiul naţionalităţii
periculos cu privire la stat” (Eötvös II. 1981: 551–552). Poziţia lui Eötvös
este deci aceea că a accepta revendicările formulate în numele ideii de
naţionalitate înseamnă a accepta faptul naţionalismului, logica de „do-
minare” sau de putere care funcţionează în aspiraţiile naţionalităţilor, şi
a accepta implicit pericolele separatismului. Contrar acestuia trebuie eli-
minată mai degrabă posibilitatea ca naţiunea majoritată să oprime na-
ţionalităţile mai mici, adică trebuie găsite instrumente corespunzătoare
pentru limitarea puterii, şi dacă singurul mijloc este autoguvernarea
comunală, atunci posibilitatea acesteia trebuie oferită şi naţionalităţilor.
„Din moment ce principiul autoguvernării nu este altceva decât aplicarea
principiului libertăţii individuale unor individualităţi morale: nu putem
să ne conformăn cerinţelor naţionalităţilor individuale decât prin apli-
carea acestui principiu, iar existenţa diferitelor naţionalităţi în stat este
periculoasă cu privire la subzistenţa statului însuşi întotdeauna doar în
măsura în care se abate de la acest principiu” (Eötvös II. 1981: 551–552).
Întrebarea este doar dacă autoguvernarea comunală oferită naţio-
nalităţilor ne conduce oare – şi dacă da, în ce sens – la reinterpretarea
ideii naţionalităţii? Să nu uităm că scopul pe termen lung al lui Eötvös a
fost reinterpretarea ideilor dominante ale epocii sale. Pentru a răspunde,
trebuie să apelăm din nou la analizele profetice despre democraţia ame-
ricană ale lui Tocqueville. În primul volum al lucrării Despre democraţie în
America, acolo unde vorbeşte despre descentralizarea autorităţii publice,
Tocqueville adaugă faptul că cel mai mult el admiră în primul rând „con-
secinţele politice” ale acesteia. El menţionează două astfel de consecinţe.
Prima este aceea că descentralizarea oferă cetăţenilor experienţa re-
ală a libertăţii politice. Din contră, centralizarea administrativă poartă
în sine posibilitatea despotismului, mai mult, aceasta va fi acea formă
„blândă” a despotismului care poate apărea şi în epoci democratice. Sta-
tul, spune Tocqueville, prin consecinţa centralizării, scoate din mâna ce-
tăţenilor posibilitatea de a decide chiar şi în problemele cele mai mărunte
ale vieţii lor, „le asigură securitatea, prevede şi le garantează nevoile, le
uşurează obţinerea plăcerilor, le conduce principalele treburi, le dirijează
activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moştenirile” (To-
cqueville II. 2005: 334). Or, afirmă Tocqueville, „libertatea este mai puţin
importantă în lucrurile mari, decât în cele mici” şi de aceea centraliza-
59
rea administrativă supune „libertatea individuală” „puterii naţionale”.

Consecinţa directă a descentralizării administrative este, deci, faptul că
cetăţenii dispun de o experienţă sau formă a libertăţii mai apropiată de
cea reală.
Cealaltă consecinţă politică a descentralizării poate fi reînvierea pa-
triotismului în cercul cetăţenilor, şi când vorbeşte despre asta, Tocquevil-
le însuşi accentuează că, de fapt, doreşte să dea o „reţetă” concetăţenilor
săi francezi. Centralizarea administrativă, afirmă, „îi slăbeşte pe oamenii
care i se supun” pentru că diminuează „spiritul civic” (Tocqueville I. 2005:
122). Deoarece scoate din mâna cetăţenilor posibilitatea deciziei inclusiv
în problemele cele mai mărunte, îi face neputincioşi şi singuratici. În ca-
zul oamenilor supuşi puterii, scrie, „fiecare dintre ei, retras din mulţime,
este parcă străin faţă de soarta celorlalţi; pentru el, copiii şi prietenii lui
formează întreaga specie umană; cât despre restul concetăţenilor săi, el
se află alături de ei, dar nu îi vede; îi atinge, dar nu îi simte; el nu există
decât în el însuşi şi, dacă mai are încă o familie, putem spune însă că nu
mai are patrie” (Tocqueville II. 2005: 334). În Statele Unite însă, unde nu
există centralizare administrativă, cetăţenii se caracterizează printr-un
spirit civic solid, „patria se face simţită pretutindeni”, „este obiectul soli-
citudinii, de la nivelul statului până la cel al întregii Uniuni”. Acolo ceea
ce resimt locuitorii, afirmă Tocqueville, „faţă de patrie este analog senti-
mentului pe care oamenii îl poartă familiei lor” (Tocqueville I. 2005: 129).
Adică, în opinia lui Tocqueville, americanii sunt caracterizaţi printr-o
loialitate politică specifică, printr-o formă specifică, reflectată a patrio-
tismului sau a iubirii de patrie, care nu este într-atât sentimentul inimii,
cât mai degrabă consecinţa realizării conştiente a faptului că interesul
individual este legat de cel al patriei.
Eötvös îl urmează fidel pe Tocqueville şi în această chestiune, într-o
asemenea măsură încât preia de la el chiar şi distincţia dintre cele două
forme ale patrotismului, sau – aşa cum le numeşte el – ale „spiritului pu-
blic”. Statele din prezent, spune, pur şi simplu sunt prea mari ca ataşa-
mentul faţă de ele să provină doar din sentimente: „Patria este mult mai
mare decât poate fi iubită ca întreg de către toţi” şi de aceea „ataşamentul
faţă de ea nu decurge doar din sentimente, ci este într-o mai mare parte
consecinţa convingerilor noastre” (Eötvös II. 1981: 526–527). Dacă, însă,
limităm în mod eficient puterea statului, creşte din ce în ce mai mult
„numărul acelor sfere în care individul se poate mişca liber” şi de care
se poate ataşa inclusiv sentimental. „Măsura” iubirii de patrie „depinde
60
întotdeauna de numărul şi însemnătatea sentimentelor şi intereselor

identice”, a căror îndeplinire „păstrarea patriei le presupune”. Limitarea
puterii statului poate deci conduce, în principiu, la reînvierea iubirii de
patrie, la „spiritul public” reflectat, dar înrădăcinat şi în inimi.
Este adevărat că Eötvös nu a relaţionat această idee cu cea a autono-
miei comunale care poate fi garantată naţionalităţilor, dar a pus-o, în ge-
neral, în relaţie cu ideea autoguvernării comunale. De aceea nici nu poate
fi demonstrat în mod evident că Eötvös ar fi sperat în reînvierea iubirii
de patrie în rândul naţionalităţilor. Ceea ce poate fi însă demonstrat este
faptul că Eötvös – cu diferite instrumente – a considerat distrugerea con-
ştiinţei naţionale ca fiind singura soluţie posibilă în problema naţionali-
tăţilor. El considera că, în loc să acceptăm consecinţele naţionalismului,
în interesul protejării relaţiilor dintre statele de drept existente, trebuie
mai degrabă să ne opunem cauzelor naţionalismului, formei specifice,
moderne, europene a autointerpretării naţionale. „Decurge de la sine –
scria el – că toţi cei care pornesc de la acea concepţie că existenţa statelor
mari este posibilă doar în forma în care statul este organizat la această
oră, trebuie să aspire în mod necesar, cu toată puterea lor, la distrugerea
tuturor conştiinţelor naţionale” (Eötvös II. 1981: 550).
Bibliografie
BERLIN, Isaiah
1972 The Bent Twig: A Note on Nationalism. Foreign Affairs 1. (51) 11–30.
BIBÓ István
1986a Az európai egyensúlyról és békéről. In: BIBÓ István: Válogatott ta-
nulmányok. I. Magvető Kiadó, Budapest, 295–635.
1986b A kelet-európai kisállamok nyomorúsága. In: BIBÓ István: Váloga-
tott tanulmányok. II. Magvető Kiadó, Budapest, 185–266.
BREUILLY, John
2004 Állam és nacionalizmus. In: KÁNTOR, Zoltán (ed.): Nacionalizmusel-
méletek. Rejtjel Kiadó, Budapest, 134–149.
EÖTVÖS József
1976 Levelek. Magyar Helikon, Budapest.
1981 A XIX. század uralkodó eszméinek befolyása az államra. I–II. Magyar
Helikon, Budapest.
61
FICHTE, Johann Gottlieb

1928 Cuvântarea a şaptea. O analiză mai adâncă a notelor băştinaş şi
german în conţinutul noţiunii popor. In: Cuvântări către naţiunea ger-
mană. Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 131–153.
MANN, Michael
2004 A modern európai nacionalizmus kialakulása. In: KÁNTOR Zoltán
(ed.): Nacionalizmuselméletek. Rejtjel Kiadó, Budapest, 109–133.
MARKO, Joseph
2004 Egyenlőség és különbözőség. Magyar Kisebbség 3. (9) 161–185.
MILL, John Stuart
1972 Considerations on Representative Government. In: ACTON, H. (ed.):
Utilitarianism, Liberty, Representative Government. J. M. Dent, London,
171–393.
SCHLETT István (ed.)
2002 A nemzetiségi törvényjavaslat országgyűlési vitája. TTFK–Kortárs Ki-
adó, Budapest.
TOCQUEVILLE, Alexis de
2005 Despre democraţie în America. Humanitas, Bucureşti.
62
Contele Imre Mikó şi chestiunea naţionalităţilor
Ákos EGYED
Contele Imre Mikó şi chestiunea

naţionalităţilor
– Schiţă –
Problema naţionalităţilor este un fenomen extrem de complicat, care
– în funcţie de loc şi de timp – apare în forme uneori mai paşnice, alteori
mai radicale. Calea rezolvării acestei probleme poate fi abordată şi ea în
mai multe feluri. Este bine cunoscut faptul că secolul al XIX-lea a fost
perioada în care s-au născut naţiunile şi mişcările naţionale moderne,
iar aceasta a atras după sine în întreaga Europă, dar mai ales în Euro-
pa Centrală şi de Est, accentuarea conflictelor între naţiuni. Monarhia
Habsburgică multietnică, ce cuprindea Ungaria şi Transilvania, nu a fost
o excepţie, dimpotrivă, această accentuare a conflictelor a constituit un
factor hotărâtor al vieţii politice şi sociale. Aceasta în pofida faptului că
intensitatea ei în anumite perioade era mai redusă, în timp ce în alte
perioade s-a transformat chiar în război civil, aşa cum s-a întâmplat în
1848–1849. În consecinţă, toţi cei care şi-au asumat un rol în politică au
fost nevoiţi să se ocupe de acest fenomen greu de administrat. Acest scurt
studiu analizează concepţia contelui Imre Mikó, personalitate proemi-
nentă a maghiarimii din Transilvania, şi poziţia sa cu privire la problema
naţionalităţilor. Alegerea temei de studiu este justificată şi de faptul că
acest domeniu al activităţii sale este fie puţin cunoscut, fie apreciat gre-
şit. Renumitul jurist Gábor Tusa a publicat un studiu despre contele Mikó,
însă din punctul de vedere al politicii minorităţilor (Tusa 1935: 233–239),
el a analizat problemele interne ale organizării autonome a comunităţii
minoritare, în schimb noi vom aborda concepţiile sale legate de naţiona-
lităţile din Transilvania.
63
Contele Imre Mikó s-a născut la 4 septembrie 1805 la Zăbala, în Trei

Scaune (azi judeţul Covasna) şi a decedat la 16 septembrie 1876 la Cluj.
Viaţa şi activitatea sa cuprind patru etape istorice, care diferă din mai
multe puncte de vedere: în epoca reformelor a fost funcţionar la Guber-
niu, în 1847–1848 trezorier principal al Transilvaniei, iar în 1848, pentru
un scurt timp (din iulie până în noiembrie) a devenit adjunctul guver-
natorului, el a fost conducătorul numărul unu al maghiarimii în epoca
absolutismului, în schimb, în perioada 1860–1861 (10 decembrie 1860
– 21 noiembrie 1861) a devenit preşedintele interimar al Guberniului, în
condiţii politice şi istorice cu totul diferite faţă de 1848, iar în anii 1867–
1869 a activat ca ministru al lucrărilor publice şi transportului. Din toate
acestea reiese clar că Mikó nu a putut evita confruntarea cu chestiunea
naţională.
Înainte de a trece la o analiză detaliată a celor de mai sus, aş dori să
clarific câteva probleme de terminologie. Contele Mikó nu a publicat stu-
dii cuprinzătoare sau eseuri despre problema naţională (chestiunea naţi-
onalităţilor), din acest motiv opiniile sale referitoare la această problemă
pot fi găsite în alte lucrări semnate de către el, în scrisorile sau cuvântări-
le sale, publicate în diferite momente şi locuri, ceea ce nu facilitează pro-
cesul de cercetare. În lucrarea sa intitulată Irányeszmék, apărută în anul
1860, în timp ce analizează situaţia maghiarimii din Transilvania, abor-
dează de mai multe ori – şi nu doar în treacăt – criteriile naţiunii pe care
le considera cele mai importante, şi ne pot fi foarte utile în prezentarea
subiectului nostru. El se referă de fapt la naţiune în sensul cultural. Trebu-
ie menţionat însă şi faptul că lipsa unui limbaj conceptual uniform (care
de altfel persistă şi în zilele noastre) creează unele probleme de interpre-
tare. Mikó foloseşte de multe ori termenii „naţiune” şi „naţionalitate” ca
sinonime, iar în anumite cazuri prin „naţionalitate” înţelege identitatea
naţiunii şi caracteristicile culturale ale acesteia. Din acest motiv trebuie
să acordăm o atenţie specială contextului acestor noţiuni. După această
observaţie, să revenim la subiectul propriu-zis al lucrării noastre.
Înainte de 1848, în epoca reformelor, Mikó nu a participat în mod
direct în politică, dar odată cu izbucnirea revoluţiei el este de-a dreptul
antrenat în desfăşurarea evenimentelor şi în scurt timp ajunge în faţa
unei decizii grele: Viena ar fi dorit să profite de serviciile lui, însă mişca-
rea naţională maghiară conta de asemenea pe el. Alegerea căii de mijloc
s-a dovedit a fi imposibilă.
64
În aprilie 1848 a fost numit de către domnitor cancelar al Transilva-

niei, el însă a refuzat funcţia, fiind conştient de faptul că acceptând-o ar
fi împiedicat unirea iminentă a Transilvaniei cu Ungaria. Într-adevăr, la
30 mai 1848, Dieta reunită la Cluj a adoptat o lege referitoare la unire,
contele Mikó având sarcina de a încheia ultima Dietă din Transilvania şi
de a evalua rezultatele lucrărilor, printre care şi legea referitoare la unire.
În continuare, până la sfârşitul anului, a îndeplinit funcţia de locţiitor al
guvernatorului, având în vedere că guvernatorul general, contele József
Teleki, plecase la Pesta. Imre Mikó intenţiona să se folosească de această
funcţie pentru menţinerea păcii interne în Transilvania şi nu a fost vina
lui că nu a reuşit. Este bine cunoscut faptul că la sfârşitul lunii octombrie
1848 a început un război civil sângeros în mai multe zone al Transilvani-
ei. Pentru a opri acest război, Mikó nu a găsit altă soluţie decât să ceară
ajutor de la domnitor. S-a deplasat la Olmütz, reşedinţa domnitorului în
acea perioadă, acolo însă nu i s-a permis să se înfăţişeze domnitorului, ci
a fost reţinut în arest la domiciliu, fiind eliberat doar în octombrie 1849.
La întoarcerea sa în Transilvania, puterea habsburgică introdusese deja
guvernarea absolutistă, care era practic o dictatură militară. Văzând de-
căderea Transilvaniei, cauzată de devastările prin care trecuse, contele
se prăbuşeşte fizic şi psihic. Vor trece încă doi ani până când sănătatea i
se va restabili în aşa măsură încât să-i permită să reintre în viaţa publică,
să se ocupe de reorganizarea instituţiilor culturale ale maghiarimii din
Transilvania, privată de toate drepturile, de înfiinţarea unor noi institu-
ţii, căutând un modus vivendi pentru a restabili convieţuirea paşnică a
popoarelor din Transilvania. Acesta este motivul pentru care a fost con-
siderat în primul rând un politician al culturii.
Faptul că contele Imre Mikó a fost un mare politican al culturii nu
trebuie demonstrat, istoria a dovedit deja acest lucru (Jancsó 1942: 391–
415); aş dori totuşi să reamintesc că a reorganizat sau a înfiinţat instituţii
cum ar fi Teatrul Naţional din Cluj, Societatea Economică din Transilva-
nia sau Societatea Muzeului Ardelean (Egyed 2005: 102–199). Nu se poate
accepta însă afirmaţia că Mikó nu a fost un politician „în adevăratul sens
al cuvântului”. Trebuie să precizăm totodată că el a făcut parte dintr-o
categorie restrânsă, cu adevărat excepţională a politicienilor, neatinsă
de spiritul machiavelismului – îşi exprima deschis şi sincer principiile, a
promis puţin, dar a realizat multe. Nu degeaba a fost numit „Széchenyi
al Transilvaniei”, dat fiind că a dedicat comunităţii sale o mare parte a
propriei averi. A promovat răspândirea marilor realizări ale civilizaţiei, a
65
luptat timp de mai multe decenii pentru construirea reţelei de cale ferată
în Ardeal, care până la urmă s-a realizat în perioada în care a fost minis-
tru al transporturilor.
După părerea noastră, contele Mikó este pe drept comparat cu Ist-
ván Széchenyi, deoarece a acţionat în acelaşi spirit umanitar, păşind pe
urmele acestuia în privinţa chestiunii naţionale (a naţionalităţilor). Mikó
căuta întotdeauna posibilităţile de contact cu politicienii saşi şi români,
şi a evitat în mod consecvent retorica extremistă atât de caracteristică
acelor timpuri. În mod firesc, nu a pierdut niciodată din vedere intere-
sele maghiarilor din Transilvania, dar s-a străduit tot timpul să respecte
tradiţiile transilvane comune şi a respins orice intenţie de asimilare, ne-
fiind adeptul nici măcar al asimilării culturale voluntare (Egyed 2005:
172–176). Această atitudine a fost cauza pentru care, mai ales între anii
1850 şi 1867, în epoca absolutismului şi a liberalismului, chiar şi cei mai
importanţi politicieni români şi saşi au căutat posibilitatea de a colabora
cu el. Mikó a fost printre primii în această căutare a căilor comune, dar
trebuie să avem în vedere că şi el dispunea de o arie de acţiune limitată,
pe de o parte, de opinia elitei politice maghiare din Transilvania, iar pe
de altă parte, de politica imperială a puterii habsburgice, care la rândul
ei s-a bazat în mare parte pe sprijinul conducătorilor saşi şi români din
Ardeal pentru a contracara aspiraţiile naţionale maghiare. Prin urmare,
Mikó, în calitate de politician şi de om de stat, era nevoit de multe ori să
decidă sau măcar să-şi exprime părerea cu privire la numeroase opinii şi
atitudini contradictorii.
Este bine cunoscut faptul că puterea habsburgică, în urma eveni-
mentelor din 1848–1849, a dorit să realizeze o monarhie unitară (Ge-
samtmonarchie), care ar fi transformat ţările constituente în simple pro-
vincii cârmuite direct de la Viena. Această concepţie nu a vrut să ia în
considerare nici autonomiile locale cu tradiţii multiseculare, nici legile
adoptate în 1848. Mikó nu a putut accepta această politică, deşi susţinea
necesitatea monarhiei. El spera în realizarea unei guvernări constituţio-
nale care, respectând legile din 1848 din Ungaria şi din Transilvania, nu
ar fi exclus anumite schimbări în vederea reconcilierii şi a cooperării na-
ţionalităţilor. În legătură cu aceasta, a scris: „Legile din 1848 au declarat
participarea generală la sarcinile publice şi libera competiţie a forţelor –
nicio putere nu poate ignora aceste legi. Aplicarea justă şi perfecţionarea
acestor legi trebuie să le susţinem cu sinceritate. Doar pe această cale
este posibilă reconcilierea naţionalităţilor din patria noastră… În ceea ce
66
mă priveşte, sunt conştient de rolul meu, cunosc ţelul meu, şi mă strădu-

iesc cu sufletul hotărât să-l îndeplinesc, folosindu-mă de experienţele din
trecut.”1
Pentru a înţelege mai bine politica lui Mikó, trebuie să analizăm pe
scurt concepţia lui despre naţiune. Această concepţie s-a bazat mai ales
pe limbă şi cultură, fapt ce reiese clar din studiul intitulat Principii direc-
toare, redactat în cursul deceniului 1850 şi publicat în anul 1861. În acest
studiu a discutat rolul literaturii şi al limbii, făcând apoi o analiză a tra-
diţiei istorice, cu ajutorul căreia a formulat o caracterologie naţională. El
a considerat că dintre criteriile de definire a unei naţiuni, limba are rolul
determinant: „S-a afirmat deseori, dar merită să fie repetat, că trăim şi
murim pe limba noastră maternă, ea fiind susţinută de literatura noas-
tră” (Mikó 1861). Era convins că fiecare naţiune are o personalitate apar-
te, prin care se deosebeşte de celelalte. Personalitatea şi caracteristicile
sunt formate de tradiţiile istorice, pe care le denumeşte „baze istorice”.
Acestea sunt: „pământul patriei”, adică pământul natal, a cărui păstra-
re este importantă, pentru că asigură naţiunii putere şi independenţă;
în schimb, identitatea este exprimată prin instituţiile publice, precum şi
prin obiceiuri, sărbători, norme morale. El subliniază că nu pot fi trecute
cu vederea nici formele exterioare, cum ar fi muzica, dansul, vestimen-
taţia, dat fiind că acestea exprimă de asemenea trăsături caracteristice
ale unei naţiuni. Ideile pe care le exprimă aparţin cercului de noţiuni al
naţiunii culturale, dar nu sunt lipsite – după cum vom vedea în cele ce
urmează – nici de digresiuni ideologice.
Nicio naţiune nu poate exista fără conştiinţă naţională: „În cazul
unui popor, conştiinţa naţională înseamnă acelaşi lucru ca respectul de
sine în cazul unui individ […]. Dacă conştiinţa nu se manifestă în activi-
tatea şi viaţa unui popor sau dacă acesta şi-a pierdut din vedere conşti-
inţa, înseamnă că are o vârstă foarte fragedă – în primul caz –, sau că
se apropie deja de mormânt – în al doilea caz.” Trecutul istoric întăreşte
rădăcinile, de aceea „dacă o naţiune uită povestirile sale, acest fapt este
egal cu a-şi smulge rădăcinile vieţii […], nu înseamnă nimic mai puţin
decât renunţarea de bunăvoie la propria existenţă” (Mikó 1861).
1 Imre Mikó către Josef Bedeus, 7 martie 1857. Arhiva familiei Mikó-Rhédey în Biblio-
teca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj. Volumul de corespondenţă a lui
Imre Mikó VI/2. (În continuare: Corespondenţa lui Mikó).
67
Nu este întâmplător că în acest context contele Mikó s-a ocupat foarte

mult de studiul istoriei, de interpretarea ei, deoarece a considerat istoria „das-
călul vieţii”. Să vedem cum a încercat să aplice principiile sale în practică.
Punctul de vedere principial al lui Mikó este caracterizat de polemica
purtată în anul 1857 cu Josef Bedeus, un vechi prieten de-al său, cu ocazia
căreia Mikó şi-a făcut publice ideile referitoare la organizarea Societăţii
Muzeului Ardelean. Cei doi au discutat despre specificul şi limba oficială
a instituţiei care urma să fie înfiinţată la Cluj. Mikó şi partenerii lui au
ales limba maghiară, în timp ce Bedeus, alături de mai mulţi politicieni
români şi saşi, a optat pentru o instituţie multilingvă. Părerea renumitu-
lui politician sas a fost că se putea renunţa deja la ideea de naţiune, având
în vedere că „epoca privilegiilor a luat sfârşit […], astăzi trebuie să renun-
ţăm la ideea de naţiune şi să avem în vedere doar patria comună, dacă nu
vrem să rămânem în urmă sub toate aspectele şi să devenim degeneraţi
total.”2 Politicianul din Sibiu se temea că Transilvania va fi distrusă dacă
maghiarii din Ardeal se vor alia cu cei din Ungaria, saşii ardeleni cu ma-
rea naţiune germană, iar românii cu românii din principate.3
Din răspunsul lui Mikó reiese că nu consideră „naţiunea” o noţiu-
ne perimată, prin urmare nu trebuie să se renunţe la ideea naţionalită-
ţii, deoarece „lumea o consideră ca o proprietate sfântă, care nu poate
fi confiscată sau oprimată. Conştiinţa lumii întregi şi întregul proces de
civilizare a omenirii protestează împotriva acestui lucru” (Mikó 1861).
Mikó a declarat cu toată convingerea că fiecare naţiune are dreptul la
dezvoltarea identităţii şi culturii proprii. Din 1849 până în decembrie
1859, contele nu a îndeplinit nicio funcţie de stat. În această perioadă
nu a conceput naţiunea ca entitate politică, ci ca una culturală – ceea ce
însemna atât cultura spirituală, cât şi cea materială –, considerând naţi-
unea ca o comunitate care îşi asigură propriul viitor, adică îşi susţine na-
ţionalitatea. Într-o epistolă adresată lui Bedeus scria: „Pentru tine, dragul
meu prieten, este foarte uşor să accepţi renunţarea la ideea naţionalităţii
în circumstanţele actuale, deoarece noile instituţii asigură garanţia soli-
dă a naţionalităţii tale – această acceptare necondiţionată este însă foar-
te grea pentru cei cărora azi-mâine vor să le interzică până şi educarea
copiilor în limba lor maternă.”4 Aceste rânduri se referă în mod explicit la
2 Corespondenţa lui Mikó. VI/2.

3 Josef Bedeus către Imre Mikó. 5 ianuarie 1857. Corespondenţa lui Mikó. V.
4 Corespondenţa lui Mikó. VI/2.
68
situaţia maghiarimii ardelene, sugerând şi faptul că supravieţuirea naţi-

onalităţilor din Transilvania necesită înfiinţarea instituţiilor proprii. Pă-
rerea contelui Mikó este că specificul şi limba Societăţii Muzeului Arde-
lean trebuie să fie maghiare, nu numai pentru că saşii au deja o societate
cultural-ştiinţifică proprie, dar şi pentru că Societatea Muzeului din Cluj
a fost înfiinţată de maghiarii ardeleni din resurse proprii. O reţea proprie
de instituţii nu poate însemna separaţie, deoarece – scrie el – naţiunile şi
naţionalităţile din Ardeal „se împacă bine între ele, iar când este vorba de
interese comune, trebuie să-şi dea mâna pentru promovarea acestora.”5
Mikó a enunţat în mod clar: naţionalităţile din Ardeal trebuie să-şi
păstreze identitatea, fiecare trebuie să-şi întreţină cultura şi tradiţiile
proprii, dar trebuie să fie deschise pentru a coopera. Până la urmă aceas-
tă concepţie s-a realizat prin faptul că cele trei naţionalităţi din Transilva-
nia au înfiinţat instituţii cultural-ştiinţifice separate, din resurse proprii.
După o perioadă lungă de pregătire, în anul 1859, Societatea Muzeului
Ardelean a ţinut şedinţa de constituire, cu ocazia căreia a fost adoptat
statutul societăţii, în care, pe baza unui vot secret, s-a optat pentru lim-
ba maghiară.6 După cum am mai menţionat, saşii aveau deja o institu-
ţie similară, iar românii ardeleni au înfiinţat la scurt timp, în anul 1861,
Asociaţia pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român din Transil-
vania (Astra). Din aceasta reiese că cele trei naţiuni din Transilvania au
fost organizate în primul rând ca naţiuni culturale. Trebuie însă subliniat
faptul că este vorba despre situaţia specifică acelor timpuri, organizarea
şi activitatea naţiunilor pe baze politice fiind interzise cu stricteţe de că-
tre puterea absolutistă, care a autorizat mişcările naţionale cu caracter
politic doar începând cu anul 1860, dar numai pe arii foarte restrânse.
Ca o consecinţă a principiilor sale, Imre Mikó a considerat folosirea
limbii materne un drept natural, şi revendica aceasta şi pentru maghiari,
care au suferit în acea vreme cea mai cruntă asuprire. „Nu numai eu, dar
cred că toată lumea este convinsă că maghiarii doresc să se hrănească în
continuare din rădăcinile arborelui vieţii al propriei limbi şi naţionalităţi,
în spiritul său propriu şi conform concepţiilor proprii, să se cultive cu aju-
torul propriei literaturi, prin urmare nu vor nici să renunţe la existenţa
individuală, nici să accepte vreun fundament sau mijloc care este străin
5 Ibidem.
6 Procesul verbal al Adunării generale constitutive a Societăţii Muzeului Ardelean. F.
Societatea Muzeului Ardelean. nr. 298. dosarul 50. Despre istoria Societăţii: Kelemen
1909–1942: 35, Mikó 2008: 33–120.
69
de cultura lor, sau incompatibil cu natura şi geniul naţiunii lor” (Mikó

1861).
Convingerea ideologică exprimată prin citatul de mai sus este iden-
tică cu concepţia despre naţiune a lui István Széchenyi şi József Eötvös;
Mikó însă a avut tot timpul în vedere, înainte de toate, condiţiile din Tran-
silvania. El era conştient şi de faptul că atât saşii, cât şi românii din Tran-
silvania ţin tot atât de mult la limba lor maternă şi la susţinerea culturii
proprii ca şi maghiarii. În plus, Mikó păstra şi amintirea unei dispute din
anii 1840 cu privire la folosirea limbilor, care a iscat mari controverse în-
tre cele trei naţionalităţi; el însă a acceptat şi a respectat libertatea limbii
materne şi a culturii ca un drept fundamental al fiecărui popor şi al fie-
cărei naţiuni. În acelaşi timp, a pus întotdeauna accentul pe importanţa
spiritului transilvan, pe care o considera un lucru dezirabil: „Ataşamen-
tul ardent faţă de naţionalitatea proprie nu presupune să avem reţineri
faţă de alte naţionalităţi, nu înseamnă să-i privim ca pe duşmanii noştri.
Maghiarul să fie maghiar, sasul sas, valahul valah, fiecare să-şi cultive
naţionalitatea proprie.”7
Într-adevăr, naţionalităţile din Transilvania au considerat ca o sar-
cină primordială cultivarea propriei identităţi prin instituţiile culturale,
ceea ce a oferit o bază oarecare pentru reconciliere, în urma marilor con-
fruntări din anul 1848. Este semnificativ în sine faptul că contele Imre
Mikó a purtat corespondenţă cu mai multe personalităţi şi instituţii ro-
mâneşti şi săseşti, aceste legături fiind consolidate prin întâlnirile per-
sonale din anul 1860. Putem aminti întâlnirea de la Cluj din 28 iulie a
intelectualilor români şi maghiari sau dialogul dintre saşi şi maghiari,
organizat la Bistriţa în 11–12 august, al cărui protagonist a fost conte-
le Imre Mikó, care s-a pronunţat în favoarea „înţelegerii frăţeşti între
popoarele Transilvaniei”, făcând referire la „necazurile comune şi învă-
ţământele din ultima perioadă”.8 Reuniunea festivă de la Bistriţa a fost
organizată de către Verein für Siebenbürgische Landeskunde asociaţia
culturală şi ştiinţifică a saşilor, cu participarea unor personalităţi impor-
tante de ambele părţi, ceea ce a amplificat importanţa întâlnirii, marea
surpriză fiind însă apariţia neaşteptată a lui József Eötvös, întâmpinat cu
ovaţii puternice de către marea adunare a saşilor.9
7 Corespondenţa lui Mikó VI/2.

8 Kolozsvári Közlöny, 23 august 1860, nr. 68; Mikó 2008: 211.
9 Vasárnapi Újság, 1860, suplimentul nr. 35; Kristóf 1932.
70
Mikó şi confraţii lui au planificat o întâlnire asemănătoare cu româ-

nii din Transilvania într-unul dintre oraşele Munţilor Apuseni, urmată de
o mare adunare în zona Detunatei, care nu a mai avut loc din cauza îm-
bolnăvirii lui József Eötvös. S-a păstrat însă ciorna originală a cuvântării
pregătite de contele Mikó, rămasă nedescoperită de cercetători. În aceas-
tă cuvântare – precum în cea rostită la Bistriţa cu puţin timp înainte – el
a dorit să atragă atenţia celor prezenţi asupra importanţei învăţăturilor
trecutului, fără a uita să menţioneze conduita sugerată de o gândire luci-
dă. „În patria comună trebuie să existe consens şi realizări benefice pen-
tru toate popoarele” – citim în textul cuvântării preconizate, după care
continuă: „Dar cine oare ne spune ce este bine, ce este benefic pentru
noi? – poate întreba orişicine. În mod sigur nu cei care lucrează în secret,
care se tem să-şi prezinte în public părerile şi intenţiile. Totuşi, cine ne
poate spune? Ne-o spune, după cum am arătat mai sus, istoria, în care
oricine poate regăsi binecuvântările consensului, consecinţele nefaste şi
puterea distrugătoare a dezbinării. Ne-o spune însă şi firea noastră mai
bună, care îndrumă popoarele pe calea instinctului spre bine, ajutându-
le să găsească instrumentele cele mai potrivite ale prosperităţii.” În con-
tinuare, Mikó a dorit să facă apel la participanţi în vederea consensului
şi a bunei înţelegeri: „Domnilor, ridic paharul pentru ca această fire mai
bună să se trezească şi să lucreze în noi! Şi doresc ca prin ea să renaştem
întru consimţământ, să cinstim personalitatea celuilalt, să ne respectăm
drepturile existente, să ne înţelegem noi între noi, în problemele pe care
le putem avea, după cum li se cade cetăţenilor unei ţări comune, după
cum se cade între fraţi.”10
Este clar că Mikó „a dorit să ducă ramura de măslin a păcii la moţi”,
în zona în care, cu zece ani în urmă, au avut loc evenimentele sângeroase
ale unui război civil, cu mai multe mii de victime, gândindu-se probabil,
în primul rând, la restabilirea păcii sufleteşti. Potrivit surselor noastre,
semnele realizării păcii interioare s-au arătat atât la români cât şi la saşi,
au apărut chiar şi unele semne ale solidarităţii, alimentate de sentimen-
tul comun al opresiunii, şi de învăţăturile evenimentelor din 1848–1849.
Aceste iniţiative firave însă au fost pe rând anulate de influenţe şi factori
exteriori. Pe de o parte, mesajele sosite din România, cu caracter antima-
ghiar, pe de altă parte, îndemnurile diasporei maghiare la o nouă luptă
10 Arhiva familiei Mikó-Rhédey în Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din

Cluj. Documentele lui Imre Mikó. Ms. 5973 (În continuare: Documentele lui Mikó).
71
pentru independenţă au influenţat în mod nefavorabil dezvoltarea soci-

etăţii în Transilvania. Presa română din Bucureşti, „în perspectiva unei
întregiri de tipul Daco-România […] îi avertiza pe valahi să nu se apropie
de maghiari”, subliniind că programul lui Kossuth are ca scop înglobarea
Transilvaniei în Ungaria (Aluzie la Kossuth 1994).
Emiterea „Diplomei din octombrie” a creat o situaţie nouă în Imperiul
Habsburgic, prin transpunerea evenimentelor pe planul politicii mari,
dat fiind că a prevăzut restabilirea parţială a vieţii constituţionale. Acest
lucru a însemnat o provocare şi pentru Mikó: în 10 decembrie 1860 el a
fost numit de către domnitor guvernatorul interimar al Transilvaniei. A
acceptat această numire în speranţa că va putea facilita soluţionarea pe
cale constituţională a situaţiei Transilvaniei. Cu privire la aceasta a for-
mulat o declaraţie politică, în care s-a pronunţat împotriva prejudecăţilor
legate de chestiunea naţionalităţilor. În calitatea sa de înalt conducător
al Transilvaniei, era nevoit să ia atitudine în probleme care erau exteri-
oare noţiunii de naţiune culturală. El scria: „Principiile pe care vreau să
le urmez şi să le pun în practică pe parcursul guvernării mele temporare
pot fi evaluate doar în lumina constituţiei noastre. Eu voi aplica cu loiali-
tate, până la sfârşit, constituţia […], considerând-o actul cel mai de preţ şi
singurul paladiu al ţării, unicul sprijin al scaunului regal. […] Voi practica
o politică deschisă a patriotismului generos, în opoziţie cu spiritul epocii,
dominat de suspiciuni. Scopul meu este desfiinţarea sistemului de gu-
vernământ actual, cât mai curând, dar treptat, eliminându-l fără zgomot
şi fără distrugeri, pentru ca ţara să fie cârmuită pe cale constituţiona-
lă, conform legilor şi intereselor proprii, şi pentru ca toate confesiunile,
clasele şi popoarele ţării, fără deosebire de naţionalitate sau de religie,
să beneficieze de modalităţi, oportunităţi şi mijloace pentru dezvolta-
rea aptitudinilor fizice şi psihice ale tuturor, punând aceste aptitudini
în serviciul patriei, comunităţii şi familiei, precum şi pentru cultivarea,
dezvoltarea şi perfecţionarea vieţii religioase, a limbii, a naţionalităţii şi
a literaturii, în limitele pe care le impun coroana, constituţia şi dreptul
public maghiar.”11 Dacă nu va reuşi să asigure aceste principii, va demisi-
ona imediat, până atunci însă „fiecare cetăţean al acestei ţări, care simte
şi acţionează în spirit constituţional, fie că este bogat sau sărac, maghiar
sau de altă naţionalitate, să mi se adreseze cu încredere: eu îi voi asculta
11 Documentele lui Mikó. Ms. 5973/1.
72
cu aceeaşi bunăvoinţă, şi mă voi strădui sincer, după puterile mele să în-

deplinesc doleanţele juste ale fiecăruia pe calea legală.”12
Conform declaraţiei de principiu de mai sus, contele Mikó dorea să
fie guvernatorul tuturor cetăţenilor Transilvaniei, pe baza constituţiona-
lităţii şi a legalităţii, chemându-i pe ardeleni la dialog în vederea coordo-
nării intereselor. Persistă însă întrebarea dacă diferitele interese pe care
le menţionează puteau fi aduse la un numitor comun. Am ajuns aici la
chestiunea în privinţa căreia părerile au fost dintre cele mai divergente.
Trebuie menţionat că Mikó a afirmat în declaraţia lui că legile adopta-
te în 1848 intră în aria constituţionalităţii, fiind confirmate şi de suveran,
iar printre aceste legi, după cum se ştie, figura şi legea unirii Transilvani-
ei cu Ungaria. Să adăugăm numaidecât că Mikó nu s-ar fi abţinut de la o
modificarea necesară a acestor legi, dar nu a fost de acord cu restabilirea
condiţiilor existente înainte de 1848.13 Unirea însă nu a fost acceptată de
politica românească, iar cea săsească i se opunea şi ea deocamdată. În
această situaţie în ce şi-a pus Mikó speranţele?
Aşa cum am arătat mai sus, el era convins în primul rând de faptul
că toate părţile văd în guvernarea constituţională introdusă în locul re-
gimului autoritar un interes comun al ardelenilor. În acest sens, el a de-
clarat pe 5 februarie 1861, în faţa delegaţiei săseşti sosite de la Sighişoara:
„Bine ar fi să credem cu toţii şi să fi învăţat din experienţa suferinţelor re-
cente, că singura cale pe care popoarele şi regii îşi pot exercita în mod du-
rabil drepturile este cea a legalităţii.”14 În răspunsul adresat episcopului
ortodox Andrei Şaguna în data de 12 februarie 1861, a formulat într-un
mod mai concret: legile din 1848, „adoptate după rânduială, prevăzute
cu toate accesoriile legale”, sunt obligatorii, motiv pentru care domnito-
rului i se va solicita să invite Transilvania la parlamentul comun din Un-
garia (Mikó 2008: 225). Este bine de ştiut că această afirmaţie hotărâtă
a lui Mikó a fost în acelaşi timp un răspuns la decizia românilor ardeleni
împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, adoptată în ianuarie 1861 la
Sibiu, şi că începerea tratativelor în vederea Compromisului între Austria
şi Ungaria era deja un fapt notoriu. De altfel, se poate observa şi faptul că
Mikó era un susţinător al platformei reprezentate de către Ferenc Deák.
12 Ibidem.
13 „Mă îngrozeşte chiar şi ideea că în spatele acestora s-ar putea ascunde concepţii care
creează privilegii, îngrădesc drepturi sau limitează libertatea proprietăţii.” Cores-
pondenţa lui Mikó XIV/1. Ms. 3567.
14 Documentele lui Mikó. Ms. 2886.
73
Viena însă a dat înapoi pentru moment, iar în locul compromisului

cu Ungaria a pus pe primul loc planurile imperiale: Patenta din februarie
a stipulat centralizarea puterii, a desemnat Consiliul Imperial ca organ
legislativ suprem şi a menţinut statutul independent al Transilvaniei, fapt
primit cu entuziasm de către politicienii români şi saşi. Cu toate că erau
nemulţumiţi, atât cancelarul Transilvaniei, Ferenc Kemény, cât şi preşe-
dintele interimar al Guberniului, Imre Mikó, au rămas în funcţie şi au
început reorganizarea administrativă a Transilvaniei. În cursul acesteia,
au mărit numărul funcţionarilor publici de naţionalitate română şi au
numit conducători români în fruntea a patru unităţi administrative (în
comitatele Alba Superioară şi Hunedoara, în Districtul Făgăraşului şi în
Districtul Năsăud). Aceste dispoziţii au dovedit fără doar şi poate bunele
intenţii ale lui Mikó, dar nu au fost îndeajuns pentru a atenua semni-
ficativ tensiunile. Iar după ce Viena nu a dat curs cererii politicienilor
maghiari de a-i invita pe ardeleni la parlamentul de la Pesta, plănuind o
adunare separată în Transilvania, pe care ulterior a şi convocat-o, atât
cancelarul Kemény, cât şi guvernatorul Mikó şi-au dat demisia.
Pentru moment, Mikó a părăsit scena vieţii politice, unde nu a mai
revenit până în 1865, când a participat la pregătirea compromisului între
puterea habsburgică şi Ungaria, după care, în 1867, a preluat portofoliul
de ministru al lucrărilor publice şi transporturilor. Era cunoscut ca adept
al lui Ferenc Deák, dar de fapt era mai apropiat sufleteşte de József Eötvös,
ceea ce i-a marcat concepţiile politice, precum şi părerile cu privire la
chestiunea naţionalităţilor. Acest lucru reiese din Raportul său adresat
alegătorilor din Cluj la 11 decembrie 1868, în care a evaluat rezultatele
obţinute de la înfăptuirea Compromisului, punând accentul pe impor-
tanţa legilor adoptate cu privire la la chestiunea naţionalităţilor şi cele
care au ca efect îmburghezirea populaţiei. A acordat o importanţă deose-
bită Compromisului, realizării unirii Transilvaniei cu Ungaria, precum şi
acordului încheiat cu Croaţia. „Datorită Compromisului, toţi cei cu care
până acum ne-am duşmănit, din cauza unei invidii reciproce, acum au
devenit fraţii şi aliaţii noştri. Acest compromis a eliberat naţiunea de cor-
voada politicii prejudiciilor, care ne-a consumat timpul şi energiile, astfel
încât nu ne-a mai rămas nimic pentru promovarea dezvoltării proprii”
(Mikó 2008: 267).
În privinţa chestiunii naţionalităţilor, Mikó a considerat un rezultat
important aplicarea egalităţii în drepturi a diferitelor culte, proclama-
tă în 1848, astfel încât niciun cult şi nicio biserică să nu beneficieze de
74
„avantaje politice faţă de celelalte”, prin urmare era de părere că religia

nu va mai constitui un zid despărţitor între cetăţeni (Mikó 2008: 267).
Reamintim că legea privitoare la egalitatea în drepturi a evreilor a fost
adoptată de Adunarea Naţională de la Szeged în data de 28 iulie 1849,
însă intrarea în vigoare a acesteia nu a mai putut avea loc din cauza eve-
nimentelor care au intervenit. În schimb, în anul 1867, parlamentul de la
Pesta a votat o lege care a stipulat: „Cetăţenii de religie mozaică din ţară
se declară îndreptăţiţi să beneficieze de aceleaşi drepturi civile şi politice
ca şi cetăţenii creştini” (Magyar Törvénytár 1890: 354; Gonda 1992: 117;
Gidó 2008: 24–25).
Bineînţeles, Mikó a inclus în acest raport votarea legii naţionalităţilor
din 1868: „Am crezut că vom putea asigura pacea interioară prin com-
promisurile încheiate cu ţările asociate, prin unirea Transilvaniei cu Un-
garia şi prin legi care satisfac exigenţele justificate ale fiecărei naţionali-
tăţi din ţară” (Mikó 2008: 270). Vom analiza această afirmaţie puţin mai
detaliat, deoarece se ştie că spiritul legii naţionalităţilor îşi are sursa în
concepţiile lui József Eötvös, iar Imre Mikó a fost printre colaboratorii cei
mai proeminenţi ai acestuia, cei doi având o relaţie strânsă de prietenie.
Pregătirea legii naţionalităţilor începuse deja în anul 1861, când par-
lamentul de la Pesta a acceptat propunerea lui József Eötvös de a delega o
comisie compusă din 27 de membri pentru rezolvarea problemelor naţio-
nalităţilor. Această comisie a şi elaborat o recomandare, care nu a putut
fi nici măcar dezbătută, din cauza faptului că parlamentul a fost dizolvat
de către domnitor. Cu toate acestea, parlamentul din anul 1865 a abor-
dat din nou această chestiune şi a înfiinţat o nouă comisie care, până la
sfârşitul anului 1868, a pregătit un nou proiect sub îndrumarea lui József
Eötvös. Acesta a fost modificat pe baza unei propuneri anterioare a lui
Ferenc Deák, după care a fost dezbătut şi adoptat. Preambulul acestei legi
a definit noţiunile de naţiune politică maghiară unitară şi limbă de stat
maghiară astfel: „Toţi cetăţenii Ungariei, conform principiilor fundamen-
tale ale constituţiei, constituie din punct de vedere politic o naţiune, na-
ţiunea maghiară indivizibilă, în care toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de
naţionalitate, sunt membri cu drepturi egale” (Magyar Törvénytár 1890:
490).
Acest paragraf a stârnit cele mai multe obiecţii, deoarece naţionalită-
ţile s-au autodefinit ca naţiuni independente din punct de vedere politic
şi îşi puteau imagina viitorul doar ca atare. Acest lucru este valabil şi
pentru concepţiile şi aspiraţiile conducătorilor politici din Ungaria şi din
75
Transilvania, care apreciau până şi dreptul de folosire a limbii asigurat

prin lege în contradicţie cu speranţele lui Ferenc Deák, József Eötvös şi ale
adepţilor acestora din rândul politicienilor maghiari. Dorim să sublini-
em faptul că gruparea elitei politice maghiare, care s-a strâns în jurul lui
Deák şi Eötvös şi căreia îi aparţinea şi Imre Mikó, nu a urmărit obiective
legate de asimilare. În concepţia lor, ei au vrut doar să apere integritatea
ţării, observând că naţionalităţile mai numeroase de pe teritoriul Ungari-
ei aveau tendinţa de a gravita spre statele naţionale vecine.
Declararea naţiunii politice maghiare unitare nu însemna că Legea
naţionalităţilor din 1868 nu le-ar fi acordat naţionalităţilor drepturi sem-
nificative, mai cu seamă în privinţa utilizării limbii materne (purtătoare
primordială a identităţii proprii).
Care au fost aceste drepturi?
– Publicarea legilor, pe lângă limba maghiară, în toate limbile naţi-
onalităţilor, în traducere autentică.
– Întocmirea proceselor verbale ale autorităţilor municipale, pe lân-
gă limba oficială maghiară, şi în limba cerută de cel puţin o cinci-
me dintre membri.
– La şedinţele autorităţilor municipale, „persoanele cu drept la cu-
vânt pot folosi atât limba maghiară, cât şi limba maternă.”
– În documentele adresate autorităţilor municipale sau guvernului,
naţionalităţile pot folosi limba acceptată de autoritatea în cauză.
– Administraţia internă a autorităţilor municipale va folosi limba
oficială, dar în cazul în care „punerea în practică creează dificul-
tăţi”, se poate folosi limba desemnată în prealabil de către această
autoritate.
– Funcţionarii autorităţilor municipale, în contactele oficiale cu co-
mune, asociaţii, congregaţii sau persoane fizice, „vor folosi limba
acestora, în măsura posibilităţilor”.
– În faţa tribunalului, persoanele fizice pot folosi limba maternă. Ju-
decătorul va soluţiona cauza în limba maternă a reclamantului.
– Limba în care este formulată sentinţa judecătorească depinde de
decizia părţilor.
– Cultele îşi vor determina propria limbă.
– Limba instituţiilor particulare şi a asociaţiilor va fi aleasă de fon-
datorii acestora.
– În cazul oricui are dreptul de a ocupa funcţii publice, la încadrare
se va lua în considerare competenţa, şi nu naţionalitatea.
76
După cum rezultă şi din cele de mai sus, legea din 1868 a luat în con-
siderare în privinţa practicii folosirii limbilor condiţiile etnografice locale,
asigurând astfel una dintre premisele esenţiale ale organizării naţiunii.
Dreptul la libera organizare – după cum este bine cunoscut – fusese
recunoscut deja prin legile din 1867. Legislatorii s-au bazat probabil pe
acest lucru, de aceea s-au aşteptat la o primire favorabilă, cu o eventuală
respingere din partea politicienilor radicali ai naţionalităţilor, dar cu spe-
ranţa că majoritatea va accepta legea. După părerea lui János Gyurgyák,
specialist în această problemă, conceptul de naţiune politică maghiară a
presupus că „se va dezvolta o conştiinţă naţională maghiară comună –
asemănătoare cu vechea identitate ungară, cu caracter feudal –, şi mai
ales o oarecare comunitate politică, care va exista cel puţin sub forma
unui cadru” (Gyurgyák 2007: 76). Politicienii maghiari s-au bizuit şi pe
conştiinţa solidarităţii comune, fondată pe trecutul istoric comun şi pe
interesele comune.
Contele Imre Mikó a împărtăşit cu siguranţă părerea lui Eötvös şi a
grupării sale, crezând în succesul politicii de extindere a drepturilor, de
aceea a scris în raportul său de deputat din anul 1868 (citat mai înain-
te), în legătură cu această lege: „Am crezut că vom putea asigura pacea
interioară prin compromisurile încheiate cu ţările asociate, prin unirea
Transilvaniei cu Ungaria şi prin legi care satisfac exigenţele justificate
ale fiecărei naţionalităţi din ţară. Egalitatea în drepturi, de care cetăţenii
de diferite naţionalităţi au beneficiat şi înainte, din punct de vedere po-
litic şi civic, a fost extinsă şi asupra folosirii limbii, îndeplinindu-le toate
doleanţele care nu contravin condiţiilor guvernării şi ale promptitudinii
justiţiei. Am mers până la limita ultimă, dincolo de care Ungaria nu ar fi
rămas ceea ce este” (Mikó 2008: 270).
Cu toată certitudinea, contele Mikó, ca şi Ferenc Deák şi József Eötvös,
a crezut sincer în satisfacerea prin această lege a revendicărilor justifi-
cate ale „cetăţenilor aparţinând naţionalităţilor”, având în vedere faptul
că drepturile politice şi civile fundamentale fuseseră deja asigurate de
legile din 1848. El a considerat că, odată cu intrarea în vigoare a unirii,
s-a înfăptuit şi o rezolvare corectă a situaţiei Transilvaniei. În anul 1872,
când practic s-a retras de pe scena politică, într-un alt raport parlamen-
tar a aruncat o privire retrospectivă asupra perioadei care a trecut de la
Compromisul între Austria şi Ungaria, scriind: „Ceea ce s-a început în
1848, a fost isprăvit în 1867 […]. Naţiunea a luat din nou în mână propria-i
soartă, guvernul şi legislaţia au demarat dezvoltarea materială şi spiritu-
77
ală a ţării” (Cu privire la Compromisul austro-ungar, vezi Szabad 2002).

Constituţia reformată şi guvernarea parlamentară au făcut posibilă con-
solidarea situaţiei Ungariei. De aceea – scria Mikó – trebuie susţinută po-
litica „moderaţiei înţelepte”, care este şi în interesul Transilvaniei. Din
anul 1872 însă nu s-a mai ocupat de chestiunea naţionalităţilor, dându-şi
seama probabil că Legea naţionalităţilor din anul 1868 nu a adus rezulta-
tele dorite şi nu a dus la o înţelegere între naţionalităţi.
În încheiere aş dori să atrag atenţia asupra principiului fundamental
al contelui Imre Mikó cu privire la chestiunea naţionalităţilor, susţinut
cu forţă în 1857: naţiunile/naţionalităţile din Transilvania trebuie să-şi
menţină identitatea, să-şi construiască un sistem de instituţii culturale şi
la nevoie să fie solidare în interesul Transilvaniei. El a rămas fidel acestui
principiu, a încercat să menţină relaţii paşnice cu românii şi saşii; tot-
odată, în timp ce lucra la dezvoltarea sistemului instituţional maghiar,
a contribuit în mare măsură la prosperitatea şi dezvoltarea civilizaţiei
spirituale şi materiale comune din Transilvania.
Bibliografie
Egyed Ákos
2005 Gróf Mikó Imre – Erdély Széchenyije. Multiplex Media, Debrecen.
GIDÓ Attila
2008 Az erdélyi zsidókról. Litera–Veres, Székelyudvarhely.
GONDA László
1992 A zsidóság Magyarországon 1526–1945. Századvég, Budapest.
GYURGYÁK János
2007 Ezzé lett magyar hazátok. A magyar nemzet és a nacionalizmus törté-
nete. Osiris, Budapest.
JANCSÓ Elemér
1942 Erdély Széchenyije. Gróf Mikó Imre élete és munkássága. Magyar-
ságtudomány 3. (1) 391–415.
KELEMEN Lajos
1909–1942 Az Erdélyi Múzeum-Egyesület története. In: Erdélyi Pál (ed.):
Emlékkönyv az Erdélyi Múzeum-Egyesület félszázados ünnepére. Erdé-
lyi Múzeum-Egyesület, Kolozsvár.
78
KOSSUTH Lajos
1994 Javaslat Magyar Ország jövő politikai szervezetét illetőleg – te-
kintettel a nemzetiségi kérdés megoldására. In: Gerő András (ed.):
Kossuth Alkotmányterve. Budapest Főváros Levéltára, Budapest.
KRISTÓF György
1932 Báró Eötvös József utazásai Erdélyben. Erdélyi Tudományos Füzetek,
Erdélyi Múzeum-Egyesület, Cluj–Kolozsvár.
1890 Magyar Törvénytár. 1836–1868. évi törvénycikkek. Budapest.
MIKÓ Imre
1861 Irányeszmék. Különnyomat, Budapesti Szemle, Pest.
2008 Gyúljanak meg közöttünk is új oltártüzei az ismereteknek. Gróf Mikó
Imre beszédei és felhívásai. Erdélyi Múzeum-Egyesület, Kolozsvár.
SZABAD György
2002 Kossuth Irányadása. Heti Válasz Kiadó, Budapest.
TUSA Gábor
1935 Gróf Mikó Imre mint kisebbségi politikus. Helikon 4. (8) 233–239.
79
80
Uniune sau autonomie?
Judit PÁL

Reglementarea legală a uniunii
Transilvaniei în 1868
Uniunea din 1848 şi activitatea Comisiei

Regnicolare pentru unificare
La mijlocul secolului al XIX-lea problema uniunii Transilvaniei cu

Ungaria a devenit o chestiune fundamentală pentru maghiarii din Tran-
silvania, împărţind atât politicienii, cât şi opinia publică ardeleană în
curs de formare în două tabere (despre antecedente vezi: Asztalos 1928).
Majoritatea politicienilor români şi saşi au văzut garanţia supravieţuirii
şi a dezvoltării naţionalităţii lor în menţinerea autonomiei transilvane.
La Dieta din Transilvania din anul 1848 a avut loc o confruntare a punc-
telor de vedere; cu toate acestea uniunea a fost votată, datorită compozi-
ţiei Dietei, adică majorităţii maghiare (Egyed 2001).
Legea VII/1848 a proclamat „uniunea totală a Transilvaniei, aparţi-
nătoare coroanei maghiare, cu Ungaria, sub o guvernare unică, pe baza
unităţii naţionale şi egalităţii în drepturi.” În legătură cu punerea în apli-
care a uniunii, adică pentru realizarea „fuzionării”, pe baza Legii VII, s-a
format o Comisie Regnicolară, ai cărei membri au aparţinut în majoritate
opoziţiei liberale anterioare revoluţiei (Miklós Wesselényi, Dénes Kemény,
Károly Szász şi alţii). Preşedintele ei a fost guvernatorul, iar printre mem-
bri au figurat în număr mare şi înalţi funcţionari, deputaţi parlamentari,
precum şi regalişti.
81
Comisia a avut însă foarte puţini membri de naţionalitate română –

doar cei doi episcopi şi deputatul Alexandru Bohăţiel –, alţi şase membri
români fiind invitaţi numai la ultima şedinţă. Această comisie a fost de
fapt delegată de Adunarea Transilvaniei la Parlamentul Ungariei, pentru
a contribui la elaborarea noilor legi. Printre sarcinile comisiei a figurat
„informarea guvernului maghiar despre detaliile uniunii”. Prin urmare,
pe lângă pregătirea legilor, comisia a avut şi un rol consultativ în legătu-
ră cu crearea noii administraţii de stat (F. Kiss 1987: 164). De asemenea,
o sarcină importantă a acesteia era împăcarea naţionalităţilor şi înlă-
turarea „pericolului material”. A fost stabilită şi o ordine a importanţei,
potrivit căreia urmau să fie elaborate de urgenţă proiecte de lege cu pri-
vire la următoarele probleme: problemele urbariale şi materiale rezultate
de pe urma abolirii iobăgiei, problema regimentelor de grăniceri secui
şi români, afacerile guvernării, chestiunile bisericilor, ale fundaţiilor şi
ale fondurilor ecleziastice, drepturile diverselor naţionalităţi, precum şi
reprezentarea Transilvaniei în Parlamentul Ungariei (Patyi 2001: 81–82).
Comisia a funcţionat timp de 4 luni (între iunie-septembrie 1848). Sub
preşedinţia gubernatorului József Teleki au fost adoptate hotărâri refe-
ritoare la 62 de puncte şi au fost elaborate 21 de proiecte de lege, din-
tre care 8 au ajuns în faţa parlamentului; până la urmă însă, datorită
circumstanţelor, niciunul dintre aceste proiecte nu a devenit lege (Csetri
2000: 240).
Cu toate acestea, la nivel de guvernământ nu a existat o concepţie
concretă cu privire la realizarea uniunii. În timp ce Wesselényi şi alţi
liberali ardeleni doreau desfiinţarea totală a separării Transilvaniei, în
cadrul guvernului au existat idei cu privire la împărţirea unor portofo-
lii între Ungaria şi Transilvania sau menţinerea unui Guberniu separat,
eventual înfiinţarea unui minister separat însărcinat cu problemele
Transilvaniei. Kossuth nu a fost de acord cu menţinerea Guberniului –
dar nici cu înfiinţarea unui minister transilvan separat –, deoarece în
concepţia liberalilor acesta era în contradicţie cu unitatea ţării şi cu res-
ponsabilitatea ministerială.
În privinţa punerii în practică a uniunii nu a existat consens nici în
rândul politicienilor transilvăneni. Până la urmă, din cauza războiului ci-
vil, cele mai multe chestiuni au rămas în suspans, iar în anul 1849 admi-
nistraţia austriacă a restabilit condiţiile de dinainte de revoluţie. Astfel,
problema uniunii a fost scoasă de pe ordinea de zi pentru un timp.
82
„Cum să realizăm uniunea Transilvaniei? Prin

integrare sau prin simplă unificare?”
Diploma din octombrie (20 octombrie 1860) a inaugurat o nouă eră:

de la centralizarea forţată s-a trecut la restabilirea autonomiei provin-
ciilor istorice. Destinderea din anii 1860 a dus la „avengura explozivă a
mişcării politice, deopotrivă la români ca şi la maghiari şi saşi” (Retegan
2004: 10) şi a readus totodată la suprafaţă ideea uniunii, deoarece elita
politică maghiară a fost dispusă să negocieze doar pe baza legilor de la
1848 (Pál 2005a: 122–132). Evenimentele din 1848–1849, mai ales războ-
iul civil sângeros, i-au marcat adânc pe contemporani, influenţându-le
şi orientarea politică. Majoritatea maghiarilor au fost convinşi că poziţia
lor în Transilvania nu va putea fi menţinută fără realizarea uniunii. Cei
care s-au gândit în perspectivă au văzut însă clar că în acelaşi timp ar fi
nevoie şi de un compromis cu diferitele naţionalităţi, deoarece în lipsa
acestuia statul nu va avea o bază stabilă. Între timp Dieta de la Sibiu din
1863–1864, boicotată de către deputaţii maghiari, a încercat să reorga-
nizeze guvernarea Transilvaniei, declarând egalitatea în drepturi a celor
trei naţiuni şi limbi (vezi: Retegan 1979; Mester 1936).
În cadrul procesului de elaborare a Compromisului, domnitorul a
convocat din nou Dieta ardeleană la sfârşitul lunii noiembrie 1865, la
Cluj, pentru a dezbate un subiect unic, şi anume revizuirea Legii uniunii
din anul 1848. Cu toate că punctul de vedere al elitei politice maghiare în
privinţa uniunii a fost unanim şi ferm, în privinţa integrării Transilvaniei
nu au avut o concepţie elaborată, astfel încât sarcina nicidecum uşoară a
punerii în practică a uniunii a devenit şi mai greu de realizat. Dieta, cu o
participare maghiară majoritară – pe lângă protestul unei părţi a depu-
taţilor români şi saşi – a luat poziţie pentru reînnoirea uniunii, subliniind
legitimitatea acesteia. În continuare domnitorul a dispus ca Transilvania
să-şi trimită deputaţii în Parlamentul Ungariei. Cu aceasta a început des-
fiinţarea autonomiei transilvane, deşi procesul s-a prelungit pe o perioa-
dă de câţiva ani.
Compromisul austro-ungar din 1867 însemna şi reintrarea în vigoa-
re al uniunii Ungariei cu Transilvania (Pál 2004: 344–355). La data de
17 februarie 1867 a avut loc numirea guvernului ungar responsabil. Cu
două zile înainte, la consiliul ministerial neoficial prezidat de domnitor,
viitorul prim-ministru, Gyula Andrássy, a exprimat poziţia guvernului
83
maghiar în legătură cu situaţia Transilvaniei. În acel moment încă se do-

rea – ca o soluţie de compromis – înfiinţarea unei comisii asemănătoare
cu cea de la 1848, însărcinată cu punerea în practică a uniunii depli-
ne, adică elaborarea unor proiecte de lege în acest sens. Prim-ministrul
a evidenţiat însă că uniunea ar trebui să fie tratată ca un fapt împlinit,
printre altele pentru a întări poziţia noului guvern, făcând totodată pro-
misiuni de a lua în considerare interesele ambelor părţi. Din acest motiv
el a cerut desfiinţarea Cancelariei Aulice Transilvane şi numirea unui
comisar regal la conducerea Guberniului, ceea ce însemna şi o subor-
donare a Transilvaniei faţă de guvernul ungar (Pál 2003: 417–432). Cu
rezolvarea celorlalte probleme trebuiau însărcinate comisia ce urma să
fie înfiinţată, respectiv Parlamentul Ungariei. La data de 8 martie 1867,
parlamentul de la Pesta a împuternicit guvernul şi cu conducerea Tran-
silvaniei, dar mecanismele guvernării trebuiau încă elaborate. Această
decizie a fost luată, pentru că a apărut şi ideea desfiinţării Guberniului,
organul administraţiei centrale al Transilvaniei, cu sediul în Cluj. Până la
urmă această desfiinţare a fost amânată. În mai, contele Emanuel Péchy,
noul comisar regal – fost comite suprem al comitatului Abaúj – a prelu-
at administrarea problemelor Transilvaniei şi concomitent conducerea
Guberniului. Sarcina primordială a comisarului regal a fost realizarea
uniunii Transilvaniei cu Ungaria, liniştirea spritelor şi atenuarea conflic-
telor dintre etnii şi confesiuni. Manevrarea printre diferitele interese s-a
dovedit a fi o misiune grea. Liberalii maghiari ajunşi la putere au visat la
idealul unui stat naţional centralizat, care însă nu a putut fi conciliat cu
sistemul autonomiilor din Transilvania.
De la bun început a fost clar că problemele ivite în urma uniunii nece-
sită reglementarea prin lege. Consfinţirea prin lege a uniunii a avut însă
loc numai în anul următor, la sfârşitul anului 1868, când Parlamentul a
aprobat legea referitoare la uniune împreună cu Legea naţionalităţilor.
Prelungirea procesului de normalizare a situaţiei a avut mai multe cau-
ze, printre care problema delicată a naţionalităţilor era doar una – chiar
dacă cea mai importantă. Dacă analizăm presa contemporană, putem
observa că aşteptarea iniţială, plină de bucurie în rândurile maghiarilor
din Transilvania, a fost înlocuită de nerăbdare cauzată de tergiversare.
Dar nici măcar aceştia n-au ajuns la un consens cu privire la modul în
care uniunea ar trebui reglementată. Un publicist de frunte al vremii,
László Kőváry, a dedicat problemei o serie întreagă de articole apărute în
84
primăvara anului 1867. Titlul lor era o întrebarea retorică: „Cum să reali-
zăm uniunea Transilvaniei? Prin integrare sau prin simplă unificare?”1
Kőváry a trecut în revistă diferitele puncte de vedere: „Românii ar-
deleni nu doresc niciun fel de uniune, saşii acceptă o uniune condiţio-
nată, marea majoritate a maghiarilor din Transilvania doresc uniunea
necondiţionată, partidul lui Deák în «P(esti) Napló» doreşte «unio», dar
nu şi «unificatio», iar partidul lui Tisza doreşte contopire absolută, şi
nu uniune.”2 Kőváry a analizat pe larg diferitele puncte de vedere, dar
până la urmă, invocând principiul legalităţii şi pe cel al legitimităţii, a
respins ferm contopirea totală a Transilvaniei.3 După părerea lui, atrage-
rea naţionalităţilor nu poate fi concepută decât prin menţinerea parţia-
lă a sistemului anterior, adică a autonomiei Transilvaniei, aceasta fiind
soluţia pentru a evita un conflict şi mai grav: „Cu toate că Transilvania
este compusă din elemente «anormale», nu se poate nega că de-a lungul
unui mileniu a existat un anumit echilibru al vieţii statale, care poate fi
dezvoltat foarte uşor, conform cerinţelor moderne, pe baza uniunii. Însă
prin aplicarea «teoriei asimilării totale», acest echilibru ar fi desfiinţat,
iar curentul politic dominant al secolului nostru, înţelegem prin acesta
conflictele dintre naţionalităţi [naţionalismul – nota autoarei], ar cuprin-
de Transilvania, de la Piatra Craiului până la Bucegi.”4 Seria de articole
se termină cu o confesiune adresată românilor: „Dacă sacrificăm bunăs-
tarea şi libertatea politică, civică şi personală pentru împlinirea dorin-
ţelor naţionale, şi dacă acum, în acest moment culminant al chestiunii
naţionalităţilor, ridicăm barierele în faţa conflictelor naţionale, când ar
trebui să avem în vedere bunul nostru suprem, realizarea sferei drep-
tăţii şi constituţionalităţii ţării, atunci ferice de cel care nu s-a născut
în Transilvania, şi pe care nimic şi nimeni nu-l leagă de această patrie
frumoasă.”5 Până şi maghiarii din Transilvania aveau, aşadar, vederi di-
ferite cu privire la integrarea Transilvaniei; o parte însemnată a acestora
dorea păstrarea unui anumit grad de autonomie.
1 Korunk 27 martie 1867, nr. 37 (László Kőváry: Hogyan egyesítsük Erdélyt? Beolvas�-
szuk-e, vagy csak uniáljuk?).
2 Ibidem.
3 Korunk 4 aprilie 1867, nr. 40.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
85
În plus, guvernul maghiar a făcut eforturi pentru a obţine de la dom-

nitor dizolvarea oficială a Dietei din Cluj, care fusese numai amânată.
Această desfiinţare a avut loc până la urmă în iunie, după încoronare.
Tot atât de important era ca domnitorul să anuleze legile Dietei de la Si-
biu din 1863–1864, având în vedere că românii şi o parte a saşilor nu au
recunoscut uniunea Transilvaniei. Consiliul ministerial a aprobat cele
două proiecte pe baza propunerii comisarului regal Péchy, care scria în
raportul său: „Situaţia constituţională în Transilvania poate fi realizată
prin înlăturarea disensiunilor legate de drepturile publice; pentru atin-
gerea acestui scop consider necesare două lucruri, şi anume ca dieta de
la Cluj, care a fost doar amânată, să fie dizolvată definitiv, astfel încât
chestiunea uniunii să fie tratată ca un fapt împlinit, şi să fie anulate de-
ciziile adunării de la Sibiu, care reglementează situaţia de drept public a
Transilvaniei în cadrul Imperiului pe o bază diferită faţă de exigenţele re-
glementării recente a relaţiilor de regim comun”.6 Aceste două probleme
au fost rezolvate definitiv printr-un rescript regal datat în 20 iunie 1867,
conform dorinţei Guvernului.
Se pare că la început a existat din partea guvernului intenţia şi bu-
năvoinţa de a rezolva problema prin compromis. Dar din moment ce gu-
vernul s-a confruntat cu critica tot mai aspră nu numai din partea naţi-
onalităţilor, dar şi din partea opoziţiei, elanul s-a pierdut treptat: politica
guvernamentală se zbătea între principiile idealiste şi politica pragmati-
că. Guvernul a fost împovărat dintr-o dată cu o sumedenie de sarcini şi
confruntat de aşteptări multiple, astfel încât rezolvarea problemei a fost
amânată. Situaţia a fost îngreunată şi de faptul că paragraful 5 al Legii
VII din 1848, pe care s-a bazat uniunea, a precizat: „Ungaria este pregă-
tită să accepte şi să menţină toate legile şi libertăţile Transilvaniei, care
pe lângă faptul că nu împiedică uniunea, favorizează libertatea naţională
şi egalitatea în drepturi.” (Legea VII/1848 privind uniunea Transilvaniei
cu Ungaria, Márkus 1896). În 1848, prin această declaraţie s-a încercat
liniştirea opiniei publice din Transilvania; acum, însă, declaraţia a fost
considerată drept un obstacol în calea uniunii.
De multe ori nu s-a ţinut cont de sensibilitatea naţionalităţilor, dar
nici de cea a maghiarilor din Transilvania. Deciziile au fost luate la Pesta,
dar nu este foarte clar mecanismul luării deciziilor, iar de multe ori ele au
6 Magyar Országos Levéltár (Arhivele Naţionale Ungare. În continuare: MOL) K 27 Con-

siliul ministerial (Minisztertanács), şedinţa consiliului din 16 iunie 1867.
86
părut arbitrare. La început a fost ascultată şi părerea comisarului regal.

Emanuel Péchy a fost omul de încredere al lui Gyula Andrássy, astfel în-
cât a reuşit să obţină mai multe rezultate, însă raportul său cu privire la
situaţia Transilvaniei şi principalele sarcini de îndeplinit (de altfel o mare
parte a lucrării i-a aparţinut lui Gusztáv Groisz, vicepreşedintele Guber-
niului) nu a prea avut ecou. Transilvania a fost reprezentată în guvern
de către contele Imre Mikó, ministrul transportului, el însă acesta era
deja ostenit de politică şi nu s-a putut obişnui cu munca de la minister,
de aceea s-a şi retras mai târziu. De altfel, este foarte greu să evaluăm
mecanismul deciziilor guvernului, având în vedere că procesele verbale
ale consiliilor ministeriale din această perioadă sunt foarte succinte. Nu
avem informaţii nici despre influenţa lui Károly Zeyk, secretarul de stat
al Ministerului de Interne. Se pare că, pe lângă cei menţionaţi, în primul
rând deputaţii din Transilvania au fost cei care, în anumite probleme, au
reuşit să influenţeze – prin legăturile lor – legislaţia, respectiv guvernul.
Din acest punct de vedere, este foarte interesantă corespondenţa lui Sa-
lamon Gajzágó,7 în acea vreme deputatul comitatului Solnocul Interior,
care a făcut parte din cercul confidenţial al lui Ferenc Deák, politicianul
cel mai influent din Ungaria. În scrisorile sale, Gajzágó s-a plâns deseori
de nedreptăţile reale sau imaginate suferite de ardeleni: „Este foarte umi-
litoare pentru noi, cei din Transilvania, insolenţa înfumurată şi crudă cu
care fraţii noştri dragi din Ungaria ne reproşează încontinuu că noi […]
suntem o perlă foarte scumpă a coroanei maghiare [...]”.8 În primăvara
anului 1868 scria cu amărăciune: „În labirintul proiectelor de lege nici
bunul Dumnezeu nu poate să se regăsească. Cea mai mare parte dintre
acestea nici nu ajung în faţa legislativului. Ce se va întâmpla cu ele în vi-
itor? Cine ştie? Ce se va întâmpla cu activitatea Comisiei naţionalităţilor,
care a fost începută cu mare agitaţie, apoi abandonată, fiindcă Guvernul
nu este lămurit nici în această chestiune? De altfel, naţionalităţile însele
7 Salamon Gajzágó (1830–1898), cu toate că s-a născut în Ungaria, era originar dintr-o
familie armeană din Gherla. A participat la lupta de eliberare în cu rangul de locote-
nent. După ce s-a însurat, s-a stabilit în apropiere de Gherla. În 1861 a fost ales prim-no-
tar al comitatului Solnocul Inferior, în 1862 a demisionat. În 1867 a fost ales prim-jude.
A fost deputatul Gherlei la Dieta de la Cluj din 1865, apoi la cea maghiară începând din
1866. A fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1870 a devenit primul preşedinte
al Curţii de Conturi. A fost foarte activ în chestiunea autonomiei catolice.
8 Országos Széchenyi Könyvtár (Biblioteca Naţională Széchenyi, Budapesta. În conti-
nuare: OSZK), Colecţia de scrisori (Levelestár), Salamon Gajzágó către Károly Torma,
nr. 13, Pesta, 20 aprilie 1868.
87
refuză discutarea problemei naţionalităţilor până când nu se rezolvă or-

ganizarea comitatelor. Poate că le trebuie doar ca pretext, pentru a avea
un motiv în plus pentru agitaţie, ca parlamentul să nu mai vrea să rezolve
chestiunea, în ciuda numeroaselor promisiuni şi hotărâri ale sale.”9 Se
poate observa aici dezamăgirea şi neîncrederea atât faţă de guvern, cât şi
faţă de naţionalităţi. După părerea lui, guvernul nu ştie ce vrea, iar buna-
credinţă a deputaţilor de alte naţionalităţi poate fi contestată.
Pe de altă parte, însă, naţionalităţile au pus şi ele la îndoială buna-
credinţă şi corectitudinea guvernului stăruind pe poziţii antiunioniste.
Este de ajuns dacă citim corespondenţa conducătorilor politici români
din acele vremuri. Într-o scrisoare către Ilie Măcelariu, Iosif Hodoş carac-
teriza Compromisul austro-ungar drept „copulaţiune nenaturală” (Suciu
2002: 74). Doi dintre cei mai iluştri politicieni români, Ioan Raţiu şi Geor-
ge Bariţiu, au convenit după compromisul din 1867 că nu vor fi niciodată
de acord cu uniunea: dacă nu reuşesc să scape în scurt timp de ea, atunci
vor aştepta momentul potrivit pentru a se descotorosi de „jugul infam”;
până atunci însă nu vor participa la consolidarea regimului, ci vor lucra
împotriva acestuia (Hitchins–Maior 1970: 172). Majoritatea politicienilor
români din Transilvania considerau că şi de data aceasta este vorba des-
pre un nou „experiment” temporar.
Neîncrederea reciprocă a contribuit şi ea la decizia elitei politice ma-
ghiare de a rezolva această problemă delicată cu „mână forte”, excluzând
compromisul. Raporturile de forţă le-au fost favorabile la acea oră. Însă
dezbaterea în Parlament a Legii naţionalităţilor şi a Legii uniunii a dove-
dit cât de dificilă este sarcina de a armoniza principiile susţinute până în
acel moment cu reprezentarea intereselor naţionale – sau cu cu ceea ce
ei considerau a fi interesele naţionale.
Pregătirea proiectului de lege cu privire la Uniune

În timp ce proiectul de lege referitor la naţionalităţi a fost elaborat
de către o comisie parlamentară, guvernul şi-a rezervat pregătirea Legii
uniunii. În 1866 parlamentul maghiar a delegat o comisie însărcinată cu
elaborarea Legii naţionalităţilor, şi tot în aceeaşi zi a fost aleasă şi comisia
9 Ibidem.
88
pentru pregătirea uniunii. În vara anului 1866 această comisie a elabo-

rat un proiect de lege cuprinzător, care a încercat să menajeze sensibilită-
ţile românilor şi ale saşilor. Proiectul stipula egalitatea naţionalităţilor şi
drepturi foarte largi privind folosirea celor trei limbi în administraţie şi în
justiţie. Proiectul a fost pus, însă, deocamdată ad acta. La începutul anu-
lui 1867 s-a ivit ideea de a convoca o Comisie „unională”, asemănătoare
celei care a funcţionat în anul 1848; ulterior deputaţii ardeleni de la Pesta
s-au întrunit în acest scop, dar până la urmă comisia nu a fost funcţionat.
Este adevărat că nu mai exista nici Dieta din Transilvania, care ar fi putut
delega membrii comisiei.
La Consiliului ministerial din 12 iunie 1867, Imre Mikó, singurul
membru transilvănean al Guvernului, a fost însărcinat cu elaborarea Le-
gii uniunii10, dar mult timp nu s-a realizat nimic în acest sens. La sfârşitul
sesiunii parlamentare 1865–1868 s-au precipitat însă evenimentele. Gu-
vernul a fost pus sub presiune din toate direcţiile. Autorităţile municipale
din Transilvania au asaltat legislativul şi guvernul cu memorii, cerând să
se desfiinţeze starea de provizorat. În acelaşi timp mai exista teama că
împăratul şi cercurile centraliste din Viena, folosindu-se de situaţie, ar
putea să renunţe la politica compromisului, în urma căreia uniunea ar fi
anulată, iar Transilvania ar fi din nou dejucată împotriva Ungariei.
Nu întâmplător - având în vedere corelaţia dintre ele -, în cele din
urmă legea naţionalităţilor şi cea privind uniunea Transilvaniei au fost
dezbătute de către Parlament aproape concomitent. Chestiunea tran-
silvană era totodată o problemă a naţionalităţilor. Datorită autonomiei
anterioare a Transilvaniei, problema naţionalităţilor a fost cea mai strin-
gentă în această provincie, iar drepturile naţionalităţilor – mai ales cele
referitoare la folosirea oficială a limbii materne – aici au fost cele mai ex-
tinse (Pál 2005b: 3–26). În perioada imediat următoare Compromisului,
s-a făcut deseori referire la reglementarea problemelor disputate sau încă
nerezolvate din Transilvania prin viitoarea Lege a naţionalităţilor. Însă
pe lângă nenumăratele chestiuni de rezolvat, elaborarea legii referitoare
la uniune – după cum am observat – a ajuns pe planul al doilea.
10 Adresa oficiului primului-ministru către Imre Mikó, 11 aprilie 1868. Arhivele Naţio-
nale Române. Direcţia Judeţeană Cluj, F 253 Familia Mikó-Rhédei. Corespondenţa lui
Imre Mikó. IV. D. fasc. 197.
89
Probabil că Imre Miko nu a putut sau nu a vrut să se angajeze singur

în elaborarea proiectului de lege şi – ca o vagă reminiscenţă a practicii
din 1848 – a convocat o „comisie de uniune”.11 Această comisie era mult
mai restrânsă decât cea din 1848, având o legitimitate mai redusă din
cauza caracterului său informal. Nu a avut delegaţi români şi saşi, s-a
reunit extrem de rar, iar activitatea sa a avut o amploare mult mai re-
dusă. Membrii comisiei au fost: Imre Mikó, Károly Zeyk, János Bethlen,
Domokos Teleki, Mózes Berde, Gábor Kemény şi Salamon Gajzágó, adică
membrii transilvăneni ai Guvernului, pe de o parte, iar pe de altă parte,
cei mai prestigioşi deputaţi maghiari din Transilvania. Majoritatea mem-
brilor comisiei erau aristocraţi, fapt reprezentativ pentru relaţiile sociale
ale vremii. De fapt, nici nu putem vorbi despre o comisie, pentru că Mikó
a invitat în scopul consultării un cerc restrâns compus din colegii şi pri-
etenii lui apropiaţi, în care avea încredere, cu care împărtăşea, în linii
mari, aceleaşi păreri şi, nu în ultimul rând, care tocmai se aflau la Pesta.
„Comisia” s-a reunit la sfârşitul lui aprilie 1868, adoptând următoa-
rele principii referitoare la proiectul de lege: „Comitatele vor fi subordo-
nate competenţei ministerului [guvernului – n. trad.], dar dacă înaltul
minister consideră oportun, poate să menţină un comisar regal în Tran-
silvania, împreună cu personalul necesar; cu alte cuvinte: Guberniul ră-
mâne. În privinţa Universităţii Săseşti, ministerul a fost împuternicit s-o
învestească cu o structură municipală ţinând cont de drepturile istorice,
care să corespundă şi exigenţelor naţionalităţilor. Referitor la limbă: de
vreme ce proiectul de lege urmează să fie înaintat numai după rezolvarea
chestiunii naţionalităţilor, principiile care vor fi fost hotărâte în privinţa
naţionalităţilor vor fi utilizate cu titlu indicativ, respectiv se vor aplica
hotărârile adoptate în această chestiune. Comitatele, scaunele, regiunile
vor rămâne in statu-quo. Se asigură libertatea religiilor.” Gajzágó – au-
torul raportului de mai sus –, care de altfel nici nu a participat la reuni-
unea menţionată –, a pus întrebarea: „Şi care va fi părerea Transilvani-
ei? Nu ştiu dacă acestea [hotărârile adoptate la reuniune – n. trad.] sunt
deja atât de inflexibile, încât nu mai pot fi schimbate sau ar putea fi încă
11 Comisia nu a funcţionat în mod oficial. Se poate presupune că Imre Mikó a convocat

în vederea elaborării proiectului de lege persoanele pe care le-a considerat capabile.
Despre activitatea comisiei nu s-a făcut niciun proces-verbal, deocamdată o cunoaş-
tem doar din scrisorile lui Gajzágó.
90
modelate.”12 De fapt, se pare că ei au pornit de la proiectul de lege din

1866, care a fost modificat şi prescurtat.
Între timp, în paralel au avut loc lucrările de pregătire a Legii naţi-
onalităţilor (Schlett 2002). Interesele naţionalităţilor şi cele ale maghia-
rilor se aflau în contradicţie. Această contradicţie a trecut chiar şi peste
liniile de delimitare a politicii partidelor. Opinia politicienilor maghiari în
legătură cu problema naţiunii politice unitare era cu totul diferită faţă de
cea a politicienilor de alte naţionalităţi. Convingerea liberală a politicie-
nilor marcanţi a avut un rol tot atât de important, precum prejudecăţile
lor naţionaliste individuale. În interpretarea lui István Schlett: „Aceste
conflicte au fost tragice tocmai din cauză că, în situaţia dată, în cadrul
paradigmei date, pentru protagonişti nu a existat o alternativă politică
reală, acceptabilă pentru ambele părţi, pentru a suprima aceste conflic-
te” (Schlett 1999: 326).
Membrii maghiari ai Comisiei naţionalităţilor s-au unit: „Noi, cei
de limbă maghiară, fără deosebire de apartenenţă politică, am ţinut o
consfătuire particulară, la care am decis să menţinem statutul de lim-
bă oficială al limbii maghiare şi nu suntem de acord ca unele comitate
să se autodeclare de naţionalitate slovacă, sârbă sau română, tocmai pe
baza legii, adică a proiectului de lege înaintat. Rezultatul a fost un pro-
iect separat elaborat de guvern, bucurându-se de oportunitatea că l-am
înştiinţat despre intenţiile noastre.”13 Nu este întâmplător că noul proiect
a diminuat mult rezultatele activităţii premergătoare a subcomisiei par-
lamentare.
În timpul vacanţei parlamentare nu s-a întâmplat aproape nimic în
privinţa Legii uniunii. Guvernul a trimis proiectul elaborat şi comisaru-
lui regal al Transilvaniei, rugându-l să-şi exprime părerea. Acesta, după
anumite „modificări neesenţiale”, a declarat că adoptarea legii „ar fi foar-
te dezirabilă şi urgentă, în perspectiva consolidării situaţiei din Transil-
vania.” În octombrie 1868, Consiliul ministerial a convenit ca „proiectul
de lege să fie dezbătut concomitent cu cel al dizolvării Guberniului, care
urmează să fie elaborat separat, numai după ce chestiunea naţionalităţilor
12 OSZK, Colecţia de scrisori, Salamon Gajzágó către Károly Torma, nr. 15, Pesta, 1 mai
1868.
13 OSZK, Colecţia de scrisori, Salamon Gajzágó către Károly Torma, nr. 16, Pesta, 7 mai
1867.
91
va fi soluţionată prin lege.”14 Prin urmare, chiar şi guvernul a accentuat

relaţia strânsă dintre cele două legi.
La sfârşitul lunii octombrie, proiectul Legii uniunii a fost dezbătut
din nou de „comisia de uniune” amintită mai sus, sub conducerea lui
Imre Mikó. La dezbaterea, care a avut loc şi de această dată la reşedin-
ţa din Pesta a contelui Mikó, pe lângă membrii comisiei au participat şi
miniştrii internelor, justiţiei şi cultelor.15 Una dintre problemele cele mai
controversate legate de lege era deja decisă, şi anume dizolvarea Guber-
niului, urmând să fie instaurată o comunicare directă între autorităţile
locale din Transilvania şi Guvern, cu toate că funcţia de comisar regal a
fost deocamdată păstrată ca o soluţie de compromis. Transilvănenii au
considerat important să insiste în mod special asupra asigurării liber-
tăţii confesionale. Parlamentul maghiar a fost împuternicit să introducă
legile maghiare şi în Transilvania, pe calea ordonanţelor. Universitatea
Săsească şi Pământul Crăiesc şi-au menţinut deocamdată statutul – este
evident că politicienii maghiari nu au vrut să deschidă un front nou.
Dizolvarea Guberniului a fost deci pe ordinea de zi, dar deocamdată
existau concepţii diferite cu privire la viitor. Péchy îşi exprimase anterior
opinia în acest sens într-un memorandum lung. Încă de la început a făcut
apel la cumpătare, deoarece – scria – este vorba despre mai mult decât
„dizolvarea unui dicasterium”. Trebuie avut în vedere că Transilvania „în-
cepând de la separarea ei de Ungaria, a fost de sine-stătătoare până în zi-
lele noastre”, întotdeauna a avut o autoritate centrală şi, având în vedere
faptul că „acum se întâmplă pentru prima dată ca guvernarea Ungariei şi
a Transilvaniei să fie unificate complet, este necesar ca această chestiune
să fie tratată cu maximă prudenţă de către guvern, mai ales că populaţia
s-a obişnuit să aibă la îndemână un for superior căruia să i se adreseze în
caz de reclamaţie sau nedreptate.”16 După părerea lui, un „organ central”
compatibil cu această idee trebuie încă menţinut, „iar problemele interne
ale Transilvaniei vor fi rezolvate la nivel de legislaţie, de guvernământ
sau prin compensaţii practice, astfel încât să fie posibilă unificarea to-
tală, până în cele mai mici amănunte, a celor două guverne.”17 Ca urma-
14 MOL K 27, şedinţa Consiliul ministerial din 13 octombrie 1868.

15 OSZK, Colecţia de scrisori, Salamon Gajzágó către Károly Torma, nr. 21, Pesta, 22 oc-
tombrie 1868.
16 MOL F 270 Comisariatul Regal al Transilvaniei, Documente prezidenţiale,
1868/1182.
17 Ibidem.
92
re, în proiectul de lege s-a introdus noţiunea de „comisariat regal” – mai

târziu numai comisarul regal şi personalul aferent –, care într-un fel ar
fi înlocuit Guberniul şi ar fi asigurat o anumită continuitate pe perioada
tranziţiei.
La începutul lunii noiembrie Consiliul ministerial a dezbătut proiec-
tul de lege în profunzime; din păcate, din cauza proceselor verbale incom-
plete, materialul dezbaterii amănunţite nu s-a păstrat. Cu această ocazie
a fost luată şi decizia finală privind dizolvarea Guberniului. La Consiliul
ministerial din data de 6 noiembrie se vorbea deja despre un „comisariat
regal”. Andrássy şi Eötvös au susţinut necesitatea înfiinţării acestuia pe
perioada dificilă a tranziţiei, „în scopul ducerii la bun sfârşit a legii”.18 Din
motive pragmatice, Péchy a fost rugat din nou să-şi prezinte punctul de
vedere, „mai ales în vederea reglementării practice a măsurilor de tran-
ziţie.” Péchy a fost chemat pe cale telegrafică la Buda, iar Consiliul a fost
suspendat. Însă comisarul regal a refuzat deplasarea, invocând starea sa
de sănătate. El şi-a exprimat părerile într-o telegramă, şi astfel, cu mici
„modificări de ordin stilistic şi redacţional”, proiectul de lege a fost accep-
tat.19 Până la urmă guvernul a înaintat parlamentului proiectul de lege
în această formă.
La vremea respectivă, cei din Ungaria erau deja puţin obosiţi de tre-
burile Transilvaniei, de „revendicările” ardelenilor şi de insistenţa lor
asupra particularităţilor proprii. Acest fapt reiese şi din comentariul iro-
nic al lui Deak, care reiese din scrisoarea lui Salamon Gajzágó către Káro-
ly Torma „Proiectul de lege privind uniunea a trecut prin departamente-
le parlamentului, mâine voi convoca şedinţa Departamentului central.
Redactarea acestuia este bine caracterizată de declaraţia lui Deák, pe
care mi-a făcut-o aseară spunând: «Nu înţelegem primele trei paragra-
fe, dar am însărcinat referentul ca la întrevederea cu ceilalţi referenţi în
cadrul Departamentului central să accepte acele părţi pe care le înţelege.
Cu privire la conţinutul celorlalte paragrafe avem doar supoziţii şi am
însărcinat referentul ca la întrevederea centrală cu ceilalţi referenţi să le
traducă din română în maghiară ca să înţeleagă toţi» [subliniere în origi-
nal – PJ].”20 Până la urmă „comitetul central a reeditat aproape în întregi-
me legea uniunii, lăsând la o parte Grundrecht-urile, turnurile şi cocoşii
18 MOL K 27, şedinţa Consiliului ministerial din 6 noiembrie 1868. Note.
19 MOL K 27, şedinţele Consiliului ministerial din 6 şi 8 noiembrie 1868.
20 OSZK, Colecţia de scrisori, Salamon Gajzágó către Károly Torma, nr. 26, 18 noiembrie
1868.
93
de pe turnuri”21 – scrie Gajzágó. A avut loc o dispută animată şi despre

necesitatea includerii în lege a comisarului regal. Patru departamente
s-a pronunţat pro şi patru contra; astfel, ministrul de interne Wenckheim
şi secretarul de stat Károly Zeyk, care au susţinut menţinerea funcţiei de
comisar regal, erau nevoiţi să facă lobby la viitorul premier Bittó, refe-
rentul celui de-al nouălea departament, care a avut cuvântul decisiv din
cauza egalităţii de voturi.
Gajzágó a făcut comentarii ironice şi la adresa cererilor clujenilor,
care vizau menţinerea Guberniului. „Oamenii sunt ciudaţi, până acum au
dorit unificarea, iar acum, când înfiinţarea oficiilor de cadastru a făcut
primii paşi pe calea unificării, ei se plâng. Îmi aduc aminte de o afirmaţie
de-a mea mai veche: ai noştri ar vrea să explice aspiraţia la marea uni-
ficare astfel încât toate funcţiile din Transilvania să rămână lor, iar cele
superioare, necesare în urma unificării, să fie ocupate tot de ardeleni, în
general ei doresc ca principiul parităţii să fie aplicat şi acolo.” 22 Gajzágó a
fost printre puţinii care s-au străduit să trateze problemele Transilvaniei
imparţial. Starea de spirit a majorităţii deputaţilor maghiari din Transil-
vania, începând cu vara anului 1868, a fost exprimată elocvent de pă-
rerea baronului Albert Bánffy, unul dintre deputaţii cei mai respectaţi:
„În multe lucruri ne amăgim pe noi înşine, fiindcă adevărul este că noi
nu am dorit uniunea din dorinţa puterii, ci doar pentru supravieţuirea
noastră ca naţiune; noi, prin subordonarea noastră, am adus un sacrifi-
ciu mare, având în vedere că în loc să fim asimilaţi, am fost nimiciţi, de
aceea am merita o oarecare apreciere, căci chiar dacă nu am avea niciun
merit, cert este faptul că Ungaria a reuşit să devină o putere de sine stă-
tătoare numai prin noi, fără de care ar fi şi astăzi nesusţinută. Ungaria
se poate consolida numai prin acordarea unor privilegii elementului ma-
ghiar din Transilvania, încercând să-l câştige. Căci trebuie să mărturisim
adevărul: avem noroc că putem să stăm în faţa lumii ca reprezentanţi ai
opiniei publice din Transilvania, dar de fapt nu suntem, pentru că majo-
ritatea, compusă din alte naţionalităţi, este împotriva noastră, şi chiar şi
maghiarii au doar speranţe de ordin material, şi dacă se înşeală în aceste
speranţe, uniunea va deveni sursă de duşmănie. Să nu dea Dumnezeu
să ajungem până aici, dar eu am toată convingerea că, dacă nu se iau în
21 OSZK, Colecţia de scrisori, Salamon Gajzágó către Károly Torma, nr. 28, 22 decembrie
1868.
22 OSZK, Colecţia de scrisori, scrisoarea baronului Albert Bánffy către Károly Torma,
Cluj, 4 ianuarie 1868.
94
considerare interesele Transilvaniei, opinia publică se va schimba întru

totul, şi foarte curând vom fi detestaţi şi noi, despre care se crede că i-am
manipulat.”23
Dezbaterea parlamentară a proiectului legii

uniunii
După astfel de antecedente a început dezbaterea proiectului de lege

în Camera Deputaţilor. Propunerea guvernului a fost transformată radi-
cal de către Comisia centrală, alcătuită din membri desemnaţi ai celor
nouă departamente ale Camerei. Între cele două proiecte însă nu au exis-
tat diferenţe esenţiale.24 Modificările numeroase s-au referit mai mult la
aspecte formale decât la conţinut. Din varianta finală au fost omise titlu-
rile capitolelor, paragrafele au fost comasate. Modificarea a atins mai ales
părţile privitoare la situaţia religiilor, din cele şapte paragrafe rămânând
doar unul. Era clar că deputaţii ardeleni ţineau încă foarte mult la liberta-
tea religiilor, mai largă în Transilvania, şi la asigurarea autonomiei dife-
ritelor confesiuni. Acest lucru reiese şi din proiectul iniţial, dar între timp
legislaţia a discutat în paralel cu proiectul de uniune mai multe proiecte
de lege care au desfiinţat cea mai mare parte a diferenţelor dintre Unga-
ria şi Transilvania din acest domeniu.
O parte a deputaţilor români din Transilvania şi Ungaria au înain-
tat Parlamentului o propunere de hotărâre25 în care, referindu-se la ar-
gumente istorico-juridice şi la faptul că în anul 1848 uniunea a fost de-
23 OSZK, Colecţia de scrisori, scrisoarea baronului Albert Bánffy către Károly Torma,
Pesta, 21 iunie 1868.
24 Az 1865. dec. 10-dikére hirdetett országgyűlés képviselőházának irományai. VI. Pest, 1868.
VI. Pesta, 1868. Nr. 362, 254–258. Nr. 382, 355–356, vol. VII. nr. 448, 180–183.
25 Propunerea de hotărâre a fost înaintată de următorii deputaţi (conform ortografiei
din volum): Macellariu Illés [Ilie Măcelariu], Tinku Ábrahám [Avram Tincu], Petko
Lázár [Lazăr Petcu], Tulbás János [Ioan Tulbaş], Balomiri János [Ioan Balomiri], Ba-
lomiri Simon [Simeon Balomiri], Dobránszky Adolf, Hodosiu József [Iosif Hodoş], Bor-
lea Zsigmond [Sigismund Borlea], Babes Vince [Vicenţiu Babeş], Varga Flórián [Flori-
an Varga], Mocsonyi Antal [Anton Mocioni], Mocsonyi György [Gheorghe Mocioni]
Mocsonyi Sándor [Alexandru Mocioni], Román Sándor [Alexandru Roman], Medán
Endre [Andrei Medan], dr. Svetozar Miletics [Svetozar Miletić], Popovics Zsigmond
95
clarată de un corp feudal şi nu de un parlament bazat pe reprezentare

populară, au cerut ca Adunarea Naţională să nu înceapă dezbaterea pro-
iectului ministerial despre uniune, fiindcă „o astfel de uniune ar fi bine-
venită şi trainică numai în cazul în care la reglementarea definitivă s-ar
lua în considerare interesele popoarelor din ambele ţări.”26 Propunerea
nu a fost luată în considerare, dar raportul comisiei de pregătire a legii
a atras şi el atenţia asupra două puncte sensibile: diferenţele Legii elec-
torale şi necesitatea abrogării decretelor cu privire la presă din perioada
absolutismului în Transilvania. În privinţa acestuia din urmă, guvernul
a acţionat în scurt timp, prima problemă însă a rămas nerezolvată până
la sfârşitul epocii dualiste. Raportul Comisiei centrale a precizat: „Nu pu-
tem nega că din punctul de vedere al uniunii ar fi de dorit introducerea
imediată a unei legi electorale egale şi obligatorii pentru întreaga ţara
unificată.”27 Această problemă a fost amânată până la elaborarea unui
proiect de lege la următoarea sesiune a parlamentului, pe motivul că şi
legea din Ungaria era incompletă şi nu avea rost să fie înlocuită cu o altă
lege deficitară.
Dezbaterea legii în Camera Deputaţilor a fost planificată într-o sin-
gură zi, încercându-se evitarea disputelor vehemente. Cu toate acestea,
dezbaterea proiectului de lege a avut loc într-o atmosferă tensionată,
deoarece în ziua precedentă s-a discutat Legea naţionalităţilor. Această
atmosferă este ilustrată de o scenă petrecută în timpul cuvântării depu-
tatului Ilie Măcelariu28 şi de faptul că unui alt deputat român, care nu ştia
limba maghiară, i s-a luat cuvântul, pe motivul că a citit textul interven-
ţiei sale,29 pentru ca apoi să i se dea totuşi cuvântul. Problema fundamen-
tală era însă caracterul ireconciliabil al punctelor de vedere. După cum
a declarat deputatul român Tincu: „Această problemă este susţinută de
către maghiari sub aspectul unităţii naţionale, de aceea şi românii o con-
[Sigismund Popovici], Wlad Alajos [Aloisie Vlad], Popovics-Desseanu János [Ioan

Popovici Desseanu]. Az 1865. dec. 10-dikére hirdetett országgyűlés képviselőházának
irományai. VII. Pest, 1868.
26 MOL K 2 Arhiva Adunării Naţionale. Camera Deputaţilor şi Adunarea Naţională. Do-
cumentele prezidenţiale şi generale ale Camerei Deputaţilor, Adunarea Naţională din
anii 1865–68, 1868/4890.
27 MOL K 2, 1868/4881.
28 Măcelariu şi-a început discursul în limba română, însă din cauza vociferărilor şi după
chemarea la ordine a preşedintelui, până la urmă a renunţat la rostirea lui.
29 Conform regulii Camerei era interzisă citirea discursului.
96
sideră din punct de vedere naţional.”30 Propunerea de hotărâre a lui Ilie

Măcelariu şi a altor deputaţi români, în care au cerut organizarea unei
diete în Transilvania, a fost mai mult o declaraţie principială, deoarece
chiar şi petiţionarii erau conştienţi că aprobarea ei nu are nicio şansă.
Din acest motiv un alt deputat, Iosif Hossu, nici nu a susţinut propunerea
grupului Măcelariu. Părerea lui Hossu a fost că în acel moment convoca-
rea Dietei din Transilvania nu ar fi avut niciun rost, pentru că ar fi avut
acelaşi rezultat ca în anii 1848 sau 1865: „Unii ar susţine uniunea cu en-
tuziasm, alţii nu ar accepta-o sub nicio formă, iar alţii ar dori o uniune
condiţionată”,31 deci s-ar fi creat o situaţie de blocaj reciproc.
De altfel, în această discuţie a predominat argumentaţia juridică cu
o minuţiozitate exagerată, chiar şi în comparaţie cu obiceiul acelor vre-
muri. S-a disputat îndelung dacă Legea I/1848 din Transilvania a trecut
sau nu prin cele trei etape (confirmatio, sanctificatio, autenticatio) pre-
scrise de articolul de lege IX/1744, adică dacă a intrat sau nu în vigoare.
Deputaţii români şi saşi s-au cramponat de dreptul istoric ca de ultima
speranţă. Mult mai pragmatici au fost deputaţii români din Ungaria sau
Iosif Hossu dintre cei din Transilvania. Hossu a fost conştient de faptul
că convocarea Dietei din Transilvania este o pretenţie nerealizabilă, de
aceea el şi-a bazat argumentaţia pe revendicarea egalităţii în drepturi în
locul drepturilor istorice. El a cerut, tocmai în numele unificării totale,
ca legea electorală ungară să se aplice şi în Transilvania. Hossu a simţit
foarte bine unul dintre punctele slabe ale proiectului de lege, care a men-
ţinut în vigoare Legea II/1848 ce a reglementat provizoriu alegerea depu-
taţilor şi a limitat mai mult dreptul de vot în Transilvania, faţă de Unga-
ria. Censul mai mare i-a favorizat pe maghiari şi pe saşi, dar deocamdată,
pe baza vechilor drepturi, masele largi ale foştilor nobili şi secuilor aveau
şi ele drept de vot.
Elita maghiară din Transilvania nu a dorit extinderea dreptului de
vot de teama repetării situaţiei din anul 1863, când maghiarii au reuşit să
obţină mandate doar în Secuime şi în oraşe. Interesele politice brute nu
au putut fi însă justificate prin niciun fel de ideologie idealistă, de aceea
vorbitorii maghiari nu au avut niciun fel de reacţie. Dacă facem abstracţie
de dezbaterea despre competenţa Parlamentului, celălalt punct sensibil
30 Az 1865. dec. 10-dikére hirdetett országgyűlés képviselőházának naplója. XI. Greguss

Ágost (ed.). Pest, 1868. CCCXXX. ülés, 1868. dec. 1. 238.
31 Ibidem 244.
97
al proiectului de lege a fost existenţa unui număr mare de soluţii pro-

vizorii. În graba prea mare, deputaţii nu au reuşit să rezolve mai multe
probleme, care au fost amânate. Deputatul sas Jakob Rannicher a fost ne-
mulţumit de faptul că legea îi impune Parlamentului să adopte dispoziţii
provizorii, „mai mult, să-l îndemne să dea delegaţii puterii executive”.32
În cursul dezbaterilor, deputaţii maghiari abia au intervenit, deoare-
ce ministrul de interne i-a rugat să renunţe la cuvântări având în vedere
timpul scurt avut la dispoziţie. Puţinii vorbitori maghiari au încercat, pe
de o parte, să contrazică argumentele românilor şi ale saşilor, pe de altă
parte au dat glas bucuriei lor, pe motivul noii legi, înşiruind fraze patri-
otice.
Degeaba a insistat Alexandru Bohăţiel, prim-căpitan al ţinutului Nă-
săudului, ca „uniunea să aibă loc în inimi, în interesele comune şi să fie
susţinută de aceste interese comune, nu de litera rece a legii”; degeaba
şi-a exprimat deputatul sas Binder speranţa că deputaţii „nu vor sacrifi-
ca egalitatea adevărată pentru uniformitate”; degeaba a cerut Vicenţiu
Babeş echitate – cele două părţi au vorbit despre lucruri diferite. De altfel
atât Babeş, cât şi câţiva deputaţi români şi saşi, ar fi dorit să obţină şi
pentru Transilvania un acord privind uniunea asemănător celui existent
între Ungaria şi Croaţia, cu menţinerea autonomiei. Atmosfera dominan-
tă în Camera Deputaţilor este însă bine ilustrată de concluziile lui Imre
Csengery, referentul Comisiei centrale. După părerea lui, tergiversarea
uniunii sau legarea ei de anumite condiţii înseamnă „irosirea eforturi-
lor în zadar”.33 Nu numai guvernul, dar şi majoritatea parlamentară a
fost pentru acceptarea imediată a legii, orice obiecţie sau observaţie fiind
considerată o chiţibuşărie fără sens. Dezbaterea în detaliu a legii s-a ţi-
nut în după-masa aceleiaşi zile, când a mai rămas de dezbătut un singur
punct: numirea Comitetului saşilor. Votul final a avut loc a doua zi, în 2
decembrie, când s-a votat cu mici modificări proiectul de lege al Comisiei
centrale.
32 Ibidem 241.
33 Ibidem 259.
98
Legea XLIII din 1868 şi modul în care a fost

primită
Legea uniunii (Legea XLIII/1868) face referire ca bază juridică la le-

gile din 1848, deoarece – după cum am mai văzut – partea maghiară a
văzut în uniune doar restabilirea situaţiei din 1848. După ce paragraful
1 a confirmat din nou desfiinţarea privilegiilor naţiunilor medievale şi
egalitatea în drepturi a cetăţenilor, paragraful 2 proclamă: „Legislatura
separată a Transilvaniei fiind desfiinţată în anul 1848, prin Legile VII,
adoptată la Pojon (Bratislava), şi I, adoptată la Cluj, dreptul constituţio-
nal al adoptării, abrogării şi interpretării legilor referitoare la teritoriul
transilvan este exercitat în mod exclusiv de regele legal încoronat şi de
parlamentul legal convocat al Ungariei” (Legea XLIII privind reglementa-
rea detaliată a uniunii Transilvaniei cu Ungaria. Corpus Juris Hungarici,
VI. 1896: 486).
Legea a reglementat reprezentanţa parlamentară prin menţinerea
provizorie a prevederilor Legii II/1848 de la Cluj, cu diferenţa că în acest
caz organizarea a fost transferată din competenţa Guberniului în cea a
Ministerului de Interne. Paragraful 6 a enunţat: „Guvernarea este exer-
citată şi pe teritoriul Transilvaniei, în virtutea legii, de către ministerul
[guvernul] responsabil ungar al Maiestăţii Sale.” În acest sens Guberniul,
cu toate oficiile sale auxiliare, a fost dizolvat efectiv începând cu data
de 1 mai 1869. În continuare au fost luate măsuri privind organizarea
autorităţilor locale şi conducătorii acestora, legile derogative, problemele
urbariale şi religioase. Legea a cuprins problemele mai importante, chiar
dacă nu le-a rezolvat pe toate. Se poate observa că în dispoziţiile legii s-a
aplicat principiul extensiei drepturilor (în afara problemei legii electora-
le): în cazurile în care legile transilvane erau mai liberale – referitor la
problemele bisericilor şi la libertatea cultelor – acestea au fost menţinute,
fiind extinse şi asupra Bisericii Greco-Catolică, Armeano-Catolică şi Or-
todoxă.
Chestiunea compensaţiilor urbariale era supusă autorităţii legilor
din 1848 din Ungaria. Autonomia autorităţilor locale a fost deocamda-
tă respectată; numai dreptul de supraveghere a fost preluat – conform
legii – de la Guberniu, fiind exercitat în continuare de către guvern. Or-
ganizarea definitivă a comitatelor nu a avut însă loc; de asemenea, a fost
amânată şi rezolvarea situaţiei Pământului Crăiesc.
99
Oricum, saşii s-au plâns că Legea a desfiinţat alegerea liberă al comi-

telui sas (care, de altfel, nu a mai fost demult pusă în practică). O chestiune
deosebit de delicată a fost autonomia saşilor, care deocamdată a rămas
neatinsă, cu toate că Universitatea săsească nu a putut exercita autori-
tatea judecătorească, iar legea a precizat din nou egalitatea în drepturi a
cetăţenilor aparţinând tuturor naţionalităţilor care locuiau pe teritoriul
Pământului Crăiesc.
Situaţia era extrem de complicată şi în domeniul justiţiei. În timpul
neoabsolutismului au fost introduse în Transilvania o serie de legi aus-
triece. Codul civil şi penal austriac, Legea mineritului, hotărârile privind
presa, Reglementarea cadastrului funciar au rămas în vigoare. Deşi des-
fiinţarea acestora şi armonizarea regimului juridic era o temă perma-
nentă a memoriilor autorităţilor municipale maghiare şi secuieşti, în do-
meniul justiţiei unificarea a fost un proces de lungă durată.
În perioada adoptării legii se simţea încă intenţia de a-i linişti pe ar-
deleni: dezarmarea resentimentelor din partea românilor şi a saşilor s-a
dorit a fi realizată prin garantarea drepturilor politice, respectiv prin men-
ţinerea parţială a autonomiei. Faptul că paragraful 1 al legii a evocat Legea
I/1848 de la Cluj a avut importanţă simbolică: „Locuitorii Transilvaniei,
fără deosebire de naţionalitate, limbă şi religie, au fost declaraţi egali în
drepturi şi toate legile contradictorii ale Transilvaniei au fost abrogate”, iar
„egalitatea drepturilor cetăţeneşti şi politice ale tuturor cetăţenilor Unga-
riei şi Transilvaniei unificate se asigură” şi prin prezenta lege.
Legea uniunii (şi cea a naţionalităţilor) nu i-a nemulţumit doar pe
români, ci şi pe saşi. La aflarea veştii că Universitatea saşilor, reunită în
acelaşi timp, doreşte să înainteze un memoriu guvernului şi parlamen-
tului, a fost evocată ideea de a dizolva respectiva şedinţă, de teamă că
şi românii vor urma exemplul saşilor. Însă Moritz Conrad, comitele inte-
rimar al saşilor, care l-a înlocuit pe Konrad Schmidt, comitele destituit,
s-a grăbit să calmeze guvernul: s-a referit la faptul că, pe de o parte, ei nu
ştiau de adoptarea legilor, iar pe de altă parte, „în viitor nu va mai exis-
ta posibilitatea unei acţiuni asemănătoare.”34 Românii, decepţionaţi, au
ales pasivitatea politică.
Legea, care a ieşit cam ambiguu (precum condiţiile în care a fost
adoptată) ne arată foarte bine greutăţile şi obstacolele care au stat în faţa
integrării. Integrarea Transilvaniei s-a dovedit o sarcină mult mai com-
34 MOL F 270, 1868/1583.
100
plicată decât părea iniţial. În domeniul modernizării economice şi soci-

ale a urmat o perioadă de succes; cu toate acestea, însă, „compromisul
intern” cu naţionalităţile nu a avut izbândă.
Bibliografie
ASZTALOS Miklós
1928 Kossuth Lajos kora és az erdélyi kérdés. Collegium Transilvanicum,
Budapest.
CSETRI Elek
2000 Erdély uniója 1848-ban. In: CSETRI Elek: Együtt Európában. Váloga-
tott tanulmányok. I. Debreceni Egyetem Történelmi Intézet, Debrecen,
221–251.
EGYED Ákos
2001 Erdély 1848. évi utolsó rendi országgyűlése. Mentor, Marosvásárhely.
KISS Erzsébet F.
1987 Az 1848–1849-es magyar minisztériumok. Akadémiai Kiadó, Buda-
pest.
HITCHINS, Keith – MAIOR, Liviu (ed.)
1970 Corespondenţa lui Ioan Raţiu cu George Bariţiu (1861–1892). Dacia,
Cluj.
MÁRKUS Dezső (coord.)
1896 Magyar Törvénytár/Corpus Iuris Hungarici 1000–1895. Magyar Jo-
gászegylet, Budapest (CD-ROM: Pomogyi László (coord.): Corpus Iuris
Hungarici. KJK-Kerszöv., Budapest, 2000).
MESTER Miklós
1936 Az autonom Erdély és a román nemzetiségi követelések az 1863–64.
évi nagyszebeni országgyűlésen. Dunántúl, Budapest.
PÁL Judit
2003 Az erdélyi kormánybiztos kinevezése 1867-ben. In: PÁL-ANTAL Sán-
dor – SIPOS Gábor – W. KOVÁCS András – WOLF Rudolf: Emlékkönyv
Kiss András születésének nyolcvanadik évfordulójára. Erdélyi Múzeum-
Egyesület, Kolozsvár, 417–432.
2004 Kiegyezés és unió. In: PÁL Judit – SIPOS Gábor (coord.): Emlékkönyv
Csetri Elek születésének nyolcvanadik évfordulójára. Erdélyi Múzeum-
Egyesület, Kolozsvár, 344–355.
101
2005a Erdély uniójának ügye az 1860-as években. Erdélyi Múzeum 1–2.

(67) 122–132.
2005b A hivatalos nyelv és a hivatali nyelvhasználat kérdése Erdélyben a
19. század közepén. Regio 1. (16) 3–26.
PATYI András
2001 Magyarország vagyunk? 1848-as adalékok Magyarország és Erdély
egyesítésének kérdéséhez. In: A magyar polgári átalakulás alkotmá-
nyos forradalma. Jogtörténészek 1848-ról. Logod BT, Budapest, 81–82.
RETEGAN, Simion
1979 Dieta românească a Transilvaniei (1863–64). Dacia, Cluj-Napoca.
2004 Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861–1863. Presa Univer-
sitară Clujeană, Cluj-Napoca.
SCHLETT István (ed.)
1999 A magyar politikai gondolkodás története. II. Korona Kiadó, Buda-
pest.
2002 A nemzetiségi törvényjavaslat országgyűlési vitája 1868. TTFK–Kor-
társ, Budapest.
SUCIU, Dumitru
2002 Mişcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria şi Ilie Măcelariu
(1867–1891). Ed. Albatros, Bucureşti.
SZÁSZ Zoltán
1987 Politikai élet és nemzetiségi kérdés a dualizmus korában (1867–
1918). In: KÖPECZI Béla (red. şef): Erdély története. III. Akadémiai Ki-
adó, Budapest, 1624–1700.
102
András CIEGER
Liberalism şi interes de putere.

Dileme politice privind libertăţile
individuale şi cetăţeneşti din
perioada dualismului din Ungaria1
Scopul acestui studiu este de a contura un posibil context al Legii na-
ţionalităţilor din 1868. Mai exact, ce loc a ocupat – în cadrul planului de
reformă al elitei liberale ajunse la putere prin Compromisul austro-ungar
din 1867 – cauza codificării libertăţilor. În cadrul cercetărilor mele am
încercat să adun acele documente de arhivă din prima decadă de după
Compromis din care se pot descifra viziunile politice referitoare la garan-
tarea libertăţilor şi soluţiile juridice dorite.
„Revoluţia legală” (1848) şi chestiunea libertăţilor

Pentru a nu mă extinde prea mult, voi face doar referire la faptul că,
începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea, chestiunea libertăţilor
individuale şi politice a constituit partea fundamentală a crezului liberal
maghiar. Din punctul de vedere al temei alese, mi se pare o premisă deo-
sebit de importantă menţionarea marilor dezbateri din jurul reformelor
1 Studiul de faţă face parte dintr-o cercetare mai amplă dedicată constituţionalismului
modern, precum şi receptării şi realizării concepţiilor statului modern din Ungaria, din
secolul al XIX-lea. Studiul a fost realizat în cadrul programului de cercetare „Cadrele
spaţiale al istoriei identitare: civilizaţie, naţiune, regiune, oraş” (MTA TKI–ELTE Atelier).
103
din Dietă, din perioada 1830–1840.2 În deceniile următoare, elita politică

s-a socializat, de fapt, în contextul acestor dezbateri; argumentele şi con-
traargumentele, recomandările, proiectele conturate atunci au devenit
cunoştinţe împărtăşite de noua generaţie. În mod evident, chiar dacă era
loc pentru divergenţe (de exemplu, în ceea ce priveşte radicalismul re-
formelor şi formulările juridice concrete), exista o unitate la nivel valoric
fundamental. Nu existau politicieni liberali maghiari care să nu fi cunos-
cut declaraţiile drepturilor sau textele constituţiei franceze şi americane,
care să nu-şi fi apropriat principiul egalităţii în faţa legii, dreptul la dem-
nitate al fiinţei umane sau acela al inviolabilităţii căminului, idealurile
măreţe ale libertăţii presei, religiei, de întrunire şi de asociere, respectiv
de liberă exprimare.
Ceea ce a generat obţinerea acestor drepturi, nu doar în Ungaria, a
fost valul revoluţionar european din 1848. Este important de precizat, ca
element specific al dezvoltării constituţionalismului maghiar, că în vede-
rea constituirii sistemului statal burghez modern maghiar cadrul legal
a fost oferit de Dieta bazată pe stări, exprimând prin aceasta continuita-
tea legală şi oferind legitimitate solidă pentru organizarea politică nou
adoptată.3 În ciuda faptului că, în timpul evenimentelor revoluţiei, noua
elită politică nu s-a angajat cu bună ştiinţă în legiferarea constituţională
deschisă şi cuprinzătoare, s-au stipulat numeroase dispoziţii legate de
libertăţile politice şi individuale. Pentru constituirea concretă a egalită-
ţii în drepturi s-a impus, de exemplu, sistemul de impozitare pentru toţi
cetăţenii, respectiv desfiinţarea privilegiilor stărilor (ca, de exemplu, eli-
minarea scutirii de impozit a nobilimii şi a serviciilor care erau impuse
ţărănimii, Legile nr. 8 şi 9 din 1848) şi a tribunalului de judecată senio-
rială (Legile nr. 9 şi 11 din 1848). Aşa-numitele Legi din aprilie 1848 s-au
angajat mai apoi în mod ferm şi în favoarea principiului libertăţii presei
(Legea nr. 18 din 1848), a libertăţii învăţământului (Legea nr. 19 din 1848)
şi, referitor la creştini, a libertăţii religiei (Legea nr. 20 din 1848). Deşi,
potrivit opiniei unei părţi a literaturii de specialitate, legile nu declarau
valabilitatea generală a egalităţii în drepturi, atât preambulul Legilor din
aprilie, cât şi articolul de lege 1, din 1848, din Ardeal, se refereau expli-
cit la intenţia legiferatoare: „Corpurile şi stările ţării şi ale părţilor anexa-
2 Vezi despre acest subiect, de exemplu: Kecskeméti 2008. Volumul a apărut în original
în limba franceză: Kecskeméti 1989.
3 Istoriografia maghiară utilizează sintagma „revoluţie legală” pentru descrierea feno-
menului, urmând expresia potrivit aleasă de István Deák (Deák 1979).
104
te acesteia... n-au întârziat... să-şi întoarcă atenţia asupra acelor lucruri pe

care unirea în drepturi şi interese a tuturor popoarelor maghiare ... le cerea”,
respectiv „în patria ungară înfrăţită egalitatea în drepturi a tuturor locuito-
rilor este declarată şi pusă în aplicare, în acelaşi fel, se recunoaşte şi aici, ca
principiu etern şi imuabil, cu privire la toţi locuitorii patriei, fără diferenţă de
naţiune, limbă şi religie” (Pentru geneza articolului de lege 1, din Ardeal,
vezi Egyed 2001: 74–97).
Numeroasele neclarităţi care pot fi descoperite în Legile din aprilie
pot fi reduse, în principal, la patru cauze: deficienţele au provenit îna-
inte de toate din (1) imposibilitatea unei munci legislative liniştite şi din
(2) caracterul provizoriu al procesului de legiferare, deoarece elita poli-
tică dorea să lase elaborarea mai multor legi importante (ca de exemplu
adoptarea Codului penal care să garanteze în mod cuprinzător libertăţi-
le) în seama următorului parlament, organizat deja pe baze de reprezen-
tare populară; (3) acesta a fost şi cazul acelor principii juridice a căror
codificare separată nu s-a considerat necesară, deoarece s-au considerat
a fi deductibile din tradiţiile constituţionale. (4) În final, în câteva cazuri
importante s-a evitat cu precauţie formularea univocă: astfel s-a întâm-
plat, de exemplu, în cazul egalităţii în drepturi a evreilor, respectiv în
problema suveranităţii populare. În Legile din aprilie nu găsim aproape
nicio referire la faptul că, de fapt, este vorba despre constituţia unei ţări
multinaţionale: „Ne-am gândit deci că trebuie să trecem peste tot ceea ce ar
compromite atingerea acestui mare scop, şi că în alte chestiuni este indicat să
avansăm doar până unde se poate avansa fără a pune în pericol acest mare
scop.” – scria în memoriile sale Lajos Kossuth (Scrisoarea lui Kossuth către
toţi. II. Privire în urmă spre ’48. Turin, 12 ianuarie 1871, Kossuth 1900:
336). Aşadar, noua conducere politică nu dorea să pună în pericol cauza
transformării politice şi susţinerea ei socială (de exemplu, de către nobili-
mea maghiară) prin codificarea imediată a unor cauze disputate care ar
fi putut conduce la divizarea taberei liberale. Politicienii liberali maghiari
au cerut răbdare de la evrei, iar naţionalităţilor le-au oferit egalitatea to-
tală în drepturi şi libertăţi individuale (sperând în asimilarea spontană
a naţionalităţilor). Doar în zilele din urmă ale luptei pentru libertate s-a
ajuns la achitarea acestor datorii: la declararea egalităţii politice şi juri-
dice a israeliţilor (articolul de lege 9, din 1849), respectiv la recunoaşterea
drepturilor naţionalităţilor în domeniile folosirii limbii, al autoguvernării
105
administrative, al învăţământului şi al vieţii religioase (articolul de lege

8, din 1849).4
Semnalăm aici că elita politică maghiară din secolul al XIX-lea a
evitat cu mare grijă invocarea principiului suveranităţii populare. Până
în 1919 legile maghiare nu derivă în mod declarat puterea politică de la
popor, de la naţiune, deşi principiul acesta de legitimare este stabilit în
mai multe constituţii liberale (de exemplu, în cea americană din 1787,
în cea franceză din 1791, în cea belgiană – cu valoare de model pentru
maghiari – din 1831, sau chiar în proiectul de constituţie de la Kremsier
din decembrie 1848). Cauza principală a acestei omisiuni rezidă în faptul
că definirea conceptului de popor ar fi fost destul de dificilă într-o ţară
multinaţională a cărei elită afirma – cu scopul evitării aspiraţiilor de fe-
deralizare – concepţia naţiunii politice maghiare unitare şi indivizibile.
Voia să garanteze drepturi individuale naţionalităţilor, dar nu şi drepturi
colective.5
Dileme ale partidului de guvernământ şi ale

opoziţiei, după 1867
În 1867 părea la îndemână împlinirea construcţiei statului de drept

prin continuarea fundamentelor puse în epoca Reformei. În perioada de
după Compromis luau fiinţă, una după alta, reviste şi asociaţii juridice,
apăreau în şir articole prezentând instituţiile politice şi reglementările
legale străine, traducerea lucrărilor de teoria statului şi a diferitelor texte
polemice era în creştere.6 Opinia publică putea lua cunoştinţă şi despre
4 După restaurarea condiţiilor constituţionale parlamentul maghiar a dorit să recu-

pereze aceste două legi, neconsfinţite de către domnitor, prin articolul de lege 17 din
1867, care garanta egalitatea în drepturi a evreimii, respectiv prin Legea naţionali-
tăţilor din 1868.
5 Kossuth însuşi se referă la principiul suveranităţii poporului doar în Declaraţia de
independenţă din 1849, respectiv din emigraţie, în proiectul referitor la Confederaţia
danubiană.
6 Textele celor mai importante Constituţii, ca, de exemplu, cea americană, belgiană
sau franceză, puteau fi citite, din 1867, şi în limba maghiară. Tot în acest an a vă-
zut lumina tiparului şi traducerea maghiară a Code Pénal-ului francez (1810). Alkot-
mányok gyűjteménye 1867; A francia büntető törvénykönyv 1867.
106
faptul că guvernul lucrează cu fervoare şi la pregătirea multor propuneri

de legi importante. Totuşi, contrar promisiunilor făcute, nu s-a ajuns,
sau s-a ajuns doar cu întârziere şi într-o formă destul de fragmentată, la
stabilirea legală a libertăţilor. Exemplul cel mai direct pentru rămânerea
în urmă faţă de tendinţele europene l-a oferit parlamentul austriac: una
dintre legile fundamentale ale Constituţiei din decembrie 1867 stabilea
în douăzeci de puncte – pe baza antecedentelor actului constituţional
din 1849 – drepturile fundamentale ale cetăţenilor, iar o alta dreptul la
întrunire al acestora.7 Care pot fi factorii care stau în fundalul indeciziei
elitei politice maghiare?
(1) Cauzele trebuie căutate, pe de o parte, în legitimarea nesigură a
sistemului politic constituit prin compromisul din 1867. Să ne gândim
doar la marea popularitate a lui Kossuth din emigraţie şi la scrisorile lui
deschise apărând într-un număr imens de exemplare, în care îi acuza
pe politicienii care au încheiat Compromisul de abandonarea intereselor
reale ale naţiunii şi prevedea moartea acesteia. Dar respingerea Compro-
misului poate fi surprinsă parţial şi în mişcările ţărăneşti de ocuparea
pământurilor, în protestele naţionalităţilor, în înfiinţarea societăţilor
care-şi propuneau ca scop restabilirea totală a legilor din 1848, precum
şi a Cercurilor Democratice, şi în mişcarea de rezistenţă a câtorva jude-
ţe radicale, dar chiar şi în scrisorile anonime de ameninţare trimise lui
Ferenc Deák şi adepţilor lui. Despre semnatarii Compromisului s-a scris
chiar şi un roman, cu titlul Trădătorii de patrie (Tóvölgyi 1872). Premierul
Gyula Andrássy, la doi ani după desemnarea lui, ar fi declarat în cadrul
propriului partid că „nouă zecimi din popor sunt împotriva noastră, şi, deşi
nouă zecimi din intelectualitate sunt cu noi, pierdem terenul de sub picioare
de pe o zi pe alta” (Salamon Gajzágó către Károly Torma, Pesta, 19 noiem-
brie 1869. Citat în: Deák 2004: 262).
(2) Ca o altă cauză, se pot menţiona dificultăţile interne ale muncii de
guvernare: randamentul scăzut al funcţionării noii administraţii, sarci-
nile guvernamentale ramificate, fenomenele de criză economică care vor
apărea în curând (în 1869 şi în 1873) şi divizarea partidului de guvernă-
mânt în chestiunile importante ale reformei.
7 Das Gesetz vom 15 November 1867 über das Versammlungsrecht, RGBl Nr. 135; Staat-
sgrundgesetz über die allgemeinen Rechte der Staatsbürger vom 21. Dezember 1867,
RGBl, Nr. 142. Publicat: Bernatzik 1911: 387–390 şi 422–427.
107
(3) Ca un al treilea factor, doresc să trec în revistă, într-o manieră re-

lativ mai amplă, schimbările care s-au petrecut în gândirea liberală ma-
ghiară. După 1849, ca urmare a evenimentelor revoluţiei şi luptei pentru
libertate reprimate, în gândirea politică autohtonă a început un proces
lung, cuprinzând mai multe etape. Eşecul i-a oferit elitei liberale cel puţin
două învăţăminte importante: politica extinderii drepturilor n-a condus
neapărat la pacea internă, la unitatea naţională, iar tânărul stat liberal
s-a dovedit a fi slab faţă de provocările care l-au copleşit. S-a trecut la
o reexaminare treptată – acompaniată de o autocritică serioasă –, la o
reinterpretare a liberalismului doctrinar reprezentat anterior. (Schlett
1994: 5–27). În acest proces accederea, în 1867, în poziţia de guvernare a
însemnat o nouă etapă: aceasta a schimbat felul lor de a privi problemele,
a avut o influenţă semnificativă asupra sistemului lor de valori şi asupra
relaţiilor lor de interese.
Legitimarea nesigură a sistemului, relativa slăbiciune a puterii gu-
vernamentale, teama de protestele sociale, de mişcările naţionalităţilor
şi protejarea Compromisului nu a orientat gândirea liberalilor aflaţi la
putere înspre garantarea din ce în ce mai extinsă a libertăţilor, ci spre
restrângerea lor (eventual spre omiterea reglementării). Dovezi clare ale
acestui fapt sunt soluţiile juridice aplicate de către diferitele proiecte
de legi guvernamentale. Din sursele de arhivă păstrate se poate desluşi
bine, de exemplu, faptul că în timp ce scopul principal al proiectului de
Cod penal elaborat în anii 1840 era limitarea puterii penale a statului şi
umanizarea justiţiei, după 1867 pe primul loc a ajuns păstrarea încrede-
rii domnitorului şi respingerea, prin instrumente juridice, a atacurilor
faţă de noua organizare politică. Punctul de plecare al concepţiei Codului
penal adoptat în 1878 (Articolul de lege 5, din 1878) nu mai era protecţia
juridică a individului, a cetăţeanului, ci – în primul rând – a statului (şi a
sistemului Compromisului). Cazul eliminării pedepsei cu moartea a că-
zut probabil victimă acestei turnuri, dar astfel se poate explica şi faptul
că Legea jandarmeriei adoptată în 1881 (Articolul de lege 3, din 1881) nu
conţine aproape nicio garanţie de stat de drept pentru protejarea libertă-
ţii cetăţenilor faţă de procedurile autorităţilor (despre întreaga problema-
tică, mai pe larg, vezi: Cieger 2009).
Fără îndoială, însă, în domeniile care nu reprezentau un pericol pen-
tru stat, Codul penal a păstrat valorile liberale: paragrafele au asigurat
protecţie de drept penal multor libertăţi (ca de exemplu, libertatea perso-
nală, dreptul de casă, secretul corespondenţei, exerciţiul liber al religiei,
108
precum şi dreptul electoral). Mai departe, a dispus pedepsirea severă a

„revoltei” armate împotriva naţionalităţilor şi a incitării la ură între naţi-
onalităţi (Articolul de lege 5 din 1878, paragrafele 153 şi 172).
După consultarea numeroaselor surse oficiale şi individuale referi-
toare la epocă, sunt de părere că liberalismul purtând marca lui József
Eötvös şi al lui Ferenc Deák a ajuns treptat pe planul al doilea, fiind în-
locuit, începând cu anii 1870, de o concepţie mai pragmatică etatistă –
mai ales de către elita guvernamentală. În sistemul de valori politice al
acesteia din urmă pe primul loc a ajuns păstrarea sau chiar întărirea
unităţii statului şi a rolului conducător al maghiarimii. Cu toate că au
fost de acord cu menţinerea principială a egalităţii în faţa legii, în loc să
extindă în continuare, în mod considerabil, libertăţile, ei reflectau, mai
degrabă, la posibilitatea asigurării – prin mijloace politice şi juridice – a
unui avantaj faţă de puterile care contestau legitimitatea sistemului şi
supremaţia maghiarimii, acelor niveluri sociale suficient de culte şi în-
stărite care susţineau, în mod covârşitor, sistemul. Acest model de orga-
nizare elitist (sau, cu denumirea de odinioară: „aristocratic”) al statului
n-a condus însă la diminuarea, ci la conservarea – în anumite cazuri la
adâncirea – diferenţelor de clasă. Mi se pare că liberalii de la putere au
sesizat – din cauza temerilor, a experienţelor de la început şi a condiţiilor-
cadru ale sistemului politic – spaţiul de manevră disponibil pentru rea-
lizarea reformelor de stat de drept ca fiind mai restrâns decât era acesta
în realitate.
Programul liberal n-a încetat să existe, însă conţinutul lui s-a modi-
ficat, extensiunea lui s-a diminuat. Din dualitatea principiilor liberale şi
a naţionalismului, poziţia politicienilor a devenit din ce în ce mai mult
determinată de acesta din urmă. Un exemplu concludent pentru apari-
ţia timpurie a acestei concepţii o constituie articolul lui Béla Grünwald:
„Generaţia viitoare va preamări mai mult înţelepciunea noastră politică dacă
va moşteni de la noi un stat compact, puternic, fără câteva instituţii liberale,
decât dacă-i lăsăm moştenire instituţii liberale, fără stat maghiar.”8
Cauza libertăţilor n-a fost sprijinită în mod ferm nici de către majori-
tatea politicienilor din opoziţie. Deşi programul celui mai mare partid de
opoziţie, Centrul-Stânga, în 1867, punea încă accentul pe revendicarea
transformării democratice a ţării, respectiv pe cucerirea libertăţilor po-
8 [Béla Grünwald]: Felsőmagyarországi levelek a magyar nemzetiséghez (6. levél). Re-

form 15 noiembrie 1872, nr. 314.
109
litice şi individuale, partidul condus de Kálmán Tisza a renunţat însă cu-

rând la afirmarea acestor principii (Programul Centrului-Stânga, din 26
iunie 1867. Publicat: Mérei 1971: 68–71). Pe de o parte, aceştia erau pre-
ocupaţi de lupta lor împotriva întregului sistem politic, pe de altă parte,
opoziţia era şi ea divizată în chestiuni ca suprimarea pedepsei cu moar-
tea, libertatea religiei şi căsătoria civilă, sau chiar extinderea drepturilor
naţionalităţilor şi susţinerea culturii lor de către stat.
Acelaşi lucru se poate spune în esenţă şi despre grupul mai mic, radi-
cal din opoziţie, deşi ataşamentul Partidului 48 la principiul libertăţii şi al
egalităţii în drepturi a fost mai durabil şi mai puternic: „Iar pe baza princi-
piului egalităţii, înainte de toate, păstrând inviolabilă integritatea teritorială
şi unitatea politică a Ungariei, şi în limitele condiţiilor indispensabile ale gu-
vernământului, recunoscând egalitatea în drepturi a diferitelor naţionalităţi
care locuiesc patria, în măsura în care aceasta n-ar fi încă aplicată fie în legi,
fie în practică, vom susţine realizarea ei, considerând că cel mai dezirabil,
pentru dezvoltarea paşnică a ţării şi garantarea viitorului nostru ar fi ca toa-
te populaţiile să trăiască în înţelegere frăţească între ele.” (Noul Program al
Partidului Naţional 48, 21 ianuarie 1872. Publicat: Mérei 1971: 191–194).
Formularea pe alocuri obscură a propoziţiei citate trimite, însă, la
disputele continue din interiorul partidului. Kossuth însuşi, pe care par-
tidul radical îl considera liderul lui spiritual, era de părere că viitorul ţării
poate fi asigurat doar prin soluţionarea problemelor de drept public, adi-
că prin desfiinţarea sistemului Compromisului, şi doar după acestea se
va putea trece la transformarea democratică de stat de drept, pe care, la
rândul său, o considera importantă. Până atunci, însă, şansa de a prelua
puterea trebuie creată nu prin politica pe principii care divizează inclusiv
tabăra opoziţiei, ci prin contestarea continuă a legitimităţii sistemului şi
prin bătăliile politice cotidiene.
Kossuth desfătuia stabilirea prin lege a instituţiilor constituţionale
şi a libertăţilor apărute prin dezvoltare organică, invocând tradiţiile en-
gleze şi maghiare de drept public. Din perspectivă tactică, considera că,
în sistemul din 1867, menţinerea nereglementării îi asigura opoziţiei un
spaţiu de manevră mai mare decât obţinerea prin luptă a codificării anu-
mitor principii de bază: „Parlamentul englez, parlamentul maghiar sunt in-
stituţii şi-şi datorează dezvoltarea faptului că autoritatea lor nu s-a codificat,
nu s-a circumscris niciodată prin lege. Dacă puterea vroia să abuzeze în una
sau alta, legea declara în timp prielnic că şi aia şi asta aparţine autorităţii
110
parlamentului, dar n-a spus niciodată la ce este constrânsă această autorita-

te. […] Deci aveţi grijă Dvs. cu codificarea. Rămâneţi la principii elastice.”9
Cei câţiva politicieni statornici din opoziţie care se luptau pentru co-
dificarea libertăţilor au devenit în esenţă marginali în propriul lor partid
(de ex. Gyula Schvarcz, Lajos Mocsáry, Dániel Irányi). Toate acestea sunt
bine exemplificate de divergenţele interne ale Partidului Radical în pri-
măvara lui 1870, când discutau cu deputaţii români şi sârbi despre cum
ar putea fi „dezvoltate mai departe”, adică extinse limitele trasate de că-
tre Legea naţionalităţilor din 1868. Dániel Irányi îl informa pe un ton din
ce în ce mai amar pe Kossuth despre situaţie: „[Ernő] Simonyi după câteva
sesiuni n-a mai venit, nefiind de acord – cum spunea – cu noi, iar [József] Ma-
darász, după ce iniţial a fost prezent, ulterior a rămas, fără a fi spus măcar o
vorbă, complet absent. Iar [Imre] László, după câte ştiu eu, n-a venit nicioda-
tă. Ca bază pentru discuţiile noastre am luat proiectul de lege redactat acum
trei ani de către naţionalităţi. Că acesta a suferit modificări esenţiale, acesta
e firesc... Din partea mea nu sunt de acord cu proiectul în toate punctele sale,
dar l-am supus votului.”10
„Sunt convins din ce în ce mai mult că activitatea noastră are un succes
nu chiar nul, dar unul foarte mic, cel puţin în prezent; şi că rolul nostru este
cel mult al semănătorului. [...] În ceea ce priveşte propriul nostru partid, nu
putem obţine un rezultat mai bun în parlament din cauză că, pe de o parte,
membrii capabili sunt puţini, iar cei sârguincioşi, şi mai puţini, şi inclusiv o
parte dintre aceştia preferă să acţioneze în mod diletant. Povara muncii apă-
sând astfel asupra mai puţinor umeri, aceia nu o pot purta întotdeauna.”11
9 Lajos Kossuth către Dániel Irányi, 17 februarie 1870, Torino. Magyar Országos Levél-
tár (Arhivele Naţionale Ungare. În continuare: MOL) R 75.
10 Dániel Irányi către Lajos Kossuth, 21 martie 1870, Pesta. MOL R 90. I. 5266. Atât pro-
iectul de lege original, formulat de către deputaţii naţionalităţilor în 1867, cât şi vari-
anta lui modificată în 1870 este publicată în: Kemény 1952: 5–9 şi 225–226.
11 Dániel Irányi către Lajos Kossuth, 29 ianuarie 1871, Pesta. MOL R 90. I. 5309a.
111
Liberalism etatist şi supremaţie maghiară

În anii care au urmat Compromisului, din motive diferite, atât parti-
dul de guvernământ, cât şi opoziţia şi-au pierdut interesul faţă de refor-
mele de stat de drept. O mare parte a principiilor liberale s-au conformat
realităţiii cotidiene a politicii. Această situaţie a condus până acolo că,
în timp ce în ce în ce mai multe ţări din Europa (de Vest) s-a ajuns la
garantarea prin lege a libertăţilor, în Ungaria majoritatea acestora n-au
fost sau au fost doar parţial reglementate (vezi, de exemplu, dreptul la
grevă, dreptul la întrunire şi asociere, libertatea religiei, dar putem să ne
gândim şi la problema extinderii dreptului electoral).12 În multe cazuri
s-a rămas la tratarea problemei prin ordonanţe, ceea ce i-a asigurat ad-
ministraţiei publice centrale şi locale un drept decizional în principiu ne-
limitat, altfel spus o practică juridică autocratică, o impunere exagerată
a interesului de putere (despre asta în detalii vezi: Péter 2000: 366–392).
Este important să subliniem şi faptul că această soluţie juridică nu a con-
dus, în perioadele de linişte de după consolidarea structurii de putere din
dualism, la o restrângere a activităţii spontane a societăţii şi a libertăţi-
lor, dar în perioade de criză (de exemplu începând cu turnura de secol)
a fost frecvent utilizată, de exemplu, pentru controlul clasei muncitoare
şi a diferitelor grupuri ale naţionalităţilor. Premierul Dezső Bánffy nici
nu mai nega această practică etatistă contrară principului egalităţii în
drepturi şi a normelor constituţionale vest-europene. De exemplu, în le-
gătură cu dreptul la întrunire, se exprima în felul următor: „Chiar dacă
lipsa reglementării legale a dreptului la întrunire poate fi supusă unei obiecţii
temeinice, prin aceasta am izbutit totuşi să împiedicăm valurile mai mari de
incitare la ură împotriva naţionalităţilor şi a claselor. […] Este adevărat că, din
cauza lipsei reglementării legale a dreptului la întrunire, am fost învinuiţi în
faţa opiniei publice occidentale, de către duşmanii noştri, de nenumărate ori,
dar până la urmă, acea opinie publică, tocmai din cauza repetării frecvente a
acestor acuzaţii, a trecut peste această lipsă şi pare acum să se mulţumească
cu acel principiu de bază – singurul just în domeniul guvernării statului –
conform căruia, în cazul înfiinţării unor instituţii, ponderea decisivă o poate
12 Este important de menţionat că la turnura secolului, parlamentul maghiar a adop-

tat – în mod diferit de tendinţele generale ale epocii – mai multe legi care stabileau
principiul egalităţii în drepturi şi garanţiile statului de drept, de exemplu referitor la
religia israelită şi la libertatea religiei, la procedura penală, la extinderea atribuţiilor
jurisdicţiei de juraţi, la înfiinţarea judecătoriilor de administraţie publică.
112
avea doar protejarea adevăratelor interese ale statului şi nu suplimentarea

lipsurilor simetrice ale libertăţilor publice.”13
Putem constata deci că, deşi Legea 44 din 1868 nu garanta drepturi
colective politice naţionalităţilor, aceasta susţinea totuşi ferm „egalitatea
totală în drepturi a cetăţenilor” (despre geneza şi interpretarea Legii vezi:
Katus 1993: 99–128; Péter 1998: 264–274; Péter 1990: 211–218; Schlett
2002). În practică însă, elita politică maghiară s-a apucat – prin amâ-
narea, sau chiar respingerea definitivă a legilor care asigurau libertatea
cetăţenilor, respectiv prin elaborarea diferitelor reglementări juridice de
restricţie; prin ordonanţe obscure – să diminueze acest principiu juridic.
Aceasta a influenţat întreaga societate, indiferent de apartenenţă etnică.
Fără îndoială, însă, discriminarea s-a manifestat în mod mai intens faţă
de naţionalităţi. Ea putea fi surprinsă mai ales în limitarea – de către au-
torităţi – a înfiinţării de asociaţii şi a utilizării limbii, dar putem include
aici de fapt şi respingerea finanţării din buget a culturii naţionalităţilor.
Generaţiile succesive de politicieni maghiari care se declarau liberali
revendicau de la stat, din ce în ce mai ferm, protejarea mai eficientă a
intereselor naţiunii maghiare. Este important de accentuat că noutatea
programului lor nu consta în afirmarea „naţiunii politice maghiare indivi-
zibile, unitare”, căci acesta era deja de mult crezul majorităţii covârşitoare
a liberalilor maghiari. Această problemă a fost definitiv decisă cu ocazia
creării Legii naţionalităţilor din 1868. Deşi József Eötvös era de părere că
„naţionalităţii maghiare îi putem conferi puţine avantaje în stat”, „imperiul
pe care-l creăm să-l întemeiem pe libertate şi nu pe stăpânirea altor naţiona-
lităţi, să aspirăm mai bine doar să fim – contractându-ne mai multe merite
pentru scopuri publice – primii printre cei egali” (Eötvös 1941: 175–176 şi
219), concepţiile sale bazate pe statul neutru din punct de vedere etnic au
fost însă respinse de către curentul principal al liberalismului maghiar.
Noua generaţie de liberali maghiari credea, în numele social-darwi-
nismului, în lupta pentru existenţă a indivizilor şi naţiunilor, respectiv în
doctrina selecţiei. Erau de părere că se desfăşoară o întrecere continuă
între naţiuni, şi că maghiarimea va fi capabilă să rămână în viaţă doar
dacă-şi va păstra rolul de conducător pentru care a fost selectată în Bazi-
nul Carpatic, pe parcursul istoriei.
13 Adresa premierului Dezső Bánffy către ministrul de interne Dezső Perczel, 19 febru-
arie 1895. MOL K 149. 1895–6–264, cutia 23.
113
În această luptă statul nu poate rămâne inactiv şi neutru, ci trebuie să

ajute prin mijloace de putere menţinerea maghiarimii. (Mai pe larg, vezi:
Cieger 2001: 95–118; Turda 2004). Disputa s-a purtat doar asupra măsurii
intervenţiei statului: o parte a elitei s-a mulţumit cu înlesnirea asimilării
spontane prin mijloacele statului (de exemplu, susţinerea financiară a
asociaţiilor şi a ziarelor de limbă maghiară pe teritoriile naţionalităţilor),
alţii însă revendicau o intervenţie mai puternică. De exemplu, în scrierile
sale apărute în anii 1870, Béla Grünwald pretindea de la stat, invocând
agitaţia panslavă din regiunea slovacă, reorganizarea administraţiei pu-
blice din comitate, dezvoltarea reţelei de şcoli (şi a şcolilor de învăţători)
şi măsuri administrative contra organizaţiilor „agitatoare” ale naţionali-
tăţilor, toate astea conform intereselor maghiare. Şi el accentua faptul că
între rase se desfăşoară o luptă încleştată, şi că maghiarimea are nevoie,
pentru a-şi îndeplini misiunea, de solidarizare. Societatea este însă prea
slabă pentru a lupta de una singură, de aceea statul trebuie fortificat şi
constituit ca stat maghiar. Opoziţia să se lase de atacurile permanente
împotriva statului, scopul fiind tocmai aprofundarea conştiinţei de stat
în corpul funcţionarilor şi în stratul politic conducător (pentru expune-
rea cea mai detaliată vezi Grünwald 1878).
Majoritatea covârşitoare a liberalilor maghiari aveau sentimentul că
atât statul maghiar, cât şi societatea maghiară are nevoie să fie protejată
faţă de naţionalităţi (şi faţă de statele învecinate care le susţin din afară),
de aceea trebuie să se rupă de politica de până acum. Ei afirmau deschis
că Legea naţionalităţilor din 1868 trebuie trecută cu vederea sau schim-
bată, şi în locul susţinerii naţionalităţilor este nevoie de o reprezentare
mai eficientă a intereselor maghiarimii. Conform lui Albert Berzeviczy,
secretar de stat răspunzător pentru învăţământul religios şi public „noi
nu vrem nicidecum să împiedicăm cultura de altă limbă, dar promovarea ei
noi n-o putem a recunoaşte ca fiind sarcina societăţii, cu atât mai puţin cea a
statului” (Discursul festiv al lui Albert Berzeviczy la şedinţa publică jubi-
liară de 10 ani a EMKE, Odorheiu Secuiesc, 4 iulie 1895. Berzeviczy 1905:
339). În cadrul taberei liberale au fost însă mai mulţi cei care, pentru apă-
rarea interesului maghiar, erau capabili chiar să împiedice cultura naţio-
nalităţilor: Gusztáv Beksics, ziarist şi teoretician de frunte al epocii Tisza
de după 1875, nega, de exemplu, în mod univoc că liceele naţionalităţilor
ar putea funcţiona legal pe teritoriul statului maghiar (Beksics 1891: 113).
Peste câţiva ani Beksics propunea deja măsuri concrete, care necesitau
şi intervenţia statului, şi care erau în dezavantajul naţionalităţilor (ca de
114
exemplu „mutarea” fideicomisiunilor în regiuni ale naţionalităţilor, chiar

introducerea unei taxe de pedeapsă vizând aristocraţia care ezita) (Bek-
sics 1899: 120–135). Asemănător lui Béla Grünwald, nici lui nu i-a pus o
problemă mai specială armonizarea liberalismului cu interesul naţional;
ordinea îi era evidentă şi lui: „Autorul acestor rânduri este liberal în toată
fiinţa lui, dar dacă liberalismul şi interesul maghiar ar fi în contradicţie unul
cu celălalt, atunci fără nicio cumpănire l-ar jertfi pe primul pe altarul celuia
din urmă” (Beksics 1884: 11).
Aşadar, pe când creatorii lui (Eötvös, Deák) intenţionau ca Legea din
1868 să fie punctul de debut al unui proces, aceasta a fost de fapt una
dintre ultimele etape ale marelui avânt liberal de reformă de dinaintea
Compromisului. „În orice caz, dacă noi vrem să le câştigăm de partea noas-
tră pe naţionalităţi, calea nu este aceea de a le maghiariza cu tot preţul, ci
de a le face să le placă condiţiile maghiare... Amândouă părţile trebuie deci
să se străduiască să trăiască împreună şi una lângă cealaltă în cea mai bună
înţelegere.” – afirma Deák.14 Legea adoptată acum 140 de ani şi principiile
liberale formulate atunci au devenit, în decursul a unu-două decenii, o
utopie frumoasă.
Bibliografie
1867 A francia büntető törvénykönyv. Trad. de Németh Antal, S. n., Sopron.
1867 Alkotmányok gyűjteménye. Trad. de Jánosi Ferenc, I–II., S. n., Pest.
[Beksics Gusztáv] Timoleon
1884 Legújabb politikai divat. 3. kiad., Zilahy, Budapest.
BEKSICS Gusztáv
1891 Közigazgatásunk reformja és nemzeti politikánk. S. n., Budapest.
1899 A magyar politika új alapjai kapcsolatban a magyar faj terjeszkedő ké-
pességével és a földbirtokviszonyokkal. Athenaeum, Budapest.
BERNATZIK, Edmund
1911 Die österreichischen Verfassungsgesetze. Nirndfeld, Leipzig.
BERZEVICZY Albert
1905 Beszédek és tanulmányok. I. S. n., Budapest.
14 Discursul lui Ferenc Deák în Camera Deputaţilor despre subvenţionarea gimnaziului

sârbesc din Újvidék [Novi Sad]. 23 ianuarie 1872. Kónyi 1903: 338–340.
115
CIEGER András
2001 A hatalomra jutott liberalizmus és az állam a dualizmus első felé-
nek magyar politikai gondolkodásában. Századvég 20. (6) 95–118.
2009 „Királyi demokrácia”. Szabadságjogok a magyar liberálisok reform-
terveiben 1867 után. Aetas 3. (25) 55–82.
DEÁK Ágnes
2004 „Ő csak Deák és nem Deákpárti”. Deák és pártja 1869 után. In: MOL-
NÁR András (ed.): Zala követe, Pest képviselője. Deák Ferenc ország�-
gyűlési tevékenysége, 1833–1873. Zala Megyei Levéltár, Zalaegerszeg,
261–321.
DEÁK István
1979 The Lawful Revolution. Louis Kossuth and the Hungarians, 1848–1849.
Columbia Univ. Press, New York.
EGYED Ákos
2001 Erdély 1848. évi utolsó rendi országgyűlése. Mentor Kiadó, Marosvá-
sárhely.
EÖTVÖS József
1941 Naplójegyzetek–Gondolatok. Közzéteszi Lukinich Imre, Magyar Tu-
dományos Akadémia, Budapest.
GRÜNWALD Béla
1878 A Felvidék. Politikai tanulmány. Ráth, Budapest.
KATUS László
1993 Egy kisebbségi törvény születése. Regio 4. (4) 99–128.
KECSKEMÉTI Károly
1989 La Hongrie et le reformisme liberal. Problemes politiques et sociaux
(1790–1848). Il Centro di Ricerca, Roma.
2008 Magyar liberalizmus 1790–1848. Argumentum Kiadó–Bibó István
Szellemi Műhely, Budapest.
KEMÉNY G. Gábor (ed.)
korában. I. Tankönyvkiadó, Budapest.
KÓNYI Manó (ed.)
1903 Deák Ferenc beszédei. VI., 2. kiad., Franklin Társulat, Budapest.
KOSSUTH Ferenc (s.a.r.)
1900 Kossuth Lajos iratai. VIII. Athenaeum, Budapest.
MÉREI Gyula (ed.)
1971 A magyar polgári pártok programjai 1867–1918. Akadémiai, Buda-
pest.
116
PÉTER László
1990 Law XLIV of 1868: ’On the Equality of Nationality Rights’ and the
Language of Local Administration. In: GLATZ Ferenc (ed.): Modern
Age–Modern Historian in Memoriam in György Ránki (1930–1988). Inst.
of History of the Hung. Acad. of Sciences, Budapest, 211–218.
1998 Az 1868: XLIV. tc. „A nemzetiségi egyenjogúság tárgyában” és a tör-
vényhatóságok hivatalos nyelve. In: PÉTER László: Az Elbától keletre.
Osiris, Budapest, 264–274.
2000 Staat und Staatsbürger. In: Rumpler, H. – Urbanitsch, P. (ed.): Die
Habsburgermonarchie 1848–1918. VII/1. ÖAW, Wien, 366–392.
SCHLETT István
1994 A liberalizmus újrafogalmazása Magyarországon 1849 után. Politi-
katudományi Szemle 4. (4) 5–27.
2002 A nemzetiségi törvényjavaslat országgyűlési vitája, 1868. TTFK–Kor-
társ, Budapest.
TÓVÖLGYI Titusz
1872 A Honárulók. I–III. Heckenast, Pest.
TURDA, Marius
2004 The Idea of National Superiority in Central Europe, 1880–1918. Edwin
Mellen Press, Lewiston.
117
118
Identitate reprimată
Identitate reprimată. Legislaţie şi

deznaţionalizare în Transilvania
dualistă
Începând cu Compromisul austro-ungar şi pe toată durata perioadei
dualiste (1867–1918), Transilvania a fost parte integrantă a Imperiului
Austro-Ungar. În acest interval cronologic, naţiunea şi dreptul acesteia la
autonomie au constituit o opţiune seducătoare având ca fundament ega-
litatea naţională, principiu care deriva din Revoluţia de la 1848. Întregul
context, precum şi situaţia în care, din punct de vedere social şi politic,
românii ardeleni se aflau într-un raport de inferioritate, au generat per-
ceperea lor comună ca victime ale nedreptăţilor în general şi ale procesu-
lui de maghiarizare în mod special. Limba, educaţia, cultura sau religia,
ca repere importante ale identităţii ardelenilor, au fost vehement contes-
tate, situaţie care a impus apărarea şi afirmarea acestora. Criza nonre-
prezentării politice, precum şi privarea de drepturi au fost coordonatele
unei situaţii de natură să genereze nemulţumiri, dar această situaţie a
funcţionat paradoxal, ca stimulent, în procesul afirmării naţionale şi a
identităţii. Ardelenii au căutat să-şi afirme specificul prin circumscrierea
reperelor provinciei la modul general, iar pe plan politic s-au manifestat
în acest sens printr-un discurs din ce în ce mai critic şi mai radical, rezul-
tat al frustrărilor resimţite de întreaga comunitate.
Critici vehemente s-au îndreptat spre legislaţia impusă, legislaţie ca-
talogată ca fiind excesivă, arbitrară. În lucrarea de faţă vom prezenta un
punct de vedere românesc asupra Legii naţionalităţilor din 1868, ca lege
care, deşi generoasă cu privire la drepturile acordate naţionalităţilor, s-a
dovedit a fi prima dintr-un sistem de legi care, în viziunea românilor ar-
deleni, au condus constant spre reprimarea identităţii.
119
Sursele utilizate sunt atât cele mai importante jurnale ale epocii (Tri-
buna, Gazeta de Transilvania, Telegraful român şi Drapelul), cât şi actele
politice fundamentale elaborate de către ardeleni în această perioadă.
Pe baza articolelor referitoare la acest subiect din jurnalele epocii am
detectat opiniile generale care circulau în mediile româneşti referitor la
Legea naţionalităţilor şi la consecinţele ei. Din importante acte politice,
aşa cum au fost Replica şi Memorandumul, am creionat opiniile oficiale ale
ardelenilor asupra acestei legi. Temele care structurează criticile asupra
legii, atât în jurnale, cât şi în documentele politice ale timpului, sunt cele
ale identităţii, în mod special, limba şi educaţia. De aceea ne vom axa
în analiză pe prevederile din lege referitoare la aceste aspecte, dar vom
sesiza de asemenea şi contradicţiile de fond şi de formă ale legii, aşa cum
se regăsesc formulate în jurnalele şi documentele menţionate. Vom oferi,
în consecinţă, o analiză şi o sinteză a celor mai importante şi relevante
opinii referitoare la legea în discuţie, fără a ne propune să le trecem în re-
vistă pe toate. Prezenta analiză punctează, în egală măsură, o modalitate
de reprimare a identităţii, prin intermediul legislaţiei, modalitate care,
alături de altele, s-a constituit ca parte a unei strategii prin care, conform
ardelenilor, se urmărea maghiarizarea şi deznaţionalizarea lor.
Legislaţie şi deznaţionalizare. Un mod de

reprimare a identităţii
Legislaţia a fost considerată, în ansamblul său, pilonul maghiariză-

rii şi al deznaţionalizării, fiindu-i subliniat în multe situaţii caracterul
hegemonic şi arbitrar. Legea naţionalităţilor din 1868 era destinată să
rezolve chestiunile legate de naţionalităţile din noua Ungarie. Ea definea
statutul juridic al acestora în noul cadru. Cu toate că refuza autonomia
politică a Transilvaniei, legea oferea o serie de drepturi naţionalităţilor
(Hitchins 2000: 320). A devenit, însă, foarte contestată atât pentru forma,
cât şi pentru conţinutul său, dar mai ales pentru interpretările abuzive
ulterioare. Critica vehementă s-a îndreptat spre anularea paragrafelor ei
prin legi şi ordonanţe ulterioare care, practic, o făceau să-şi piardă va-
labilitatea. În plus, erau sesizate o serie de contradicţii în interiorul ei.
120
Expresii ca „un copil născut mort”,1 „lege rămasă în stare de literă moartă”,2
„lege care exista numai pe hârtie” sau „lege nesocotită prin abuz sau abu-
zul prefăcut lege”3 erau des utilizate pentru a o caracteriza, consacrând
caracterul ei arbitrar, ca şi perspectiva de această natură a românilor
ardeleni în perioada dualistă asupra legii. Atât Replica junimii academice
române, cât şi Memorandumul românilor ardeleni făceau referire specia-
lă la această lege, căreia îi subliniau aspectul discriminant şi îi aduceau
critici punctuale. În aceste documente legea era criticată în mod special
pentru flexibilitatea ei, care a generat posibilitatea ca anumite prevederi
să fie interpretate şi în acest fel ea să fie pusă în cele din urmă în slujba
procesului de maghiarizare şi deznaţionalizare.
Contradicţiile sesizate, aşa cum le regăsim formulate în cele mai im-
portante jurnale ale timpului, se referă, aşadar, atât la conţinut, cât şi la
formă. Incongruenţele de conţinut indicau faptul că în lege erau utilizaţi
atât termenul de „naţiune”, cât şi cel de „naţionalităţi”, termenii aceştia
fiind folosiţi într-un fel alambicat, într-o notă de sinonimie care genera
ambiguitate. În mod logic se constata o eroare, aceea a incompatibilităţii
între existenţa unei singure naţiuni (în înţelesul legii, cea maghiară), şi
a naţionalităţilor, pluralul marcând existenţa mai multor naţiuni şi nu a
uneia singure.4 Utilizarea ambilor termeni, care practic se excludeau, ca
indicând acelaşi lucru, inducea lipsa rigorii şi deschidea posibilitatea in-
terpretărilor abuzive. De fapt, confuzia era aceea între naţiunea politică
şi naţiunea etnică, legea stipulând existenţa unei singure naţiuni politice,
cea maghiară. Era totuşi, aşa cum sesizau ardelenii, o eroare, o confuzie
terminologică, şi chiar mai mult, întrucât formula definitivă sfida logica:
„Toţi cetăţenii Ungariei formează chiar în conformitate cu principiile funda-
mentale ale constituţiunei din punct de vedere politic o singură naţiune, naţi-
unea ungară”, pentru ca în acelaşi paragraf să se afirme că: „Toţi cetăţenii
patriei indiferent de naţionalitate sunt membri egal-îndreptăţiţi ai acestei
naţiuni” (Păcăţian 1906: 790). În felul acesta, Legea naţionalităţilor din
1868 nu era altceva decât „negarea individualităţii naţionale”.5 Acesta este
un punct foarte contestat, critici relative la acest paragraf regăsim atât în
Replica, cât şi în Memorandum, practic în toate referirile la această lege.
1 Gazeta Transilvaniei, anul XLII, nr.18, 1 august–20 iulie 1880. 1.

2 Drapelul, anul VI, nr.3, 5/18 ianuarie 1906. 2.
3 Tribuna, anul XVII, nr.194, 7/20 octombrie 1900. 773.
4 Gazeta Transilvaniei, anul XLII, nr. 32, 22 aprilie–4 mai 1868. 1.
5 Drapelul, anul XIV, nr.33 , 20 martie (2 aprilie) 1914.1.
121
O contradicţie de formă era aceea că legea exista doar pe hârtie. Ca

urmare, era imposibil ca ea să fie aplicată, în condiţiile în care, practic,
a încetat să mai existe pe parcurs, fiind anulată de legile şi ordonanţele
ulterioare ei, care aduceau noi prevederi.6
Cu privire la obiecţiile asupra legii, de-a lungul timpului au fost for-
mulate o serie întreagă, vizând diverse aspecte. Astfel, principalele obiec-
ţii, din perspectivă identitară, făceau referire la prevederile relative la
limbă şi educaţie. Limba a constituit un reper identitar important, care a
fost permanent agresat. Deşi legea prevedea „omnipotenţa limbii maghia-
re”, pe care o consacra de fapt ca limbă oficială, ea conţinea prevederi
care stipulau drepturi în materie de utilizare a limbilor proprii şi pen-
tru celelalte naţionalităţi.7 Ideea era aceea că legea oferea – chiar dacă,
dintr-un punct de vedere mai degrabă ulterior al ardelenilor, vag – drep-
turi, care consfinţeau folosirea limbii în instituţii: „Această lege privitor la
limbă cuprindea măcar o umbră din dreptul de limbă pentru naţionalităţile
nemaghiare”, prevederile ei rămâneau neaplicate.8 Mai specific, paragra-
fele pe care ardelenii le incriminau în acest sens şi care făceau referire la
utilizarea limbii, erau cu deosebire 7, 8 şi 9. Acestea stipulau posibilita-
tea folosirii limbii materne în justiţie. Românii deplângeau anularea lor
prin legea ulterioară care decreta limba maghiară drept limbă oficială a
justiţiei.9 În esenţă, chiar dacă, aşa cum se remarca, în materie de limbă,
prin Legea naţionalităţilor „statul se obliga să se conformeze caracterului
poliglot al ţării”, legea aceasta era scoasă din uz, principiile ei rămânând
doar pe hârtie.10 În consecinţă, pentru românii ardeleni, dreptul de a-şi
folosi limba în administraţie şi în justiţie a rămas un deziderat în această
perioadă.
Alte paragrafe asupra cărora au fost formulate obiecţii au fost cele
referitoare la educaţie. Un paragraf foarte contestat era cel cu numărul
17, în condiţiile în care educaţia era considerată un reper identitar nu
mai puţin important şi, în acelaşi timp, în viziunea ardelenilor, consti-
tuia o miză a maghiarilor pentru realizarea procesului de maghiarizare
şi deznaţionalizare. Cuprinsul acestui paragraf era relevant şi ilustrativ
pentru drepturile pe care le oferea naţionalităţilor în materie de educaţie
6 „Legea naţionalităţilor” în Tribuna, anul XVII, nr. 30, 9–21 februarie 1900.117.
7 Gazeta Transilvaniei, anul XLII, nr. 18, 1 august–20 iulie 1880.1.
8 Ibidem, anul XLVIII, nr. 62, 17 (29) martie 1885. 1.
9 Tribuna, anul XVII, nr.194, 7/20 octombrie 1900. 773.
10 Ibidem.
122
şi care se preconizau la fel de generoase. Deşi era stipulat prin interme-

diul acestui paragraf accesul maselor la educaţia în limba proprie, acesta
a devenit practic nul, în condiţiile în care ulterior s-au introdus legi cu
privire la obligativitatea utilizării limbii maghiare la toate nivelurile de
învăţământ.11
O obiecţie de ansamblu formulată de către ardeleni făcea referire la
imposibilitatea executării acestei legi, nu doar din cauză că fusese anu-
lată prin ordonanţele ulterioare. Exista o raţiune suplimentară: „Nu poa-
te fi executată însă legea pentru egala îndreptăţire mai presus de toate din
motivul că pe lângă că e votată din partea parlamentului şi e sancţionată
din partea Monarhului, nu e prevăzută cu clauze de executare”.12 Era vorba
aici despre faptul că fiecare lege avea la sfârşit un paragraf care încre-
dinţa executarea ei unui ministru anume, paragraf care, în cazul Legii
naţionalităţilor, lipsea cu desăvârşire, aşa cum au constatat românii. Ca
atare şi responsabilizarea unui oficial anume pentru faptul că legea nu
era executată devenea un act imposibil, chestiune susceptibilă de a ge-
nera abuzuri.
Un punct de vedere oficial şi critic asupra legii regăsim formulat în
Memorandumul românilor ardeleni, dar şi în Replica junimii academice, acte
care au dominat viaţa politică la începutul anilor ’90. Aceste ample petiţii
ale ardelenilor surprind aceleaşi obiecţii, contradicţii şi neajunsuri ale
legii din punctul de vedere românesc.
Ca expresie a agendei de priorităţi politice, Memorandumul era un
document axat pe necesitatea şi dezideratul obţinerii drepturilor egale.
Importanţa criticilor formulate în Memorandum vizavi de Legea naţiona-
lităţilor se leagă de faptul că sunt surprinse aici şi consecinţele neaplică-
rii legii sau ale formulărilor prea flexibile. În acest document era sublini-
at faptul că scopul legii nu era altul decât unificarea naţiunii maghiare,
contopirea naţionalităţilor într-un corp naţional sub masca politică.13 De
asemenea, legea este criticată vehement pentru confuzia – intenţionată,
după cum specifica documentul – dintre noţiunile de naţiune etnică şi
naţiune politică şi pentru faptul că, în consecinţă, chiar din prima ei fra-
ză, legea nega de fapt existenţa românilor ca factor politic. Cu privire la
prevederile legate de limbă se remarca faptul că, încă din primul paragraf
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Memorandumul românilor din Transilvania şi Ungaria către Maiestatea Sa Imperia-
lă şi Regală Apostolică Francisc Iosif I în Tribuna, anul IX, 24 mai (5 iunie) 1892. 465.
123
al legii, limba maghiară era decretată limbă oficială a statului. În viziu-

nea românilor, prin lege se viza „asigurarea legală a dominaţiunii exclusi-
ve a unei limbi într-un stat poliglot”.14 În general, cu privire la prevederile
care vizau limba, documentul formulează ca reproş faptul că dispoziţiile
imperative sunt cele referitoare la obligativitatea limbii maghiare în „afa-
cerile politice, juridice şi comunale, în rapoartele oficiale, publice, adminis-
trative şi şcolare”, iar dispoziţiile referitoare la celelalte limbi sunt numai
permisive.15 Era o nuanţă semnificativă, având în vedere interpretările
ulterioare generate şi permise de formulările de acest tip. Cu aceste critici
de ansamblu se concluziona în document că egala îndreptăţire, ca denu-
mire, era improprie pentru o astfel de lege, discriminantă în fapt, şi ale
cărei generoase prevederi rămâneau oricum neaplicate. Ideea că legea
era un atentat la adresa identităţii românilor ardeleni, care au fost nevoiţi
să lupte pentru protejarea acestei identităţi, se desprinde ca dominantă
din Memorandumul românilor ardeleni.
O analiză mai detaliată a Replicii, un alt document important din
epocă, ne arată că, la fel precum Memorandumul, acest act politic a fost
construit ca o amplă expunere a situaţiei românilor ardeleni în intervalul
cronologic inaugurat în 1867 şi încheiat în 1918. Replica nu a ocolit Legea
naţionalităţilor, exprimându-şi poziţia faţă de aceasta, analizând-o pe
larg şi sesizându-i contradicţiile. Garantând „un minim teren de mişcare
românilor”, această lege, se afirmă în Replică, era inexistentă din punc-
tul de vedere al maghiarilor.16 Prin prisma Replicii, două erau motivele
pentru care prestigiul şi notorietatea legii erau exagerate: nu era atât de
dreaptă pe cât se spunea şi nu era aplicată. Documentul şi-a axat critica
pe aceeaşi confuzie între naţiunea etnică şi cea politică. Folosirea concep-
telor de naţiune şi naţionalităţi ca sinonime ducea la concluzia că „dacă
naţiunea maghiară îşi permite luxul de a forma o naţiune pe socoteala egal
îndreptăţiţilor este evident că aceştia din urmă nu erau egal îndreptăţiţi”.17 În
document se mai specifica, de asemenea, că acest paragraf, dar şi primul,
referitor la limbă, care invoca formula întrebuinţării limbilor numai atât
cât permitea „unitatea ţării”, „nimiceau” noţiunea egalei îndreptăţiri. De
altfel, documentul apela la autorităţi neutre şi cita părerea unui profesor
14 Ibidem.
15 Memorandumul românilor... în Tribuna, anul IX, nr. 118, 27 mai (8 iunie) 1892. 469.
16 „Replica tinerimii academice. Esenţa chestiunii românilor din Transilvania şi Unga-
ria” în Ibidem, anul IX, nr. 172, 31 iulie (12 august), 1892. 685.
17 Ibidem, IX, nr. 177, 6–18 august 1892. 705.
124
de la Universitatea din Graz, pentru a puncta contradicţiile legii. Legea

era considerată o „paradie”, iar ca denumire mai potrivită pentru ea era
propusă aceea de „legea stăpânirii”.18
Firesc, a apărut pe parcurs interogaţia cu privire la menţinerea le-
gii, când mai natural părea, date fiind condiţiile, ca ea să fie abrogată,
din moment ce oricum nu era aplicată şi îşi pierduse valabilitatea. Între-
bându-se de ce această lege nu era abrogată, românii aveau un singur
răspuns şi anume acela că, conferind sistemului aparenţa democraţiei,
precum şi pe aceea a unor drepturi generoase pentru naţionalităţi, le-
gea le permitea maghiarilor „să se fălească” în faţa străinătăţii, aşadar
menţinerea ei era explicată de români prin duplicitatea şi ipocrizia clasei
politice maghiare, care avea interesul să-şi creeze şi să-şi menţină o bună
imagine externă.19 Aspectul formal al legii, dat de neaplicarea ei, precum
şi ideea că ea era menţinută doar în virtutea aparenţei democraţiei sis-
temului au fost determinante în formularea punctelor de vedere critice
ale românilor. Dat fiind faptul că maghiarii, din punct de vedere româ-
nesc, nu au ţinut cont niciodată de această lege, ideea că se crease doar
pentru a se acţiona, practic, în spiritul contrar ei, era adânc înrădăcinată
în convingerile oamenilor din epocă. Egala îndreptăţire, ca principiu de-
mocratic, dar şi creştin, era pentru ei o sintagmă de la care cu siguran-
ţă aşteptau mai mult. Ca denumire pentru Legea din 1868, era, conform
opiniei generale, total nepotrivită: „Va să zică cu legea de naţionalităţi din
1868 nu s-a statornicit principiul egalei îndreptăţiri, ci din contră, s-a pornit
procesul de abateri dela acest principiu şi procesul acesta a dat înainte, încât
astăzi putem zice liniştit că întreaga legislaţie a Ungariei nu se constituie sub
raportul egalei îndreptăţiri numai din abateri, aşa că din principiul depus în
titlul legii n-au mai rămas decât vorbele titlului, dar încolo absolut nimic”.20
În viziunea românilor ardeleni, Legea naţionalităţilor a rămas o lege,
parte dintr-un sistem de legi, prin care identitatea românilor ardeleni a
fost constant reprimată.
18 Ibidem, p. 706.
19 Ibidem, anul XVII, nr. 194, 7/20 octombrie 1900. 773.
20 Drapelul, anul XIV, nr. 33, 20 martie (2 aprilie) 1914. 1.
125
Concluzii
În jurnalele importante din epocă, dar şi în actele politice fundamen-
tale sunt formulate puncte de vedere asupra Legii naţionalităţilor şi a
consecinţelor sale. Ardelenii se raportau, în general, la această lege într-o
manieră critică. Temele care structurează critica românilor ardeleni asu-
pra Legii naţionalităţilor din 1868 erau, practic, cele ale identităţii. Para-
grafele din această lege contestate de către români erau cele referitoare la
limbă şi educaţie, repere importante ale identităţii lor. Deşi, în aparenţă,
legea oferea drepturi relativ generoase naţionalităţilor la aceste capitole
şi oferea o notă de democraţie sistemului, ardelenii nu puteau să treacă
cu vederea aspectul formal al unei legi ale cărei prevederi rămâneau ne-
aplicate. Consecinţele pentru ei nu erau deloc de neglijat. Considerată în
aceste condiţii o lege discriminantă, care genera abuzuri datorită formu-
lărilor prea flexibile şi permisive, legea a rămas una importantă, la care
se revenea în fiecare etapă în care discuţiile se axau pe tema drepturilor
egale. Din perspectiva ardelenilor, sistemul legislativ, în ansamblul său,
hegemonic, injust şi impus, a constituit una dintre modalităţile prin care
identitatea lor a fost permanent reprimată.
Bibliografie
HITCHINS, Keith
2000 Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din Transilvania,
186–1914. Editura Enciclopedică, Bucureşti.
PĂCĂŢIAN, Teodor V.
1906 Cartea de Aur sau Luptele politice-naţionale ale românilor de sub co-
roana ungară. IV., Tipografia Henric Meltzer, Sibiu.
126
Mirela POPA-ANDREI
Legea şcolară 38/1868 şi efectele

sale asupra evoluţiei învăţământului
confesional năsăudean
Anul 1868 a rămas unul de referinţă pentru Ungaria dualistă în ma-
terie legislativă. S-au dezbătut şi s-au votat în Dieta maghiară legile de-
finitorii pentru organizarea părţii răsăritene a monarhiei bicefale aus-
tro-ungare, cum ar fi Legea naţionalităţilor (sau articolul de lege nr. 44),
Legea şcolară, cunoscută ca Legea nr. 38, sau Legea Eötvös, Legea Unirii
Ardealului cu Ungaria (Legea nr. 43).
În studiul de faţă ne propunem să evidenţiem în ce mod a influenţat
Legea şcolară din 1868 evoluţia învăţământului confesional greco-cato-
lic din zona Năsăudului. La începutul demersului nostru considerăm ne-
cesar să precizăm faptul că atunci când utilizăm sintagma „ţinutul Nă-
săudului”, avem în vedere cele 39 de comunităţi greco-catolice din „ţara
Năsăudului”, situate pe valea Someşului superior, a Sălăuţei, a Mureşului,
respectiv a Bârgăului. Aceste 39 de comunităţi româneşti năsăudene au
format, din punct de vedere ecleziastic, o entitate cunoscută sub numele
de vicariatul Rodnei,1 care, în perioada aflată în atenţia noastră, se găsea
sub jurisdicţia episcopiei de Gherla.
1 Cele 39 de comunităţi greco-catolice (al căror număr va creşte din 1868 la 40, prin
intrarea în componenţa vicariatului şi a satului Luşca, ce se aflase până atunci în
jurisdicţia protopopiatului greco-catolic Beclean), împreună cu încă 5 comune or-
todoxe de pe valea Bârgăului au format, în perioada cuprinsă între anii 1762–1851,
Regimentul II de graniţă românesc cu sediul la Năsăud. Din punct de vedere eclezi-
astic, satele greco-catolice din cuprinsul Regimentului II de graniţă au fost incluse
în vicariatul foraneu al Rodnei. Din anul 1851, în contextul desfiinţării regimentului
grăniceresc, din dorinţa unei administrări mai eficiente, forurile episcopale din Blaj
au decis divizarea vicariatului în două protopopiate. Unul dintre acestea a fost pro-
127
În anul 1868, învăţământul românesc din Transilvania, ca de altfel

cel din întreaga monarhie, avea un caracter preponderent confesional.
Rolul dominant al Bisericii din Imperiu în plan şcolar a fost pregătit de
Concordatul dintre Statul papal şi Viena, iar în Transilvania a fost consa-
crat prin Ordonanţa gubernială din 22 martie 1858, potrivit căreia şcolile
comunale au fost declarate şcoli confesionale şi trecute sub autoritatea
Ordinariatelor bisericeşti. În acest context, şcolile năsăudene din cele 38
de comune menţionate au intrat sub autoritatea Ordinariatului greco-
catolic din Gherla (Andrei 2006: 292).
Noul regim politic, dualist, presupunea o reaşezare şi reorganizare a
întregii societăţi şi a instituţiilor sale. Erau de aşteptat schimbări în toate
sectoarele vieţii publice, inclusiv pe tărâm şcolar. Astfel, în Ungaria dua-
listă învăţământul avea să se organizeze în baza „Legii naţionalităţilor” şi
cu precădere a Legii cu numărul 38 din 1868 (Date cu privire la conţinu-
tul acestei legi oferă Bocşan–Leu 2002: 31, 34–38; Andrei 2006: 295–298,
310–315; Sularea 2008: 69–91). După principiile moderne instaurate de
legislaţia şcolară neoabsolutistă, precum: generalizarea, obligativitatea
şi gratuitatea învăţământului elementar, noua legislaţie cu caracter şco-
lar – în pofida accentelor sale naţionaliste – avea să adauge altele noi,
adoptate din sfera politico-economică a liberalismului: libertatea învă-
ţământului, planul unic de învăţământ, indiferent de susţinătorul şcolii,
în scopul uniformizării procesului educativ-instructiv, învăţământul de
stat etc.
Direcţiile de evoluţie a şcolii în contextul regimului dualist sunt pre-
figurate – ce-i drept, la modul foarte general – în „Legea naţionalităţilor”,
care în paragraful 14 stipula pentru comunităţile bisericeşti dreptul de a
hotărî liber „limba de predare în şcolile lor”. Însă, baza reală de pornire în
procesul reorganizării învăţământului din Ungaria după 1868 avea să-l
constituie Legea 38/1868. La 23 iunie 1868, baronul Eötvös József, în cali-
tate de ministru al învăţământului din Ungaria, punea pe masa Dietei un
topopiatul Năsăudului sau al Rodnei, cu sediul la Năsăud (cuprindea 30, iar din 1868
31 de parohii), administrat de însuşi vicarul Rodnei, care îndeplinea acum şi funcţia
de protopop al districtului Năsăud sau Rodnei, şi protopopiatul Budacului Român. Cel
de-al doilea protopopiat era format din 9 parohii, situate la o distanţă mai mare de se-
diul vicarial, respectiv pe valea Şieului, Mureşului şi Budacului. Din punct de vedere
jurisdicţional, protopopiatul Budacului rămânea în hotarele vicariatului Rodnei, iar
din punct de vedere ierarhic, protopopul său era subordonat vicarului din Năsăud.
Pentru mai multe detalii, a se vedea Andrei 2006: 38–42.
128
proiect de lege şcolară. Respectivul proiect îşi propunea să reglementeze

organizarea şcolii populare, atât a celei comunale, cât şi a celei confesi-
onale sau a celei private. În vederea dezbaterii acestui proiect şi mai ales
pentru a-şi face cunoscute observaţiile, Comisia pentru învăţământ din
cadrul Parlamentului i-a invitat pe reprezentanţii confesiunilor într-o
comisie specială. Confesiunile şi naţionalităţile au criticat proiectul pe
motiv că atenta la autonomia confesiunilor, prin experimentul pe care îl
propunea, acela de creare a şcolilor de stat, neconfesionale şi susţinute
logistic şi financiar de către stat. Fără a ţine cont de observaţii şi critici,
Parlamentul a votat proiectul baronului Eötvös, pentru ca apoi, pe 1 de-
cembrie 1868, legea să fie sancţionată şi de către împărat.
Legea număra 148 articole grupate în 9 capitole: Obligativitatea învă-
ţământului, Tipurile de şcoli, Şcolile confesionale, Şcolile private, Şcolile
comunale, Şcolile de stat, Preparandiile, Senatul şcolar, Despre învăţă-
tori. Este de remarcat că legea privea ca şcoală tipică, şcoala comuna-
lă şi preparandia de stat, celelalte tipuri – inclusiv şcoala confesională
– fiind privite ca forme particulare de învăţământ (Sularea 2008: 69–70).
Existau şi forme de învăţământ în curs de consolidare – şcolile de stat.
Noua lege şcolară înscria, în continuarea legislaţiei şcolare mai vechi din
monarhie, obligativitatea învăţământului pentru toţi copiii cu vârsta cu-
prinsă între 6–15 ani.
De asemenea, Legea şcolară nr. 38 stipula pentru spaţiul maghiar, în
funcţie de susţinătorul material al şcolii, existenţa a trei tipuri de şcoli
elementare: de stat, comunale şi confesionale. Se preciza că şcolile ele-
mentare de stat pentru instrucţia „poporală” vor fi înfiinţate acolo unde
se va considera necesar de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Pu-
blice, avându-se desigur în vedere şi solicitările autorităţilor locale şi re-
comandările Inspectoratelor Şcolare. Întreţinerea materială a acestora
cădea în totalitate în sarcina şi bugetul statului, limba de predare fiind în
mod necondiţionat maghiara. Relativ puţine la început, numărul lor va
spori mai ales după ce a avut loc reorganizarea administrativă a comita-
telor în 1876, cuprinzând treptat, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea,
aproape toate localităţile cu populaţie maghiară majoritară sau cel puţin
mai numeroasă (Feştilă 1984: 38).
Şcolile comunale aveau să se înfiinţeze în comunele în care confesiu-
nile nu întreţineau şcoli confesionale, în forma stipulată de lege, precum
şi în alte situaţii prevăzute de aceeaşi legislaţie. Erau considerate drept
instituţii publice, care trebuiau frecventate de toţi copiii de vârstă şcola-
129
ră, fără deosebire de religie. Susţinerea lor materială revenea în comun

statului şi comunei politice. Aceasta trebuia să suporte cheltuieli necesi-
tate de întreţinerea localurilor de şcoală, a mobilierului, de procurarea
rechizitelor şi a manualelor şcolare, plata salariilor dascălilor etc. Pentru
aceste şcoli statul acorda comunei dreptul de a introduce o contribuţie
deosebită pentru cetăţeni şi proprietari, în cuantum de până la 5% din
impozitul anual, sumă care putea să acopere o parte, foarte redusă însă,
din cheltuielile pentru şcoală (Feştilă 1984: 37). Numărul acestor şcoli va
înregistra o uşoară creştere după 1879, ca urmare a intrării în vigoare a
primei legi Trefort, pentru ca apoi, în contextul declanşării acţiunii siste-
matice de maghiarizare forţată a naţionalităţilor nemaghiare din Unga-
ria, creşterea numărului acestor şcoli să se accelereze (Feştilă 1984: 38).
Pentru început s-a pus mai puţin accentul pe limba de predare, lăsându-
se a se înţelege că aceea putea fi şi una nemaghiară (Feştilă 1984: 65,
69).
În ţinutul Năsăudului, cel puţin, primele şcoli comunale înfiinţate au
folosit ca limbă de predare limba română, astfel încât, la o primă vedere,
ceea ce le distingea de şcolile confesionale era în primul rând numărul
sporit de ore de limba maghiară. Un alt element de diferenţiere consta
în faptul că şcolile comunale se aflau din punct de vedere administrativ
în subordinea Inspectoratelor Regeşti, instituţii de factură maghiară, nu
în cea a Bisericii. Alte deosebiri substanţiale nu existau, chiar programa
şcolară fiind foarte asemănătoare, cu excepţia numărului de ore de lim-
ba maghiară (Feştilă 1984: 69–70).
Potrivit legislaţiei menţionate, alături de stat, aveau dreptul să înfi-
inţeze şcoli, prin urmare să îndeplinească rolul de „susţinători de şcoli”
şi confesiunile religioase, comunele politice, societăţile sau asociaţiile,
chiar particularii, cu condiţia să dispună de resursele economice pentru
a le putea susţine material. Limba de predare în şcoală era stabilită de
către instituţia sau comunitatea care o înfiinţa, care avea dreptul şi de
a fixa planul de învăţământ în limitele prescrise de lege. De asemenea,
avea dreptul să aleagă manualele şcolare, să numească învăţătorii şi să le
fixeze salariile, exercita şi controlul asupra şcolii şi învăţătorilor. Susţină-
torii de şcoală aveau, în acelaşi timp, obligaţia de a ridica sau de a renova
edificiile şcolare, de a asigura mobilierul necesar desfăşurării procesu-
lui instructiv-educativ (bănci, scaune, catedra etc.), materialul didactic
(hărţi, tablouri, mape, rechizite de scris, manuale şcolare), lemnele pen-
tru foc, salariul dascălilor.
130
Indiferent de categoria din care făcea parte, şcoala elementară era

organizată pe două cursuri: cel obişnuit, constând în cursuri zilnice, cu
clase pentru elevii cu vârsta cuprinsă între 6–12 ani şi şcoala de repetiţie,
ce trebuia urmată de copiii cu vârsta între 12–15 ani (Păcurariu 1986:
133), părinţii fiind obligaţi să-i lase să frecventeze şcoala, în caz contrar ei
fiind pedepsiţi, de la simpla mustrare din partea comitetului parohial sau
a senatului şcolar până la amenzi cuprinse între 50 cr. şi 4 fl., cuantumul
fiind stabilit în funcţie de numărul de zile absentate de către elevi şi de re-
petarea abaterii (Bocşan–Leu 2002: 38; Feştilă 1984: 21). De frecventarea
şcolii erau scutiţi doar elevii debili, care puteau prezenta în acest sens un
certificat medical. Dacă unii elevi se găseau în imposibilitatea materială
de a frecventa şcoala, susţinătorul de şcoală trebuia să îi ajute.2 Legea
dispunea ca timpul de prelegere să fie de cel puţin opt luni la sate şi nouă
luni la oraşe, începutul anului şcolar să fie pe 15 septembrie, cu posibi-
litatea ca toamna, pe timpul culesului, să se dea vacanţe de cel mult 14
zile. Încheierea anului şcolar trebuia să aibă loc la începutul lunii iunie,
pentru ca în prima jumătate a acestei luni să se poată ţine examenele de
încheiere.
Referitor la şcoala repetiţională, se prevedea ca în timpul anului
şcolar să se aloce două jumătăţi de zi, miercurea şi sâmbăta după-ma-
să, pentru desfăşurarea procesului instructiv, cu accent pe deprinderile
economice şi grădinărit. Elevii din şcoala repetiţională aveau a se instrui
câte două ore pe zi, în zilele alocate, pe timp de vară şi câte cinci ore pe
zi în timp de iarnă (noiembrie–martie).3 Legea stabilea şi „zilele de ferii”
(vacanţă): duminicile şi sărbătorile legale de peste an, iar de Crăciun şi de
Paşte se puteau da vacanţe a câte 10–11 zile, pentru Rusalii fiind prevă-
zute 3 zile de vacanţă.4 De aceste vacanţe beneficiau şi dascălii, care în
cazuri de boală sau în alte situaţii aveau dreptul şi la concedii, dar care
să nu depăşească mai mult de opt zile pe an.5
Inspecţia şcolară era încredinţată patronului şcolii, în cazul celei
confesionale ea fiind realizată de către anumite organe bisericeşti, care
aveau atribuţii bine definite în acest domeniu. La nivelul protopopiatului
inspecţia se făcea de către protopop în calitate de inspector districtu-
2 Arhivele Naţionale Române. Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud (în continuare:

ANRDJBN), fond Vicariatul Rodnei, dos. 1029/1909, f. 19 v.
3 Ibidem, f. 19 r.
4 Ibidem, f. 19 v.
5 Ibidem.
131
al, iar la nivelul episcopiei exista un inspector şcolar suprem. În epar-

hia gherleană în această funcţie era numit, cu data de 10 ianuarie 1868,
Macedon Pop. La nivel de comitat, legea instituia Inspectoratele Şcolare
Regeşti, care aveau obligaţia şi dreptul de a inspecta toate şcolile elemen-
tare cel puţin o dată pe an, indiferent de caracterul lor: de stat, comunale
sau confesionale, cu scopul de a monitoriza modul în care se aplica şi se
respecta legislaţia şcolară (Feştilă 1984: 22). În ceea ce priveşte districtul
vicarial al Rodnei, în urma înfiinţării „Institutului Inspectoratelor”, aces-
ta a fost trecut în subordinea Inspectoratului Şcolar Regesc cu reşedinţa
în Dej.6
În ceea ce priveşte întreaga administrare a şcolii, gestionarea bu-
nurilor acesteia sau a fondurilor şcolare, acolo unde existau, Legea 38
prevedea înfiinţarea senatelor şcolare pentru fiecare comună. Ele erau
alese de comunitate şi se aflau sub îndrumarea şi supravegherea autori-
tăţii patronale. Printre atribuţiile acestora se numărau dreptul de a alege
învăţătorul, stabilirea salariului său, procurarea manualelor şi a rechi-
zitelor şcolare, supravegherea desfăşurării procesului instructiv-educa-
tiv, a frecvenţei şcolare şi aplicarea de măsuri legale pentru absenteism,
participarea la examenele şcolare semestriale sau de sfârşit de an şco-
lar, întocmirea bugetului anual necesitat de întreţinerea şcolii, ţinerea
evidenţei actelor de gestiune. Senatul şcolar confesional deţinea atribuţii
asemănătoare cu ale celui comunal, căruia drepturile şi obligaţiile i-au
fost desemnate prin Legea din 1876 (Feştilă 1984: 27). Senatele şcolare, în
forma prescrisă de Legea 38/1868, la ordinul episcopiei gherlene trans-
mis prin circulara 2282/1294 din 7 septembrie 1869, au fost alese în co-
munităţile vicariatului năsăudean în toamna–iarna anului 1869.
Vicarul Rodnei insista asupra „datoriei sfinte” a tuturor supuşilor săi
de a conlucra la menţinerea caracterului confesional al „şcolilor noastre
poporale”, pe care „poporenii” au decis să le susţină „pe spesele lor”, sa-
crificând în acest scop „crâşmăritul liber pe trei luni”.7 Pentru a hotărî
împreună cu toţi cei îndreptăţiţi a-şi exprima opinia în această privinţă,
vicarul convoca pentru data de 25 martie 1869 o adunare la Năsăud, la
care erau chemaţi să participe preoţii şi învăţătorii vicariatului, dar şi
câte un reprezentant al mirenilor din fiecare comunitate, ales de către
respectiva comună, prevăzut cu „plenipotenţă” în acest sens şi învestit
6 Ibidem, dos. 266/1869, f. 76 r.

7 Ibidem, dos. 254/1869, f. 22 r.
132
cu drept de vot decisiv în problemele ce urmau a fi „pertractate” la re-

spectiva adunare. În sinodul vicarial din 25 martie 1869, toate şcolile din
districtul Năsăudului au fost declarate confesionale, întocmindu-se şi un
protocol oficial în acest sens.8 Însă, ca o măsură de precauţie suplimen-
tară, urmându-se solicitarea Ordinariatului făcută prin „ordinaţiunea”
nr. 2282/1294 din 7 septembrie, s-a hotărât şi întocmirea de protocoale
separate de către fiecare parohie, prin care şcoala respectivei comunităţi
parohiale trebuia să fie declarată confesională. Un exemplar din respec-
tivul protocol trebuia să fie trimis la Ordinariatul din Gherla, iar altul să
rămână în arhiva parohială.9
Senatele şcolare erau formate din câte 12 membri, funcţia de pre-
şedinte revenindu-i în fiecare comună preotului.10 Alegerea membrilor
Senatului bisericesc-şcolastic se făcea, conform paragrafului 117 al Legii
din 1868 şi a regulamentelor diecezane, pentru un mandat de trei ani,
întotdeauna în prezenţa vicarului, fapt pentru care respectivele alegeri
se stabileau duminica sau într-o zi de sărbătoare.11
În fostul district grăniceresc existau şi organisme de conducere, con-
trol şi îndrumare şcolară specifice regiunii, cum ar fi Administraţia fon-
durilor şcolare grănicereşti şi Comisia (Comitetul) administratoare. Pri-
mul dintre organismele menţionate avea rolul unei adunări generale, în
care se discutau problemele de interes major legate de şcoala din ţinut,
cel de-al doilea având atribuţii executive. Sinoadele vicariale mixte din
anii 1869–1870 au hotărât să încredinţeze afacerile interne ale şcolii, în
conformitate cu prevederile Legii şcolare din 1868,12 Comisiei Şcolastice,
care funcţiona deja în district, respectiv Comitetului fondurilor şcolare
al districtului Năsăud, format dintr-un număr de 46 de membri. Această
opţiune a primit aprobarea autorităţilor politice, astfel că respectivele or-
gane de conducere au funcţionat oficial până la 1888 când, ca urmare a
interzicerii utilizării fondurilor şcolare năsăudene, ele şi-au pierdut tem-
porar obiectul de activitate.
8 Ibidem, dos. 263/1869, f. 19 r. şi fond Iuliu Moisil, dos. 187 (Circulare vicărăşeşti al
vicarului Grigore Moisil), f. 73 r.
9 ANRDJBN, fond Vicariatul Rodnei, dos. 263/1869, f. 19 r.
10 Ibidem, dos. 266/1869, ff. 81 r., 87 r., 92 r.
11 Ibidem, dos. 728/1895, f. 15 r.; dos. 779/1897, f. 4 r.
12 Ibidem.
133
În 30 august 1870, la scurt timp după primirea aprobării funcţionă-

rii Comitetului fondurilor şcolare năsăudene ca Senat şcolar districtual,
s-au ales noii membri ai acestuia, în număr de 24. Dintre aceştia doar
trei erau preoţi, restul fiind învăţători, juzi procesuali, notari, asesori ju-
decătoreşti etc.13 Aceasta însemna că, în bună parte, cultura şi şcoala
trecuseră deja în mâna elitei intelectuale laice a locului, fapt recunoscut
tacit chiar şi de către reşedinţa episcopală din Gherla, care a refuzat să
intervină, la solicitarea sinodului vicarial din 16 martie a. a., pentru a
reglementa proporţia preoţi–laici în Comitet. Numărul preoţilor aleşi în
Comitetul fondurilor centrale şcolastice avea să cunoască însă un proces
de creştere spre sfârşitul secolului. Astfel, în Comitetul ales în 1895 pen-
tru perioada 1895–1901, dintre cei 46 de membri aleşi, 19 erau preoţi.
În vicariatul Rodnei problemele şcolare erau discutate atât la nivelul
organismelor de conducere deja amintite, cât şi într-un cadru mai larg,
respectiv în sinoade vicariale mixte sau conferinţe învăţătoreşti (Andrei
2006: 315–316). Sinoadele vicariale mixte erau convocate de vicar atunci
când urmau să fie dezbătute aspecte privind bunul mers al lucrurilor în
şcolile confesionale din district, precum organizarea şcolilor, probleme
materiale, despre alegerea Senatului şcolar districtual, discutarea pla-
nului de învăţământ etc. În schimb conferinţele învăţătoreşti se organi-
zau, de obicei, anual, încă din timpul regimului politic liberal.14 În cadrul
acestora se dezbăteau probleme legate de partea didactică a procesului
de învăţământ, programa şcolară, perfecţionarea cadrelor didactice.
Spre exemplu, Conferinţa Învăţătorilor de pe Valea Rodnei, desfăşu-
rată la convocarea vicarului Grigore Moisil, pe 7 noiembrie 1868 la Nă-
săud, a avut ca principal obiect de dezbatere necesitatea elaborării unui
plan de învăţământ uniform pentru şcoala normală din Năsăud, şcolile
triviale şi „şcolile naţionale săteşti”.15 Beneficiind de participarea tutu-
13 Ibidem, f. 6 r.
14 Ibidem, dos. 175/1863, ff. 97–114. Documentul reprezintă un amplu protocol al unei
conferinţe a învăţătorilor din vicariatul Rodnei. Printre subiectele dezbătute în ca-
drul acesteia menţionăm: rolul conferinţelor învăţătoreşti în formarea şi perfecţiona-
rea dascălilor, găsirea unor căi de dezvoltare a sistemului şcolar elementar-naţional
din district, importanţa predării religiei în ansamblul procesului de învăţământ şi
rolul cateheţilor, analiza metodei scris-cititului din perspectivă modernă, predarea
„calculării” în şcolile „poporale”, implicarea mai serioasă a preoţilor în bunul mers al
lucrurilor în şcoală etc.
15 Ibidem, dos. 253/1868, f. 52 r.
134
ror dascălilor desemnaţi de cele trei tipuri de şcoli elementare din zonă,16
conferinţa, prin cuvântul reputatului pedagog Vasile Petri, a hotărât în
unanimitate ca un prim pas spre reclamata uniformizare a învăţămân-
tului, introducerea planului de învăţământ al şcolii normale şi în şcolile
triviale din Sângeorz-Băi, Telciu, Zagra.17
În mod indiscutabil, prioritatea elitei culturale năsăudene s-a mate-
rializat după 1867 în dorinţa, voinţa şi efortul de a conserva şcolile con-
fesionale din ţinut, care în contextul legislaţiei dualiste au fost adeseori
ameninţate cu desfiinţarea şi înlocuirea cu şcoli comunale sau de stat.
Cu toate că Legea Eötvös garanta existenţa în viitor a şcolii confesionale,
în mediul ecleziastic plana încă teama vizavi de soarta acesteia: „Rămâ-
ne-vor şcoalele nostre diecesane şi pe viitor ca şcoli confesionale sau pre-
face-se-vor în şcoale comune de stat, fără tip şi caracter de confesiune?”18
Aceasta transpare din numeroasele circulare episcopale şi vicariale în
care se clarifică şi se explică înţelesul Legii şcolare din 1868 sau se insistă
asupra necesităţii respectării cât mai fidele a prevederilor sale.
În acest sens, circulara din 22 octombrie 1869 a vicarului Grigore
Moisil exprima dorinţa ca Legea şcolară din 1868 să fie bine înţeleasă
de către toţi credincioşii districtului. Vicarul cerea tuturor preoţilor să-
şi informeze parohienii asupra acesteia şi să le explice noua accepţiune
a noţiunii de şcoală comunală. Cu alte cuvinte, el cerea preoţilor să in-
siste asupra aspectului că denumirea de şcoli comunale, potrivit Legii
38/1868, nu avea vechiul înţeles, cu care credincioşii din vicariat erau
familiarizaţi de pe vremea existenţei „graniţei”, în sensul de şcoli naţi-
onale româneşti. Conform noii legislaţii şcolare, acestea erau şcoli care
puteau funcţiona într-o comună, unde existau mai multe confesiuni şi
naţionalităţi, toate având o şcoală comună, care nu se afla sub suprave-
gherea vreunei confesiuni, ci sub cea a statului. Astfel, statul era cel care
16 Ibidem. Dintre participanţi considerăm că merită a fi reţinute câteva nume reprezen-

tative pentru învăţământul năsăudean şi chiar transilvănean, precum: V. Petri, Ioan
Papiu, directorul gimnaziului năsăudean, mai târziu prepozit al capitlului gherlean,
Cosma Anca – directorul şcolii normale şi al preparandiei, Maxim Pop, Leon Pavelea,
Oct. Bariţ, Florian Moţoc, Iuliu Marţian – sunt câţiva dintre renumiţii profesori gim-
naziali năsăudeni, învăţătorii Andrei Morar, Teodor Rotar, Iacob Pop şi Izidor Titieni,
învăţători la şcoala normală din Năsăud, unii cu studii pedagogice în străinătate etc.
17 Ibidem, f. 52 v.
18 Circulara vicarială din 10 martie 1869, care rezuma circulara consistorială nr. 382
din 13 februarie a. a., emisă în chestiunea şcolilor confesionale şi a necesităţii păstră-
rii acestui caracter pentru şcolile româneşti greco-catolice.
135
dispunea în afacerile şcolare, în timp ce şcolile confesionale se aflau sub

conducerea Bisericii, care se exercita în înţelegere cu Senatele şcolare lo-
cale, statului revenindu-i doar dreptul de a supraveghea respectarea şi
îndeplinirea condiţiilor stipulate de Legea şcolară amintită.19
Toate aceste preocupări şi discuţii arată că în primii ani, care au ur-
mat intrării în vigoare a noii legislaţii şcolare, învăţământul năsăudean
s-a supus în mod voit unui profund proces de reevaluare şi reorganizare,
care trebuia să aibă drept finalitate conservarea şcolii confesionale.
O altă condiţie importantă ce trebuia respectată în şcolile care do-
reau să-şi păstreze caracterul confesional era frecvenţa şcolară. Cu toate
prevederile coercitive conţinute de legislaţia şcolară dualistă, documen-
tele epocii nu relevă un interes deosebit pentru şcoală. Această realitate,
deloc îmbucurătoare, nu a fost străină nici districtului năsăudean. Este
o posibilă explicaţie pentru insistenţa repetată cu care vicarul Grigore
Moisil a revenit, fie din proprie iniţiativă, fie rezumând circulare sau dis-
poziţii „mai înalte” (consistoriale, ministeriale), solicitând părinţilor să-şi
trimită copiii la şcoală. Prin circulara vicarială nr. 335 din 22 octombrie,
vicarul Rodnei atrăgea atenţia factorilor responsabili la nivelul comuni-
tăţii că părinţii care nu îşi trimit copiii la şcoala elementară obişnuită şi
la cea repetiţională erau pasibili, conform unui articol din Legea 38/1868,
de sancţiuni (gloabe), în sensul de amenzi. Vicarul recomanda din nou
credincioşilor să se străduiască a împlini toate cerinţele legii dacă doreau
să salveze caracterul confesional al „şcolilor noastre”.20
De altfel, problema frecvenţei şcolare s-a aflat în mod permanent în
atenţia autorităţilor ecleziastico-şcolare. „Ordinaţiunea” consistorială nr.
3443 din 29 august 1874 cerea preoţilor ca, în conformitate cu rescriptul
ministerial nr. 19.424 din 15 iulie a. a., împreună cu Senatele şcolare să
vegheze la respectarea paragrafelor 48–52 din Legea şcolară din 1868,
care stipulau obligaţia „sub pedeapsă” a părinţilor de a-şi trimite, în mod
regulat, copiii la şcoală. Copiii cu vârste între 13 şi 15 ani trebuia să frec-
venteze şcoala câte 5 ore pe săptămână pe timp de iarnă şi câte 2 ore pe
săptămână în timpul verii.21 Grija forurilor ecleziastico-şcolare locale sau
episcopale se îndreaptă, aşadar, în mod egal, atât înspre şcolile elemen-
tare cu cursuri zilnice, cât şi înspre cele de repetiţie. Mulţi ani mai târziu,
19 Ibidem, dos. 265/1869, f. 45 r.

20 Ibidem, dos. 265/1869, f. 44 v.
21 Ibidem, dos. 334/1874, f. 19 r.
136
o altă circulară vicarială (nr. 475 din 22 septembrie 1887) cerea preoţilor,
directori şcolari ai şcolilor confesionale elementare, să supravegheze ca
învăţământul, atât cel cu „pruncii” de 6–12 ani, cât şi cu „repetitori” să se
ţină cu regularitate, iar toţi absenţii „nescuzabili” să fie arătaţi în fiecare
săptămână la primărie.22
O altă dificultate cu care s-a confruntat dieceza gherleană a fost cea
a numărului scăzut de dascăli calificaţi, conform exigenţelor legislaţi-
ei şcolare, şi buni cunoscători ai limbii maghiare.23 Vicariatului Rodnei
acest neajuns i-a fost multă vreme străin, întrucât încă din „era liberală”
a dispus de suficienţi învăţători calificaţi, consecinţă a funcţionării pre-
parandiei la Năsăud (1858–1868), dar şi a existenţei fondurilor necesa-
re şcolarizării tinerilor năsăudeni pentru această profesie. Din ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea însă, tot mai puţini tineri năsăudeni se
îndreptau spre cariera de dascăl. Această reorientare profesională s-a
produs în contextul sistării de către autorităţile politice maghiare a ac-
cesului la fondul de stipendii, din care în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea mulţi tineri au fost susţinuţi să urmeze cursuri pedagogice. Cei
mai mulţi dintre tinerii dornici de a urma şcoli mai înalte, având o stare
materială precară, solicitau să fie primiţi mai degrabă în seminarul din
Gherla, decât la preparandie.24
Învăţământul confesional din vicariatul Rodnei a dispus şi de o bază
materială solidă, creată până la 1860 şi consolidată ulterior, situaţie ce
i-a conferit o evoluţie diferită de restul învăţământului românesc tran-
silvănean, fiind mult mai protejat vizavi de ingerinţele puterii politice
maghiare în organizarea şi conducerea sa şi de intenţiile de a-i anula
caracterul confesional-naţional. Cadrul politico-administrativ în care a
evoluat şcoala confesională românească din fostul district grăniceresc
a cunoscut schimbări semnificative, cu consecinţe grave şi asupra insti-
tuţiei menţionate, după venirea la conducerea comitatului Bistriţa Năsă-
ud, în 1883, a lui Dezső Bánffy (Ureche 2001: 83–84). Astfel, în perioada
1889–1918 asistăm la un proces de limitare a autonomiei administraţiei
fondurilor grănicereşti, consecinţă a intervenţiilor în acest sens ale co-
mitelui Bánffy, la impunerea unor noi statute ale fondurilor central-şco-
lastice (1889), care încurajau imixtiunea autorităţilor în administrarea
22 Ibidem, dos. 575/1887, f. 44 r.

23 Ibidem, f. 45 r.
24 Ibidem, f. 45 v.
137
acestora, la obstrucţionarea susţinerii financiare prin utilizarea fondului

şcolar comunal (Ureche 2001: 83–84).
Astfel, treptat, şcolile confesionale se vor vedea puse în situaţia de a
se întreţine dintr-o contribuţie separată, adunată de la membrii comu-
nităţii greco-catolice, care nu putea depăşi cu mai mult de 5% totalul
dărilor către stat ale respectivei comune, ceea ce, pe de o parte, sporea
obligaţiile materiale ale parohienilor, iar pe de altă parte, suma ce ar fi
putut fi adunată era departe de a acoperi necesarul de cheltuieli.25
Totuşi, în vicariatul Rodnei infrastructura de care au beneficiat şcoli-
le elementare a contribuit în mod decisiv la salvarea caracterului lor con-
fesional, formă de învăţământ care a avut rolul de a apăra structura lor
românească, înlăturând pericolul ca ele să nu poată îndeplini condiţiile
materiale dificile, impuse în mod gradual de o legislaţie şcolară ce urmă-
rea tot mai evident maghiarizarea. În contextul aplicării legilor dualiste
se înregistrează şi aici o limitare treptată a competenţelor factorilor im-
plicaţi în conducerea afacerilor şcolare, o îngrădire a libertăţii de mişcare
a şcolilor confesionale, ale căror consecinţe devin tot mai vizibile în pri-
mii zece ani ai secolului XX.
Este de remarcat faptul că, dacă în anumite părţi ale Transilvaniei şi
asupra unei largi populaţii româneşti legislaţia şi acţiunile statului ma-
ghiar au contribuit la desfiinţarea, în mare măsură, a caracterului naţi-
onal al învăţământului românesc, în „ţara Năsăudului” lucrurile au stat
altfel. În contextul politico-cultural creat de regimul politic dualist aus-
tro-ungar, şcoala năsăudeană s-a văzut pusă în situaţia de a răspunde
„provocărilor” venite dinspre puterea politică a vremii, dornică atât de a
moderniza învăţământul, cât şi de a-l maghiariza. Răspunsurile la aceste
provocări au avut, într-o anumită măsură, şi efecte benefice, concretiza-
te în modelarea învăţământului la exigenţele epocii, prin îmbunătăţirea
infrastructurii şcolare, impunerea unor exigenţe ridicate în privinţa ca-
lificării dascălilor, dar şi asigurarea unei salarizări care să le ofere un
trai decent etc.; îmbunătăţirea stării fizice a spaţiilor destinate şcolilor; o
mai bună dotare cu rechizitele necesare desfăşurării în condiţii optime a
procesului de învăţământ.
Cu siguranţă că această modernizare generală a instituţiilor şcola-
re şi a învăţământului, conformă dezideratelor epocii, iar pentru etniile
nemaghiare din Ungaria şi găsirea unei căi viabile de apărare a naţiona-
25 Şcoala română, II, nr. 14, Sibiu, 1877. 112.
138
lităţii prin salvarea existenţei şcolii în limba maternă, nu ar fi fost posi-

bile în absenţa mijloacelor necesare pentru a lupta cu succes în sensul
precizat. Şi din această perspectivă şcolile năsăudene s-au prezentat ca
un caz aparte la nivelul întregii provincii, concretizat în primul rând în
existenţa unei solide infrastructuri şcolare, constând în edificii, relativ
corespunzătoare în toate comunităţile. De asemenea, existenţa unui su-
port financiar sigur – fondurile şcolare comunale –, dar şi a unei dăscă-
limi calificate, în mare măsură în conformitate cu cerinţele timpului, au
constituit armele cu care năsăudenii s-au angajat în lupta pentru apăra-
rea şcolii confesionale, a limbii române şi a tot ce însemna în epocă iden-
titate naţională. În acest context, reţeaua şcolară năsăudeană a devenit
şi în timpul dualismului un bastion în lupta românilor pentru păstrarea
şi afirmarea culturii şi a specificului naţional.
În vederea concretizării afirmaţiilor anterioare, prezentăm o imagi-
ne de ansamblu asupra situaţiei învăţământului năsăudean la sfârşitul
primului deceniu al secolului trecut. Astfel, dintr-un total de 31 de şcoli
elementare confesionale26 şi 4 şcoli triviale greco-catolice27 existente pe
teritoriul districtului vicarial al Năsăudului la începutul experimentu-
lui politic dualist, majoritatea au supravieţuit până în preajma Primului
Război Mondial. Au fost desfiinţate şcolile triviale şi două şcoli elemen-
tare săteşti (Hordou şi Găureni) au fost transformate în şcoli comunale şi
apoi de stat.
Şcolilor confesionale greco-catolice din vicariat li s-au adăugat câ-
teva şcoli de stat, unele funcţionând mai întâi ca şcoli comunale, fiind
înfiinţate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi transformate în
şcoli de stat în 1909. Numărul şcolilor elementare de stat din protopopi-
atul Năsăudului se ridica în 1909 la 10: două în Rodna Veche (una dintre
ele în cătunul Valea Vinului), una în Năsăud, una în Rodna Nouă (Şanţ,
în cătunul Valea Mare), două în Maieru (una dintre ele în cătunul Anieş),
26 În vicariatul Rodnei funcţiona câte o şcoală elementară comunală, confesională,

pentru fiecare parohie, la care se adăuga şcoala normală din Năsăud. Avem în vedere
aici doar districtul protopopesc al Năsăudului, fără protopopiatul Budacului, unde
mai existau încă nouă parohii greco-catolice, fiecare cu şcoală confesională.
27 În anul 1864 întregul învăţământ elementar din vicariatul Rodnei a fost reorganizat;
în noua conjunctură, în comunele în care funcţionau şcoli triviale, acestea s-au unit
cu şcolile săteşti. Şcoala funcţiona cu trei învăţători, cu trei clase, clasa I corespundea
oricărei şcoli elementare săteşti, clasele a II-a – a III-a corespundeau şcolii triviale
propriu-zise şi erau echivalate cu şcoala normală din Năsăud. Vezi ANRDJBN, fond
Vicariatul Rodnei, dos. 189/1864, f. 107 r–v.
139
una în Salva, una în Ilva Mică (în cătunul Fabrici), una în Găureni şi una
în Hordou. Se impune precizat faptul că înfiinţarea acestor şcoli de stat
în fostul district grăniceresc, în rândul unei populaţii predominant ro-
mâneşti, nu a afectat caracterul românesc al învăţământului elementar,
care a reuşit să rămână majoritar confesional şi prin aceasta predomi-
nant naţional. De asemenea, trebuie subliniat aspectul că în comunele
în care s-au întemeiat şcoli de stat, cu un efort material greu de imagi-
nat din partea comunităţilor bisericeşti, au funcţionat în paralel şi şcoli-
le confesionale, fiind înregistrate doar două excepţii, amintitele parohii
Hordou şi Găureni.
În spaţiul năsăudean (corespunzător din punct de vedere ecleziastic
districtului vicarial al Năsăudului), în perioada menţionată, învăţămân-
tul s-a aflat sub patronajul spiritual al bisericii, în cazul nostru al celei
greco-catolice. Autonomia confesională a Bisericii române Greco-Catoli-
ce, deşi lovită sistematic de măsurile guvernelor maghiare din a doua ju-
mătate a secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului XX, s-a
dovedit, alături de autonomia bisericească ortodoxă, formula salvatoare
pentru învăţământul, cultura şi limba română, într-un cuvânt, pentru
identitatea naţiunii române. Putem afirma, aşadar, alături de V. Popean-
gă, că mai presus de orice, indiferent de influenţele exercitate asupra sa
de biserică sau de stat, şcoala românească din Transilvania a urmărit şi
a atins în dezvoltarea sa două obiective: să corespundă necesităţilor po-
porului, ale naţiunii române, respectiv să respecte cerinţele, exigenţele
timpului (Popeangă 1974: 27).
Ca orice stăpânire străină, şi statul ungar a urmărit uniformizarea,
omogenizarea popoarelor supuse. Dacă cu un secol şi jumătate înainte
austriecii au sperat că vor realiza unitatea Imperiului prin catolicizarea
ortodocşilor (a se vedea politica unirilor religioase), guvernele maghiare
dualiste au crezut că pot crea această omogenizare prin deznaţionaliza-
rea popoarelor nemaghiare prin intermediul şcolii, politică promovată
cu agresivitate mai ales după 1875.
Astfel, promiţătoarele principii inspirate de liberalism, care au stat la
baza întocmirii legislaţiei şcolare cu care a debutat dualismul, aveau să
fie completate ulterior cu alte legi care anulau caracterul modern al celei
din 1868. Acestea puneau accentul pe dezvoltarea cu precădere a învă-
ţământului în limba maghiară, condiţie fundamentală a reuşitei proce-
sului de maghiarizare a naţiunilor nemaghiare din arealul teritorial aflat
140
în subordinea guvernului de la Budapesta, proces în care s-au angajat cu

toată forţa instituţiile politice şi civile maghiare.
Bibliografie
ANDREI, Mirela
2006 La graniţa Imperiului. Vicariatul greco-catolic al Rodnei în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
BOCŞAN, Nicolae – LEU, Valeriu
2002 Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
FEŞTILĂ, Leonora
1984 Contribuţii la istoricul învăţământului elementar din judeţul Bistriţa-
Năsăud. Şcolile elementare de stat şi comunale între 1868–1918. Cluj-
Napoca (Teză pentru obţinerea gradului didactic).
PĂCURARIU, Mircea
1986 Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania
în perioada dualismului 1867–1918. Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu.
POPEANGĂ, Vasile
1974 Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867–1918 şi lupta sa
pentru unire. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
SULAREA, Daniel
2008 Şcoală şi societate. Învăţământul confesional elementar în episcopia
greco-catolică de Gherla (1867-1918). Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
URECHE, Lazăr
2001 Fondurile grănicereşti năsăudene (1851–1918). Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
141
142
Mileniul şi naţionalităţile
Bálint VARGA-KUNA
Istoriografia maghiară s-a ocupat sub mai multe aspecte cu serbările
dedicate aniversării milenare a existenţei Statului maghiar în anul 1896.
Aceste cercetări au vizat rezultatele festivităţilor Mileniului, expoziţia
milenară sau simbolica Pieţei Eroilor (Hősök tere) (Gerő 1987: 3–27, Gerő
2004: 181–243, Sinkó 1987: 29–50, Sinkó 1989: 42–52, Sinkó 2000: 1–19).
Evenimentele din afara Budapestei au fost tratate şi ele de istoriografii
locali, studiile concentrându-se mai ales asupra festivităţilor şi rezultate-
lor durabile ale anului milenar, câteodată pe un ton marcat de nostalgia
epocii dualiste. Aceste studii însă s-au încumetat rareori să contureze
spaţiul socioistoric al serbărilor (Nánási 1996: 9–63, Bősze 1996: 145–
171, Bartus 1996: 246–253, Márfi 1996: 127–133, Kereskényi 2000: 77–
89, Söptei 1996: 57–67, Orbán 1996: 68–75, Molnár 1996: 8–34). Nu s-a
făcut însă până acum niciun studiu aprofundat despre ecoul festivităţilor
Mileniului în rândul populaţiilor nemaghiare. Singurul studiu referitor la
acest subiect, scris în limba slovacă, a analizat doar articolele din presă,
scrise de câţiva reprezentanţi proeminenţi ai elitei politice slovace, iar de
la autorii români putem citi studii care conţin doar generalităţi (Komora
1996: 3–16, Weber 1996: 256–271, Weber 1997: 97–105). Studiul semnat
de Thomas Barcsay, respectiv capitolul relevant al cărţii lui Peter Haslin-
ger vorbesc şi ele în termeni generali despre receptarea Mileniului din
partea naţionalităţilor, în timp ce monografia remarcabilă a lui Joachim
von Puttkamer a tratat doar sărbătorirea Mileniului în şcoli. Studiile în
limba maghiară s-au ocupat în mod exclusiv de interpretarea Mileniului
de către evrei, care, însă, nu erau consideraţi ca naţionalitate (Barcsay
2000: 187–211, Haslinger 1996: 15–33, Puttkamer 2003: 401–412, Pre-
puk 2000: 89–117). Acestea în pofida faptului că primirea Mileniului în
cercurile nemaghiare este o temă de cercetare foarte interesantă, deoa-
rece festivităţile milenare s-au adresat efectiv majorităţii populaţiei ţă-
rii şi au provocat peste tot vii reacţii. Statul maghiar a organizat pentru
143
prima dată o manifestare simbolică, la nivel naţional, prin care dorea

să se adreseze tuturor cetăţenilor săi. Astfel, liderii naţionalităţilor erau
obligaţi să răspundă provocării simbolice pe care o constituia Mileniul.
Prin aceste reacţii putem înţelege mai lesne cum au conceput liderii miş-
cărilor naţionale nemaghiare relaţia lor cu statul maghiar şi care erau
mijloacele, strategiile şi posibilităţile de mobilizare de care dispuneau.
Bogăţia temei depăşeşte, desigur, limitele unui studiu, de aceea, de data
aceasta, vom aborda această chestiune doar în linii mari. În orice caz, ar
fi de dorit ca analiza la nivel macroistoric să fie urmată de studii care fo-
losesc metode microistorice, capabile să nuanţeze ipoteza pe care o vom
expune în cele ce urmează.
Primirea Mileniului de către minorităţi poate fi examinată pe două

planuri: pe de o parte la nivelul mişcărilor naţionale, pe de altă parte în
cazurile concrete ale unor localităţi sau comitate. Diferenţele sau asemă-
nările între cele două niveluri pot fi interpretate ca reprezentând forţa de
mobilizare locală a elitelor naţionale. Potrivit teoriei mult citate a lui Mi-
roslav Hroch, în faza a doua a mişcărilor naţionale elita desfăşoară o ac-
tivitate de agitaţie în vederea „trezirii naţionale” a maselor – reacţiile faţă
de Mileniu constituie tocmai o formă a acestei agitaţii (Hroch 1985: 22–
24). Prin urmare, conform modelului Hroch, din primirea Mileniului se
conturează stadiul de tranziţie de la sfârşitul secolului între etapele B
(agitaţia) şi C (mişcarea de masă naţională) ale construcţiei naţiunii.
Consultând presa oficială a mişcărilor naţionale, reiese clar că miş-
cările naţionale ale slovacilor, românilor şi sârbilor s-au opus de la bun
început sărbătoririi Mileniului. Argumentele lor se sprijină de regulă pe
doi piloni: pe de o parte, ei au contestat interpretarea oficială a istoriei
descălecatului (honfoglalás) şi întemeierii statului, pe de altă parte, au in-
terpretat extinderea la scară naţională a festivităţilor etniei maghiare ca
un nou act de oprimare a naţionalităţilor.
În 1895, la Budapesta s-a reunit un Congres al Naţionalităţilor cu
participarea unor politicieni români, slovaci şi sârbi. Aceştia au cerut pu-
nerea în valoare a dreptului la autonomie a naţionalităţilor şi abolirea
statului centralizat, respectând totodată integritatea teritorială a sta-
tului ungar. Potrivit declaraţiei Comitetului executiv al congresului cu
privire la Mileniu: „Principalii corifei de astăzi ai ţării se străduiesc să
organizeze în Ungaria, în mod artificial şi folosindu-se de sume enorme
de bani, o sărbătoare destinată Europei, care, pe de o parte, este lipsită
144
de orice fundament istoric real, iar pe de altă parte poate fi considerată

o ofensă împotriva câtorva milioane de oameni, majoritatea popoarelor
care alcătuiesc ţara noastră” (Kemény 1956: 473).
Ideologii mişcării naţionale slovace, istoricul František Vít’azoslav
Sasinek, publicistul politician Svetozár Hurban-Vajanský şi istoricul
Július Botto, au luat poziţie împotriva sărbătoririi Mileniului încă de la
începutul anilor 1880. Ei susţineau că Ungaria a luat fiinţă pe de-a între-
gul pe baza Moraviei Mari (adică a statului protoslovac); astfel, maghiarii
descălecători nu sunt fondatorii statului, ci doar s-au asociat unei struc-
turi statale deja existente. Prin urmare, Mileniul nu poate fi decât sărbă-
toarea maghiarilor şi, dat fiind faptul că celelalte popoare ale ţării suferă
nedreptăţi grave, ar fi păcat să se voteze chiar şi un creiţar pentru parada
milenară a maghiarilor – a argumentat Sasinek încă din 1882, la prima
apariţie a ideii sărbătorilor milenare (Komora 1996: 3–16).
Românii au reacţionat în mod identic. Unul dintre argumentele prin-
cipale era punerea în evidenţă a caracterului barbar al străbunilor ma-
ghiarilor, care au fost civilizaţi de către băştinaşii pe care i-au găsit pe
aceste meleaguri, aşadar înfiinţarea statului nu este o performanţă a
etniei maghiare. Iar la realizările celor o mie de ani parcurşi de la descă-
lecat au participat toate naţionalităţile ţării, astfel încât caracterul ma-
ghiar al festivităţilor este inacceptabil – spune celălalt argument.1
Saşii din Transilvania – dat fiind că au imigrat pe teritoriul Unga-
riei în secolele XII–XIII – nu au putut aplica dihotomia băştinaşi–ma-
ghiari cuceritori. Cu toate acestea, publicistica săsească a utilizat şi ea
argumente istorice pentru respingerea Mileniului: teritoriul Pământului
Crăiesc a fost „civilizat” de către saşi, deci maghiarii nu au participat la
performanţa culturală a acestuia, ceea ce pune cel puţin sub semnul
întrebării relevanţa Mileniului în ţinutul saşilor. Aceştia au protestat şi
împotriva caracterului maghiar al expoziţiei milenare şi al festivităţilor,
deoarece au considerat performanţa prezentată în cadrul expoziţiei ca
fiind realizarea comună a tuturor popoarelor ţării.2
Sărbătorirea Mileniului a fost aşadar condamnată în unanimitate de
către cele trei mişcări naţionale majore şi de către o parte a saşilor arde-
leni. Prin urmare, aveau nevoie de o strategie adecvată faţă de provoca-
rea simbolică a statului ungar şi să-i facă acestei strategii o propagandă
1 Tribuna, 2 mai (20 aprilie) 1896, 7 mai (25 aprilie) 1896, 8 mai (26 aprilie) 1896.
2 Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 1 ianuarie 1896.
145
cât mai amplă cu putinţă. Demonstraţii spectaculoase au avut loc însă

foarte rar, elementele principale ale strategiei naţionale fiind pasivitatea
şi boicotul.
Mişcarea naţională slovacă a fost surprinsă de sărbătorirea Mile-
niului într-un moment de maximă criză. Politica de pasivitate declarată
în 1875 de Partidul Naţional Slovac nu a avut niciun rezultat, ba chiar
a dat semne de totală extenuare. Din 1874–1875 nu a mai existat învă-
ţământ mediu în limba slovacă şi nicio organizaţie culturală cuprinză-
toare. În lipsa unei biserici naţionale de sine stătătoare, fără învăţământ
mediu şi organizaţii culturale, sistemul instituţional slovac s-a rezumat
doar la patru sucursale ale băncii „Tatra” (Tatra Banka), respectiv câte-
va cercuri religioase de interes local. Asimilarea spontană, intensificată
în urma modernizării şi încurajată de către guvern prin diverse măsuri
(uneori agresive), a condus la situaţia în care clasa de mijloc a slovacilor
era practic inexistentă în perioada respectivă. Burghezia slovacă era con-
stituită doar din locuitorii mai înstăriţi ai unor orăşele sau comune mai
importante din Ungaria de Nord. În aceste condiţii, comunicarea între
elita naţională slovacă şi etnia slovacă a funcţionat anevoie. În plus, elita
slovacă a desfăşurat o activitate mai însemnată în comitatele Turóc şi
Liptó, majoritatea ei fiind de religie luterană, iar acest lucru a îngreunat
şi mai mult comunicarea cu catolicii, care constituiau patru cincimi din
populaţia de naţionalitate slovacă (Szarka 1995).
Anul Mileniului a găsit mişcarea naţională română într-o situaţie de
departe mai bună. În urma procesului Memorandumului din 1892, ches-
tiunea românească devenise deja o preocupare şi pentru opinia publică
europeană, care a avut deseori sentimente de simpatie pentru români.
Burghezia românească a ştiut la rândul ei să profite de avântul moderni-
zării, consolidarea românilor fiind simţitoare atât la ţară, cât şi în oraşele
mari. Bineînţeles, clasa de mijloc a românilor nu însemna încă un pericol
pentru poziţiile maghiarilor şi ale saşilor din Transilvania, însă a obţinut
rezultate serioase în comparaţie cu baza ei mai modestă. Românii dis-
puneau de un sistem educaţional cuprinzător, o organizaţie bisericească
autonomă, presă importantă, sistem bancar propriu şi asociaţii cultura-
le. Canalele de comunicare şi mobilizare între elita politică şi baza ei erau,
deci, create (Hitchins 1980: 585–625).
Societatea sârbească – aidoma celei româneşti – a avut un caracter
fundamental agrar, însă dispunea de o clasă de mijloc relativ numeroasă.
Sârbii aveau şi ei o biserică autonomă, un sistem de învăţământ propriu,
146
o organizaţie culturală cuprinzătoare, presă şi viaţă culturală bogată. În

anii 1870 mişcarea naţională sârbă s-a scindat într-o aripă radicală şi
una moderată, însă ambele orientări aveau la dispoziţie canale prin care
puteau să intre în contact cu baza lor (Djordjević 1980: 734–774).
Îmburghezirea şi înavuţirea societăţii săseşti din Transilvania au
fost la acelaşi nivel cu cea a maghiarilor. Coloana vertebrală a acestei
comunităţi era constituită din ţărani înstăriţi şi o burghezie urbană nu-
meroasă, a căror bogăţie a permis susţinerea bisericii autonome, a sis-
temului şcolar, a vieţii economice şi a unei vieţi culturale prospere. Elita
săsească din Transilvania nu a luat parte la mişcările celorlalte naţionali-
tăţi, ci a susţinut în general partidul de guvernământ, primind în schimb
concesii importante. Generaţia mai tânără a saşilor, numită saşii verzi
(în majoritate născuţi în anii 1870), nemulţumită cu politica paşilor mici,
a apărut tocmai în anii dinaintea Mileniului cu un program naţionalist
german. Ei au condamnat politica omogenizatoare a statului ungar şi au
căutat legături cu celelalte naţionalităţi (Göllner 1988).
Comunitatea germanilor din Ungaria a avut un caracter atât de ete-
rogen, încât nu poate fi descrisă ca o naţionalitate unitară. Această co-
munitate era alcătuită din grupuri disparate din punct de vedere geogra-
fic, diferite din punctul de vedere al limbii şi al culturii. Din această cauză
nu este deloc surprinzător că la sfârşitul secolului al XIX-lea nu dispunea
de o mişcare naţională sau de un sistem instituţional naţional, iar în me-
diul lor asimilarea a fost deosebit de rapidă (Schödl 1995: 359–378).
Grupul etnic cel mai sărac şi cel mai tradiţional al Ungariei dualiste
era cel al rutenilor. Sistemul lor instituţional naţional era constituit din
Biserica Greco-Catolică. În afară de biserică mai exista asociaţia cultu-
rală numită Societatea „Sf. Vasile”, care însă – în lipsa surselor suficien-
te – desfăşura o activitate aproape nulă. Elita restrânsă – preoţii, câţiva
avocaţi şi medici – s-a exprimat în anii 1890 în favoarea aculturaţiei.3
La nivel local, Mileniul s-a manifestat prin festivităţi organizate de

către comune, comitate, şcoli, biserici şi asociaţii. Acestea au avut loc în
general în cursul lunii mai. Serbările milenare au decurs conform scena-
riului următor:
3 Raportul comisiei de anchetă a Ministerului de Interne despre Societatea „Sf. Vasile”.
14–17 mai 1901. Slovenský Národný Archív (Arhiva Naţională a Slovaciei), Uhorské
král’ovstvo Ministerstvo Vnútra (Ministerul de Interne al Regatului Ungariei) fişa 6,
nr. 22, Mayer 1977: 68–99.
147
• consiliile locale au ţinut o reuniune solemnă,

• în biserică (unde erau mai multe biserici, deseori în toate) au avut
loc slujbe de mulţumire,
• defilarea festivă a organismelor şi a tineretului din localitate, cu
cântece şi steaguri,
• serbări în şcoli,
• plantare de arbori cu ocazia Mileniului, dezveliri de statui, inau-
gurarea sau punerea pietrei de temelie a unei realizări,
• iluminat festiv în timpul serii (inclusiv iluminarea caselor particu-
lare),
• serbare populară, petrecere cu dans, cu consumaţie ieftină.
Comitatele, ca şi majoritatea oraşelor, au organizat fără excepţie fes-
tivităţi somptuoase. La nivelul satelor, însă, peisajul a fost mai eterogen.
Satele locuite de către maghiari au sărbătorit. În schimb, festivităţile din
satele cu o populaţie nemaghiară au depins în primul rând de elita locală.
În funcţie de sprijinirea sau dezaprobarea politicii guvernului ungar de
către dascălul, preotul, eventual medicul sau avocatul satului, acesta din
urmă putea să convingă întreaga localitate să boicoteze sau să organize-
ze jubileul milenar. Bineînţeles, funcţionarii comitatelor, în special preto-
rii plaselor, au avut şi ei un rol important într-un eventual conflict.
Bisericile, care dispuneau de o autonomie mult mai mare faţă de
comune, au avut posibilitatea de a decide modul de comemorare a des-
călecatului. Guvernul a încercat, desigur, să convingă toate bisericile să
comemoreze evenimentul în cadrul unor slujbe festive. Această exerci-
tare de presiune s-a lovit însă de numeroase obstacole. Relaţia dintre
guvern şi Biserica Catolică ajunsese într-un punct mort în urma legilor
privind politica bisericească. Partidul Popular (Néppárt), care a luat fi-
inţă cu sprijinul conducerii acestei biserici, fiind organizat la nivel local
în general de parohii catolici, a reprezentat un pericol important pentru
realizările epocii liberale. Din această cauză presa liberală, susţinătoare
a guvernului, a ţinut partidul catolic sub foc continuu. Astfel, guvernul
a trebuit să convingă Biserica Catolică în privinţa caracterului de festi-
vitate naţională al Mileniului, care nu serveşte interese de partid. Clerul
catolic a acceptat argumentele guvernului şi a dat dispoziţie şcolilor şi
parohiilor să sărbătorească Mileniul. Presa catolică a reprobat însă nu-
mărul prea ridicat al expozanţilor evrei la expoziţia milenară, respectiv
proporţia prea mare a personalităţilor publice evreieşti la anumite festi-
148
vităţi milenare, ca întruchipare a spiritului liberal.4 Mai mult, în anumi-

te localităţi, parohii catolici maghiari nu au fost dispuşi să comemoreze
Mileniul împreună cu administraţia de stat.5 De exemplu, la Lőcse [azi
Levoča, Slovacia], slujba festivă a şcolilor medii a avut loc atât în biserica
luterană, cât şi în cea catolică, parohul catolic însă a vrut să interzică ele-
vilor catolici să intre în biserica protestantă. Conducerile şcolilor (şcoala
reală şi gimnaziul catolic) nu s-au preocupat în schimb de interdicţia pa-
rohului, iar festivităţile au decurs în ordine – provocând furia presei ca-
tolice.6 Bisericile protestante maghiare – dat fiind că au suferit mult mai
puţin de pe urma legilor politicii bisericeşti – s-au aliniat lângă guvern
pentru a sărbători Mileniul (Brandt 1998: 167–193). În acest fel, slovacilor
şi rusinilor – care nu dispuneau de organizaţie religioasă autonomă – nu
le-a mai rămas prea mult spaţiu de mişcare în privinţa sărbătoririi Mi-
leniului. Arhiepiscopii ortodocşi şi greco-catolici români şi-au îndemnat
enoriaşii să boicoteze festivităţile organizate de către stat şi au interzis
preoţilor să participe în mod oficial la festivităţile milenare. În privinţa
comemorărilor bisericeşti, preoţii au primit dispoziţie să organizeze ser-
bări care să fie cât mai puţin legate de Mileniu (Kemény 1956: 468–471).
În acelaşi timp, episcopul ortodox al Aradului a ordonat preoţilor să săr-
bătorească existenţa milenară a statului şi popoarele acestuia, iar epi-
scopii greco-catolici din Făgăraş şi Oradea au făcut apel direct la enoriaşi
să participe la festivităţi (Puttkamer 2003: 404). Episcopul ortodox sârb
de Bacica a emis la rândul său o scrisoare pastorală patriotică, prin care
i-a îndemnat pe credincioşi să participe la comemorări.7
În Ungaria de Nord, festivităţile Mileniului s-au desfăşurat aproape
fără excepţie conform exigenţelor guvernului, ba chiar mai mult, în cea
mai mare ordine. Vicecomitele comitatului Szepes a putut raporta cu
mândrie că Mileniul a oferit posibilitatea pronunţării unor discursuri şi
a recitării în limba maghiară până şi în satele pur slovace sau germane
(Puttkamer 2003: 406). În numeroase localităţi, festivităţile s-au desfăşu-
rat în limbile slovacă şi maghiară; în unele sate, în onoarea Mileniului s-a
trecut la slujba în limba maghiară; mai mult, un sat slovac şi-a maghiari-
4 Magyar Állam, 16 şi 17 mai 1896.

5 Pesti Hírlap, 13 iunie 1896.
6 Magyar Állam, 12 mai 1896.
7 Magyar Állam, 13 mai 1896.
149
zat numele.8 Proiectele speciale ale guvernului, monumentele Mileniu-

lui de la Dévény [Devín] şi de la Nyitra [Nitra], au fost şi ele inaugurate
în ordine, fără proteste din partea slovacilor (Kőváry 1897: 35–141, 151–
155). Până şi gazeta mişcării naţionale slovace, Národnie Noviny, a relatat
despre numai trei parohii unde nu a avut loc slujbă festivă (Puttkamer
2003: 405). Dintre şcoli, cea luterană din Liptószentmiklós [Liptovský Mi-
kuláš] a fost singura care s-a opus sărbătoririi, în timp ce câteva şcoli
luterane, deşi au organizat festivitatea, s-au rezumat la minimul posibil
(Puttkamer 2003: 410). De exemplu, în şcoala luterană din Holics [Holíč]
(comitatul Nyitra) s-a ţinut serbarea milenară, copiii însă nu ştiau precis
ce se sărbătoreşte.9 Proteste deschise au avut loc doar în câteva oraşe,
în general cu populaţie majoritară luterană, aceste proteste rezumându-
se la boicotarea festivităţii. De exemplu, la Malacka [Malacky] (comitatul
Pozsony), reprezentantul local al mişcării naţionale slovace, un avocat,
în ziua festivităţii a plecat în mod ostentativ la Viena împreună cu fami-
lia, pentru a putea neglija în acest fel iluminatul festiv ordonat acestei
comune cu ocazia Mileniului.10 Într-una din citadelele mişcării naţionale
slovace, la Liptószentmiklós, unii slovaci nu şi-au iluminat casele, iar ca-
pelanul catolic, în cursul slujbei festive, a dat citire unei rugăciuni carac-
teristice Partidului Popular atât de scandaloase, încât prefectul şi suita sa
au părăsit biserica încă în timpul rugăciunii. Cu ocazia maialului luteran
organizat câteva săptămâni mai târziu, preotul a ţinut o cuvântare an-
timaghiară, s-a cântat cântecul naţional al slovacilor, „Hej Slováci”, ma-
ghiarii fiind huiduiţi în gura mare în tot oraşul.11
În ţinuturile locuite de rusini situaţia a fost şi mai simplă. Preoţii şi
populaţia s-au comportat peste tot conform dorinţelor guvernului, adi-
că, după terminologia vremii, în mod foarte „patriotic” (vezi scrisoarea
pastorală a episcopului greco-catolic de Munkács [Muncaci, ucr. Mu-
8 Pesti Hírlap, 13 mai 1896, 21 ianuarie 1896. Satul care şi-a maghiarizat numele a fost
Rozslozsnya (Rozložná, comitatul Gömör-Kishont), locuit de slovaci luterani, devenit
Hámosfalva după numele prefectului comitatului.
9 Raportul prim-pretorului din Holics către prefectul de Nyitra cu prez. 16 nr. 1896. Ho-
lics, 1 iunie 1896. Štatny Oblastný Archív v Nitre (Arhivele Statului din Regiunea Nitra),
ŽNI h. ž. d. (actele prezidenţiale ale prefectului) 1896/1/186.
10 Raportul prim-pretorului din Malacka către prefectul comitatului, sub nr. 6515/1896.
Malacka, 1 iulie 1896. Štátny Oblastný Archív v Bratislave (Arhivele Statului din Regiu-
nea Bratislava), Dôverné spisy hl. župana (actele prezidenţiale ale prefectului), 1896,
inv. č. 251, č. folií: 24/1896.
11 Pesti Hírlap, 15 mai 1896, 5 iunie 1896, Kemény 1956: 477.
150
caceve], Gyula Firczák, cu ocazia Mileniului, în Ezeréves Magyarország

1896: 113–116). Ca urmare a loialităţii manifestate cu ocazia dezvelirii
monumentului păsării turul din cetatea Muncaciului, respectiv a plăcii
comemorative aşezate la pasul Verecke [„Poarta Rusiei”], presa budapes-
tană a fost ocupată timp de mai multe zile cu elogierea patriotismului
rusinilor, reclamând guvernului ameliorarea situaţiei economico-sociale
din ţinutul fidel al Ungariei de Nord-Est.12 Presa din Budapesta nu a rela-
tat despre nicio acţiune care s-ar fi opus sărbătoririi, totodată deputaţii
ucraineni din Lemberg [Liov] au protestat împotriva oprimării naţionali-
tăţilor, exprimată prin ideea Mileniului.13
Receptarea Mileniului de către români a fost mult mai complexă.
Presa românească a făcut din acest eveniment obiectul unei batjocoriri
continue, relatând cu bucurie răutăcioasă despre orice eşec sau protest
din interior sau de peste hotare; mai mult, gazeta Partidului Naţional Ro-
mân, Tribuna, a dedicat o rubrică aparte actualităţilor negative legate de
Mileniu. Potrivit strategiei mişcării naţionale a românilor, serbările la ni-
vel de comitat şi de localitate au fost boicotate, practic, peste tot. „Un fapt
remarcabil – scria în raportul său prefectul comitatului Alba de Jos – a
fost absenţa totală a membrilor români ai comisiilor, atât la adunarea
generală, cât şi la masa festivă, cu excepţia unui singur jude; majoritatea
zdrobitoare a celor absenţilor nu a dat nicio explicaţie; se pare că au pro-
cedat conform unei înţelegeri comune, ignorând de comun acord serba-
rea milenară a comitatului” (Kemény 1956: 476). Până şi în acele eparhii
în care episcopul, pentru a evita confruntarea cu guvernul, a făcut apel
la enoriaşi să sărbătorească Mileniul, cea mai mare parte a românilor
au ignorat sau au boicotat festivitatea milenară. La Arad, unde episco-
pul ortodox român a ordonat celebrarea Mileniului, şcolile româneşti nu
au organizat serbări. Cu toate acestea, elevii acestor şcoli au participat
la slujba festivă patriotică ţinută de episcop, deşi, potrivit ziarului Pes-
ti Hírlap, enoriaşii au fost prezenţi în număr foarte mic, iar intelectualii
au absentat în totalitate.14 La Timişoara, cu toate că în biserica ortodoxă
română a avut loc o slujbă festivă la care au participat elevii şcolilor ro-
mâneşti, intelectualii români au lipsit cu desăvârşire, iar în locul imnului
maghiar s-a cântat imnul imperial austriac, „Gott erhalte”, în traducere
12 Pesti Napló, 22 iulie 1896, Pesti Hírlap, 23 iulie, 5 august 1896.

13 Pesti Napló, 19 iulie, 21 iulie 1896.
14 Pesti Hírlap, 10 şi 11 mai 1896; Alföld, 10 şi 11 mai 1896.
151
românească.15 Contrar exigenţelor statului, mai multe localităţi au decis

să nu organizeze serbări milenare.16
În afară de boicotare, au avut loc şi câteva mici incidente. La Cetea,
în comitatul Alba de Jos, preotul greco-catolic a comemorat Mileniului,
considerându-l însă o festivitate exclusiv maghiară şi o zi de doliu pentru
români. De asemenea, numeroşi preoţi şi învăţători români au răspuns
la solicitarea autorităţii bisericeşti cu privire la organizarea serbărilor
printr-un discurs festiv cu caracter vădit antimaghiar.17 În mai multe
locuri s-a procedat la ruperea şi arderea drapelului maghiar.18 În unele
localităţi arborii comemorativi plantaţi în cadrul sărbătorilor milenare
au fost tăiaţi,19 iar serbările şcolare au fost deranjate. În timpul festivităţii
milenare mulţi au purtat în mod ostentativ cocardă românească sau au
arborat steagul românesc.20
În acelaşi timp, într-o mai mică măsură, au apărut din partea româ-
nilor şi unele luări de poziţie favorabile Mileniului. Pe lângă episcopul
ortodox de Arad şi episcopii greco-catolici de Făgăraş şi Oradea – care
au dispus comemorarea Mileniului –, un membru al camerei superioa-
re a Parlamentului maghiar, József Gáll, a făcut de asemenea apel la îm-
păcarea dintre români şi maghiari şi la serbarea în comun.21 Cu ocazia
predării monumentului milenar de la Vulcan (comitatul Hunedoara), la
festivitate au participat şi preoţi români, rostind discursuri în limba ro-
mână despre prietenia româno-maghiară.22 La adunarea generală festivă
a comitatului Făgăraş s-a ţinut de asemenea un discurs în română, iar la
adunarea comitatului Sibiu au fost prezenţi toţi membrii.23 La Şiria (co-
mitatul Arad) un moşier român a oferit 96 de arbori de tei pentru come-
morarea Mileniului, comuna însă a respins oferta, zicând că nu vor serba
Mileniul în timp ce sunt oprimaţi. Ca urmare, moşierul a sădit el însuşi
arborii.24 La Lipova, şcolile româneşti au organizat serbări cu caracter
15 Délmagyarországi Közlöny, 12 mai 1896.

16 De ex. comuna Săvârşin în comitatul Arad. Pesti Hírlap, 23 aprilie 1896.
17 De ex. Szikulár (probabil Şicula, comitatul Arad). Pesti Napló, 26 mai 1896.
18 De ex. Bocşa Montană (comitatul Caraş-Severin), Pesti Napló, 13 mai 1896; Haţeg,
Pesti Napló, 15 mai 1896; Borşa (comitatul Cluj), Puttkamer 2003: 405.
19 Bozovici (comitatul Caraş-Severin), Pesti Hírlap, 16 aprilie 1896.
20 De ex. la Lugoj, Pesti Hírlap, 5 iunie 1896.
21 Pesti Napló, 1 mai 1896.
22 Pesti Napló, 6 septembrie 1896.
23 Nemzet, 8 mai 1896 (ediţia de dimineaţă).
24 Pesti Hírlap, 26 aprilie 1896.
152
patriotic.25 La Lugoj, unii români greco-catolici, îndrumaţi de către cler,

au arborat steaguri maghiare peste tot în oraş şi mai multe sute de cetă-
ţeni, în majoritate români, au participat la festivitatea locală – provocând
proteste din partea a numeroşi români.26
Atitudinea sârbilor a fost cea mai apropiată de cea a românilor: pro-
testul de la Conferinţa Naţionalităţilor a oglindit şi poziţia sârbiloriar cel
mai important ziar sârb, Zastava din Újvidék [Novi Sad], a lansat o che-
mare la boicot. Biserica sârbească era împărţită în privinţa serbărilor.
Episcopul de Verşeţ [Vršac] era de părere că sârbii nu au niciun motiv să
vorbească despre oprimare,27 însă mai mulţi preoţi au manifestat prin
absenţă sau prin refuzul de a arbora steagul pe biserică.28 În schimb,
potrivit relatărilor presei, şcolile sârbeşti au participat la festivităţile
milenare şcolare într-un număr relativ mare de localităţi, printre care
şi în oraşe importante precum Biserica Albă [Bela Crkva]29, Arad30 sau
Timişoara.31 În acelaşi timp, sârbii au boicotat festivităţile la Becicherecu
Mare [Zrenjanin]32 şi la Verşeţ.33 La Biserica Albă, asociaţiile nemaghiare
nu au participat la serbare.34 Un caz care astăzi poate părea comic, dar
care caracterizează foarte bine situaţia, s-a petrecut în satul sârbesc din
secţiunea etnografică a expoziţiei milenare. În cadrul expoziţiei etnogra-
fice, în fiecare sat a fost organizată o nuntă „populară adevărată”, unde a
avut loc efectiv cununia unei tinere perechi. Nunta sârbească a fost însă
amânată mult timp, deoarece nu s-a găsit nicio pereche dispusă să par-
ticipe la prestigiul expoziţiei prin propria cununie. În final, în septembrie
s-au găsit viitorii miri, care au şi fost căsătoriţi de către autoritatea civilă,
însă protopopul sârb de la Pesta a refuzat să cunune perechea considera-
tă renegată.35 Participarea, respectiv boicotarea festivităţilor delimitează
în mod vizibil baza mişcării naţionale sârbeşti. Populaţia sârbească din
diaspora din nord (Arad, Timişoara) a avut o atitudine pozitivă faţă de
25 Nemzet, 13 mai 1896 (ediţia de dimineaţă).

26 Pesti Napló, 12 mai 1896, Nemzet, 11 mai 1896 (ediţia de seară).
27 Pesti Hírlap, 10 aprilie 1896.
28 Pesti Napló, 12 mai 1896, Pesti Napló, 20 iunie 1896.
29 Pesti Hírlap, 10 mai 1896.
30 Alföld, 10 şi 11 mai 1896.
31 Pesti Hírlap, 10 şi 12 mai 1896, Pesti Napló, 12 mai 1896.
32 Pesti Hírlap, 12 mai 1896., Pesti Napló, 12 mai 1896.
35 Pesti Napló, 16 septembrie 1896.
153
Mileniu, în comparaţie cu sârbii majoritari din teritoriile sudice (Beci-

cherecu Mare).
În afară de câteva excepţii, germanii din Ungaria au primit Mileniul
peste tot în mod pozitiv. Cu ocazia serbărilor proprii, în general, au utili-
zat atât limba maghiară cât şi germana, în numeroase localităţi au deco-
rat locurile festivităţii cu culorile steagului maghiar. Discursurile festive,
urmate de interpretarea oficială maghiară a Mileniului, au evidenţiat în
general importanţa istorică a descălecatului şi a întemeierii statului ma-
ghiar (Hajnóci 1897). Puţinele excepţii includ oraşul Biserica Albă, unde
corul nemţesc local nu a participat la serbarea milenară organizată de
Cazinoului maghiar, însă a fost înlocuit de ansamblul german din oraşul
vecin, Verşeţ. În schimb, cotidianul local de limbă germană a relatat cu
entuziasm atât despre festivităţile naţionale, cât şi despre cele locale, la
care a participat o mare parte a populaţiei.36
În privinţa receptării Mileniului, societatea săsească din Transilva-
nia pare să fi fost cea mai împărţită. În rândurile lor s-au putut observa
deopotrivă atitudinea entuziastă, „patriotică”, şi refuzul, protestul înver-
şunat. Majoritatea opiniilor s-au situat între distanţarea rece, acceptarea
impusă şi colaborarea moderată. Serbările milenare au avut loc în toate
bisericile şi şcolile luterane săseşti, despre boicotări nu avem informaţii.
În schimb, contrar majorităţii nemţilor din Ungaria, saşii au preluat doar
în parte sau cu modificări substanţiale interpretarea oficială a Mileniu-
lui. Realizările liberale ale statului ungar au fost apreciate şi de publicis-
tica săsească, în această privinţă s-au conformat interpretării oficiale.
Însă, în loc să se sublinieze semnificaţia istorică a descălecatului, accen-
tul a fost pus pe misiunea civilizatoare de 750 de ani a saşilor, căreia – po-
trivit accepţiei săseşti – statul ungar i-a asigurat doar un cadru exterior,
distant. În consecinţă, în cadrul festivităţilor şcolare şi bisericeşti, au do-
minat cântecele şi poeziile care proslăveau patriotismul săsesc, operele
autorilor maghiari fiind prezentate în traducere germană.37 În compara-
ţie cu aceasta reprezintă o diferenţă remarcabilă faptul că, în cursul ser-
36 Die Nera (Ung.-Weisskirchner Zeitung), 9, 16 şi 30 mai 1896. Potrivit ziarului Pesti Hírlap,
absenţa corului nemţesc s-a datorat unei răguşeli colective. Pesti Hírlap, 28 mai 1896.
37 Vezi, de ex., festivităţile şcolilor luterane din Braşov. În cursul acestora s-a dat glas
poemului Szózat [Cuvântare] în traducere germană, operelor poetului sas Leopold
Maximilian Moltke, cântecelor intitulate Siebenbürger Volkslied şi Volksgebet der Si-
ebenbürger Sachsen, respectiv poemului scris de Georg Friedrich Marienburg, Der
Sachsen Adel. Kronstädter Zeitung, 9 mai 1896.
154
bărilor bisericeşti şi şcolare ale germanilor din Ungaria, chiar dacă limba
festivităţii a fost germana, conţinutul discursurilor, recitărilor şi cântece-
lor nu a fost foarte diferit de cel al serbărilor instituţiilor maghiare.
De partea saşilor au apărut şi unele voci radicale. Deşi declaraţia Comi-
siei Congresului Naţionalităţilor din 1895 nu a fost semnată de către saşi,
textul complet al declaraţiei a fost publicat în mai multe ziare.38 Gazeta ge-
neraţiei tinere a verzilor – care s-a pronunţat împotriva elitei săseşti, sus-
ţinătoare a partidului de guvernământ –, Kronstädter Zeitung, s-a întrecut
cu presa românească în atacurile la adresa Mileniului. În mod asemănător
cu ziarele româneşti, a raportat toate protestele şi toate eşecurile, conside-
rând Mileniul un instrument al politicii de maghiarizare a guvernului.
Atitudinea comunităţii evreilor – deşi în Ungaria nu a fost/nu este
considerată o naţionalitate de sine-stătătoare – merită de asemenea să
fie abordată, deoarece era diferită faţă de majoritatea creştină a societăţii
maghiare. Evreii neologi au văzut în festivităţile milenare un prilej extra-
ordinar pentru a-şi demonstra caracterul maghiar. După ce au câştigat
cel mai mult de pe urma legilor politicii bisericeşti, evreii aveau motive
să fie deosebit de recunoscători statului ungar. Rabinul Sámuel Kohn a
avansat încă de prin 1884 ideea că maghiarii descălecători au fost în-
soţiţi la sosirea lor în Bazinul Carpatic de cazari de religie mozaică, prin
urmare evreii au avut un rol în fondarea statului, adică un rol egal cu
cel al maghiarilor creştini. Comunitatea evreiască s-a remarcat în săr-
bătorirea Mileniului, mulţi izraeliţi fiind prezenţi mai ales în secţiunea
contemporană a expoziţiei naţionale. În onoarea Mileniului nenumărate
comunităţi de cult au trecut la desfăşurarea slujbei în limba maghiară,
iar alţii au organizat cel puţin slujba festivă milenară în această limbă.
Viziunea evreilor ortodocşi era foarte asemănătoare cu cea a neologilor
în privinţa Mileniului, prin urmare serbările milenare au însemnat un
pas important în procesul integrării evreilor (Zichy–Derestye 1896; Pre-
puk 2000: 117).
În concluzie, festivităţile milenare s-au desfăşurat întru totul conform
doleanţelor guvernului în rândul rusinilor, evreilor şi germanilor din Un-
garia, şi aproape fără excepţii în teritoriile locuite de slovaci. Mileniul a
întâlnit un refuz cvasitotal din partea românilor, în timp ce comunitatea
sârbească şi cea săsească din Transilvania s-au împărţit în mai multe
tabere: atitudinea caracteristică la sârbi a fost mai degrabă refuzul, iar
38 Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, 5 mai 1896, Kronstädter Zeitung, 2 mai 1896.
155
la saşi acceptarea. Astfel, în lumina reacţiilor la festivităţile milenare se

conturează dinamica mişcărilor naţionale din Ungaria, forţa mobiliza-
toare şi gradul de înrădăcinare a acestora în societatea naţionalităţilor
respective. Nu este deloc surprinzător faptul că gradul de maghiarizare
a grupurilor etnice poate fi calculat în funcţie de intensitatea refuzului
manifestat faţă de Mileniu: evreii (în majoritate vorbitori de germană sau
idiş), germanii (creştini) din Ungaria şi slovacii au fost asimilaţi cel mai
repede, elita rusină s-a aculturat aproape fără excepţie, pe când sârbii
abia au fost atinşi de procesul de maghiarizare, iar românii au rezistat
acestui proces aproape în totalitate.
Bibliografie
BARCSAY, Thomas
2000 The 1896 Millennial Festivities in Hungary: An Exercise in Patritotic
and Dynastic Propaganda. In: FRIEDRICH, Karin (red.): Festive Culture
in Germany and Europe from the Sixteenth to the Twentieth Century.
Edwin Mellon Press, Lewiston, 187–211.
BARTUS Sándor
1996 Debrecen és a millennium. Debreceni Szemle 2. (4) 246–253.
BŐSZE Sándor
1996 Somogy a millennium fényeiben és árnyaiban. Somogy megye múlt-
jából 27. 145–171.
BRANDT, Juliane
1998 A protestánsok és a millennium. Felekezeti és nemzeti identitás a
késő 19. század nemzeti ünnepeinek tükrében. Századvég 11. (3) 167–
193.
DJORDJEVIĆ, Dimitrije
1980 Die Serben. In: WANDRUSZKA, Adam – URBANITSCH, Peter (red.):
Die Habsburgermonarchie 1848–1918. III. Verlag der Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, Wien, 734–774.
1896 Ezeréves Magyarország. XIII. Leó pápa és a magyar katholikus főpász-
torok ünneplő szava papjaik- és hiveikhez a magyar honfoglalás ezredik
évfordulója alkalmából. Szent István Társulat, Budapest.
GERŐ András
1987 Az ezredévi emlékmű. Medvetánc 2. (7) 3–27.
156
2004 Képzelt történelem. Fejezetek a magyar szimbolikus politika XIX–XX.

századi történetéből. PolgArt, Budapest.
GÖLLNER, Carl (coord.)
1988 Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848–1918. Böhlau Verlag,
Köln–Wien.
HAJNÓCI R. József
1897 Emlékkkönyv az évezredünk örömére Szepes-vármegye területén
tartott közünnepekről. Szepes vármegye, Lőcse.
HASLINGER, Peter
1996 Hundert Jahre Nachbarschaft. Die Beziehungen zwischen Österreich
und Ungarn 1895–1994. Peter Lang Europäischer Verlag der Wis-
senschaften, Frankfurt am Main, 15–33.
HITCHINS, Keith
1980 Die Rumänen. In: WANDRUSZKA, Adam – URBANITSCH, Peter (red.):
Die Habsburgermonarchie 1848–1918. III. Verlag der Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, Wien, 585–625.
HROCH, Miroslav
1985 Social Preconditions of National Revival in Europe. A Comparati-
ve Analyses of the Social Composition of Patriotic Groups among the
Smaller European Nations. Cambridge University Press, Cambridge,
22–24.
KEMÉNY G. Gábor (coord.)
korában. II. 1892–1900. Tankönyvkiadó, Budapest.
KERESKÉNYI Miklós
2000 Békés vármegye millenniuma. A millenniumi ünnep mint hatalo-
migazoló ünnep. Bárka 4. (8) 77–89.
KOMORA, Pavol
1996 Milenárne oslavy v Uhorsku roku 1896 a ich vnímanie v slovens-
kom prostredí. Historický Časopis 1. (44) 3–16.
KŐVÁRY László
1897 A millennium lefolyásának története és a millenáris emlékalkotá-
sok. Athenaeum, Budapest.
MAYER Mária
1977 Kárpátukrán (ruszin) politikai és társadalmi törekvések 1860–1910.
Akadémiai Kiadó, Budapest.
MÁRFI Attila
1996 Pécs a millennium évében. Comitatus 7–8. (6) 127–133.
157
MOLNÁR Jánosné
1996 Millenniumi ünnepségek Veszprémben (1896). Veszprémi Szemle
1–2. (4) 8–34.
NÁNÁSI Mihály
1996 Adatok az 1896-os millenniumi ünnepségek Jász-Nagykun-Szolnok
megyei történetéhez. Zounuk 11. 9–63.
ORBÁN Róbert
1996 Millenniumi faültetések Vas megyében. Vasi honismereti és helytör-
téneti közlemények 2. 68–75.
PREPUK Anikó
2000 A zsidóság a millenniumon. Századvég 17. (5) 89–117.
PUTTKAMER, Joachim von
2003 Schulalltag und nationale Integration in Ungarn. Slowaken, Rumä-
nen und Siebenbürger Sachsen in der Auseinandersetzung mit der
ungarischen Staatsidee 1867–1914. Oldenbourg Verlag, München,
401–412.
SINKÓ Katalin
1987 A millenniumi emlékmű mint kultuszhely. Medvetánc 2. (7) 29–50.
1989 Árpád kontra Szent István. Janus 1. 42–52.
2000 Ezredévi ünnepeink és a történeti ikonográfia. Művészettörténeti
Értesítő 1–2. (49) 1–19.
SÖPTEI Imre
1996 A „Magyarhon ezredéves fennállásának megünneplése” Kőszegen.
Vasi honismereti és helytörténeti közlemények 2. 57–67.
SCHÖDL, Günter (coord.)
1995 Deutsche Geschichte im Osten Europas. Land an der Donau. Siedler
Verlag, Berlin.
SZARKA László
1995 Szlovák nemzeti fejlődés – magyar nemzeti politika. Kalligram, Po-
zsony.
WEBER, Petru
1997 Millennium and Nationalities in Dualist Hungary. Transylvanian Re-
view 4. (6) 97–105.
ZICHY Hermán – DERESTYE Gy. M. (coord.)
1896 Magyar zsidók a millenniumon. Művelődéstörténeti tanulmány. Milj-
ković Dragutin, Budapest.
158
Cum să fie autonomia rusinilor? Cauza voievodatului subcarpatic
Csilla FEDINEC
Cum să fie autonomia rusinilor?

Cauza voievodatului subcarpatic
Prima lege privind autonomia

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, situaţia naţiona-
lităţilor din Ungaria a fost destul de tensionată. În urma intrării în răz-
boi, situaţia a fost agravată de faptul că guvernul lui István Tisza a pus
imediat în aplicare Legea LXIII din anul 1912 cu privire la exerciţiul ex-
cepţional al puterii. Printre altele, a fost limitată activitatea partidelor, a
asociaţiilor şi a presei naţionalităţilor. Teritoriile considerate periclitate
în mod special, din Ungaria de Nord, Transilvania şi Voivodina, au fost
declarate zone militare, cu reguli stricte. Pe teritoriul Subcarpatiei de mai
târziu au năvălit de mai multe ori trupe ţariste, care au fost respinse cu
succes, însă curţile marţiale au pronunţat numeroase condamnări gra-
ve împotriva localnicilor rusini, acuzându-i de colaborare cu inamicul
(Tilkovszky 1998: 25).
În ianuarie 1918, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat prin-
cipiul autodeterminării naţionale, ca un posibil instrument al încheierii
războiului mondial. Acesta a avut ca efect convocarea de către politicie-
nii minoritari, care au emigrat din Monarhia Austro-Ungară, a unui con-
gres al naţionalităţilor în aprilie 1918, la Roma. Cu ocazia acestui con-
gres, naţionalităţile monarhiei au declarat că nu vor să rămână în cadrul
imperiului, revendicându-şi o existenţă independentă sub formă statală.
Rând pe rând au fost constituite consiliile naţionale din elita lor politică
şi intelectuală emigrată, la sfârşitul războiului acestea fiind recunoscute
de către puterile învingătoare ca parteneri de tratative.
159
În Ungaria, în urma revoluţiei din toamna anului 1918, a venit la pu-

tere guvernul lui Mihály Károlyi. În cadrul acestuia, Ministerul Naţiona-
lităţilor condus de Oszkár Jászi a reuşit să facă un singur pas concret în
privinţa autonomiei regiunii Ruska Kraina, prin elaborarea Legii popu-
lare nr. X, adoptată la 21 decembrie şi publicată la 25 decembrie 1918.
Articolul 1 al legii a declarat că „naţiunea rusină (ruteană) din Ungaria
are dreptul la autodeterminarea totală, atât în privinţa legislaţiei cât şi a
guvernării, în domeniile administraţiei interne, justiţiei, culturii, practi-
cii religioase şi folosirii limbii”. Articolul 9 stipulează la rândul său că „se
asigură autonomia administraţiei locale şi autonomia culturală pentru
populaţia de altă limbă decât rusina” (Magyar Törvénytár 1919: 214–215,
mai recent vezi: Balogh 2002; Fedinec 2004). În legătură cu celelalte te-
ritorii din cadrul Monarhiei, Jászi a avansat şi o altă idee, încă de la în-
ceputul anului 1918: „Dacă Ucraina independentă va deveni într-adevăr
de sine stătătoare, teritoriile închise locuite de ruteni în Galiţia de Est ar
putea fi cedate acesteia […] Dacă însă o astfel de soluţie […] nu s-ar dovedi
realizabilă, nimic nu ar împiedica acordarea unei autonomii separate te-
ritoriilor locuite de ruteni, de exemplu sub forma în care statele asociate
sunt legate de Ungaria în momentul actual.” (Jászi 1918:40)
În ianuarie 1919 a început ocuparea teritoriului viitoarei formaţiuni
Subcarpatice de către armatele Cehoslovaciei şi României. În martie a
fost declarată în Ungaria Republica Sfaturilor, aceasta însă nu a avut ni-
cio consecinţă practică asupra zonei, dat fiind că în luna aprilie ocupaţia
militară s-a încheiat. Constituţia Republicii Sfaturilor adoptată la 23 iu-
nie a mai precizat că „toate naţiunile care trăiesc pe teritoriul Republicii
Socialiste Federative a Sfaturilor Ungaria au dreptul la utilizarea limbii,
la cultivarea şi dezvoltarea culturii naţionale” (art. 84) şi că „districtele
compacte ale Ungariei cu majoritate rusină” „sunt recunoscute ca dis-
tricte naţionale rusine” (art. 87) (Constituţia Republicii Socialiste Fede-
rative a Sfaturilor Ungaria. In: A Magyarországi Szocialista Szövetséges
Tanácsköztársaság V. 1919:21)
La 10 septembrie 1919, Cehoslovacia a semnat la Saint-Germain
tratatul privind reglementarea drepturilor minorităţilor. Prin articolele
10–13 din capitolul II al acestui tratat, Republica Cehoslovacă s-a angajat
să organizeze teritoriul intrat sub suzeranitatea sa cu denumirea Pod-
karpatská Rus, ca o unitate autonomă care dispune de autodeterminare,
să înfiinţeze un consiliu autonom, care trebuie înzestrat cu putere legis-
lativă în privinţa utilizării limbii, a educaţiei şi a cultelor, precum şi în
160
chestiunile legate de administraţia locală (vezi tratatul referitor la inde-

pendenţa Cehoslovaciei şi protecţia minorităţilor în: Halmosy 1983: 89–
93). Realizarea autonomiei a fost însă amânată până în toamna anului
1938. În octombrie a luat fiinţă guvernul autonom din Podkarpatská Rus,
în noiembrie parlamentul de la Praga a adoptat Legea autonomiei, iar la
15 martie 1939 guvernul din Podkarpatská Rus a declarat teritoriul auto-
nom stat de sine stătător. În paralel cu aceste evenimente şi cu realizarea
aspiraţiilor revizioniste maghiare, ideea autonomiei rusine în Subcarpa-
tia a revenit pe primul plan în cercurile oficiale ungare.
A doua lege privind autonomia

În perioada punerii în aplicare a Tratatului de la München, în paralel
cu acordarea autonomiei slovacilor, la 11 octombrie, în Subcarpatia a luat
fiinţă guvernul autonom. Tratativele maghiaro-cehoslovace – organizate
la Komárom (Komárno) pe baza propunerii incluse în clauza Tratatului
de la München de la 29 septembrie 1938 – au început în data de 9 oc-
tombrie, cu câteva zile înaintea numirii lui Andrii Bródy prim-ministru
al Podkarpatská Rus (11 octombrie), şi au luat sfârşit în zilele următoare
numirii acestuia, astfel încât reprezentantul Subcarpatiei a fost schim-
bat aproape în fiecare zi. La tratative a luat parte la început Iván Pár-
kányi, ministrul însărcinat cu problemele legate de Podkarpatská Rus al
guvernului Syrový, apoi redactorul de ziar Ivan Jidovski, iar în final, deja
ca reprezentant al guvernului autonom din Podkarpatská Rus, Edmund
Bacinski. În aceste zile au început şi acţiunile organizaţiei paramilitare
maghiare, ale „Gărzii în zdrenţe”, care fusese reînfiinţată. Despre Sub-
carpatia nici nu s-a discutat cu adevărat, deoarece Ungaria a considerat
ca partener de tratative doar Slovacia, iar în legătură cu Subcarpatia a
solicitat organizarea unui referendum (Вегеш 2004: 132–133).
Andrii Bródy a ajuns în postul de prim-ministru ca preşedinte al Fe-
deraţiei Autonome a Agricultorilor. Acesta a fost partidul care, deja din
timpul mandatului preşedintelui său anterior, Ivan Kurtiak, a primit în
mod regulat sprijin material din partea guvernului maghiar, în schimbul
loialităţii politice faţă de Ungaria, şi a menţinerii constante la ordinea
zilei a revendicărilor autonomiste (Angyal 2000: 133–178). Un raport se-
cret adresat prim-ministrului maghiar Gyula Gömbös, datat în 24 no-
161
iembrie 1934, a apreciat situaţia astfel: „Odată cu decesul deputatului

rutean Ivan Kurtiak de la Hust [2 ianuarie 1933] ideea aderării la Ungaria
a pierdut din forţă în rândurile poporului rutean.” În „ţara ruteană” acti-
vează următoarele trei mişcări: 1. „mişcarea pravoslavă a ruşilor mari”.
Aceasta este dirijată de „preoţii ortodocşi pravoslavi” şi „emigranţii din
Rusia Mare”. Ei concentrează tinerimea într-o instituţie asemănătoare
cu cea a „levenţilor”, printre conducători fiind mulţi foşti ofiţeri din ar-
mata ţaristă. Aspiraţia lor principală este unirea cu Rusia. 2. „Mişcarea
ucraineană (a ruşilor mici)”, propagată mai ales în rândul intelectualilor
şi al tineretului din învăţământ. Obiectivul ei este unirea tuturor „ruşi-
lor mici” în interiorul unui stat ucrainean de sine stătător. 3. „Mişcarea
comunistă”, răspândită cu precădere în rândurile poporului sărac. „[…]
în eventualitatea unui referendum amânat pe mai târziu, populaţia lo-
ială Ungariei poate deveni minoritară”.1 Bródy a vorbit despre revizie tot
timpul în mod deschis; într-o declaraţie făcută în aprilie 1933 a precizat:
„Noi, rusinii, […] dorim revizia frontierelor în orice circumstanţă, deoa-
rece nu vom renunţa niciodată la valea Tisei şi la Sighetu Marmaţiei.”
Nu avem niciun motiv să-i atacăm pe maghiari sau să atacăm cultura
maghiară, pentru că „în Podkarpatská Rus ei se luptă, ca şi noi înşine,
pentru aplicarea drepturilor noastre autonome.”2 În calitatea sa de prim-
ministru şi-a susţinut poziţia cu consecvenţă, fiind de părere, conform
aşteptărilor maghiarilor, că soarta teritoriului trebuie decisă prin refe-
rendum. La 21 octombrie, Primul Consiliu Naţional Central Ucrainean a
protestat sub forma unui manifest împotriva concepţiei lui Bródy despre
aducerea Subcarpatiei, prin referendum, sub tutela Ungariei. La pregăti-
rea manifestului a luat parte şi Avgustin Voloşin, care nu l-a semnat. Mai
târziu a explicat că a procedat astfel pentru că, în calitate de membru al
cabinetului Bródy, ar fi fost lipsit de etică dacă ar fi semnat manifestului
(Йосипенко 1994: 140–147). La 26 octombrie Bródy a fost arestat pe motiv
de trădare de ţară, guvernul cehoslovac obligându-l şi pe ministrul Ste-
pan Fenczik să demisioneze împreună cu el.
Numirea lui Bródy în funcţia de prim-ministru nu a fost o surpriză,
deoarece partidul său şi-a adjudecat poziţii puternice la toate alegeri-
le parlamentare dintre cele două războaie mondiale (Токар 2006: 327–
1 Magyar Országos Levéltár (Arhivele Naţionale Ungare. În continuare: MOL), K 28, do-
sar nr. 156, lot nr. 322.
2 Kárpáti Magyar Hírlap, 19 mai 1933.
162
330).3 Cauza căderii sale nu a fost în primul rând descoperirea, în final, a

legăturilor sale cu Ungaria – în calitate de preşedinte de partid, era ţinut
sub observaţie continuă –, ci solicitarea în mod deschis a referendumu-
lui, care făcea parte din programul său de guvernământ: conform unei
hotărâri adoptate la a treia – şi ultima – şedinţă a guvernului său, teri-
toriul regiunii este „unitar” şi „indivizibil”, apartenenţa lui trebuie însă
decisă „pe calea referendumului”. Acest referendum a fost imposibil de
acceptat atât pentru Praga, cât şi pentru reprezentanţii orientării ucrai-
nene, sub forma iniţiativei unui preşedinte de partid şi prim-ministru în
mod clar favorabil Ungariei, care s-a bucurat de mult timp de un spri-
jin larg din partea populaţiei locale. Reprezentanţii orientării ucrainene,
prin intermediul lui Julian Revai, au atras atenţia ministrului de externe
cehoslovac František Chvalkovský asupra legăturilor lui Bródy cu Unga-
ria, pentru că au considerat că era implicat şi în incidentele de frontieră,
învinuindu-l că nu a intervenit pentru a le opri (Вегеш 2004:214–218).
Sursele maghiare confirmă şi ele faptul că iniţiativa lui Bródy pri-
vind referendumul s-a încadrat în propaganda Ungariei, care s-a inten-
sificat după München. Printre altele, a luat fiinţă Asociaţia Rusinilor din
Ungaria (Ruszinszkóiak Magyarországi Egyesülete), căreia i s-a aprobat
colectarea de donaţii prin vânzarea unor cărţi poştale comemorative cu
inscripţia Dreptate poporului lui Rákóczi.4 Federaţia Asociaţiilor din Unga-
ria de Nord (Felvidéki Egyesületek Szövetsége) a înaintat la rândul său, la
15 noiembrie 1938, un memoriu adresat ambasadelor de la Budapesta ale
Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Italiei, SUA şi Poloniei, „marilor puteri
ale lumii, pentru a ordona organizarea unui referendum în Slovacia şi
în Subcarpatia”.5 Biserica Greco-Catolică a fost şi ea implicată. Parohia
greco-catolică de la Tokaj, de exemplu, a „revendicat” printr-o hotărâre
din 16 octombrie 1938 asigurarea dreptului la autonomie „pentru fra-
ţii ruteni întru credinţă”. „Suntem convinşi că rutenii doresc aderarea la
3 Federaţia Autonomă a Agricultorilor a obţinut la alegerile parlamentare din 1924 lo-

cul 4 în Subcarpatia, cu 8,4% din sufragii (1. Partidul Comunist 39,4%, 2. Partidul Băş-
tinaşilor Maghiari 11%, 3. Partidul Social-Democrat 9,4%). La fel şi în 1925, cu 11,6%
(1. Partidul Comunist 31,2%, 2. Partidul Agrar 14,2%, 3. Coaliţia Partidelor Maghiare
11,8%). În 1929, făcând parte din aşa-numitul Bloc Rusesc, a ocupat locul 2 (1. coa-
liţia dintre Partidul Agrar şi Partidul Democrat Evreiesc 29,1%), iar în 1935 a ocupat
împreună cu Partidul Popular Slovac locul 3, cu peste 18% din voturi (1. Partidul Co-
munist 24,4%, 2. Partidul Agrar 19%).
4 MOL, K 28, dosar nr. 50, lot nr. 105, 1938 – L – 17203.
5 MOL, K 28, dosar nr. 31, lot nr. 76., 1939 – L – 17355.
163
Ungaria.”6 Presa a abordat şi ea chestiunea referendumului, printre altele

şi în legătură cu numele lui Bródy.7
În urma eşecului tratativelor de la Komárom, în data de 2 noiembrie
1938 Germania şi Italia au decis modificarea graniţei de stat dintre Ceho-
Slovacia şi Ungaria pe considerente etnice. Acesta a fost primul Dictat de
la Viena, care a avut drept consecinţă retrocedarea către Ungaria a unui
teritoriu de 11 927 km2 cu o populaţie de 1.060.000 de locuitori (din care
o suprafaţă de 1 523 km² şi peste 170 de mii de locuitori aparţineau Sub-
carpatiei). În urma primului Dictat de la Viena, armata ungară a intrat în
data de 9 noiembrie în Beregszász [Berehove – n. trad.], iar în 10 noiembrie
în Munkács [Mukaceve – Muncaci] şi Ungvár [Ujhorod].8 Agenţia de ştiri
MTI a descris linia graniţei astfel: „Trupele armatei regale maghiare au
ajuns la linia de demarcaţie stabilită de instanţele militare […] înconjoară
de aproape oraşul Ungvár înspre nord, după care se întoarce spre sud,
în direcţia Ung-Hosszúmező [Dovhe Pole] sud, aici înconjoară cu o mică
curbă satul Korláthelmec [Holmeţ], o ia din nou spre sud, prin Csomonya
[Ciomonin] vest şi Barkaszó [Barkasove] est, apoi se întoarce spre nord
la Izsnyéte [Jneatino] vest şi intersectează a doua oară linia ferată Csap
[Ciop]–Munkács. De aici, trece paralel cu calea ferată, la 2 km la nord de
aceasta, de-a lungul şoselei, înconjoară imediat la nord oraşul Munkács,
o ia spre sud şi formează un arc mic trecând prin Fornos [Fornoş] est. Li-
nia de demarcaţie continuă întorcându-se spre sud-est la Romocsaháza
[Romoceviţa] sud, şi după ce atinge Felső-Remete [Verkni Remeti] est, la
est de Salánk [Şalanki] ajunge la Feketepatak [Ciornii Potik] sud, de aici,
prin Verbőcz [Verboveţ] vest, Csoma [Cioma] nord-vest, Fekete-Ardó [Cio-
motisiv] nord-est şi în sfârşit Hömlöc [Holmoveţ] face legătura cu graniţa
de la Trianon.”9 Numele pieţii principale a oraşului Ungvár a fost schim-
bat încă din 10 noiembrie din Piaţa Masaryk în Piaţa Horthy.10 Ziarul Kár-
páti Magyar Hírlap din Ungvár a relatat că în Ungvár există cafenele şi
restaurante unde soldaţii şi ofiţerii maghiari nu sunt serviţi.11
6 MOL, K 28, dosar nr. 18, lot nr. 51.

7 Bródy reclamă referendumul. Budapesti Hírlap, 2 octombrie 1938.
8 MOL, K 428, 732. Litografiate MTI, Ungaria de Nord 1938.
9 Ibidem
10 Ibidem
11 Kárpáti Magyar Hírlap, 13 noiembrie 1938.
164
Avgustin Voloşin a devenit noul prim-ministru, succesorul lui Bródy

(Токар 2006: 327–330).12 Acesta, contrar ideii rusinismului politic, sus-
ţinea apartenenţa băştinaşilor slavi din Subcarpatia la grupul etnic al
ucrainenilor. Voloşin a fost prezent personal, laolaltă cu J. Tiso, în data de
2 noiembrie în castelul Belvedere din Viena, unde s-a comunicat decizia
arbitrară a puterilor Axei. Guvernul Voloşin şi-a mutat sediul de la Ungvár
la Huszt [Hust]. Primul Dictat de la Viena a însemnat un şoc pentru gu-
vernul carpato-ucrainean, a cărui conducere tocmai fusese preluată de
către Avgustin Voloşin; în acelaşi timp a avut un efect liniştitor în privin-
ţa faptului că prin acest dictat Germania şi Italia au garantat, iar Ungaria
a recunoscut graniţele Subcarpatiei (Кульчицький 1999). Statul carpato-
ucrainean al lui Voloşin a fost recunoscut de către Germania hitleristă
prin menţinerea unei reprezentanţe consulare. La 22 noiembrie 1938, la
Praga a fost aprobată legea constituţională privind autonomia regiunii
Podkarpatská Rus – o lege stipulată în Tratatul de pace de la Saint-Ger-
main din 10 septembrie 1919 şi în legea Constituţiei ceho-slovace din
1920, care rămăsese doar o promisiune timp de două decenii.13
În privinţa Subcarpatiei, Ungaria nu a fost satisfăcută cu revizia et-
nică, cu recuperarea teritoriilor locuite de către maghiari. În acelaşi timp
a fost evident că nu îşi poate revendica teritoriile Subcarpatiei populate
de nemaghiari pe baza considerentelor etnice. Pál Teleki – unul dintre
conducătorii delegaţiei maghiare la tratativele de la Komárom, prim-mi-
nistru din 16 februarie 1939 – a considerat după noiembrie 1938 că ma-
rile puteri nu vor fi determinate să accepte reanexarea „prin anumite
argumente istorice (convieţuirea milenară a rusinilor cu maghiarii, au-
tonomia tergiversată de Guvernul cehoslovac, toposul «naţiunii celei mai
fidele»)”, ci tocmai de argumentele „moderne” ale geografiei economice
şi politice, care vor rectifica parţialitatea proiectării graniţelor pe bază
etnică (Ablonczy 2005: 395).
12 Partidul Popular Creştin întemeiat de el în 1923, pe care l-a condus până în 1939, a
reuşit să obţină la alegerile parlamentare din 1925, în Subcarpatia, 3% din sufragii
în coaliţie cu Partidul Popular Cehoslovac, ocupând locul 9; aceeaşi coaliţie a obţinut
în 1929 locul 7 cu 3,4% din voturi, iar în 1935 din nou locul 9, cu numai 2,2% (Токар
2006: 327–330).
13 328. Ústavní zákon o autonomii Podkarpatské Rusi. – 329. Vyhláska o uplném zneni
predpisu o autonomii Podkarpatské Rusi. In: Sbírka zákonů a nařízení státu cesko-
slovenského. Ročník 1938. Částka 109. Vydána dne 16. prosince 1938.
165
MTI a transmis ştiri legate de revendicările în acest sens ale rusinilor

din Subcarpatia: la o mare adunare din 3 noiembrie, „organizaţiile poli-
tice şi religioase ale Ţării Rusineşti”, referindu-se la legăturile economice
şi istorice între „ţinutul muntos din Nord” şi „văile din Sud”, au reclamat
ca „în urma deciziei arbitrare de la Viena […] să i se ofere poporului rusin
şansa să hotărască el însuşi despre soarta apartenenţei statale, pe baza
principiului dreptului la autonomie şi pe calea unui referendum general”.
Printre semnatari se află Biserica Greco-Catolică, partidul lui Bródy şi
al lui Fenczik.14 La 11 noiembrie, în cadrul unei slujbe de recunoştinţă,
episcopul greco-catolic de la Muncaci, Alexander Stoika, „a vorbit des-
pre necesitatea soluţionării definitive a chestiunii rusineşti”.15 Legăturile
economice strânse au fost evidenţiate şi de ziarul Kárpáti Magyar Hírlap
din Ungvár în cursul lunii octombrie, făcând referire la decizia Consi-
liului Naţional Rus: teritoriul din sudul Subcarpatiei formează un întreg,
a cărui parte nordică nu poate fi separată de cea sudică, cel puţin pen-
tru că sunt legate prin contactele economice ale trecutului milenar, prin
convieţuirea frăţească a popoarelor de baştină.”16 Un alt citat: „Cel care
vrea separarea Subcarpatiei în mai multe părţi, pe baza oricărei con-
cepţii, este duşmanul ţării rusineşti. Subcarpatia – tocmai din punct de
vedere economic – este un teritoriu unic, organic, astfel încât nu poate
supravieţui decât în această formă. Cel care îi vede viitorul într-o altă
concepţie, nu cunoaşte acest pământ.”17 Populaţia „îşi trăieşte zilele în
cea mai mare nesiguranţă, circuitul economic s-a oprit, circulaţia măr-
furilor s-a blocat, nimeni nu ştie ce aduce ziua de mâine, care vor fi gra-
niţele Subcarpatiei”.18
În paralel cu propaganda deschisă, guvernul maghiar şi cel polonez
au încercat prin acţiuni diversioniste succesive să faciliteze crearea gra-
niţei comune. Potrivit cercetărilor întreprinse de către Mária Ormos, la
29 septembrie prim-ministrul maghiar Béla Imrédy şi-a dat acordul de
principiu privind intervenţia unităţilor paramilitare, iar la 2 octombrie
l-a însărcinat pe Miklós Kozma, viitorul comisar guvernamental al Sub-
carpatiei, cu „conducerea politică” a misiunii. Comanda militară a apar-
ţinut Marelui Stat Major. La 5 octombrie, hotărârea guvernului a fost emi-
14 MOL, K 428, 732. Litografiate MTI, Ungaria de Nord 1938.

15 Ibidem
16 Kárpáti Magyar Hírlap, 25 octombrie 1938.
166
să, însă în data de 9 octombrie Imrédy nu-şi dăduse încă acordul pentru
începerea acţiunii (Ormos 2000: 559–562). Ziarul Kárpáti Magyar Hírlap
din Ungvár a formulat astfel în legătură cu „acţiunile teroriste”, care au
creat o „stare generală insuportabilă”: Consiliul Naţional Rus a decis că,
„având în vedere situaţia intolerabilă, va face apel la trupele maghiare să
ocupe Hustul şi va cere armatei maghiare protecţie împotriva acţiunilor
teroriste.”19 Ziarul a relatat de multe ori despre acţiuni săvârşite de către
„necunoscuţi”, de exemplu despre „aruncarea în aer a podului de cale
ferată de la Kőrösmező [Iasinia]”.20
Dariusz Da˛browski a constatat pe baza unor materiale din arhiva Mi-
nisterului de Externe al Poloniei şi a consulatului polonez de la Ungvár
că Stepan Fenczik, ministru în guvernul Bródy, a fost una dintre figurile-
cheie ale planurilor Ungariei şi Poloniei cu privire la Subcarpatia. Intere-
sele Poloniei privind crearea graniţei comune maghiaro-polone au fost
motivate şi de faptul că, având în vedere populaţia rusină numeroasă din
Galiţia, a considerat primejdioasă vecinătatea unui teritoriu rusin auto-
nom, de aceea a şi sprijinit Ungaria în destabilizarea situaţiei din Subcar-
patia şi în provocarea intervenţiei militare directe a Ungariei. Consulatul
polonez de la Ungvár l-a înrolat ca agent pe Fenczik (sub numele conspi-
rativ „Doktor Ruszin”), care a primit bani de la polonezi pentru publica-
rea organelor de presă proprii, pentru finanţarea partidului său, Partidul
Naţional Autonomist Rus, respectiv pentru campania electorală – aşa
cum Ungaria l-a finanţat pe Bródy (sub numele conspirativ „Bertalan”) şi
Federaţia Agricultorilor Autonomi. Colaborarea celor doi politicieni a fost
însă îngreunată de antipatia personală reciprocă, de aceea consulul Po-
loniei la Ungvár, Mieczysław Chałupczyński, l-a anunţat la 13 iulie 1938
pe Fenczik că atât el, cât şi partidul său vor fi preluaţi de Budapesta.
Concomitent cu „Garda în zdrenţe” a lui Kozma, polonezii au orga-
nizat şi ei acţiuni diversioniste în Subcarpatia, sub îndrumarea unui ofi-
ţer de carieră, Feliks Ankerstein, la sfârşitul lui octombrie şi în luna no-
iembrie 1938, sub denumirea Acţiunea Ranga. Informaţia internă a fost
asigurată de către consulatul polon de la Ungvár, printre altele pe baza
informaţiilor primite de la Gyula Marina (Da˛browski 2007).
19 Kárpáti Magyar Hírlap, 22 noiembrie 1938.

20 Kárpáti Magyar Hírlap, 14 decembrie 1938.
167
Cu toate că intervenţiile „Gărzii în zdrenţe” au fost în mod oficial opri-

te de către guvernul maghiar, incidentele de la frontieră au continuat. Ac-
ţiunea cu ecoul cel mai intens în presă (denumită „bătălia de la Bobotea-
ză”) a avut loc la 6 ianuarie 1939 – în dimineaţa zilei în care s-au întâlnit
Beck şi Ribbentrop –, la periferia Muncaciului, la Oroszvég [Rosvigovo].21
În data de 10 martie 1939, guvernul maghiar a adoptat o hotărâre în
vederea recuceririi Subcarpatiei în cadrul unei acţiuni militare, chiar şi
fără acordul germanilor. Până la urmă Berlinul şi-a dat consimţământul.
În paralel cu ocuparea teritoriilor Cehiei şi Moraviei de către Wermacht
şi cu înfiinţarea Republicii Slovace, armata ungară a ocupat Subcarpa-
tia.22
A treia încercare, nereuşită

La 15 martie 1939, ora 15.20, şi-a început activitatea la Hust primul
şi ultimul „soim” (adunare naţională). Prima lege aprobată a declarat
printre altele: teritoriul este stat independent, sub denumirea oficială de
Ucraina Carpatică (Kárpáti Ukrajna), forma de stat este republica, limba
oficială fiind ucraineana. La ora 17, la Budapesta a început o conferinţă
prezidată de către prim-ministrul Pál Teleki, despre pregătirea autono-
miei Subcarpatiei.
Aşadar prim-ministrul Pál Teleki convocase deja prima consfătuire
despre posibilitatea autonomiei rusine din Subcarpatia înaintea încheie-
rii acţiunii militare. Disputa acestei probleme se întinde de la reuniunea
din oficiul prim-ministrului, în 18 martie 1939, până la 5 august 1940,
când Teleki a retras proiectul de lege înaintat parlamentului, referitor
la „Voievodatul Subcarpatic şi autonomia sa”. Disputa s-a desfăşurat pe
două niveluri: în viaţa publică, respectiv la întrunirile de la oficiul prim-
ministrului.
Prin opinie publică înţeleg punctele de vedere publicate (vezi scrierile
lui Mihály Ferdinandy, Irén Kontratovics, István Milotay, Oreszt Szabó,
József Bölöny, József Illés, István Szántay-Szemán, Zsigmond Morvay, Jenő
21 MOL, K 428., lot nr. 732.
22 În textul legilor maghiare relative la această chestiune: Ungaria de Nord şi Transil-
vania sunt teritorii „reanexate”, Ungaria de Sud teritoriu „recucerit”, iar Subcarpatia
teritoriu „revenit”.
168
Ortutay, Imre Egan, Arthur Balogh, József Kaminszky adunate în: Fedinec
2004: 481–483; 485–516; 521–525; 555–559; 563–568; 596–611). Presa
a publicat pe larg – mai ales din anul 1939 – articole care sunt perfect
contradictorii cu aprecierea de până atunci, pe baza destinului comun,
a rusinilor, consideraţi de rang egal şi demni de a deveni autonomi. O
chestiune esenţială a politicii maghiare din perioada existenţei regiunii
Podkarpatská Rus a fost atitudinea faţă de autonomie. Politicienii ma-
ghiari din Subcarpatia, care proclamaseră sentimente frăţeşti, precum
şi de solidaritate, au continuat – cu sprijinul ascuns al forţelor politice
din Ungaria – politica de reprezentare a ideii naţionale rusine şi a cau-
zei autonomiei promise rusinilor, autonomie valabilă şi pentru maghia-
rii din Subcarpatia, chiar şi considerând maghiarimea ca o populaţie a
Subcarpatiei şi nu a Ungariei de Nord. O reacţie specială faţă de această
perioadă şi aceste evenimente a fost felul în care a fost tratată chestiunea
autonomiei după 1938–1939.
Principiul călăuzitor al scrierilor citate mai sus este că pentru un
popor care a trăit în condiţii de „mizerie şi incultură” – care, după une-
le definiţii extremiste, „nu poate fi considerat altceva decât maghiar de
limbă rusină şi de confesiune greco-catolică” sau o „combinaţie hunga-
roidă–catolică–slavă” –, este suficient să se realizeze cele cuprinse în Le-
gea naţionalităţilor din 1868 sau, „dacă vrem să-i vedem cu orice preţ
autonomi”, va trebui reluată Legea populară X/1918, care a dispus înfi-
inţarea teritoriul autonom Ruska Kraina. Majoritatea a avut în vedere o
autonomie culturală, ideea esenţială fiind să nu se destrame „integrita-
tea milenară a coroanei maghiare”. În privinţa graniţelor a reapărut de
asemenea concepţia de a păstra, pe cât posibil, sistemul comitatelor. În
formularea deputatului parlamentar József Illés, „tranşeele construite ale
autonomiei nu trebuie să fie direcţionate spre maghiari […] ci mai degra-
bă spre încercările separatiste ale fraternităţii pe care interesele străine
insistă atât de mult”.
La conferinţa „confidenţială” convocată în 18 martie 1939 în vederea
„pregătirii autonomiei Subcarpatiei”23 s-a vorbit în primul rând despre ne-
cesitatea ideii de „autonomie culturală”, dar pe baza „principiului teritori-
al”. În acest sens, un rol important ar avea Biserica Greco-Catolică. Dintre
personalităţile politice locale ar trebui avut în vedere Andrii Bródy. Fostul
23 Magyar Tudományos Akadémia Kézirattár (Arhiva de Manuscrise a Academiei de

Ştiinţe a Ungariei. În continuare: MTAKT). Egyed-iratok. Ms 10-734/25.
169
prim-ministru Béla Imrédy a afirmat că în septembrie 1938 a avut o discuţie

cu Bródy, care „m-a întrebat dacă am fi dispuşi să acordăm o anumită auto-
nomie în eventualitatea aderării Subcarpatiei. Atunci i-am răspuns pozitiv,
dar nici în acel moment nu am precizat problema, ci ne-am străduit să o
ţinem mai degrabă în obscuritate, dar vă spun, promisiunea de a le acorda
autonomia a fost enunţată în mod clar. Trebuie însă să adaug că aceasta s-a
întâmplat, bineînţeles, cu condiţia că va fi o aderare voluntară, deci o ase-
menea aderare prin ocupaţie schimbă situaţia în mod esenţial, din punct de
vedere moral ne şi descarcă, de fapt, de promisiunile făcute anterior.” Până la
urmă Bródy – care era nemulţumit de evoluţia situaţiei şi care a reprezentat
cauza rusinilor cu statornicie, având în vedere o autonomie asemănătoare
cu cea a croaţilor – nu a primit niciun post şi a fost nevoit să se mulţumeas-
că cu calitatea de deputat parlamentar, ceea ce, însă, nu i-a conferit nicio
putere în privinţa Subcarpatiei şi nici posibilitatea de a interveni. Zsigmond
Perényi, care urma să fie numit mai târziu primul comisar guvernamental al
Subcarpatiei, declarase deja la această conferinţă că „este adevărat că i-am
încurajat cu privire la autonomie şi am făcut chiar şi proiecte, acestea însă
au fost făcute împotriva cehilor”. Cuvintele lui Teleki la consfătuirea la nivel
de prim-ministru din 25 aprilie 1940, la care s-a discutat proiectul actual:24
„Cu ajutorul nostru au fost create şi, în parte, aici au şi fost redactate – fiind
azi între noi, putem să vorbim şi despre aceasta – acele propuneri şi reven-
dicări de autonomie pe care poporul Subcarpatiei, al regiunii Rusinsko le-a
prezentat Cehoslovaciei.” Tocmai de aceea, prim-ministrul Pál Teleki a con-
siderat o chestiune de etică să se acorde rusinilor, în urma anexării întregii
Subcarpatii la Ungaria, autonomia atât de des promisă, care le-ar fi asigurat
autonomie teritorială, lingvistică şi culturală. El a conceput Subcarpatia ca
un teren experimental al politicii naţionalităţilor în cadrul realizării ideii de
stat în spiritul Sfântului Ştefan, deoarece i-a considerat pe rusini naţionali-
tatea cea mai loială faţă de statul maghiar. Teleki însă a cunoscut şi el din
experienţa proprie tendinţa contrarie, la care a făcut referire în legătură cu
unul dintre proiecte: „Problema acestuia este că se vede prea clar că se fe-
reşte de autonomie.”25 Prim-ministrul însuşi nu a fost de acord cu o auto-
24 MTAKT. Egyed-iratok. Ms 10-734/20.

25 MTAKT. Egyed-iratok. Ms 10-734/17. Conform hotărârii Consiliului de miniştri din 4
aprilie 1939, „în chestiuni legate de teritoriul subcarpatic, ministerele de specialitate
trebuie să se adreseze departamentului II al O[ficiului] P[rimului] M[inistru], ai cărui
funcţionari se ocupă de pregătirea şi punerea în practică a autonomiei din Rusinsko,
iar departamentul dispune de informaţiile personale şi materiale corespunzătoare
170
nomie de tip croat26 şi a considerat ca principiu primordial compatibilitatea

cu Constituţia Ungariei. În final, textul proiectului de lege, modificat de mai
multe ori, a fost supus parlamentului Ungariei în iulie 1940, însă la scurt
timp după aceasta premierul – în primul rând la presiunea argumentelor de
politică de securitate ale cercurilor militare – a fost nevoit să-l retragă, şi ast-
fel chestiunea a fost clasată în mod definitiv. Concepţia lui Teleki cu privire la
voievodatul rusin a eşuat.
Din punct de vedere administrativ, Ungaria a integrat toate zonele reane-
xate în urma primului şi a celui de-al doilea Dictat de la Viena (1938, respectiv
1940) la comitatele de care au aparţinut înainte de 1920, cu excepţia teritoriu-
lui recucerit în martie 1939. Ca rezultat al reorganizării teritorial-administra-
tive din 1938, plasa Ungvár (şi plasa Nagykapos [Vel’ké Kapušany, Slovacia])
a fost anexată comitatului Ung cu reşedinţa Ungvár, iar plasele Beregszász,
Munkács, Tiszaújlak [Vilok] (şi Vásárosnamény), la comitatele unificate Bereg
şi Ugocsa cu reşedinţa în Beregszász.27 Cu ocazia reorganizării din 1939, comi-
tatele Bereg şi Ugocsa au fost separate. Comitatul Bereg, cu reşedinţa în Bereg-
szász, a inclus plasele Beregszász, Munkács (şi Vásárosnamény), iar comitatul
Ugocsa, cu reşedinţa în Nagyszőlős [Vinohradiv], a cuprins plasa Nagyszőlős
(şi plasa Halmi [Halmeu]). Comitatul Máramaros [Maramureş], cu reşedinţa
în Máramarossziget [Sighetu Marmaţiei], a fost constituit din plasa Técső [Tia-
civ], (împreună cu plasele Aknasugatag [Ocna-Şugatag], Dragomérfalva [Dra-
gomireşti], Felsővisó [Vişeu de Sus] şi Máramarossziget).28
cu privire la situaţia în teritoriul în cauză.” MOL, K 28., dosar nr. 45, lot nr. 100. Din
scrisoarea privată confidenţială a lui Kálmán Kósa, şef de serviciu al ministrului în
Ministerul Cultelor şi Educaţiei, către secretarul de stat Tibor Pataky, conducătorul
departamentului (16. septembrie 1939): „Simt cumva că politica noastră oficială cu
privire la naţionalităţi şi aplicarea acesteia în practică nu sunt armonizate între ele.
Autorităţile de nivel inferior iau câteodată unele măsuri care sunt total contradictorii
cu principiile enunţate la nivel superior. […] În totalitatea părţilor reanexate, inclusiv
în Subcarpatia, mă lovesc tot timpul de greutăţi – tocmai în ceea ce priveşte naţiona-
lităţile –, pe care nu le pot şi nu le putem învinge nici cu cea mai bună voinţă. Toată
lumea îşi revendică dreptul de amestec în aceste chestiuni şi toţi oamenii noştri care
ar trebui să ia măsuri sunt săpaţi în mod permanent.” MOL, K 28., dosar nr. 138, lot
nr. 272.
26 Croaţia a fost un regat „în relaţie contractuală” cu ţara, în timp ce Subcarpatia „a fost
întotdeauna parte integrantă” a acesteia.
27 Magyar Törvénykezés, 1938. 36. 572., Budapesti Közlöny, 1938. 284. 2–4.
28 Ordinul Primului-Ministru nr. 7.800/1940. Budapesti Közlöny, 1940. 250. 1–4. Intrat
în vigoare în 26 noiembrie 1940; Ordinul Ministrului de Interne nr. 912/1940. Buda-
pesti Közlöny, 1940. 264. 7. Organizarea în plase a fost reglementată de ordinul M.I.
nr. 23.300/1940. Ibidem 7–16.
171
Teritoriile populate de rusini au fost unificate într-un district admi-

nistrativ separat de sistemul comitatelor, Guvernoratul Subcarpatiei, cu
reşedinţa în Ungvár, al cărui statut legal a fost reglementat prin Ordinul
prim-ministrului cu nr. 6200, intrat în vigoare în data 7 iulie 1939. Gu-
vernoratul a fost împărţit în trei agenţii: Ung, cu sediul în Ungvár (plasele
Ungvidék [Regiunea Ungului], Perecseny [Perecin], Nagyberezna [Veliki
Berezni], Szobránc [Sobrance – Slovacia]), Bereg, cu sediul în Munkács
(plasele Munkácsvidék [Regiunea Muncaciului], Ilosva [Irşava], Szolyva
[Svaliava]), Máramaros, cu sediul în Huszt (plasele Nagyszőlős, Huszt,
Ökörmező [Mijhiria], Técső, Rahó [Rahiv]).29 În 1940, numele plasei Técső,
subordonată agenţiei Maramureş, a fost schimbată în Taracvölgy (cu se-
diul în Técső). A fost desfiinţată plasa Nagyszőlős, comunele fiind alipite
fie la plasa Huszt, fie la plasa Ilosva din subordinea agenţiei Bereg, fie
comitatului Ugocsa.30 Teritoriul a fost condus de un guvernator: Gyula
Marina cu mandat interimar (20.05.1939–7.07.1939), urmat de Zsigmond
Perényi (7.07.1939–2.09.1940), Miklós Kozma (12.09.1940–7.12.1941), Vil-
mos Pál Tomcsányi (5.01.1942–5.04.1944) şi, în sfârşit, pe teritoriul de
operaţiuni militare din 1944, generalul-locotenent András Vincze (până
în 15 octombrie 1944).
După cum ne putem da seama şi din titlul ordinului, acesta se referă
la o soluţie „de provizorat”, adică până la instaurarea autonomiei, în mod
asemănător cu perioada apartenenţei la Cehoslovacia. Particularitatea
acestui teritoriu era lipsa limitelor trasate cu precizie, şi anume faptul că
o localitate putea aparţine în acelaşi timp la două teritorii administrati-
ve. Astfel oraşul Ungvár a fost capitala guvernoratului şi a agenţiei admi-
nistrative Ung, precum şi reşedinţa comitatului Ung, iar Munkács a fost
sediul agenţiei Bereg a guvernoratului şi în acelaşi timp aparţinea comi-
tatului Bereg cu reşedinţa în Beregszász. Din punctul de vedere al admi-
nistraţiei învăţământului, limita putea fi chiar şi zidul şcolii: în funcţie de
limba de predare, aceasta putea aparţine districtului de învăţământ de
la Kassa [Košice – Slovacia], Szatmárnémeti [Satu Mare] sau districtului
Subcarpatia (Fedinec 1996: 367–375). Árpád Siménfalvy, prefectul comi-
29 Ordinul Primului-Ministru nr. 6.200/1939 cu privire la organizarea provizorie a ad-

ministraţiei publice în Subcarpatia. Magyar Törvénykezés, 1939. 323. 329.; Budapesti
Közlöny, 1939. 140. 1–3. Intrat în vigoare începând cu 7 iulie 1939. Budapesti Közlöny,
1939. 146. 5–7.
30 Nu ne referim la modificările minore ale administraţiei publice, un document mai
important fiind ordinul M.I. nr. 23.301/1940. Budapesti Közlöny, 1940. 264. 16.
172
tatului Ung şi al municipalităţii Ungvár, în discursul de primire adresat

comisarului guvernamental Tomcsányi la instalarea acestuia în funcţie,
s-a exprimat astfel: „După cum maghiarii şi rusinii, în anii oprimării, au
luptat cu forţe unite pentru drepturile lor şi s-au simţit solidari, aşa nu se
poate ridica nici astăzi un zid chinezesc între regiunea locuită de rusini,
teritoriul administrativ al Subcarpatiei, şi activitatea administraţiei co-
mitatului. Maghiarii şi rusinii trebuie apropiaţi unii de ceilalţi.”31
Subcarpatia a devenit pentru guvernul ungar o problemă greu de
gestionat. Béla Novákovits, comandantul administraţiei militare a Sub-
carpatiei, i-a avertizat pe superiorii săi încă din iunie 1939 că „atmosfera
populaţiei, favorabilă pentru ideea statală a Ungariei, începe să devină
agitată”.32 Sztepán Fenczik, deputatul parlamentar şi conducătorul orga-
nizaţiei „fasciste”, care a rămas loial guvernului ungar până la capăt, a
relatat şi el într-o scrisoare confidenţială adresată prim-ministrului, în
august 1939, despre agravarea simţitoare a stării de spirit a populaţiei.
Printre cauze a menţionat faptul că „excesele comandanţilor militari au
provocat mari reticenţe, dat fiind că mulţi ruso-maghiari cinstiţi au de-
venit victimele unor acuzaţii şi intrigi nefondate”, în toate oficiile „majori-
tatea funcţiilor au fost atribuite funcţionarilor sosiţi din ţara-mamă”, iar
practicarea „religiei ortodoxe” întâmpină obstacole.33 Tot în acest sens
s-au exprimat şi numeroase alte personalităţi publice, maghiare sau ne-
maghiare. Un alt aspect nefavorabil a fost faptul că politicienii maghiari
care au avut funcţii de conducere în perioada cehoslovacă nu au primit
roluri importante. Poziţiile au fost ocupate de oameni noi, printre care
unii au apărut în prim plan doar ca susţinători ai acţiunilor militare din
1938–39. Instituţiile „obţinute prin lupta de douăzeci de ani” au fost des-
fiinţate, respectiv înglobate în instituţiile similare din Ungaria, cu toate
că „subcarpaticii” nu ar fi dorit să renunţe la suveranitatea dobândită
faţă de „cei din Slovensko” nici în cadrul legăturii strânse cu „ţara-ma-
mă”, care nu era însă conformă cu imaginea Ungariei integrante. Fronti-
erele dintre „ţara-mamă” şi „regiuni” au continuat să existe şi la nivel de
discurs.

33 MOL, K 28, dosar nr. 136, lot nr. 267/II.
173
Cum vedem situaţia astăzi? Receptarea

chestiunii în literatura de specialitate
Actualitatea abordării modalităţilor de gestionare a autonomiei ru-

sinilor de către guvernele maghiare se datorează în primul rând diversi-
tăţii literaturii de specialitate de astăzi. De exemplu, József Botlik a scris
în monografia sa publicată în 2004 următoarele: „Guvernământul Unga-
riei s-a apucat de elaborarea proiectelor privind autonomia Subcarpatiei
încă în preziua începerii recuceririi acestui teritoriu. Între 14 martie 1939
şi 31 iulie 1940, oficiul prim-ministrului a redactat pe această temă în
total 102 documente înregistrate sub numerele de la H-19065 la H-19167.
Despre consfătuiri şi despre documentele înregistrate referitoare la Voie-
vodatul Subcarpatic un rezumat istoric şi un index au fost întocmite de
către Ferenc Kászonyi. Cele 102 documente […] au fost clasate «ad acta»”
(V. Botlik 2005: 59–60). În continuare, Botlik se referă la cartea lui Loránt
Tilkovszky din 1967 (Tilkovszky 1967), afirmând că documentele „au fost
depuse în data de 5 august 1940 în arhiva oficiului prim-ministrului,
într-un lot separat purtând inscripţia «Autonomia subcarpatică», acest
pachet însă a dispărut fără urmă”. În continuare, după ce au trecut câte-
va decenii, a făcut o descoperire semnificativă: „Autorul acestei lucrări a
regăsit o parte din documente în Arhiva Naţională a Ungariei, respectiv
în Arhiva de Stat a Regiunii Subcarpatia, la Berehove”. O declaraţie ase-
mănătoare îi aparţine unui istoric din Moscova, Andrei Puşkaş, care a
publicat în 2006 o monografie în limba rusă despre istoria Subcarpatiei
în perioada 1918–1945. El a început propriile cercetări în Arhiva Naţio-
nală a Ungariei tot pe urmele lui Tilkovszky şi a descoperit aceleaşi do-
cumente ca şi Botlik, şi pe baza acestora a tratat istoria autonomiei în
concepţia lui Teleki (V. Пушкаш 2006: 311–312). György Dupka, în cartea
sa apărută în 2004, a rezumat chestiunea fără aparenţa unei interpretări
ştiinţifice, rămânând în acelaşi cerc: „Această problemă a fost deja prelu-
crată de literatura istorică maghiară, printre alţii, de Lóránt Tilkovszky,
Emil Ruszin, József Botlik, Béla Zseliczky, István Tóth. Punctele cele mai
importante merită însă să fie evocate.” (V. Dupka 2004: 36)
Prelucrarea cea mai completă a chestiunii autonomiei rusinilor în
anii 1939–1940 îi aparţine lui Géza Vasas, care în 1999 şi în 2000 a de-
dicat câte un studiu acestei probleme. Importanţa studiilor din punctul
de vedere al istoriei ştiinţei constă în faptul că autorul a încercat – iarăşi
174
pe urmele lui Tilkovszky – să regăsească materialul imens adunat la

Departamentul pentru Naţionalităţi al Oficiului Primului-Ministru, îm-
pachetat în dosarul cu inscripţia „Autonomia subcarpatică” considerat
pierdut (Vasas 1999: 19–34, Idem 2000: 64–87). El a pornit de la ipoteza
că, în afară de Teleki, doi colaboratori ai acestuia puteau avea cele mai
multe informaţii despre această chestiune: Tibor Pataky, care condu-
cea Departamentul pentru Naţionalităţi, şi juristul István Egyed, care a
pregătit proiectul de lege privind autonomia. A aflat că tocmai în anul
publicării lucrării lui Tilkovszky, moştenitorii lui István Egyed – decedat
în 1966 – au donat Arhivei de Manuscrise a Academiei de Ştiinţe din
Ungaria marea moştenirea a juristului, inclusiv copia dosarului amin-
tit mai sus. Vasas şi-a scris cele două studii după ce a prelucrat parţial
materialul dosarului, prin care a devenit evident că dosarul considerat
pierdut există. Prelucrarea completă a dosarului – care este şi prelucra-
rea cea mai completă de până acum a chestiunii autonomiei Subcar-
patiei, cu o profunzime comparabilă doar cu munca minuţioasă a lui
Tilkovszky – a efectuat-o în cadrul unui studiu publicat într-un volum
din 2004 (Vasas 2004: 157–215). Prin aceasta a ajuns foarte aproape
de „descoperire”, deoarece în acelaşi volum de studii a apărut o lucra-
re scrisă de către Balázs Ablonczy, un „studiu preliminar al biografi-
ei autorului despre Teleki, care va fi publicată în primăvara lui 2005,
la editura Osiris.” (Ablonczy 2004: 147–155). Biografia Teleki în cauză,
apreciată pe bună dreptate, nu aminteşte însă decât studiul publicat în
Aetas (v. Ablonczy 2005).
Studiul lui Géza Vasas împărtăşeşte aceeaşi soartă cu dosarul Sub-
carpatiei, despre care se credea că s-a pierdut. Deocamdată aşteaptă să
fie descoperit.
Bibliografie
ABLONCZY Balázs
2004 A leghűségesebb nemzet és a völgygátak. Teleki Pál a ruszinokról
és azt Északkeleti Felföldről. In: FERDINEC Csilla (red.): Kárpátalja
1938–1941. Magyar és ukrán történeti közelítés. Regio Könyvek–TLA,
Budapest, 147–155.
2005 Teleki Pál. Osiris, Budapest.
175
ANGYAL Béla
2000 A csehszlovákiai magyarság anyaországi támogatása a két világhá-
ború között. Regio 3. (11) 133–178.
BALOGH Sándor (red. şef)
2002 A magyar állam és a nemzetiségek. A magyarországi nemzetiségi kér-
dés történetének jogforrásai 1848–1993. Napvilág, Budapest.
ВЕГЕШ, Микола
2004 Карпатська Україна. Документи и факти. Видавництво “Карпати”,
Ужгород.
BOTLIK József
2005 Közigazgatás és nemzetiségi politika Kárpátalján II. A Magyarország-
hoz történt visszatérés után 1939–1945. Nyíregyházi Főisk. Ukrán és
Ruszin Filológiai Tansz., Nyíregyháza.
DA˛BROWSKI, Dariusz
2007 Rzeczpospolita Polska wobec kwestii Rusi Zakarpackiej (Podkarpacki-
ej) 1938–1939. Europejskie Centrum Edukacyjne, Toruń.
DUPKA György
2004 Autonómia-törekvések Kárpátalján. Intermix, Ungvár–Budapest.
FEDINEC Csilla
1996 Kárpátalja közigazgatása és tanügyigazgatása 1938–1944 között.
Magyar Pedagógia 4. (96) 367–375.
2004 Iratok a kárpátaljai magyarság történetéhez 1918–1944. Törvények,
rendeletek, kisebbségi programok, nyilatkozatok. Fórum Kisebbségku-
tató Intézet–Lilium Aurum Könyvkiadó, Somorja–Dunaszerdahely.
HALMOSY Dénes
1983 Nemzetközi szerződések 1918–1945. A két világháború közötti korszak
és a második világháború legfontosabb politikai szerződései. Közgazda-
sági és Jogi Könyvkiadó–Gondolat, Budapest.
JÁSZI Oszkár
1918 A Monarchia jövője. Új Magyarország Részvénytársaság, Budapest
[ÁKV–Maecenas, Budapest, 1988].
ЙОСИПЕНКО, Володимир
1994 Зимові сутінки червневих днів. Деякі подробиці перебування
Августина Волошина в Лефортово. З архівів ВУЧК-ҐПУ-НКВД-КҐБ.
№ 1. 140–147.
КУЛЬЧИЦЬКИЙ, Станіслав
1999 Держава, яка народилася й загинула в один день. День № 50, 19
березня.
176
1919 Magyar Törvénytár. 1918. évi törvénycikkek és néptörvények. Franklin

Társulat, Budapest.
1919 A Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaság al-
kotmánya. In: Tanácsköztársasági Törvénytár V. A Magyarországi
Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaság alkotmánya. A Forradalmi
Kormányzótanács és a népbiztosságok rendeletei 1919. VI. 10–VI. 30. A
Magyarországi Szocialista Párt kiadása, Budapest.
ORMOS Mária
2000 Egy magyar médiavezér: Kozma Miklós. Pokoljárás a médiában és a
politikában (1919–1941). II. PolgArt, Budapest.
ПУШКАШ, Андрей
2006 Цивилизация или варварство: Закарпатье 1918–1945. Серия
«Евровосток». Институт славяноведения РАН. Издательство
«Европа», Москва.
TILKOVSZKY Loránt
1967 Revízió és nemzetiségpolitika Magyarországon 1938–1941. Akadémiai
Kiadó, Budapest.
1998 Nemzetiségi politika Magyarországon a 20. században. Csokonai,
Debrecen.
ТОКАР, Маріан
2006 Політичні партії Закарпаття в умовах багатопартійності (1919–
1939). Ужгород.
VASAS Géza
1999 A belső önrendelkezés érvényessége. A ruszin autonómia rövid tör-
ténete 1918 őszétől 1939 márciusáig. Valóság 8. (42) 19–34.
2000 A ruszin autonómia válaszútjain. 1939. március–szeptember. Aetas
4. (11) 64–87.
2004 Egy félbehagyott alkotmány. Kárpátalja autonómiájának ügye
1939–1940-ben. In: FERDINEC Csilla (red.): Kárpátalja 1938–1941.
Magyar és ukrán történeti közelítés. Regio Könyvek–TLA, Budapest,
157–215.
177
178
Proiecte pentru o lege a minorităţilor naţionale în România interbelică
Vasile CIOBANU
Proiecte pentru o lege a

minorităţilor naţionale în
România interbelică
Statul român constituit în urmă cu 90 de ani, în toamna anului 1918,
a avut în graniţele sale din anii interbelici şi un procent însemnat de
populaţie aparţinând minorităţilor naţionale. După recensământul din
1930, acestea constituiau 28,1% din totalul populaţiei ţării de 18 mili-
oane de locuitori. Minorităţile erau: 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4%
evrei, 1,5% ţigani, 0,3% cehi şi slovaci, 0,3% polonezi, 0,1% greci şi al-
ţii. Potrivit aceluiaşi recensământ, în Transilvania erau 57,8% români,
24,4% maghiari, 9,8% germani, 3,2% evrei; în Basarabia românii formau
56,2% din totalul locuitorilor, ruşii 12%, rutenii şi ucrainenii, 11%, urmaţi
de evrei, bulgari, germani, polonezi ş.a. Şi în Bucovina, românii erau cei
mai numeroşi, 44,5%, urmaţi de ruteni şi ucraineni (27,7%), evrei (10,8%),
germani (8,9%), polonezi (3,6%) ş.a. (Manuilă 1938: 1–180; Manuilă 1943:
376–377, 400).
Conducătorii românilor din aceste provincii erau conştienţi de com-
ponenţa etnică a populaţiei şi au avut în vedere, în declaraţiile de unire,
respectarea drepturilor minorităţilor naţionale. Asemenea menţiuni gă-
sim în Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918, de la Chi-
şinău, a Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918, de la
Cernăuţi, a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie
1918. În toate aceste documente se preciza că drepturile şi libertăţile na-
ţionalităţilor urmau să fie înscrise în Constituţia noului stat român (Cio-
banu 1990: 198–207). Pe baza acestor asigurări, unele minorităţi (saşii,
germanii bucovineni şi cei basarabeni, şvabii bănăţeni) au aprobat uni-
rea provinciilor în care trăiau cu Vechiul Regat român. Discuţii vii a pro-
179
vocat îndeosebi art. III din Rezoluţia de la Alba Iulia: „Deplina libertate
naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va in-
strui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său
şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi
la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”
(Ardeleanu–Arimia–Gal–Muşat 1983: 1246–1247).
Marile Puteri Aliate întrunite la Conferinţa de Pace de la Paris nu au
avut încredere însă în aplicarea unor asemenea prevederi şi au condiţi-
onat recunoaşterea noilor graniţe ale României, Poloniei, Cehoslovaciei,
Regatului Sârbo–Croato–Sloven de semnarea unor tratate prin care se
asigura protecţie internaţională minorităţilor naţionale din aceste state.
România a semnat acest tratat la 10 decembrie 1919, după o rezistenţă
care a durat câteva luni de zile, motivată de discriminarea între statele
aliate şi amestecul în treburile interne (Botoran–Calafeteanu–Campus–
Moisuc 1983: 342–385).
Constituţia din 1923 nu a menţionat existenţa minorităţilor naţiona-
le, dar a prevăzut egalitatea între toţi cetăţenii ţării, libertăţi şi drepturi
democratice „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie”
(art. 8) (Scurtu–Boar 1995: 573).
Problema minorităţilor naţionale, a garantării drepturilor lor a fost o
cerere constantă a reprezentanţilor acestora în toată perioada interbeli-
că. În consecinţă, toate partidele politice au trebuit să includă în progra-
mele lor şi soluţii pentru problema minorităţilor (Ciobanu 1995: 59–71).
O primă soluţie a fost încercată de către guvernul Averescu din 1920–
1921, care a înfiinţat un Subsecretariat al minorităţilor în Ministerul de
Interne. Reprezentanţii minorităţilor n-au fost consultaţi, iar Subsecreta-
riatul nu a avut nicio activitate în guvernele Take Ionescu (17 decembrie
1921–1 ianuarie 1922) şi Ion I. C. Brătianu (1922–1926). Odată cu demisia
subsecretarului Nicolae Zigre în 1923, Gheorghe Tătărescu, al doilea sub-
secretar la Interne, a fost considerat un timp subsecretar de stat pentru
minorităţi. La 23 octombrie 1923, Partidul Poporului şi Partidul Maghiar
au încheiat o înţelegere politică sui-generis, mult discutatul „Pact de la
Ciucea”, în care se prevedea şi o „secţie a minorităţilor” în Ministerul de
Interne, care trebuia să fie condusă de către un maghiar (Scurtu–Boar
1995: 627; Pană 2000: 119–126; Radu 2004: 138–141). În noua guverna-
re Averescu (1926–1927), Constantin Bucşan a pregătit un regulament
pentru Subsecretariatul minorităţilor, dar nici acest proiect nu s-a fina-
lizat (Ciobanu 1997: 107–110). Câţiva ani mai târziu, Bucşan, specialistul
180
Partidului Poporului în problema minorităţilor, declara că în 1923 el con-

cepuse, ca soluţie a problemei, „un program minimal acceptat de toate
partidele româneşti şi votat de parlament”.1 Intervievat în 1935, Bucşan
insista asupra urgenţei rezolvării problemei minoritare, orice întârziere
fiind socotită „o adevărată crimă”.2 El sesiza necesitatea schimbării men-
talităţii românilor care n-ar fi trebuit să mai privească minorităţile ca pe
nişte adversari.
La un deceniu de la Unire concepţiile partidelor cu privire la mino-
rităţi s-au conturat mai clar. În acest timp s-au adoptat câteva legi care
priveau minorităţile (Legea învăţământului particular, Legea cultelor).
Reprezentanţii minorităţilor au solicitat în permanenţă însă o lege care
să reglementeze relaţiile lor cu statul, să li se recunoască existenţa juri-
dică în calitate de colectivităţi. Astfel, în 1926, deputatul rutean Vasile
Dutceak publica un Anteproiect de lege asupra drepturilor minorităţilor în
România. Statutul minoritar în România. Legea ar fi avut 5 capitole: despre
drepturile politice, drepturile de limbă, învăţământul, autonomia cultu-
rală şi „protecţia legii”. În 1928, un proiect de statut al minorităţilor (A
Népkisebbségi törvény tervezete, 1928) a fost publicat la Cluj de către pre-
şedintele Partidului Maghiar al Poporului, profesorul Kecskeméthy Ist-
ván. Autorul arăta că minorităţile formau comunităţi autonome de drept
public şi trata apoi dreptul lor la învăţământ în limba maternă, cu sus-
ţinerea financiară a statului pentru diferite tipuri de şcoli (profesionale,
normale, agricole). Bisericile erau autonome şi trebuiau subvenţionate de
către stat. Un ultim capitol privea dreptul minorităţilor de a folosi limba
maternă în faţa autorităţilor.
Pe plan internaţional, preocupări pentru redactarea unui statut al
minorităţilor au existat încă de la Conferinţa de Pace din 1919–1920. În
1921, profesorul Sobernheim publica un proiect la Berlin, în care mino-
rităţile erau tratate ca nişe corporaţii de drept public, indiferent de nu-
mărul lor. Erau prevăzute apoi drepturile la învăţământ, participarea la
conducerea treburilor publice, dreptul de a pune impozite asupra conaţi-
onalilor etc. (Pâclişanu 1939: 147).
În 1928 era publicat la Lugoj un proiect al lui Leo Epstein, elaborat
la cererea Comisiei etnice a Uniunii Interparlamentare. În acest proiect,
protecţia minorităţilor era văzută ca o parte a dreptului internaţional.
1 Adevărul, Bucureşti, 4 octombrie 1935, nr. 15.863, 3.

2 Ibidem.
181
Societatea Naţiunilor era chemată să creeze un Oficiu mondial al mino-

rităţilor pe lângă Secretariatul general al Societăţii Naţiunilor. Autorul
concepea un program minimal pentru ocrotirea minorităţilor şi consi-
dera că drepturile acestora trebuiau incluse în Constituţie şi aplicarea
lor trebuia garantată pe plan intern, dar şi extern, de către Societatea
Naţiunilor.
În 1929, secretarul general al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor
pentru Societatea Naţiunilor, profesorul Theodor Rhuyssen, a redactat
şi el un proiect pentru un statut al minorităţilor. Autorul definea mino-
ritatea şi criteriile de apartenenţă la ea. El distingea între drepturile co-
mune tuturor cetăţenilor şi drepturi speciale ale minorităţilor şi cerea ca
acestea să fie înscrise în legile fundamentale ale statelor. A patra parte
a proiectului se ocupa de autonomia minorităţilor, prin care acestea ar
primi dreptul de a se organiza ca persoană juridică de drept public, fără
caracter politic însă. Partea a cincea menţiona obligaţiile minorităţilor
faţă de stat (Ibidem 149–150).
Aceste proiecte cu caracter internaţional n-au avut un impact asu-
pra celor interesaţi din România. Mai curând au fost cunoscute şi au fost
urmărite efectele aplicării legii autonomiei culturale pentru germanii din
Letonia, adoptată în 19243 şi legea similară, a autonomiei culturale pen-
tru minorităţile din Estonia (1925).4 Toate aspectele organizării culturale
a minorităţilor germane din Europa erau trecute în revistă într-un raport
conceput de către Richard Csaky, conducătorul Ligii Culturale a Germa-
nilor din România, în iulie 1925, pentru o şedinţă a Uniunii Minorităţilor
Germane din Europa.5
În România, autorităţile s-au menţinut pe terenul tatonărilor, al pro-
misiunilor. Astfel, guvernul liberal condus de Vintilă Brătianu, din 1927–
1928, aflat sub presiunea opoziţiei, discuta în februarie 1928 despre o
secţie pentru minorităţi în Ministerul de Interne şi promitea elaborarea
unui statut al minorităţilor, pentru care a fost desemnată şi o comisie la
sfârşitul anului 1927.6 Faţă de aceste noi promisiuni, deputatul maghiar
3 Siebenbürgisch–Deutsches Tageblatt (în continuare: SDT), Sibiu, 1 august 1924, nr. 15

352. 2.
4 Arhivele Naţionale Române. Direcţia Judeţeană Sibiu (în continuare: ANRDJS), fond
Liga Culturală a Germanilor din România, dos. 158, 1927, f. 252–256.
5 Ibidem, dos. 108, 1924, f. 134–136.
6 Viitorul, Bucureşti, 9 octombrie 1928, nr. 6196. 1; 18 octombrie 1928, nr. 6202. 5; 20
octombrie 1928, nr. 6204. 5.
182
József Willer protesta în Camera Deputaţilor: „Maghiarimea din Româ-

nia – declara el – suferă de ani de zile umiliri şi grozave pagube culturale,
economice şi naţionale, din cauza amânării artificiale a soluţionării pro-
blemei minoritare”.7 El recunoştea că toate partidele româneşti erau de
acord cu necesitatea rezolvării chestiunii minoritare şi au discutat chiar
despre un acord al partidelor asupra rezolvării problemei. Dar totul a ră-
mas în stare de proiect şi situaţia minorităţilor se agrava tot mai mult.8
Proiectul guvernului condus de către Vintilă Brătianu n-a mai fost reali-
zat deoarece guvernul a trebuit să se retragă în faţa campaniei antilibe-
rale a Partidului Naţional–Ţărănesc (PNŢ). De altfel, nu toţi reprezentan-
ţii liberalilor erau de acord, unii dintre ei susţinând că în România fondul
chestiunii minoritare fusese rezolvat prin Constituţie şi afirmând că nu
era necesar un statut al minorităţilor.9
PNŢ şi-a început guvernarea la 8 noiembrie 1928. Între promisiunile
electorale s-a aflat şi „o lege organică a minorităţilor”.10 PNŢ a câştigat cu
cel mai bun rezultat înregistrat în alegerile din anii regimului democratic
ai perioadei interbelice: 78% din voturi. PNŢ a fost bine primit de către
minorităţi, care sperau în aplicarea prevederilor art. III din Rezoluţia de
la 1 Decembrie 1918, deoarece acest partid era autorul acestor prevederi
şi se spera acum în aplicarea lor. Astfel, liderul sas Hans Otto Roth expri-
ma nădejdea minorităţilor în îndeplinirea vechilor promisiuni. Mai mult,
Roth anunţa că chiar el va veni în parlament cu un proiect de lege a mi-
norităţilor.11
Guvernul Maniu s-a confruntat cu problemele ridicate de Restauraţie
(revenirea lui Carol din străinătate şi proclamarea lui ca rege), cu urmări-
le grave ale crizei economice şi cu îndepărtarea piedicilor puse de liberali
pătrunderii capitalului străin în România, fapt apreciat şi de liderii mino-
rităţilor.12 Dar aceştia reveneau cu cererea pentru aducerea proiectului
legii minorităţilor în dezbaterea parlamentului. În ianuarie 1929 dispo-
ziţiile privind folosirea limbii materne în administraţie au fost scoase din
7 Dezbaterile Adunării Deputaţilor (în continuare: DAD), nr. 4, 3 noiembrie 1928, şedinţa
din 30 octombrie 1928, 27.
8 Ibidem.
9 DAD, nr. 5, 4 noiembrie 1928, şedinţa din 31 octombrie 1928, 41–42.
10 Dreptatea, Bucureşti, nr. 342, 30 noiembrie 1928. DAD, nr. 5, 4 noiembrie 1928, şedin-
ţa din 31 octombrie 1928, 41–42.
11 Ibidem.
12 „Nation und Staat”, Viena, 1929, nr. 5. 343.
183
proiectul legii administraţiei, cu motivarea că va fi rezolvată problema

minorităţilor printr-o lege specială. Presa românească scria în iunie 1929
că guvernul studia un proiect al acestei legi.13 În septembrie 1929, H. O.
Roth îi cerea lui Iuliu Maniu ca la noua împărţire administrativă să se
unească aşezările germane în judeţe unitare. Preşedintele Consiliului de
Miniştri i-a răspuns că propunerea se va discuta de către comisia care
pregătea legea minorităţilor.14 Într-adevăr, în august 1929 fusese desem-
nată o asemenea comisie, iar Ghiţă Pop a fost trimis să studieze alte legi
similare prin ţările europene care aveau minorităţi naţionale. Pop era
un deputat, jurist ardelean, care cunoştea situaţia minorităţilor şi era
specialistul PNŢ în această problemă. El şi-a început turneul cu o vizită
la Congresul Naţionalităţilor de la Geneva; au urmat apoi Ţările Baltice,
Polonia, Cehoslovacia. Secretarul general al Congresului Naţionalităţilor,
Ewald Ammende, aprecia vizita lui Pop, dar considera că, revenit în ţară,
el trebuia să discute chestiunea într-un comitet mixt, în care să intre şi
delegaţi ai minorităţilor, dacă Maniu dorea să rezolve problema care era
a Europei întregi, iar dacă România îi găsea această rezolvare, putea de-
veni un exemplu. 15 La fel se exprima şi savantul britanic R. W. Seton-
Watson, care scria că legea minorităţilor fusese „ca o urmare naturală
şi complementară a reformei mari administrative şi descentralizatoare
de anul trecut” [1928]. „Dacă guvernul Maniu – continua Seton-Watson
– va putea da o soluţie echitabilă problemei pe care Deák şi Eötvös au
rezolvat-o numai pe hârtie şi dacă va putea asigura, în practica zilnică,
naţionalităţilor române folosirea efectivă a libertăţilor lingvistice şi ad-
ministraţiei locale, nu numai că va fi un merit al statului român, dar va
fi luată o măsură importantă pentru a înlătura una din sursele fricţiu-
nilor şi neliniştii din Europa de astăzi”.16 Istoricul britanic mai arăta că
rezultatul călătoriei lui Pop era urmărit de prietenii României din Apus şi
succesul investigaţiilor sale ar putea domoli criticile la adresa României
şi ar dovedi „ataşamentul României faţă de idealurile democratice şi de
toleranţă etnică”.17 Aceste aprecieri care relevă importanţa iniţiativei gu-
vernului naţional–ţărănist au fost publicate în cotidianul clujean „Patria”
13 SDT 29 iunie 1929, nr. 16.795

14 „Banater Deutsche Zeitung”, Timişoara, 24 septembrie 1929, nr. 216. 1.
15 SDT 3 noiembrie 1929, nr. 16.903. 1.
16 O scrisoare a lui Scotus Viator, în Patria, Cluj, 28 mai 1930, apud Racoviţan 2008: 155.
17 Ibidem.
184
din 28 mai 1930. Redacţia preciza că raportul redactat de către Ghiţă Pop
fusese deja predat comisiei care trebuia să dezbată anteproiectul.
Între timp, partidul maghiar, cel german şi gruparea ucrainenilor au
înaintat guvernului proiectele lor pentru legea minorităţilor.18 Juristul
Radu Budişteanu a publicat şi el un proiect în care propunea şi crearea
unui serviciu central pentru minorităţi, condus de către un reprezentant
ales al acestora.19
În februarie 1930 a fost înfiinţat Oficiul pentru Studii Minoritare din
Direcţia Presei şi Informaţiilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, pus sub
conducerea lui Zenovie Pâclişanu.20
În iunie 1930, Ghiţă Pop a fost numit la conducerea comisiei care tre-
buia să stabilească principiile generale pentru reglementarea problemei
minorităţilor. În octombrie 1930 s-a format un nou guvern al PNŢ, con-
dus de către G. G. Mironescu şi problema minorităţilor nu şi-a mai aflat
o soluţie legislativă. Conducerea partidului ajunsese la concluzia că nu
ar fi venit într-un moment potrivit, în contextul intern şi internaţional.
Klaus Beer, în teza sa de doctorat, aprecia că explicaţia se afla în „puter-
nica presiune a opiniei publice naţionalist-şovine din Vechiul Regat” şi în
acuzaţiile opoziţiei de trădare a ţării dacă ar fi fost adoptată legea mino-
rităţilor aflată în pregătire (Beer 1983: 343).
Faptul că în 1930 proiectul legii minorităţilor a rămas în faza de pro-
misiune, ca şi autonomia administrativă, a produs o puternică deziluzie
minorităţilor naţionale, care şi-au exprimat vehement dezamăgirea la
adresa guvernului.21
În 1931–1932 s-a format guvernul de uniune naţională condus de N.
Iorga. În cadrul său a fost creat un Subsecretariat de stat pentru mino-
rităţi, încredinţat lui Rudolf Brandsch. În 1932 a revenit la putere PNŢ şi
a reapărut promisiunea reluării lucrărilor comisiei pentru legea minori-
tăţilor, condusă de Pop. Acum, presa scria din nou despre un anteproiect
de lege a minorităţilor. Iuliu Maniu, întrebat de lideri ai minorităţilor, a
declarat că statutul era în lucru în toamna anului 1932.22 Deşi îşi expri-
mase nemulţumirea că nu fusese întrebat la numirea lui Brandsch ca
18 SDT, nr. 16.923, 27 noiembrie 1929; nr. 16.931, 6 decembrie 1929; nr. 16.941, 8 decem-
brie 1929; DAD, nr. 11, 16 decembrie 1930, şedinţa din 2 decembrie 1930. 139.
19 „Comentarii politice”, Bucureşti, I, nr. 12–13, 20 februarie 1931. 5–12.
20 „Chestiuni minoritare”, Bucureşti, I, nr. 2, martie 1936. 5.
21 DAD, nr. 99, 24 octombrie 1929, şedinţa din 17 iulie 1929. 3.294.
22 „Adevărul”, 46, nr. 14.981, 5 noiembrie 1932. 5.
185
subsecretar de stat, acum, la sfârşitul anului 1932, când PNŢ nu a mai

desemnat un titular, H. O. Roth cerea reînfiinţarea Subsecretariatului
pentru minorităţi.23 În acelaşi timp, însă, existau şi adversari ai subsecre-
tariatului şi ai statutului minorităţilor. Pe o asemenea poziţie se situau
deputaţii Partidului Ţărănesc – gruparea N. Lupu.24 Dezamăgit de politica
lui Maniu era şi E. Ammende, care acuza această atitudine politică a lide-
rului PNŢ, defavorabilă minorităţilor, şi mai credea, în octombrie 1932, că
într-adevăr guvernul nu dispunea de bani, că era grijuliu cu opoziţia.25 La
rândul său, ambasadorul german la Bucureşti constata un regres al poli-
ticii minoritare în 1932 şi sublinia marea nemulţumire a conducătorilor
minorităţii germane.26 Pe aceeaşi poziţie critică faţă de guvern se plasa şi
„Kölnische Zeitung” din 29 noiembrie 1932, care socotea că Subsecreta-
riatul era un exemplu pentru alte ţări.27
În 1932 şi germanistul Ion Sân-Giorgiu publica o broşură în care
constata absenţa şi necesitatea unei legi a minorităţilor care să stipu-
leze drepturile şi îndatoririle minorităţilor, cuprinse doar în Constituţie,
în Tratatul Minorităţilor din 1919 şi în câteva legi speciale. Autorul se
opunea însă adoptării unui statut al minorităţilor, cerut de reprezentan-
ţii acestora, deoarece un asemenea act „ar avea ca scop să fixeze autono-
miile minoritare faţă de statul român” şi era „absolut exclus ca România
să admită autonomia teritorială cu recunoaşterea de persoană juridică a
colectivităţii minoritare” (Sân-Giorgiu 1932: 18). I. Sân-Giorgiu propunea
o lege sau un regulament care să includă precizări privind aplicarea dis-
poziţiilor existente în diferite legi privind minorităţile naţionale. El apre-
cia că legiuitorul român trebuia să adopte principiul autonomiei cultura-
le, să nu urmărească împiedicarea dezvoltării spirituale a minorităţilor.
În acest scop erau necesare precizări legislative clare, lipsite de echivoc
(Sân-Giorgiu 1932: 19).
Din păcate, nu am găsit încă documente care să releve conţinutul
lucrărilor comisiei conduse de către Gh. Pop. În 1934, el a prezentat un
raport asupra problemei minorităţilor în faţa conducerii PNŢ, din care
aflăm concepţia sa. El propunea să se adopte o politică minoritară „în
23 Ibidem, nr. 15.017, 16 decembrie 1932. 4.

24 Ibidem.
25 „Glasul Minorităţilor”, X, nr. 10, octombrie 1932. 257–258.
26 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, fond Microfilme SUA, rola
465, cadrul E 692.578.
27 Ibidem, fond Ministerul Propagandei Naţionale II. Presa externă, dos. 202, f. 103.
186
conformitate cu ideologia de stânga a acestui partid şi cu programul de

la Alba Iulia”. Pop aprecia că problema minorităţilor era de ordin intern
şi trebuia rezolvată treptat, deoarece avea multe corelaţii externe. Trata-
mentul favorabil aplicat minorităţilor trebuia să se bucure de reciproci-
tate cu ţările vecine în care trăiau români şi trebuia să fie un răspuns dat
revizionismului.
Rezolvarea problemei, în concepţia lui Pop, se putea face numai prin-
tr-o lege „cuprinzătoare”, înţelegând prin aceasta autonomia culturală
după modelul estonian. În acest fel s-ar fi răspuns şi prevederilor din Tra-
tatul pentru minorităţi (1919). El considera că statul trebuia să acorde aju-
tor financiar învăţământului confesional şi autonomiilor culturale, care
s-ar realiza treptat, în 5–10 ani. Deputatul naţional-ţărănist mai propu-
nea o serie de facilităţi în învăţământ (dreptul la şcoli normale şi chiar la
facultăţi în limba maternă, pentru formarea corpului didactic necesar).
Gh. Pop propunea şi un departament special pentru minorităţi.28
De menţionat şi faptul că, în 1930, guvernul PNŢ a discutat şi ideea
înfiinţării unui institut pentru studierea problemei minorităţilor pe lân-
gă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. H. O. Roth, întrebat de un ziarist
de la „Keleti Újság”, declara că institutul putea fi util, dacă rămânea un
oficiu de stat care să ofere guvernelor date despre minorităţi, în vederea
elaborării legislaţiei.29 De altfel, în 1932 s-a creat la Timişoara Institutul
Social Banat–Crişana, care avea o secţie pentru minorităţi. Mai târziu, în
1939, revista „Ţară nouă” din Cluj propunea din nou un institut pentru
cercetarea minorităţilor, având în vedere şi exemplul Ungariei, care avea
unul asemănător. (Anastasiu 1939: 9).
Odată cu revenirea Partidului Naţional Liberal la putere în toamna
anului 1933 şi cu revărsarea valului de naţionalism şovin asupra Euro-
pei, politica faţă de minorităţi a luat un curs mai aspru. După unele surse,
preşedintele partidului, I. G. Duca, avea în vedere un Minister al Minori-
tăţilor, dar în guvernul Tătărescu (1934–1937) a existat doar o Direcţie
Minoritară în Ministerul Cultelor, condusă de către Zenovie Pâclişanu. În
1937 însă se lucra la un proiect de organizare a Subsecretariatului Mino-
rităţilor în Ministerul de Interne (Ciobanu 1997: 118–119).
28 „Adevărul”, 48, nr. 15.541, 8 septembrie 1934. 6.

29 Ibidem, nr. 17.005, 21 februarie 1930. 1.
187
În 1935, conducerea Partidului Maghiar discuta un proiect de lege

privind autonomia Secuimii, elaborat de către Árpád Paál încă din 1931,
care trebuia înaintat parlamentului român, dar care nu a fost acceptat,
fiind socotit, probabil, prea radical prin conţinutul său, în contextul poli-
tic al momentului (Scurtu 1999: 10).
Regimul carlist, instaurat la 10 februarie 1938, a dus o politică mai
concesivă faţă de minorităţi, având în vedere contextul internaţional care
vestea apropierea înfruntării armate (Vezi Varga 2006: 15–32). La 1 mai
1938 Direcţia pentru Minorităţi a devenit Comisariatul General pentru Mi-
norităţi, condus de către Z. Pâclişanu. Comisarul trebuia să vegheze asupra
aplicării legilor faţă de minorităţi, să-şi dea avizul la elaborarea noilor legi.
La 4 august 1938 a apărut şi un regulament de funcţionare al Comi-
sariatului, care preciza şi drepturile minorităţilor: egalitate deplină, lim-
ba maternă, cota pentru şcolile confesionale din bugetele locale etc. La
3 august 1938 comisar general a fost numit profesorul universitar Silviu
Dragomir, de la Universitatea din Cluj, bun cunoscător al situaţiei mino-
rităţilor. La 1 august a apărut Jurnalul Consiliului de Miniştri, cunoscut
îndeobşte ca „Statutul minorităţilor”. În cele 28 de articole erau înscri-
se drepturile pe care le avuseseră minorităţile şi până atunci, la care se
adăugau soluţii concrete pentru câteva cereri ale minorităţilor (Ciobanu
1997: 118–119). După aprecierea lui Z. Pâclişeanu, care lucrase probabil
la elaborarea lui, era „cel mai complet şi mai larg” statut pe care îl avea
vreuna dintre minorităţile europene ale vremii (Pâclişeanu 1939: 155).
La 1 februarie 1939, Comisariatul s-a transformat în Ministerul Mi-
norităţilor, titular rămânând Silviu Dragomir, până la 3 iulie 1940. În gu-
vernul format de Ion Gigurtu la 4 iulie 1940, n-a existat un titular, iar la 19
septembrie 1940 Ministerul a fost desfiinţat. În contextul internaţional
din anii 1939–1940, de izolare politică a României, rezolvarea problemei
minorităţilor devenea presantă şi legea minorităţilor ajungea din nou la
ordinea zilei. Redevenit prim-ministru la 24 noiembrie 1939, Gheorghe
Tătărescu îşi prezenta programul de guvernare în 22 de puncte, dintre
care al şaselea prevedea „desăvârşirea măsurilor luate pentru a asigu-
ra minorităţilor etnice, în cadrul unei politici de stat invariabile, egala
îndreptăţire, precum şi păstrarea credinţei, a limbii şi a culturii lor”.30
Aceste reglementări urmau să fie incluse într-o Lege a minorităţilor.
30 „Neamul românesc”, Bucureşti, XXXIV, nr. 264, 30 noiembrie 1939; „Universul”, Bu-
cureşti, an 56, nr. 330, 1 decembrie 1939. 9.
188
Proiectele de lege privind minorităţile din anii interbelici relevă preo-

cuparea oficialităţilor pentru această problemă, care însă nu a fost rezol-
vată. Apariţia unei Legi a minorităţilor ar fi îmbunătăţit situaţia acestora,
le-ar fi dat o anume siguranţă a existenţei şi a dezvoltării lor. Faptul că
s-a rămas mereu la faza de proiect până în 1938 este simptomatic pentru
politica indecisă, lipsită de claritate a guvernelor faţă de minorităţi. În
acelaşi timp, însă, elita conducătoare din România se „alinia” la starea
de lucruri în acest domeniu din Europa vremii.
Bibliografie
ANASTASIU, Teodor
1939 Sugestii în legătură cu problema minoritară. Ţară nouă, Cluj, 7. (1)
9.
ARDELEANU, Ion – ARIMIA, Vasile – GAL, Ionel – MUŞAT, Mircea (coord.)
1983 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului
român. Documente externe 1879–1916. II. Editura Ştiinţifică şi Encic-
lopedică, Bucureşti, 1246–1247.
BEER, Klaus
1983 Zur Entwicklung des Parteien- und Parlamentssystems in Rumänien
1928–1933. I. Lang, Frankfurt am Main–Bern.
BOTORAN, Constantin – CALAFETEANU, Ioan – CAMPUS, Eliza – MOI-
SUC, Viorica
1983 România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918–1920). Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
CIOBANU, Vasile
1990 Rezoluţiile de Unire din 1918 şi adeziunea naţionalităţilor conlocui-
toare la făurirea statului naţional unitar român. In: GRECU, Victor V.
(coord.): Filologie şi istorie. s. n., Sibiu, 198–207.
1995 Die Minderheitenfrage in den Programmen rumänischer Parteien
während der Zwischenkriegszeit. In: ROTH, Harald (coord.): Minder-
heit und Nationalstaat. Böhlau Verlag, Köln–Weimar–Wien, 59–71.
1997 Ministerul Minorităţilor. Evoluţia ideii şi a instituţiei în anii interbe-
lici. Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu 4. 107–119.
MANUILĂ, Sabin (red.)
189
1938 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930.

II. Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti.
1943 Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930.
IX. Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti.
1928 A Népkisebbségi törvény tervezete. Kiadja az Erdélyi Magyar Néppárt,
Cluj–Kolozsvár.
PANĂ, Virgil
2000 Parteneriate politice româno–maghiare în România interbelică:
Pactul de la Ciucea. Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir” Geogra-
fie, Istorie, 119–126.
PÂCLIŞANU, Z.
1939 Le statut des minorités en Roumanie. Affaires Danubiennes 4. (2) 147–
158.
RACOVIŢAN, Radu
2008 R.W. Seton-Watson şi problema minorităţilor în România interbeli-
că. In: CIOBANU, Vasile – RADU, Sorin (coord.): Partide politice şi mi-
norităţi naţionale din România în secolul XX. III. Editura Techno Media,
Sibiu, 141–166.
RADU, Sorin
2004 Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919–1937).
Institutul European, Iaşi.
SÂN-GIORGIU, Ion
1932 Problema minorităţilor în România. s. n., Bucureşti.
SCURTU, Ioan
1999 Minorităţile naţionale din România 1931–1938. Documente. Arhivele
Naţionale ale României, Bucureşti.
SCURTU, Ioan – BOAR, Liviu (coord.)
Statului din România, Bucureşti.
VARGA, Marcel
2006 Statutul minorităţilor etnice din România în timpul regimului au-
toritar al regelui Carol al II-lea. Studii şi materiale de istorie contempo-
rană 5. 15–32.
190
O mică Ungarie în România Mare
Csaba ZAHORÁN
O mică Ungarie în România Mare.

Alternative pentru Secuime în
proiectele maghiare dintre cele
două războaie mondiale1
Prezenta lucrare trece în revistă concepţiile cu privire la Secuime ale
proiectelor maghiare privind viitorul Transilvaniei, elaborate între cele
două războaie mondiale.2 Cu toate că majoritatea documentelor (proiecte
de lege, memorandumuri, articole de presă etc.) tratează întregul terito-
riu adjudecat României prin Tratatul de la Trianon, aici voi aborda înde-
osebi acele concepţii care se referă şi la Secuime. În clasificarea propu-
nerilor examinate am luat în considerare două puncte de vedere în mod
simultan: apartenenţa (cadrul statal în care autorii au imaginat viitorul
acestei zone), respectiv modalitatea integrării (cum şi-au imaginat acest
viitor). Documentele analizate pot fi examinate sub mai multe aspecte
în acelaşi timp. Textele trădează anumite informaţii despre autorii lor –
statutul lor social, concepţia despre lume şi viziunea de viitor –, despre
circumstanţele în care au luat naştere – situaţia internaţională actuală şi
relaţiile româno-maghiare –, totodată ele oglindesc şi politica minoritară
1 Studiul este varianta editată a intervenţiei rostite cu ocazia conferinţei „140 de ani de
legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est” (Cluj, 11–12 decembrie 2008), scrisă
cu sprijinul Fundaţiei Pro Renovanda Cultura Hungariae.
2 Lucrarea a fost redactată folosind o parte dintre documentele cuprinse într-un vo-
lum de surse în curs de apariţie (Bárdi–Zahorán 2009). Printre cele aproximativ 70
de documente, datate între anii 1918–1940, se află mai multe proiecte nemaghiare
– printre altele, săseşti sau româneşti din Transilvania –, aici am trecut în revistă
doar textele maghiare care tratează (şi) Secuimea. Documentele au fost prezentate
de Nándor Bárdi în următoarele studii: Bárdi 1999: 29–113; Bárdi 2004: 329–376.
191
a României Mari. Prezenta lucrare se concentrează nu pe o prezentare

detaliată a proiectelor ci, în primul rând, asupra caracteristicilor comune
şi paralelismelor existente între diferitele texte, din care se conturează,
pe lângă obiectivele politice, şi o imagine despre Transilvania elitelor ma-
ghiare, în perioada 1918–1940.
1. După schimbarea de imperiu

Maghiari şi români în roluri noi
Dezmembrarea Ungariei istorice şi schimbarea de imperiu a modi-

ficat în mod fundamental situaţia din Transilvania, pe toate planurile.3
Înlocuirea puterii statale ungare cu cea română a zdruncinat situaţia
maghiarilor din Transilvania (adică a elitelor acestora), statutul domi-
nant pe care l-au dobândit de-a lungul evoluţiei istorice în Transilvania
şi pe care au reuşit să-l păstreze în parte cu ajutorul statului ungar, în po-
fida minorităţii lor numerice.4 Însă comunitatea maghiară, care în urma
războiului mondial a devenit efectiv o minoritate, a resimţit ca o lovitură
gravă românizarea – uneori rapidă, alteori treptată – a administraţiei de
stat, a majorităţii instituţiilor de stat, precum şi a sistemului de învăţă-
mânt, lichidarea autonomiei locale şi reforma agrară. În ciuda faptului
că acordul privind protecţia minorităţilor, anexat la Tratatul de pace, a
garantat şi anumite drepturi colective ale minorităţilor din România, în
Constituţia României adoptată în 1923 aceste prevederi nu au mai fost
incluse, iar legea fundamentală nu a recunoscut decât egalitatea în drep-
turi a indivizilor (vezi în detaliu: Nagy 1994). Aceste aspecte au fost în-
3 Vezi în detaliu: Mikó 1941; Bíró 2002; Horváth 2007; K. Lengyel 2007; Vogel 2001.
Rezumate concise, dar pregnante pot fi citite în capitolele relevante ale volumului
Kisebbségi magyar közösségek: Bárdi–Fedinec–Szarka 2008. Vezi, de asemenea: Bara-
bás–Diószegi–Enyedi–Sebők 1990. Istoriografia română încă nu a efectuat o prelu-
crare critică a politicii minoritare din această epocă, aşa cum istoriografia maghiară
a procedat deja în privinţa perioadei dualiste. O lucrare excepţională şi obiectivă este
volumul Irinei Livezeanu, care trăieşte în SUA (Livezeanu 1998). Dintre lucrările ro-
mâneşti vezi, de ex.: Iancu 1995a; Iancu 1995b; Scurtu 1995; Agrigoroaiei–Ioan 2003;
Leuştean 2003.
4 Pe teritoriile adjudecate României de către Tratatul de la Trianon, 34,3% din popula-
ţie a indicat maghiara ca limba maternă în 1910.
192
soţite de aspiraţia elitelor bucureştene, având ca obiectiv integrarea cât

mai rapidă şi cât mai completă a noilor provincii, în vederea consolidării
unităţii ţării, care de altfel avea un aspect mai degrabă eterogen. Extin-
derea organizării statale româneşti, centralizată prin tradiţie, a lovit la
rândul ei în special comunităţile minoritare, deşi a intrat deseori în con-
flict şi cu interesele elitelor româneşti locale.5
Cu toate acestea, cu timpul, situaţia maghiarilor din România s-a
consolidat mai mult sau mai puţin, comunitatea dezvoltându-şi în mod
treptat structurile proprii, în interiorul cărora un rol deosebit de impor-
tant a revenit sistemului de instituţii de învăţământ şi culturale maghia-
re. Relativa revenire a maghiarimii a fost facilitată în primul rând de cir-
cumstanţa de a fi păstrat o parte însemnată a poziţiilor sale anterioare
în numeroase domenii, chiar şi după dispariţia „sprijinului statal” ungar
– de la viaţa culturală la cea economică, având posibilitatea de a interve-
ni chiar şi în viaţa politică. După Trianon, obiectivul primordial al elitelor
maghiare a fost menţinerea şi consolidarea acestor poziţii. Este adevă-
rat că în prima perioadă au manifestat pasivitate, la care a contribuit
şi flexibilitatea situaţiei internaţionale şi a celei militare, iluziile legate
de afirmarea concepţiilor wilsoniene, precum şi stupefacţia cauzată de
pătrunderea românilor în Transilvania. În urma consolidării noii organi-
zări însă – prin intermediul Partidului Naţional Maghiar înfiinţat la fine-
le anului 1922 – elitele maghiare au intrat şi ele pe scena politicii interne
româneşti, în unele cazuri încercând să reprezinte interesele maghiari-
mii din Transilvania şi în faţa forurilor internaţionale (Liga Naţiunilor).6
La scurt timp după încheierea acţiunilor militare ale Primului Război
Mondial, românii s-au confruntat şi ei cu faptul că luarea în posesie a
Transilvaniei nu s-a împlinit odată cu obţinerea supremaţiei politice, ba
mai mult, a însemnat doar un prim pas al unui proces îndelungat (Leuş-
tean 2003: 95. În detaliu vezi: Livezeanu 1998: 9–63, 157–224). Dominaţia
socioeconomică a românilor nu putea fi însă înfăptuită decât în detri-
5 Celelalte partide, printre care Partidul Naţional Ţărănesc, înfiinţat prin unirea Par-
tidului Naţional din Transilvania cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, au proclamat
necesitatea descentralizării. În legătură cu aceasta vezi proiectul lui Romul Boilă,
personalitate influentă a Partidului Naţional Ţărănesc: Boilă 1998: 138–156. Cu pri-
vire la tradiţiile centralizării – într-un context mai larg – vezi şi Culic 2002: 45–68.
6 În afară de cei citaţi, vezi şi Bárdi 1997, precum şi Beke 2005: 330–336. În legătură
cu Partidul Naţional Maghiar vezi: György 2006. Cu privire la doleanţele adresate
Alianţei Popoarelor vezi: Zeidler 2003: 59–85.
193
mentul maghiarilor – ce-i drept, acest lucru nu a împiedicat deloc elitele

româneşti, care au văzut în Marea Unire, pe de o parte, o judecată dreap-
tă a istoriei, iar pe de altă parte, o normalizare definitivă. În acest proces
s-a încadrat şi politica de „cucerire” a oraşelor de către români, care le
considerau ca nişte enclave străine.7 Manifestarea tot mai marcantă a
exigenţelor noii clase de mijloc româneşti în anii 1930 a fost resimţită de
către maghiarii din Transilvania ca o nouă ameninţare şi o continuare a
pierderii de teren. La tensiunile create în urma acestor evoluţii au contri-
buit şi schimbările apărute în viaţa politică internaţională şi cea româ-
nească, precum şi intensificarea naţionalismului, care, în ansamblu, au
sporit suspiciunile faţă de minorităţi, punând bazele diferitelor măsuri
discriminatorii, respectiv intensificându-le pe acestea.
În comparaţie cu relaţiile româno-maghiare, integrarea germanilor8
în România a decurs mult mai uşor, cu toate că şi în cazul lor s-au înre-
gistrat unele dificultăţi. În orice caz, nemţii s-au putut bucura în schim-
bul loialităţii lor de un statut oarecum mai favorabil faţă de cel al maghia-
rimii, care era privită cu neîncredere.
Secuimea în România Mare
Pentru a putea interpreta propunerile diferitelor proiecte cu privire la Se-

cuime, trebuie să schiţăm pe scurt contextul acestora, adică resursele acestui
teritoriu şi condiţiile integrării sale în România Mare. Secuimea a constituit
o entitate separată deja în cadrul Regatului Maghiar istoric. Caracterul său
specific s-a păstrat de-a lungul secolelor, în ciuda schimbărilor intervenite în
administraţia publică, deşi în urma organizării comitatelor în 1876 şi-a pier-
dut definitiv autonomia tradiţională. Populaţia zonei denumite „comitatele
secuieşti” a constituit practic un bloc maghiar aproape compact în colţul sud-
estic al Carpaţilor, delimitat în mod clar de teritoriile vecine ale Regatului şi
de zonele din centrul Transilvaniei, cu populaţie română sau mixtă (româ-
nă–săsească–maghiară). Însă în timp ce Secuimea a fost considerată un stâlp
important al ideii statului naţional maghiar în Transilvania, ţinutul a fost mai
degrabă unul sărac, periferic, ocolit de procesul de modernizare.
7 Românii constituiau în 1910 doar 17,7% din populaţia urbană a teritoriilor alipite de
la Ungaria, pe când în 1930 această proporţie era de aproape 35%. Varga 1998: 192.
8 Numărul germanilor în primul rând pe teritoriile alipite de la Ungaria, iar în al doilea
rând în Bucovina şi Basarabia, în 1930, totaliza 745.400 de locuitori.
194
Raportul naţionalităţilor în anii 1910, respectiv 1930 în cele patru

comitate care formau Secuimea9 era următorul: comitatul Maros-Tor-
da (Mureş-Turda, ulterior Mureş): 57,4% maghiari, 36,2% români, 42,6%
maghiari, 45,8% români; comitatul Udvarhely (Odorhei): 95,4% maghiari,
2,3% români, 91,6% maghiari, 4,9% români; comitatul Csík (Ciuc): 86,4%
maghiari, 12,4% români, 82,7% maghiari, 14,4% români; comitatul
Háromszék (Trei-Scaune): 83,4% maghiari, 15,5% români, 80,4% ma-
ghiari, 16% români (Pándi 1997: 408–409). În studiul intitulat A székely
vallási és tanügyi autonómia [Autonomia religioasă şi educaţională a se-
cuilor], apărut în 1930, Gábor Tusa apreciază populaţia maghiară a celor
patru comitate secuieşti în 1910 la 502.030 persoane (pe baza religiei:
482.783 persoane), ceea ce corespunde cu aproximativ o treime din po-
pulaţia maghiară a teritoriului anexat României, în timp ce în 1920, po-
trivit recensământului românesc, în Secuime trăiau 449.339 locuitori de
limbă maghiară (Tusa 1930: 12–13).
Prin urmare, în afară de Mureş-Turda – unde s-a reuşit „realizarea”
majorităţii româneşti prin măsuri administrative, cu o mică rectificare a
limitelor judeţului – putem vorbi despre o zonă cu caracter preponderent
maghiar. Secuimea aflată în mijlocul României extinse, cu o populaţie
de aproximativ o jumătate de milion, a constituit în consecinţă o pro-
vocare serioasă pentru legitimizarea exigenţelor teritoriale ale României
(Livezeanu 1998: 168). Mai mult, Imre Mikó a formulat direct: „Guvernul
[român – n.a.] era conştient de faptul că chestiunea maghiară din Tran-
silvania reprezintă o primejdie doar până când singurul bloc compact,
cel al secuimii, rămâne neatins, şi că numai Secuimea poate să aducă
Transilvania înapoi în Ungaria” (Mikó 1941: 140). Din această cauză, sta-
tul român a pornit o ofensivă culturală şi religioasă de mari proporţii –
din care au făcut parte, printre altele, înfiinţarea unor „zone culturale”,
în care au fost incluse şi judeţele secuieşti,10 practica analizei numelor,11
respectiv înfiinţarea în această zonă a numeroase şcoli noi şi parohii
ortodoxe, respectiv greco-catolice (adică aparţinătoare bisericilor „na-
9 În afară de scaunul Arieş, separat din punct de vedere geografic.

10 Profesorii stabiliţi în zonele culturale care cuprindeau judeţele cu populaţie mixtă,
proveniţi din alte regiuni ale României Mari, au beneficiat de avantaje semnificative
(de ex. un spor la salariu de 50%, primă de translocaţie etc.). Vezi detaliat în: Bíró
2002: 363; Livezeanu 1998: 58.
11 Potrivit dispoziţiei, copiii de origine românească (sau consideraţi ca atare) puteau să
frecventeze doar şcoli cu predare în limba română.
195
ţionale româneşti”). Suportul ideologic al politicii culturale promovate

în judeţele secuieşti a fost teoria despre originea românească a secuilor
(sau cel puţin a unei părţi a acestora), astfel că ţelul declarat era de fapt
numai „re-românizarea” românilor maghiarizaţi sau asimilaţi maghia-
rilor – şi nu asimilarea maghiarilor (vezi pe larg: I. Tóth 1942; B. Kovács
2006: 201–253; Pál 2008: 186–253, Livezeanu 1998: 168–172; despre si-
tuaţia Secuimii între cele două războaie mondiale vezi: Lazăr 2007). Re-
zultatele acestor eforturi au rămas însă sub aşteptări pe durata perioadei
studiate. Pe lângă ofensiva culturală şi sprijinirea populaţiei româneşti
şi a colonizării, merită să evocăm şi cuvintele istoricului şi politicianu-
lui Alexandru Lapedatu, încă din luna noiembrie 1918: „Soluţia pentru
chestiunea secuiască nu poate fi decât una: …includerea ei în viitoarea
organizare politică românească, autonomia culturală şi administrativă,
cu scopul de a menţine şi dezvolta viaţa sa politică separată…” (I. Tóth
1942: 5). Aceasta pentru că, în opinia lui Lapedatu – care a considerat,
de altfel, campania de re-românizare o încercare falsă şi lipsită de funda-
ment istoric –, „sentimentul naţional maghiar al secuilor este rezultatul
artificial al unei educaţii politice, care poate fi înlăturat printr-o atitudi-
ne prietenească din partea românilor” (I. Tóth 1942: 6).
2. De la Transilvania autonomă la autonomia

culturală
După modul şi gradul de integrare al Secuimii în România am dife-

renţiat patru categorii de texte.12 Prima cuprinde proiectele ai căror au-
tori au avansat ideea constituirii (sau reconstituirii) unui stat transilvan
(sau secuiesc) independent. A doua categorie cuprinde documentele care
schiţează integrarea în Ungaria a teritoriului – cu sau fără o autonomie
extensivă. Al treilea grup este constituit din propunerile referitoare la o
autonomie cuprinzătoare, dar deja în interiorul României, în timp ce pro-
iectele care aparţin celei de-a patra categorii susţin că maghiarimea din
Transilvania – inclusiv secuii – s-ar fi integrat în statul român prin in-
termediul unei autonomii culturale şi şcolare. Pe lângă modelele „pure”
12 Vezi enumerarea documentelor şi a datele lor bibliografice la sfârşitul acestei lucrări.
196
există desigur, numeroase concepţii mixte, intermediare, iar multe pro-

iecte conţin mai multe alternative.
Transilvanie autonomă sau Secuime autonomă
Posibilitatea înfiinţării unui stat transilvan suveran a apărut pen-

tru prima dată în perioada schimbării de imperiu, dar a revenit şi în
anii 1930. Textele care iau în considerare această alternativă se referă la
modalitatea de împărţire a puterii între naţiunile ardelene şi în general
acordă importanţă asigurării ponderii corespunzătoare a maghiarimii
din Transilvania, aflată în minoritate. Fostul prim-ministru al Ungariei,
István Bethlen, îşi susţine concepţia exprimată într-un discurs ţinut în
Anglia în 1933, evocând, printre altele, cuvântările favorabile autono-
miei, rostite înainte de 1918 în Parlamentul Ungariei de către persona-
lităţi marcante ale vieţii politice româneşti, precum şi conflictele dintre
românii din Transilvania şi cei din Regat (discursul lui István Bethlen
1933). În propunerile lui Bethlen şi ale lui Elemér Gyárfás (un politician
transilvănean influent, care şi-a redactat proiectul în 1919) autonomia
Transilvaniei apare ca un fel de compromis între „idealul României Mari
şi principiul integrităţii teritoriale a Ungariei” (Gyárfás 1923). După cum
a formulat András Rónai, colaborator al Institutului de Ştiinţe Politice
condus de către Pál Teleki, în textul său redactat în 1940, care prezintă
mai multe alternative: problema apartenenţei Transilvaniei „trebuie so-
luţionată în funcţie de situaţia actuală a politicii externe şi de raporturile
de forţă existente” (Rónai 2009). Rónai a conceput rezolvarea optimă a
problemei naţionale în cadrul statului transilvan de sine stătător pe baza
tradiţiilor istorice, adică prin separarea teritoriilor etnice (cantoanelor) şi
prin asigurarea suveranităţii naţionalităţilor „din punct de vedere naţio-
nal, cultural şi administrativ” (Rónai 2009).
O alternativă specială a fost avansată de către politicienii din Secu-
ime care s-au organizat la Budapesta în noiembrie 1918. Delegaţia, care
l-a contactat pe Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor, şi care reprezenta
Asociaţia Secuiască şi Consiliul Naţional Secuiesc, a solicitat guvernului
ca, în eventualitatea anulării integrităţii teritoriale a Ungariei, să spriji-
ne constituirea unei „republici populare secuieşti independente, libere
şi suverane”, cu statut neutru (Asociaţia Secuiască/Consiliul Naţional
Secuiesc 2009). Această posibilitate a fost expusă pe larg în ianuarie
1919 – adică după ocuparea Secuimii de către armata română – de către
197
Árpád Paál, politician şi jurnalist ardelean. Textul lui Paál ia în consi-

derare, de asemenea, doar Secuimea împreună cu zonele adiacente cu
majoritate maghiară, şi nu întreaga Transilvanie, adică ia în calcul un alt
„stat naţional maghiar mic”. El vede înfiinţarea republicii secuieşti de-a
dreptul ca pe o „constrângere de nivel mondial”: neutralitatea acesteia ar
fi protejată prin garanţie internaţională, în acelaşi timp având posibili-
tatea de a intra în alianţă economică atât cu România, cât şi cu Ungaria
(Paál 2009). Paál detaliază condiţiile economice ale noului stat, precum
şi administraţia publică şi organizarea socială a acestuia. Proiectul său
cu accente utopice şi având numeroase aspecte socialiste ar fi acordat un
rol important statului, proprietăţii publice şi autarhiei, şi în acelaşi timp
ar fi redus birocraţia (vezi în detaliu: Bárdi 1993: 76–120 şi K. Lengyel
2007: 97–107).
În aceste concepţii importanţa Secuimii ar creşte simţitor faţă de si-
tuaţia de dinainte de 1918 sau faţă de cea actuală. În primul rând pentru
că, în interiorul unui stat transilvan independent, secuii ar constitui o
parte însemnată a maghiarimii şi ar asigura poziţiile maghiarimii în sis-
temul de relaţii reorganizat al celor trei naţiuni, totodată ar fi consolidată
şi autoguvernarea zonei. O parte a autorilor încearcă „să salveze ce pot”
referindu-se la ideile „la modă” de la sfârşitul Primului Război Mondial:
autodeterminarea naţiunilor şi democraţia. Propunerile lui Paál sunt în
schimb inedite, în măsura în care exprimă pentru prima oară ideea sta-
tului secuiesc – însă este adevărat că în situaţia dată şi aceasta apare ca
o soluţie de ultimă instanţă.
Integrarea în cadrul Ungariei
Tot în perioadele de schimbare a imperiului – adică între anii 1918–

1920, respectiv la sfârşitul anilor 1930, când o nouă schimbare a deve-
nit realizabilă – au apărut mai multe proiecte care propuneau pentru
Transilvania autonomia în interiorul Ungariei. În aceste proiecte apare
de asemenea ca bază de referinţă „wilsonismul”, dar se simte şi efectul
planurilor referitoare la cantoane ale Ministerului Naţionalităţilor con-
dus de către Oszkár Jászi. Mai mulţi autori ar fi înfiinţat cantoane sau
districte naţionale, în timp ce proiectul din 1939 al juristului şi politici-
anului ardelean Artúr Balogh – invocând compoziţia eterogenă a popu-
laţiei – respinge autonomia teritorială a naţionalităţilor (Balogh 2009).
Menţinerea influenţei maghiarimii în cadrul Transilvaniei autonome
198
este de asemenea un aspect important, fiind asigurată, de exemplu, prin

împărţirea paritară a puterii executive sau a reprezentării şi prin intro-
ducerea cadastrelor naţionale. Balogh ar condiţiona gradul de autonomie
şi de realizarea concretă a reviziei, deoarece crede că ar trebui evitată
dezvoltarea „hegemoniei politice româneşti” în această provincie (Balo-
gh 2009). Cu toate acestea, Transilvania ar dispune de o largă autono-
mie, de adunare regională şi de guvern propriu şi de o legătură mai mult
sau mai puţin strânsă cu Ungaria.
O anumită tranziţie între diferitele stadii de integrare o reprezintă
schiţa de proiect „Elveţia Orientală” a Ministerului Naţionalităţilor con-
dus de către Oszkár Jászi, din ultimele luni ale Ungariei istorice. Secuimea
extinsă13 ar fi făcut parte dintr-o Ungarie cu administraţia transformată
radical, ca unul dintre cele 14 districte (cantoane) care ar fi dispus de
competenţe relativ largi şi de adunări districtuale. Într-un manifest apă-
rut în 1919, autonomiile naţionalităţilor şi sistemul cantonal sunt evoca-
te de asemenea fără a separa Transilvania – autorul consideră că ambele
concepţii ameninţă integritatea ţării, iar soluţia o vede în organizarea
unui referendum general (Csáky 1919).
Cu toate că propunerile care iau în considerare apartenenţa Tran-
silvaniei la Ungaria nu tratează Secuimea în mod separat, teritoriul s-ar
bucura de o pondere mai mare în cadrul unei regiuni autonome – ca şi
într-un stat transilvan de sine stătător –, atât în interiorul Ungariei isto-
rice cât şi al României Mari.
Lucrarea lui Artúr Balogh amintită mai sus, scrisă în 1939, examinea-
ză şi integrarea mai strânsă în cadrul Ungariei a teritoriilor care urmau
să fie reanexate. În acest caz autorul vede soluţia în autonomia adminis-
trativă şi în egalitatea de drepturi, popoarele dispunând de administraţie
proprie în cadrul sistemului de comitate şi comune, învăţământ propriu,
utilizarea liberă a limbii, libertate confesională etc. Deşi Balogh ar permi-
te asocierea în comunităţi etnice, nu le consideră pe acestea comunităţi
politice – adică susţine acceptabilitatea drepturilor colective în domeniul
culturii, dar nu şi în sens politic (Balogh 2009).
13 Cu oraşul Braşov şi „în măsura posibilităţilor, comitatele Turda-Arieş şi Cluj” (cu reşe-
dinţa în Târgu-Mureş sau în Cluj). A Jászi Oszkár vezette... 1990.
199
Autonomie extinsă în cadrul României
Autorii textelor redactate după consolidarea autorităţii româneşti,

cu precădere în anii 1920, caută mai degrabă o modalitate de a integra
maghiarimea ardeleană în România, dar în continuare cu o autonomie
considerabilă. În mai multe cazuri apare nevoia recensământului co-
munităţii maghiare (a cadastrului naţional), precum şi cea a înfiinţării
unui corp unificator şi reprezentativ al comunităţii (cum ar fi Uniunea
Naţională Maghiară [Kós–Paál–Zágoni 1921] sau Consiliul Minorităţii
Naţionale Maghiare) (Gál 2009). Unii au avansat şi ideea constituirii unei
adunări naţionale a maghiarilor din Transilvania.14 Autorii tratează deci
minoritatea ca o comunitate căreia i se cuvin drepturi colective.
În viziunea acestor proiecte, autonomia ar fi aplicată în administraţie,
în justiţie, în învăţământ şi în domeniul cultural şi religios, cu o utilizare
extensivă a limbii, unele însă avansează şi pretenţia autonomiei econo-
mice (Kérés Románia... 2009). Între aceste concepţii există, bineînţeles, şi
anumite diferenţe, de exemplu cu privire la relaţia dintre învăţământul
minoritar şi stat. Politicianul-jurnalist ardelean István Zágoni nu accep-
tă şcolile de stat de limbă maghiară (considerând susţinerea acestora o
problemă internă a autonomiei naţionale), în timp ce memorandumul
Partidului Naţional Maghiar (Országos Magyar Párt, OMP) insistă asu-
pra înfiinţării şcolilor de stat pentru minorităţi (Kós–Paál–Zágoni 1921, A
Romániai Országos Magyar Párt... 2009), nivelul autonomiei administrati-
ve fiind de asemenea văzut în mod diferit.
Teritoriul autonomiei constituie un alt element important. În afară de
proiectul OMP, în fiecare propunere apare un teritoriu naţional maghiar,
care ar cuprinde toate zonele Transilvaniei locuite în număr mai mare de
maghiari, în general incluzând şi insulele lingvistice şi oraşele maghiare
aflate în mediu românesc. Unii autori formulează mai multe alternative,
ca de exemplu Miklós Gál, avocat şi om politic ardelean, care propune pe
lângă organizarea administrativă existentă şi o restaurare a autonomiei
anterioare (Gál 2009).
În privinţa Secuimii, proiectul din 1920 al istoricului şi publicistu-
lui Benedek Jancsó avansează şi posibilitatea de a separa scaunele secu-
ieşti istorice (inclusiv Aranyosszék – scaunul Arieş) de celelalte teritorii
14 Adunarea Naţională a Maghiarilor din Transilvania (Kós–Paál–Zágoni 1921), Aduna-

rea Regională de la Cluj (Jancsó 2009).
200
şi oraşe maghiare din Transilvania (Jancsó 2009). Memorandumul OMP

cuprinde practic judeţele secuieşti autonome. În 1939, Tibor Pataky –
înalt funcţionar al guvernului, responsabil de relaţiile maghiaro-maghia-
re – propune înfiinţarea, pe baza organizării administrative româneşti
introduse recent, a două regiuni maghiare, prima fiind teritoriul consti-
tuit din judeţele Ciuc, Odorhei, Trei Scaune, Mureş şi Braşov,15 respectiv
din „zonele maghiare adiacente” (Pataky 2009). Unul dintre autorii ma-
nifestului Kiáltó Szó [Chemare] din 1921, Árpád Paál, evocă „chestiunea
secuiască” şi în mod separat, susţinând necesitatea constituirii unui „de-
partament secuiesc” separat în cadrul Uniunii Naţionale Maghiare (Kós–
Paál–Zágoni 1921).
Între grupul proiectelor de autonomie extinsă şi categoria următoare
(autonomia limitată sau culturală) constituie o anumită tranziţie docu-
mentul datat din 1920 şi intitulat Udvarhely vármegye Intézőbizottságának
megegyezéses határozata [Hotărârea consensuală a Comitetului de acţiu-
ne din comitatul Odorhei], prin care – în eventualitatea separării acestui
teritoriu de Ungaria – se cere pentru cele patru judeţe secuieşti „o au-
tonomie municipală înzestrată cu drepturi depline” în cadrul României.
Autoritatea statului ar fi reprezentată doar de prefect, administraţia fiind
maghiară de la subprefect în jos (Udvarhely vármegye… 2009). O altă for-
mă tranzitorie reprezintă ideile din emigraţie ale lui Oszkár Jászi, pe care
le-a făcut publice cu ocazia călătoriei sale în România în noiembrie 1920.
După Jászi, maghiarii din România trebuie să ceară de la partea româ-
nă, în schimbul loialităţii lor, autonomie administrativă, jurisdicţională,
şcolară şi culturală. Centrul acestei autonomii îl vede în Secuime, care ar
trebui să devină un „canton maghiar în România” cu autonomie „liberă,
independentă, prolifică”, o „mică Ungarie în România” (Jászi 1920). Tot
aici am putea aminti şi lucrarea citată mai sus a lui András Rónai, în care
autorul abordează şi autonomia culturală, pe care însă nu o consideră
suficientă pentru reglementarea chestiunii teritoriilor maghiare omoge-
ne – şi mai ales a Secuimii – în interiorul României.
15 Oraşul Braşov în sine avea o majoritate relativă maghiară potrivit recensământului

din 1930 (39,3% din populaţie erau de naţionalitate maghiară, 32,7% români şi 22%
germani).
201
Autonomie limitată (culturală) în cadrul României
András Rónai vede în autonomia culturală un mijloc pentru a asigu-

ra „administrarea dezvoltării culturale unitare” a „zonelor omogene ale
naţionalităţilor, înzestrate cu autonomie teritorială, dar discontinue din
punct de vedere geografic” (Rónai 2009).
Această autonomie culturală constituie cadrul proiectelor clasate
în ultima categorie. Majoritatea lor s-au născut la cumpăna dintre anii
1920 şi 1930, autorii formulând propuneri mai adaptate „noilor realităţi”
cu privire la reglementarea situaţiei maghiarilor din Transilvania. În
aceste lucrări apărute pe la mijlocul perioadei dintre cele două războaie
mondiale – distanţate în timp faţă de schimbările de imperiu din anii
1918/19, respectiv 1940 – drepturile revendicate sunt tot mai restrânse.
Principala bază de referinţă este Acordul de la Paris cu privire la protec-
ţia minorităţilor, în special articolele 9, 10 şi 11 ale acestuia, dintre care
cel din urmă prevede autonomie locală în probleme legate de religie şi
învăţământ pentru „comunităţile secuieşti şi săseşti din Transilvania”
(Acordul român cu privire la protecţia minorităţilor publicat în: Galántai
1989: 201–207). Autorii se străduiesc să interpreteze cât mai larg preve-
derile destul de laconice ale acordului cu privire la protecţia minorităţi-
lor. Trebuie menţionat faptul că o bună perioadă de timp elitele maghiare
nu au insistat asupra autonomiei secuieşti în învăţământ. Aceasta fiind-
că o mare parte a lor a crezut că această autonomie ar putea fi înfăptuită
doar în detrimentul maghiarilor din afara Secuimii şi ar reduce ponderea
maghiarimii la nivel naţional. Conducătorii bisericilor maghiare aveau
de asemenea reţineri, deoarece se temeau că învăţământul confesional
ar fi reprimat făcându-se referire la şcolile autonome, în timp ce acestea
din urmă ar fi mai aservite statului (Mikó 1941: 138). În perioada ani-
lor 1930 însă chestiunea a ocupat un loc primordial în politica maghiară
din Transilvania, Marea Adunare a Partidului Naţional Maghiar (Târ-
gu-Mureş, 1933) adoptând şi ea o rezoluţie în acest sens (A Romániai Or
szágos... 1933).
Majoritatea propunerilor discută organizarea autonomiei religioase
şi şcolare amintite, a cărei arie de competenţă în general ar fi extinsă şi
asupra domeniului culturii şi al protecţiei sociale. În perspectiva punerii
în aplicare a drepturilor, autorii consideră necesar şi un recensământ al
comunităţii în cauză – cu alte cuvinte, înfiinţarea unui cadastru naţio-
nal. Lucrările abordează în general şi structura autonomiei, propunând
202
crearea diverselor organe centrale şi locale. În proiectul său din anul

1930, politicianul şi jurnalistul transilvan Elemér Jakabffy recomandă,
de exemplu, constituirea unor organe executive autonome (consilii na-
ţionale ale minorităţilor) (Jakabffy 2004), în timp ce Árpád Paál, în 1931,
schiţează o structură de autoguvernământ pe trei niveluri (comună ob-
ştească, regiune obştească şi centru obştesc secuieşti; Paál: 2004), pe
care o va prezenta mai târziu şi politicianul ardelean Imre Mikó (Mikó
1934). În viziunea majorităţii autorilor, în legătură cu învăţământul din
Secuime, care constituie un element central al proiectelor, statul român
ar avea doar drept de supraveghere şi ar putea întreţine doar şcoli desti-
nate locuitorilor nemaghiari.
În timp ce cer autonomie culturală pentru comunitatea maghiară
sau cea secuiască, autorii acestor documente citează acordul cu privire
la protecţia minorităţilor ca o sursă de legitimare a drepturilor colective.
În anumite proiecte regăsim şi principiile stabilite prin hotărârile de la
Alba Iulia, dar se fac referiri şi la autonomia culturală a Estoniei sau la
revendicările românilor de dinainte de 1918. În afară de acestea apar şi
unele considerente pragmatice: de exemplu, avocatul şi publicistul Dénes
Molnár, într-o lucrare publicată în 1931, avansează ideea că învăţămân-
tul maghiar din Secuime – finanţat din bugetul de stat, dar autonom – ar
despovăra reţeaua şcolară maghiară din afara Secuimii (Molnár 1931). În
acelaşi timp, la Elemér Jakabffy apar elemente care depăşesc cadrul auto-
nomiei culturale: el propune, în legătură cu autonomia administrativă, şi
o completare a teritoriilor administrative pe bază etnică (Jakabffy 2004).
Pornind de la acordul cu privire la protecţia minorităţilor, proiectele
se referă în general la Secuime. Árpád Paál – precum în memoriul său
anterior, scris în 1919 – include şi teritoriile vecine care au o majoritate
maghiară (Paál 2004), iar Dénes Molnár doreşte reprezentarea în comi-
tetul de acţiune suprem al autonomiei şcolare şi a secuilor care trăiesc
dincolo de limitele Secuimii istorice (adică în judeţele Târnava Mică, Târ-
nava Mare, Braşov, Turda, Alba de Jos, Hunedoara şi Cluj) (Molnár 1931).
În acelaşi timp, unii autori susţin că autonomia ar putea fi extinsă, în
perspectivă, asupra întregii comunităţi maghiare din Transilvania. Mai
mult, avocatul şi politicianul Gyula Tornya, într-o lucrare publicată în
1928, ar acorda autonomie personală colectivă tuturor naţionalităţilor
(Tornya 1928).
203
3. Concluzii
Variantele de autonomie formulate în diverse proiecte – în special în
cele referitoare la autonomia teritorială – oglindesc în mod clar aspira-
ţiile elitelor maghiare: apărarea prin delimitare, prin construirea unei
„lumi paralele” proprii, respectiv menţinerea status-quo-ului Transilva-
niei, care a existat până în 1918.
Din mai multe proiecte reiese necesitatea unei rezolvări mai juste,
echitabile, a chestiunii Transilvaniei, a unui anumit compromis româ-
no-maghiar. Ideea autonomiei făcea parte din acele structuri ideologi-
ce care au ajutat minoritatea maghiară să se adapteze noii realităţi de
drept public, deoarece a prevăzut o înfăptuire cel puţin parţială a au-
todeterminării (Horváth 2007: 106). Necesitatea drepturilor colective
şi a autodeterminării au constituit bazele unei duble viziuni despre vii-
tor: pe de o parte au însemnat pretenţia maghiarilor de a fi recunoscuţi
drept comunitate, oferindu-şi în schimb loialitatea faţă de România, iar
pe de altă parte, o reglementare care să poată facilita rezistenţa în peri-
oada considerată provizorie de până la revizuire. În formularea acestor
pretenţii, autorii se refereau în general la „ideile wilsoniene”, la Acordul
de la Paris cu privire la protecţia minorităţilor, la principiile declarate
în mod solemn prin hotărârile de la Alba Iulia (în legătură cu acestea
vezi: Bárdi–Wéber 1998: 243–256, Maniu 1998: 257–276), precum şi la
alte exemple din străinătate, în anumite cazuri însă apare, ca model, şi o
reglementare legală anterioară – Legea naţionalităţilor din Ungaria, din
anul 1868. Într-o bună parte a textelor sunt menţionate prejudiciile su-
ferite de către comunitatea maghiară din Transilvania de la schimbarea
de imperiu (printre altele, daunele cauzate de reforma agrară, instituţiile
confiscate şi bunurile acestora, discriminarea manifestată în domeniul
utilizării limbii, al politicii fiscale etc., ofensiva culturală românească şi
aşa-numita „re-românizare”), respectiv necesitatea rezolvării acestora.
Este interesant faptul că, în timp ce în multe dintre aceste propuneri poa-
te fi surprinsă redescoperirea „tradiţiilor secuieşti”, nici măcar generaţia
nouă – ajunsă la vârsta adultă în anii 1930 – nu şi-a format o conştiinţă
regională secuiască, ci a avut în vedere în continuare o identitate „pan-
maghiară”.16
16 În formularea lui Nándor Bárdi.
204
Obiectivele maghiare erau însă în contradicţie cu articolul 1 al Con-

stituţiei României, care a definit România ca un stat naţional unitar şi in-
divizibil (publicat în limbile română şi maghiară de Nagy 1994: 222–223),
respectiv cu practica politicii româneşti faţă de minorităţi, care oglindea
această concepţie. Aceasta pentru că elitele româneşti care s-au insta-
lat în Transilvania, au fost interesate tocmai de transformarea radicală
– sau răsturnarea, din punctul de vedere al maghiarilor – a vechiului sis-
tem. Simplificând lucrurile, România Mare a continuat de fapt, în Tran-
silvania, acelaşi lucru ca şi Ungaria dualistă, însă de data aceasta nu se
mai construia statul naţional maghiar, ci cel român, şi de data aceasta
maghiarii au fost nevoiţi să se confrunte cu toate dezavantajele existen-
ţei minoritare. Iar mijloacele statului nu s-au prea schimbat, dimpotrivă,
conform evoluţiei spiritului vremii şi a situaţiei politice, au devenit tot mai
dure. Pentru elitele maghiare, procesul de demolare a „lumii ungureşti”
nu părea (sau nu putea părea) atât de drastic doar pentru că era în con-
tradicţie cu principiile măreţe formulate cu privire la autodeterminarea
naţiunilor la sfârşitul Primului Război Mondial, ci pentru că construcţia
statului naţional român a distrus structuri existente, deja construite.
Este important să menţionăm că eficienţa majorităţii proiectelor a
fost redusă simţitor de faptul că acestea nu au fost publicate în limba
română şi de aceea nu puteau constitui obiectul unui schimb de opinii
decât în interiorul comunităţii maghiare. Pe lângă materialele redactate
de către guvern existau însă câteva – de exemplu proiectul de lege al lui
Elemér Jakabffy – care nu au fost făcute publice nici măcar în maghiară
(Bárdi 2004: 365). Cu toate acestea, pentru noi sunt importante, deoare-
ce documentează concepţiile din acele vremuri. În acelaşi timp, merită să
confruntăm aceste lucrări cu strategiile născute în perioada 1940–1944,
când – deşi doar pentru scurtă vreme – soarta s-a schimbat, iar elitele
maghiare au reintrat în posesia unei părţi a Transilvaniei (în legătură cu
aceasta vezi: Bárdi 2006: 43–70).
205
Documentele analizate:
1. Transilvanie autonomă sau Secuime autonomă
[1933] Bethlen István beszéde 1933.11.30-án Londonban. In: Bethlen Ist-

ván angliai előadásai. Genius, Budapest.
GYÁRFÁS Elemér
1923 Az erdélyi három nemzet uniójának alapelvei (1919). In: GYÁRFÁS
Elemér: Erdélyi problémák 1903–1923. Erdélyi Irodalmi Társaság,
Cluj–Kolozsvár, 143–153.
KUNCZ Ödön
2009 A trianoni békeszerződés revíziójának szükségessége. Emlékirat,
amelyet a Budapesti Királyi Magyar Pázmány Péter Tudományegye-
tem Jog- és Államtudományi Karának dékánja intézett Sir Robert Go-
wer angol képviselőhöz (1934). In: BÁRDI Nándor – ZAHORÁN Csaba
(coord.): Magyar javaslatok, tervek, dokumentumok az erdélyi kérdés
rendezésére 1918–1940. Colecţie de documente. Manuscris, docu-
mentul nr. 22.
PAÁL Árpád
2009 Emlékirat a semleges, független székely államról (1919). In: BÁRDI –
ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok…, documentul nr. 5.
RÓNAI András
2009 Erdély nemzetiségi viszonyai. Az erdélyi kérdés megoldása (1940).
In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok..., documentul nr.
52.
2009 A Székely Egyesület/Székely Nemzeti Tanács 1918. 11. 17-i budapes-
ti nagygyűlésének határozatai. In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Ma-
gyar javaslatok…, documentul nr. 2.
2. Integrarea în cadrul Ungariei
BALOGH Artúr
2009 Tervezet a visszacsatolandó Erdély autonómiájára (1939). In: BÁRDI
– ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok..., documentul nr. 50.
BÉKÉSI András
1919 Erdély megmentése. A megvalósítható magyar–román–szász impéri-
um. Lantos Könyvkereskedés, Budapest.
206
1962 Bethlen István emlékirata a várható békefeltételekről (1940). In: JU-

HÁSZ Gyula (coord.): Diplomáciai iratok Magyarország külpolitikájához
1936–1945. IV. Magyar Tudományos Akadémia Történettudományi
Intézete, Budapest, 743–761.
CSÁKY György
1919 Megváltás. Schenk, Budapest–Kolozsvár.
1990 A Jászi Oszkár vezette Nemzetiségi Minisztérium „Keleti Svájc” ter-
vezetének fennmaradt vázlata (1918). In: SZARKA László: A méltányos
nemzeti elhatárolódás lehetősége 1918 végén. Regio 1. (1) 49–65.
1920 A magyar békeküldöttség az erdélyi kérdésről, VIII. jegyzék. In: A
magyar béketárgyalások. I. Magyar Királyi Külügyminisztérium, Bu-
dapest, 117–133.
3. Integrarea în cadrul României
GÁL Miklós
2009 A magyar autonómia vázlata. In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Ma-
gyar javaslatok..., documentul nr. 20.
JANCSÓ Benedek
2009 A román állam kiküldöttei elé a románok részére juttatott magyar
területek kisebbségi védelme érdekében megoldandó kérdések (1920).
17.
JÁSZI Oszkár
1920 A romániai magyar kisebbség jövője. Bécsi Magyar Újság, 19 de-
cembrie.
2009 Kérés Románia törvényhozásához és a Nemzetek Szövetségéhez
(1920). In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok..., documen-
tul nr. 16.
KÓS Károly – PAÁL Árpád –ZÁGONI Miklós
1921 Kiáltó szó. Lapkiadó és Nyomdai Műintézet RT., Kolozsvár
PATAKY Tibor
2009 Vázlat arról, hogy a román impérium alá került magyarság részé-
re minő jogállás volna biztosítandó (1939). In: BÁRDI – ZAHORÁN
(coord.): Magyar javaslatok..., documentul nr. 49.
207
2009 A romániai Országos Magyar Párt memoranduma és kisebbségi

törvénytervezete a nemzetiségek egyenjogúsítása tárgyában (1923).
21.
2009 Udvarhely vármegye Intézőbizottságának megegyezéses határoza-
ta (1920). In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok..., docu-
mentul nr. 14.
4. Autonomia limitată (culturală) în cadrul României
BALOGH Artúr
1931 A székely vallási és iskolai önkormányzat. Erdélyi Múzeum 10–12.
(36) 341–354.
Kozmosz [...]
1927 A székelység tanügyi önkormányzatához. Magyar Kisebbség 7–8. (6)
259–261.
JAKABFFY Elemér
2004 Tervezet a kisebbségi törvény javaslatához (1930/1940). Magyar Ki-
sebbség 1–2. (9) 377–423.
MIKÓ Imre
1934 A székely közületi és kulturális önkormányzat. Magyar Kisebbség 13.
és 15–16. (13) 365–378, 441–464.
MOLNÁR Dénes
1931 A székely autonóm iskolák kérdéséhez. Magyar Kisebbség 13. (10)
479–484.
PAÁL Árpád
2004 Törvény a székely közületek közművelődési önkormányzatáról a
Párizsban 1919. december 19-én kötött nemzetközi szerződés 11. cik-
ke alapján. Magyar Kisebbség 1–2. (9) 424–465.
PÁL Gábor
2009 Törvényjavaslat a Szövetséges és Társult Főhatalmak, valamint
Románia között 1919. évi december 9-én Párizsban kötött kisebbségi
szerződés 11. cikkében biztosított kulturális önkormányzat életbelép-
tetéséről (1935). In: BÁRDI – ZAHORÁN (coord.): Magyar javaslatok...,
documentul nr. 43.
PAPP József
1931 Az erdélyi székelyek vallási és tanügyi önkormányzata. Magyar Ki-
sebbség 8–10. (10) 283–289, 324–332, 364–369.
208
1933 A romániai Országos Magyar Párt 1933. évi marosvásárhelyi nagy-

gyűlésének határozata. Magyar Kisebbség 14. (12) 435–436.
TORNYA Gyula
1928 A népkisebbségi törvény tervezete. Erdélyi Magyar Néppárt, Kolozs-
vár.
TUSA Gábor
1930 A székely vallási és tanügyi autonómia. Minerva, Kolozsvár.
Bibliografie
AGRIGOROAIEI, Ion – SCURTU, Ioan
2003 Majoritari şi minoritari. In: SCURTU, Ioan (coord.): Istoria Românilor.
VIII. România întregită (1918–1940). Editura Enciclopedică, Bucureş-
ti, 56–68.
KOVÁCS B. András
2006 Szétszabdalt Székelyföld. Mentor Kiadó Marosvásárhely.
BARABÁS Béla – Diószegi László – ENYEDI Sándor – SEBŐK László
1990 Hetven év. A romániai magyarság története 1919–1989. Magyarság-
kutató Intézet, Budapest.
BÁRDI Nándor
1993 Impériumváltás Székelyudvarhelyen 1918–1920. Aetas 3. (9) 76–120.
1997 A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világhá-
ború között. Regio 2. (8) 32–67.
1999 A szupremácia és önrendelkezés igénye. In: BÁRDI Nándor (coord.):
Források és stratégiák. Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 29–113.
2004 Javaslatok, modellek az erdélyi kérdés rendezésére. A magyar elkép-
zelések 1918–1940. Magyar Kisebbség 1–2. (9) 329–376.
2006 A múlt, mint tapasztalat. A kisebbségből többségbe került erdélyi
magyar politika szemléletváltása 1940–1944 között. Limes 2. (19)
43–70.
BÁRDI Nándor – FEDINEC Csilla – SZARKA László
2008 Kisebbségi magyar közösségek a 20. században. Gondolat Kiadó–MTA
Kisebbségkutató Intézet, Budapest.
BÁRDI Nándor – WÉBER Péter
1998 Kisebbségben és többségben: Iuliu Maniu nézőpontjai. Limes 4. (11)
243–256.
209
BEKE Ibolya
2005 A romániai magyar kisebbség szervezeteinek választási–politikai
stratégiái a két világháború között. In: EGRZ Gábor – FEITL István
(coord.): A Kárpát-medence népeinek együttélése a 19–20. században.
Napvilág Kiadó, Budapest, 330–356.
BÍRÓ Sándor
2002 Kisebbségben és többségben. Románok és magyarok 1867–1940. Pro-
Print Könyvkiadó, Csíkszereda.
BOILĂ, Romul
1998 Tanulmány a területileg kiegészült román állam újjászervezéséről.
Előzetes alkotmánytervezettel és rövid indoklással (részletek). Ma-
gyar Kisebbség 1. (4) 138–156.
CULIC, Irina
2002 Vidék és főváros. A román állam és a regionalizáció problematikája.
Regio 1. (15) 45-68.
GALÁNTAI József
1989 Trianon és a kisebbségvédelem. Maecenas, Budapest.
GYÖRGY Béla
2006 A romániai Országos Magyar Párt története (1922–1938) (manuscris).
HORVÁTH Sz. Ferenc
2007 Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbségi elit
politikai stratégiái (1939–1940). Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda.
I. TÓTH Zoltán
1942 A román történettudomány és a székelyföldi románság kérdése. Extras
din numărul din anul 1942 al revistei Erdélyi Múzeum. Erdélyi Mú-
zeum-Egyesület, Kolozsvár.
IANCU, Gheorghe
1995a The Ruling Council. The Integration of Transylvania into Romania:
1918–1920. Fundaţia Culturală Română, Cluj.
1995b Consideraţii cu privire la România şi problema minorităţilor naţi-
onale. In: SCURTU, Ioan – BOAR, Liviu (coord.): Minorităţile naţionale
din România. 1918–1925. Documente. Arhivele Statului din România,
Bucureşti, 35–40.
K. LENGYEL Zsolt
2007 A kompromisszum keresése. Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda.
LAZĂR, Costel Cristian
2007 Românii din judeţul Ciuc în perioada interbelică. Editura România Pur
şi Simplu, Bucureşti.
210
LEUŞTEAN, Lucian
2003 România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920–1923). Polirom,
Iaşi.
LIVEZEANU, Irina
1998 Cultură şi naţionalism în România Mare 1918–1930. Humanitas, Bu-
cureşti.
MANIU, Iuliu
1998 A kisebbségi kérdés [Chestiunea minoritară]. Limes 4. (11) 257–276.
MIKÓ Imre
1941 Huszonkét év. Studium, Budapest (Optimum Kiadó, ediţie reprint
f.a.).
NAGY Lajos
1994 A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában. Haáz Rezső
Kulturális Egyesület–INFOPRESS Rt., Székelyudvarhely.
PÁL János
2008 Vissza- és elrománosítási kísérletek a székelyföldi unitárius egyház-
községekben. Magyar Kisebbség 1–2. (13) 186–253.
PÁNDI Lajos (coord.)
1997 Köztes-Európa 1763–1993 (Térképgyűjtemény). Osiris, Budapest.
SCURTU, Ioan
1995 Minorităţile naţionale din România în anii 1918–1925. In: SCURTU,
Ioan – BOAR, Liviu (coord.): Minorităţile naţionale din România. 1918–
1925. Documente. Arhivele Statului din România, Bucureşti, 7–14.
TUSA Gábor
1930 A székely vallási és tanügyi autonómia. Minerva Irodalmi és Nyomdai
Műintézet Részvénytársaság, Kolozsvár.
VARGA E. Árpád
1998 Fejezetek a jelenkori Erdély népesedéstörténetéből. Püski, Budapest.
VOGEL Sándor
2001 Az erdélyi kérdés és a romániai magyar kisebbség helyzete 1920
és 1940 között. In: VOGEL Sándor: Európai kisebbségvédelem, erdélyi
nemzetiségpolitikák. Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 164–177.
ZEIDLER Miklós
2003 A Nemzetek Szövetsége és a magyar kisebbségi petíciók. In: BÁRDI
Nándor – FEDINEC Csilla (coord.): Etnopolitika. A közösségi, magán- és
nemzetközi érdekek viszonyrendszere Közép-Európában. Teleki László
Alapítvány, Budapest, 59–85.
211
212
Evreii din România între 1938–1940
Liviu CARARE
Evreii din România între 1938–1940.

De la statutul de cetăţean la cel
de paria
Poziţia unei minorităţi etnice în societate este stabilită de statutul
pe care aceasta îl are din punct de vedere juridic, statut ce reglementea-
ză totodată rolul în plan politic, economic, social şi cultural ocupat de
respectiva minoritate. În ceea ce priveşte situaţia evreilor din România
în secolul XX, există o bogată legislaţie internă ce se referă la ei în mod
direct.
După înfăptuirea statului naţional modern, prin Unirea Principatelor
şi opera reformatoare a lui Cuza, societatea românească s-a confruntat
cu problema deosebit de dificil de abordat şi de soluţionat a minorităţilor,
a statutului acestora în noul stat constituit. Printre aceste minorităţi se
remarcă comunitatea evreiască, foarte numeroasă, concentrată în spe-
cial în oraşele din nordul Moldovei, cu o pondere însemnată în domeniul
social şi economic.
Teama de străini, justificată de ameninţarea unei posibile interven-
ţii externe, la care se adaugă aspectul demografic (creşterea populaţiei
evreieşti cu 98,7% în perioada 1860–1899) şi cel economic (monopolul
asupra comerţului şi industriei) au constituit principalele motive pentru
care problema acordării cetăţeniei evreilor a fost soluţionată abia după
Primul Război Mondial şi după înfăptuirea Marii Unirii.
Prin Tratatul de la Paris, din 9 decembrie 1919, încheiat cu puterile
aliate, statul român se obliga să respecte o serie de prevederi referitoare
la protecţia minorităţilor de pe teritoriul României. Articolul 7 al Tratatu-
lui avea în vedere strict problema minoritarilor evrei: „România se obligă
213
a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o formalitate, pe

evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu pot a se prevala de nici
o altă naţionalitate” (Scurtu 1995: 174–178).
Noua Constituţie din martie 1923 acorda cetăţenia română tuturor
minorităţilor ţării, printre care şi evreilor. Această reglementare juridică
a durat până în 1938, când, pe fondul tensiunii imprimate de extrema
dreaptă şi de autoritatea regală, problema evreiască revine în programul
de guvernare, dând curs unei noi direcţii a legislaţiei minoritare.
Instalarea la putere a guvernului Goga–Cuza din 28 decembrie 1937 a
făcut posibilă aplicarea platformei antisemite a Partidului Naţional Creş-
tin. Guvernând prin decrete-legi, fără confirmarea Parlamentului, PNC
şi-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorităţii evre-
ieşti. Jurnaliştii evrei au fost lipsiţi de drepturile lor de ziarişti. Ziarele pe
care guvernul le considera deţinute sau dominate de către evrei, inclusiv
Dimineaţa, Adevărul sau Lupta, precum şi ziarele evreieşti care apăreau în
provincie în idiş şi ebraică, au fost închise. Evreii care primeau salariile
din bani publici au fost concediaţi şi toate ajutoarele acordate de către
stat instituţiilor evreieşti au fost retrase. Acuzaţi că otrăvesc ţărănimea şi
că îndeamnă tinerele românce la prostituţie, s-a considerat că evreii nu
sunt potriviţi pentru a deţine licenţe de comercializare a băuturilor alco-
olice şi pentru a angaja slujnice neevreice cu vârsta sub 40 de ani. Limba
idiş, folosită mult timp în administraţia din Basarabia şi Nordul Moldovei,
a fost declarată inacceptabilă.1 Astfel, în baza ordinului Rezidenţei Rega-
le, mai multe magazine din Cernăuţi au fost închise pentru motivul că
patronii şi vânzătorii nu au vorbit româneşte cu clienţii.2 A fost proiectat
şi un decret care urma să interzică accesul juriştilor şi avocaţilor evrei
în barou, dar nu a fost promulgat. Unele proprietăţi evreieşti, cum ar fi
terenul şi clădirea Căminului Evreiesc din Cernăuţi, au fost confiscate de
către stat (Ancel 2001: 65–78).
1 Decizia de a interzice populaţiei evreieşti din ţinutul Suceava să vorbească idiş în

locuri publice a aparţinut rezidentului regal al regiunii, Gheorghe Alexianu, continu-
ând măsurile PNC, la 1 decembrie 1938; art. III prevedea: „Evreii care vor continua să
vorbească pe stradă şi în localuri publice altă limbă decât limba românească vor dovedi
că nu sunt cetăţeni români şi nu vor putea să beneficieze de avantajele cetăţeniei româ-
ne.” Ioanid 2006: 33.
2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC), Bucureşti, Preşedinţia Consiliu-
lui de Miniştri, dos. 37/1938, f. 8, 47–53.
214
Acest guvern a promulgat la 22 ianuarie 1938 Legea revizuirii cetă-

ţeniei, care a avut la bază considerente discriminatorii rasiale. Decretul-
lege nr. 169/22 anula în fapt cetăţenia acordată evreilor după începerea
Primului Război Mondial. Aceasta cerea ca în decurs de 40 de zile de la
publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii, indiferent cât de mare ar fi
fost perioada de rezidenţă a familiilor lor, să trimită „pentru verificare”
documentele împreună cu materialele auxiliare specificate. Evreii care
nu îndeplineau cerinţele sau ale căror documente erau considerate in-
suficiente erau declaraţi „străini”. Documentele erau următoarele: actul
de naştere, actul ce dovedea că părinţii au locuit în ţară dacă naşterea
a avut loc în străinătate, actul doveditor că nu a fost supus străin, actul
doveditor al satisfacerii recrutării (textul integral al decretului şi refera-
tul guvernului în Benjamin 1993: 30–31). Pe lângă pierderea drepturilor
politice, aceasta însemna pentru mulţi evrei pierderea posibilităţii de a
profesa şi potenţiala deportare după bunul plac al guvernului. Decretul-
lege lovea în primul rând evreii săraci, care nu erau capabili să obţină
actele necesare. De asemenea, perioada foarte scurtă de depunere a do-
cumentelor făcea imposibilă dovedirea drepturilor de cetăţenie pentru
majoritatea evreilor din România chiar şi în condiţiile prelungirii terme-
nului la 50 de zile. Deşi guvernul PNC a fost izgonit de la putere înainte
ca procesul de revizuire să se încheie, Decretul-lege 169 a rămas valid şi
sub dictatura regală. Când statisticile au fost finalizate, din 203.423 de
familii care au trimis cereri de revizuire, 73.253 familii – adică un total
de 252.222 de evrei – şi-au pierdut cetăţenia ca rezultat al iniţiativei Par-
tidului Naţional Creştin (Friling–Ioanid–Ionescu 2005: 39; Ancel 2001:
81; Benjamin 2003: 34).
Guvernele ce s-au succedat în perioada dictaturii regale a lui Carol
al II-lea au continuat aplicarea unei politici antisemite, deşi nicio nouă
legislaţie antisemită nu a apărut pentru mai bine de doi ani în noul re-
gim; astfel, la 13 februarie 1938, patriarhul Miron Cristea, prim-minis-
trul dictaturii regale, a declarat o poziţie care nu putea fi încurajatoare
pentru evrei. El stabilea următoarele scopuri: „…Repararea nedreptăţilor
istorice pe toate tărâmurile faţă de elementul românesc dominant, fără acte
de nedreptate faţă de vechile minorităţi conlocuitoare răsfirate de veacuri
în graniţele României de astăzi, printre românii de baştină. Reexaminarea
încetăţenirilor de după război şi anularea tuturor celor făcute în mod frau-
dulos şi în paguba intereselor vitale ale românilor… Această reexaminare…
va îngădui o viaţă economică mai largă a elementului românesc. Organiza-
215
rea plecării din ţară a elementelor străine care – de curând aşezate în ţară
– vatămă şi slăbesc caracterul nostru etnic românesc. România va coopera…
cu alte state care au prisos de populaţie evreiască, ajutând-o să-şi găsească
patria…” (Benjamin 1996: 31). Noua Constituţie promulgată de către re-
gele Carol prevedea în paragraful 5 drepturi egale pentru toţi cetăţenii
români, indiferent de originea lor etnică sau religioasă, dar dictatura re-
gală a continuat să aplice „revizuirea cetăţeniei” solicitată de Decretul-
lege 169 promovat de către guvernul PNC, care a rămas în vigoare şi a
avut ca rezultat pierderea cetăţeniei de către 252.222 de evrei români. În
multe cazuri, cetăţenia a fost pierdută nu pentru că procedurile stipulate
nu fuseseră urmate când s-a acordat cetăţenia, ci pur şi simplu deoarece
documentele avute atunci la dispoziţie fuseseră pierdute sau rătăcite sau
pentru că unele familii nu au avut resursele financiare pentru a aduna
probele necesare. Legea a fost aplicată de către autorităţile locale, care au
fost mai indulgente cu petiţionarii în unele regiuni şi mai severe în altele,
creând astfel multă nelinişte şi nesiguranţă în decursul procesului. Situ-
aţia în care se găseau evreii şterşi de pe listele de cetăţenie era dramatică
în ţinutul Suceava–Cernăuţi – li se anula dreptul de a se angaja în orice
fel de instituţii publice sau private; primarii trebuia să predea poliţiei lis-
tele celor fără cetăţenie, pentru ca paragrafele ordonanţei emise de către
Rezidentul Regal să fie puse în aplicare (Ancel 2001: 114–115). Evreii pu-
teau fi daţi afară din posturi într-o regiune administrativă, în timp ce în
altă regiune evreilor care îşi pierduseră slujbele sau ale căror magazine
fuseseră închise în timpul guvernării PNC li s-a permis să se întoarcă
la muncă. Totuşi, un mare număr de evrei n-au mai putut să-şi câştige
traiul când şi-au pierdut cetăţenia şi de multe ori autorităţile, atât la nivel
naţional cât şi local, sugerau că evreii ar face mai bine să emigreze „vo-
luntar” (Friling–Ioanid–Ionescu 2005: 51; Ancel 2001: 104). Puţini evrei
români aveau însă resursele necesare pentru a emigra, iar Conferinţa
de la Evian demonstrase că refugiaţii evrei nu pot găsi ţări dispuse să îi
primească.
Situaţia prezentă, stabilă din punct de vedere al supravieţuirii pentru
evrei s-a schimbat dramatic după înfrângerea Franţei de către Germania
la începutul lunii iunie 1940 şi după ultimatumul sovietic adresat Româ-
niei pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la sfârşitul aceleiaşi
luni. Regele i-a solicitat lui Ion Gigurtu să fie prim-ministru şi să-l ajute să
transforme statul autoritar unipartid pe care regele îl instaurase cu doi
ani în urmă, într-o dictatură de tip fascist care să fie acceptată de Germa-
216
nia nazistă. Cedarea celor două provincii şi a ţinutului Herţei din judeţul
Dorohoi a determinat retragerea armatei şi a administraţiei române din
zonele respective. Termenul acordat pentru retragere a fost de trei zile,
timp în care au avut loc unele incidente între militarii români şi cei sovie-
tici. Retragerea forţelor şi a administraţiei române a suscitat „gălăgioase
izbucniri de entuziasm printre câţiva ucraineni şi evrei”, primii salutând
sfârşitul dominaţiei României, iar ceilalţi plecarea unui regim din ce în ce
mai antisemit (Ioanid 2006: 63). Evenimentele retragerii în cele trei zile
au avut un impact considerabil asupra evoluţiei legislaţiei şi a măsurilor
antisemite începute din august 1940. Astfel apare teza evreului sabotor,
trădător şi duşman al poporului român. În a doua zi a retragerii, 27 iunie
1940, Marele Stat Major al Armatei a primit o informaţie de la o unitate
de grăniceri care se retrăgea din Cernăuţi, că „din momentul în care s-a
ordonat retragerea, evreii au iniţiat manifestaţii antiromâneşti, au rupt stea-
gul naţional şi au scuipat pe el, au înălţat şi fluturat steagul roşu pe monu-
mentul Unirii” (Ancel 2001: 200). Într-un raport secret din data de 4 iulie
1940, intitulat Acţiunea evreiască, evreii din Basarabia şi Bucovina în timpul
evacuării, sunt descrise peste douăzeci de incidente provocate de „evrei
comunişti” (Ioanid 2006: 64). Astfel de documente şi rapoarte au încetă-
ţenit ideea conform căreia motivaţia măsurilor antisemite luate de către
guvernul condus de Ion Antonescu trebuie căutată în acţiunile evreilor
din teritoriile pierdute de statul român în iunie 1940.3 Cazul Legiunii de
Jandarmi Hotin, care în zilele de 27–28 iunie 1940 s-a retras de la Hotin
la Dorohoi4 este unul elocvent. Memoriul referitor la felul în care a decurs
evacuarea a fost alcătuit de maiorul Traian Drăgulescu şi sintetizează
dificultăţile întâmpinate de jandarmii din Hotin. Astfel, posturile de jan-
darmi de pe frontieră s-au retras odată cu grănicerii, iar celelalte posturi
s-au retras la apariţia “tancurilor ruseşti”; „majoritatea jandarmilor au
fost suprinşi de trupele sovietice înainte de a trece Prutul”.5 Au existat
diverse incidente ce au avut ca protagonişti jandarmii, soldaţii sovietici
şi evreii localnici.
3 Vezi: Şandru 2004: 149–182; Paul Goma susţine în eseul Săptămâna roşie 28 iunie–3
iulie sau Basarabia şi Evreii asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise
contra românilor. Explicaţia autorului pentru agresivitatea regimului antonescian
faţă de evrei după data de 22 iunie 1941 constă în răzbunarea pentru faptele repro-
babile din anul precedent (Goma 2004).
4 DANIC, Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 97/1940.
5 Ibidem, f. 9.
217
Primul incident menţionat este ordinul primit de plutonierul major

de jandarmi Ghiorghiţă Ştefan, şeful secţiei Ediniţa, de a reveni în comu-
nă deoarece „populaţia evreiască se dădea la jafuri”. Împreună cu 20 de
jandarmi a reuşit să împrăştie grupurile de manifestanţi şi a dat jos stea-
gurile roşii arborate pe clădiri, părăsind localitatea la scurt timp, după
sosirea militarilor sovietici.6 Referitor la starea de spirit a populaţiei din
oraşul Hotin autorul memoriului relatează cum „în ziua de 28 iunie, pe
la orele 15 se strânseseră în curtea Prefecturii câteva sute de evrei şi alte
haimanale din oraş. Aceştia priveau cum se evacua Prefectura. Poliţia
era absentă”.7
Declaraţiile şefilor de post în faţa Comandantului Legiunii de Jan-
darmi Hotin descriu primirea trupelor sovietice de către evrei şi de către
o parte a populaţiei româneşti: plutonierul Butnariu declară că „starea
de spirit a populaţiei minoritare era liniştită şi aştepta cu bucurie sosirea
trupelor sovietice, în special evreii care pregăteau steaguri roşii”; „în Tg.
Ediniţa întreg oraşul era în sărbătoare, la fiece casă evreiască era arborat
steag roşu, iar la primărie, adunaţi un număr de 1.500 persoane în mijlo-
cul cărora ţinea un discurs preşedintele comunităţii israelite”.8 Evreii din
Lipcani, „într-un delir de nedescris, manifestând pentru Stalin şi insul-
tându-ne, indiferent de starea socială, toţi erau entuziasmaţi de sosirea
trupelor roşii şi le ieşeau cu flori aruncându-le sub tancuri”.9 Şi aici primi-
rea sovieticilor a fost asemănătoare, fiind întâmpinaţi cu steaguri roşii.10
La Noua Suliţă evreii înarmaţi s-au organizat în patrule, au arborat dra-
pelul roşu şi îşi manifestau bucuria faţă de ocuparea Basarabiei de către
trupele sovietice.11 O altă declaraţie referitoare la Noua Suliţă susţine că
„toţi tinerii evrei purtau steaguri roşii, arme şi baionete”.12 Faptul că evre-
ii de aici erau înarmaţi este susţinut şi de sergentul major Robu Ioan, care
declară că a văzut „grupuri de evrei a câte 10–15 inşi ce se plimbau pe
străzi, toţi erau înarmaţi cu arme de tip militar şi revolvere, fiecare avea
fanion roşu şi banderole la mână”.13
6 Ibidem.
7 Ibidem, f. 12.
8 Ibidem, f. 60.
9 Ibidem, f. 91.
10 Ibidem, f.103.
11 Ibidem, f. 112.
12 Ibidem, f. 116.
13 Ibidem, f. 114.
218
Armata Română care se retrăgea din Basarabia şi nordul Bucovinei

a avut de înfruntat atât agresiunea trupelor sovietice, cât şi ostilitatea
unei părţi din populaţia Basarabiei, printre care s-au aflat şi membri ai
comunităţilor locale evreieşti. Pornind de la această situaţie reală, auto-
rităţile au proiectat, implicit sau explicit, în opinia publică românească
imaginea „vinovăţiei colective” a evreilor, ceea ce a avut drept consecinţă
o suită de violenţe împotriva populaţiei evreieşti din teritoriile aflate în
administrarea statului român (Friling–Ioanid–Ionescu 2005: 82). Retra-
gerea românească din Basarabia şi nordul Bucovinei a fost însoţită de un
val de violenţe îndreptate împotriva evreilor. Ele au avut loc atât în terito-
riile cedate, cât şi în Vechiul Regat, în Moldova. Ordinele de agresiune fi-
zică, de omorâre a evreilor nu au fost date de către Marele Stat Major sau
de alte comandamente superioare, iniţiativa pornind, în multe cazuri, de
la unităţi, subunităţi, grupuri de militari izolate, autorităţi civile locale.
Mărturiile disponibile indică un număr de crime comise contra evreilor
români de către Armata Română. Astfel, la Ciudei, judeţul Storojineţ şi la
Zăhăreşti, judeţul Suceava, maiorul Vasile Carp, comandantul Regimen-
tului 86 Vânători, a dispus să fie omorâţi mai mulţi evrei (Friling–Ioa-
nid–Ionescu 2005: 82). De asemenea, trupele româneşti au executat doi
evrei în Comăneşti şi unul în Costina; incidente soldate cu moartea altora
s-au petrecut şi la Şerbăuţi, Igeşti etc. la începutul lunii iulie (Ancel 2001:
213–217). Soldaţii evrei care serveau în armata română nu au fost nici ei
cruţaţi. În multe cazuri ei au fost expulzaţi din unităţile lor, umiliţi, bătuţi
şi chiar omorâţi, fără niciun motiv.
Prima manifestare violentă antievreiască majoră s-a petrecut la 1 iu-
lie 1940 la Dorohoi. Pogromul a fost declanşat de trupe militare române
din Grupul 3 Grăniceri şi 8 Artilerie, după aducerea în oraş a trupurilor
neînsufleţite ale căpitanului român Boroş şi soldatului evreu Iancu So-
lomon, ucişi de către soldaţi ruşi. În ziua de 1 iulie 1940, ofiţerul român
urma să fie înmormântat la cimitirul creştin-ortodox, iar soldatul evreu,
la cimitirul evreiesc. La înmormântarea soldatului evreu au fost trimişi
doar 7 militari evrei neînarmaţi, de la Regimentul 29 Infanterie din loca-
litate; au participat şi 20 de evrei civili din oraş. În momentul desfăşurării
funeraliilor, subunităţi ale armatei române care se retrăgeau din regiu-
nea Herţa au pătruns în cimitirul evreiesc şi au deschis focul, fără soma-
ţie. Toţi evreii civili prezenţi la înmormântare, cu excepţia unui singur
supravieţuitor, precum şi şapte militari evrei, în frunte cu sergentul T. R.
Bercovici Emil, din Regimentul 29 Infanterie, care au venit să dea onorul
219
soldatului erou evreu, au fost ucişi de către militarii români (Rozen 2004:
20–21; Mircu 1945: 121). Aceasta a fost prima fază a desfăşurării pogro-
mului, care a continuat cu alte crime şi jafuri în oraş până la intervenţia
generalului Sănătescu, comandantul Corpului 8 Armată, al cărui carti-
er general se afla la Dorohoi. Raportul oficial a consemnat 53 de morţi
plus alte zeci de răniţi, iar evreii localnici au susţinut că numărul celor
ucişi a fost de aproape 200 (Matatias Carp, în Cartea Neagră, avansea-
ză cifra de cel puţin 136 de evrei ucişi. Carp 1996; Ancel 2001: 222). Un
fapt semnificativ în legătură cu desfăşurarea pogromului a fost notat de
procurorul delegat să investigheze cazul: „Unele case creştineşti aveau în
geamuri icoane creştine, sau aveau pe pereţi cruci făcute de diferite boieli,
acestea ca indiciu că acolo locuiesc creştini şi în consecinţă să nu se tragă”
(Benjamin–Alexandru 1991: 25). Astfel, organizarea masacrului s-a făcut
cu complicitatea civililor localnici, care fuseseră avertizaţi în legătură cu
ceea ce avea să se întâmple.
Ultimul guvern al dictaturii regale, condus de către Ion Gigurtu înce-
pând cu 4 iulie, a căutat să câştige simpatia Germaniei naziste prin apli-
carea unor măsuri antisemite. Astfel, Decretul-lege privitor la starea juridi-
că a locuitorilor evrei din România din 8 august 1940 stabilea: criteriile de
definire a calităţii de evreu; împărţirea evreilor în categorii; drepturile,
restricţiile şi interdicţiile pentru evrei (Benjamin 1993: 46–51). S-a regle-
mentat starea juridică a evreilor în cele trei sectoare ale vieţii publice:
spiritual, politic şi economic. Conform acestui Decret-lege erau socotiţi
evrei cei care aparţineau de cultul mozaic, care s-au născut din părinţi de
religie mozaică nebotezaţi, creştinii (adică cei botezaţi în religia creştină
la naştere sau după aceea), dacă s-au născut din părinţi de religie moza-
ică sau din mamă creştină, dar tată mozaic nebotezat. Prin această as-
cendenţă, se considera că nou-născuţii poartă „în sângele lor destinul unei
incompatibilităţi morale, spirituale şi organice cu românul de sânge”. În ca-
tegoria evreilor au intrat şi „evreii de sânge atei” (Benjamin 2003: 40). Tre-
cerea la creştinism a celor de religie mozaică, după punerea în aplicare a
Decretului, nu schimba situaţia juridică a acestora. Stabilind calitatea de
evreu, legea i-a împărţit pe evreii din România în trei categorii. Din prima
categorie făceau parte evreii veniţi în România după 1918. În categoria a
doua intrau cei exceptaţi, respectiv: cei naturalizaţi prin lege individuală
până în 30 decembrie 1918; cei naturalizaţi colectiv pentru participarea
la Războiul de Independenţă din 1877; cei ce locuiau în Dobrogea şi au
dobândit naturalizarea prin legile din 1879, 1909, 1912; cei ce au luptat
220
în războaiele României, cu excepţia celor căzuţi prizonieri sau dispăruţi

individual; cei răniţi, decoraţi, citaţi cu ordin pentru acte de bravură în
timpul războiului, urmaşii celor morţi în războaiele României şi urmaşii
celor cuprinşi în aliniatele precedente. Dar conform precizării legiuito-
rului, nici cei din această categorie nu intrau în comunitatea naţională
românească, deoarece nu aveau dreptul să dobândească funcţii publice,
să aibă sau să dobândească proprietăţi rurale, să participe la conducerea
şi activitatea politică a ţării, să fie militari de carieră.
În categoria a treia intrau cei necuprinşi în primele două, adică ma-
rea masă a populaţiei evreieşti din teritoriul Vechiului Regat încetăţeni-
tă colectiv prin legile din 1919, legi consfinţite de Constituţia din 1923.
Evreii din categoriile I şi III nu puteau fi funcţionari publici de niciun fel,
avocaţi, experţi, membri în consilii de administraţie ale întreprinderilor
de orice natură, comercianţi în comunele rurale, comercianţi de băuturi
alcoolice, tutori sau curatori ai handicapaţilor de religie creştină, mili-
tari, exploatatori sau închiriatori de cinematografe, editori de cărţi, ziare,
reviste, conducători, membri sau jucători în asociaţiile sportive, oameni
de serviciu în instituţiile publice. Pentru evreii din categoria I urmau să
fie precizate, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, limitele între
care puteau exercita îndeletnicirile şi profesiunile libere. Cei din catego-
ria a III-a puteau profesa diferite îndeletniciri, în afară de cele precizate în
decret, urmând să respecte şi „obligaţiunile militare”, devenite acum de
natură fiscală, în timp ce evreii cuprinşi în categoria a II-a nu puteau fi
militari de carieră (Benjamin 2003: 41).
La 9 august 1940 era publicat în Monitorul Oficial un document sem-
nat de către Ministrul Justiţiei, Ion V. Gruia, ce explica intenţia creării
unei charte a drepturilor românilor impusă prin discriminare evreilor
(Expunere de motive la decretul-lege nr. 2650/1940 privitor la reglemen-
tarea situaţiei juridice a evreilor din România. Benjamin–Alexandru
1991: 14–21). Expunerea porneşte de la demonstrarea, în termeni isto-
rici, a necesităţii adoptării unui asemenea act. Sunt înşiruite interdicţiile
pentru evrei, fiind transcrise motivele – „caracterul majoritar şi creator
al Naţiunii Române”. În aceste condiţii, salvarea „Naţiei” poate fi reali-
zată numai prin elaborarea unui „sistem juridic izvorât din realităţile
româneşti” (Benjamin–Alexandru 1991: 14–21). Se interzicea evreilor
dreptul de a dobândi proprietăţi rurale şi de a purta nume româneşti.
Se stipula, de asemenea, despărţirea pe criterii rasiale în şcoală. Decre-
tul-lege prevedea ca, în termen de 3–6 luni, toţi salariaţii evrei să fie în-
221
depărtaţi din instituţiile publice, proces care, de fapt, a început în luna

iulie 1940. Încălcarea dispoziţiilor se pedepsea cu închisoare care putea
merge până la doi ani. Căsătoriile mixte erau interzise de lege şi se pedep-
seau cu închisoare de la 2 la 5 ani (Decret-lege pentru oprirea căsătorii-
lor între români de sânge şi evrei. Benjamin 1993: 55). Legile antisemite
adoptate la 8–9 august 1940 de guvernul Gigurtu, sub Carol al II-lea, au
rămas criteriu permanent de referinţă pentru legislatorii din regimurile
ulterioare antonesciene. Aceste măsuri discriminatorii luate împotriva
evreilor îşi au originea în legile de la Nürnberg şi scopul lor era acela de a
obţine garanţii privind securitatea naţională din partea Germaniei. Refe-
ratul Ministrului Justiţiei subliniază ideea pluralităţii raselor şi principiul
unităţii de rasă, care conduc la o inegalitate evidentă între rase. Acestea
fiind superioare şi inferioare, amestecul lor trebuie evitat, pentru că pre-
ponderenţa unei rase stabileşte superioritatea poporului (Referat către
Consiliul de Miniştri, din 8 august 1940. Benjamin 1993: 51–54).
Din punct de vedere administrativ, ultimul guvern carlist a procedat
la evacuarea evreilor din localităţile de graniţă din judeţele Suceava şi
Rădăuţi şi transferarea la Suceava, iar de acolo, împrăştierea în localităţi
îndepărtate din Moldova sau închiderea în lagăre, în Oltenia. Astfel, co-
munitatea evreiască din Suceava (peste 3.000 de persoane) a fost nevoită
să îngrijească 420 de evrei evacuaţi din judeţ, cărora li s-au adăugat cei
din toate satele din judeţul Rădăuţi (Mircu 1945: 53).
În urma abdicării regelui Carol al II-lea la 6 septembrie 1940, statul
român a fost proclamat „Stat naţional legionar”, noul rege, Mihai I, având
un rol simbolic. Generalul Ion Antonescu era conducătorului statului şi
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Era secondat de către liderul Mişcă-
rii Legionare, Horia Sima, care ocupa poziţia de vicepreşedinte al Consi-
liului de Miniştri. Garda de Fier mai deţinea portofoliile ministeriale ale
Afacerilor Externe, Afacerilor Interne, Educaţiei Naţionale, Lucrărilor Pu-
blice şi Comunicaţiilor, Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.
Legile antievreieşti elaborate în perioada Statului Naţional Legionar
(peste 20 de decrete-legi) şi apoi după înlăturarea legionarilor de la pu-
tere au inclus prevederile enunţate în Statutul juridic din 8 august 1940,
mergând însă pe linia restrângerii drepturilor şi a exceptărilor acordate
de legea carlistă (Benjamin 2003: 54).
Începând cu luna septembrie, prin intermediul Departamentului
Cultelor şi Artelor au fost îngrădite şi mai mult drepturile celor de religie
mozaică. Astfel, era interzis ca reprezentanţii cultelor creştine să achizi-
222
ţioneze, sub orice formă, obiecte de cult de la evrei, deoarece comercia-

lizarea lucrurilor sfinte de către aceştia constituie o pângărire a altaru-
lui şi a slujitorilor săi (Decizia nr. 42 180. Benjamin 1993: 56). Personalul
evreiesc de la teatrele naţionale, operele române, teatrele particulare
subvenţionate de stat era îndepărtat din posturile deţinute. Nu se admi-
teau excepţii, iar Direcţia Generală a Teatrelor trebuia să prezinte un ta-
bel conţinând numele celor cărora li s-a interzis să profeseze (Decizia nr.
42 181. Benjamin 1993: 57). Artiştii evrei puteau însă să joace pe scenele
trupelor particulare evreieşti, cu condiţia ca piesele să nu aibă caracter
antiromânesc sau ca autorii să nu fie români (Decizia nr. 44 000. Benja-
min 1993: 63).
În lunile septembrie–decembrie 1940, restricţiile s-au înăsprit faţă de
situaţia din luna august, după cum urmează: dacă prin legile din august
s-a mai menţinut pentru evrei dreptul de a frecventa învăţământul de stat
şi particular de diferite grade, în proporţie de 6%, legislaţia antonesciană
a anulat acest drept, interzicând total accesul evreilor în învăţământul de
stat şi particular de toate gradele. Articolul 3 al Decretului-lege nr. 3438
din 11 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţă-
mânt stipula: „Cei născuţi din ambii părinţi evrei sau numai din tată evreu,
indiferent de religie, nu pot funcţiona în calitate de personal didactic şi admi-
nistrativ şi nu sunt admişi ca elevi sau studenţi în şcolile româneşti de grad
primar, secundar sau superior de stat sau particular şi nici în şcolile celorlalte
unităţi etnice creştine” (Decret-lege pentru reglementarea situaţiei evrei-
lor în învăţământ. Benjamin 1993: 70). Singurele unităţi de învăţământ
ce puteau fi frecventate de către tinerii evrei erau doar şcolile proprii de
grad primar şi secundar, cu personal didactic şi administrativ evreiesc.
Aceste şcoli nu aveau voie să primească decât elevi de etnie evreiască.
În timp ce legea din luna august a interzis evreilor din categoriile
I şi a III-a să răspândească imprimate româneşti, legea antonesciană a
extins această prevedere şi asupra celor din categoria a II-a; legea din au-
gust prevedea că regimul cultului mozaic rămâne sub protecţia normelor
constituţionale, regimul antonescian a scos cultul mozaic de sub protec-
ţia normelor constituţionale şi a legii pentru regimul general al cultelor;
tăierea rituală a fost interzisă din august, interdicţia s-a menţinut; re-
gimul antonescian a început închiderea cimitirelor evreieşti; s-a supri-
mat subvenţia pentru cultul mozaic. Decretul din august nu interzicea
evreilor să fie artişti; regimul antonescian a legiferat îndepărtarea tutu-
ror artiştilor evrei din teatrele româneşti de stat şi particulare, chiar şi a
223
evreilor din categoria a II-a; în august 1940 evreii încă mai rămăseseră
membri în anumite societăţi profesionale; în timpul guvernării antones-
ciene ei au fost excluşi din Societatea Scriitorilor Români, din Societatea
Compozitorilor, din Sindicatul artiştilor (Benjamin 2003: 54-56).
Dacă legea din august interzisese tuturor categoriilor de evrei să de-
ţină proprietăţi rurale, dar le-a dat dreptul să le vândă conform preve-
derilor legale, legea antonesciană a dispus exproprierea imediată a tu-
turor proprietăţilor rurale ale evreilor de orice categorie. Noile măsuri
făceau parte din amplul proiect de românizare pus la cale de conducăto-
rii statului naţional–legionar. Decretele-lege din 4 octombrie 1940 şi 12
noiembrie 1940, promulgate de guvernul Antonescu, stipulau trecerea
proprietăţilor rurale evreieşti în patrimoniul statului imediat după pu-
blicarea legilor în Monitorul Oficial (Decizia nr. 44 000 şi Raportul Mi-
nistrului Justiţiei către Conducătorul statului şi Preşedintele Consiliului
de Miniştri. Benjamin 1993: 63, 81–82). Au fost expropriate: terenurile
arabile; fâneţele; izlazurile; terenurile neproductive; bălţile; iazurile; viile;
conacele; livezile; crescătoriile de animale şi păsări; grădinile de zarzavat
şi de flori; întregul inventar viu şi mort; stocurile de cereale şi nutreţuri;
pădurile, împreună cu toate construcţiile, instalaţiile, uneltele, liniile de
căi ferate, mijloacele de transport aflate pe terenul acestor păduri, morile
de orice fel şi oriunde au fost situate; pivele şi teascurile ţărăneşti de ulei
şi de postav situate în zonele rurale şi semiurbane, cu întregul inventar
viu şi mort şi toate stocurile de produse şi materii prime, fabricile agricole
de spirt, industriile forestiere etc. Prin legile respective li s-a interzis evre-
ilor să dobândească sau să deţină proprietăţi rurale în România sub orice
titlu şi sub orice calitate.
În domeniul industriei şi al comerţului, legea antonesciană a interzis
şi evreilor de categoria a II-a să fie agenţi oficiali de bursă; au fost loviţi
micii comercianţi, mulţi dintre ei fiind obligaţi să-şi închidă magazinele;
s-au numit comisari de românizare pe lângă comercianţii şi industriaşii
evrei. Legislaţia economică impusă, de factură fascistă, avea ca scop eli-
minarea elementelor alogene deţinătoare de capital din ţară, în primul
rând a evreilor. Astfel, prin Decretul-lege nr. 3 825, toate întreprinderile
civile sau comerciale erau obligate să concedieze salariaţii evrei. Erau ex-
ceptaţi urmaşii direcţi ai voluntarilor, invalizilor şi morţilor din Războiul
din 1877, dacă la data decretului erau creştini, invalizii din Primul Război
Mondial şi orfanii celor căzuţi în acest război. Erau prevăzute despăgubiri
pentru cei disponibilizaţi, care variau în funcţie de vechime, de la salariul
224
pe 15 zile la salariul pe 3 luni. Cei concediaţi puteau fi întrebuinţaţi însă

pentru lucrări de utilitate publică (Ioanid 2006: 43). La 9 noiembrie era
emis decretul ce interzicea evreilor vânzarea produselor monopol de stat,
indiferent de categoria din care făceau parte (Decret-lege privitor la anu-
larea autorizaţiunilor pentru debitele de vânzare a produselor monopoli-
zate de C.A.M. deţinute de evrei. Benjamin 1993: 90). Zece zile mai târziu
era decretată românizarea caselor de film, a sălilor de cinematograf, a
birourilor de voiaj şi turism (Decret-lege pentru românizarea caselor de
filme, sălilor de cinematograf şi birourilor de voiaj şi turism. Benjamin
1993: 91). La 3 decembrie au trecut în patrimoniul statului vasele şi plu-
titoarele aparţinând evreilor sau societăţilor evreieşti aflate sub pavilion
român definitiv sau provizoriu (Decret-lege pentru trecerea în patrimo-
niul statului a vaselor şi plutitoarelor aparţinând evreilor sau societăţilor
evreieşti. Benjamin 1993: 94).
În domeniul muncii şi al sănătăţii, dacă legislaţia din august 1940
interzisese evreilor din categoriile I şi a III-a să fie medici la stat, con-
form legislaţiei antonesciene a fost concediat tot personalul evreiesc din
domeniul sanitar, inclusiv evreii din categoria a II-a: Colegiul Medicilor
a eliminat medicii evrei, li s-a luat dreptul de a îngriji pacienţi creştini,
evreilor li s-a interzis să practice profesiunea de farmacist. Decretul-lege
din 12 noiembrie 1940 stipula că pentru a fi înscris în Colegiu trebuiau
îndeplinite următoarele condiţii: indivizii să fie de origine etnică româ-
nă, ariană, maghiară sau turcă, să posede cetăţenia română şi să fie de
religie creştină sau mahomedană. De asemenea, de la intrarea în vigoa-
re a acestei legi, exercitarea profesiunii de medic era incompatibilă cu
faptul de a fi căsătorit cu o evreică sau cu un evreu. Membrii Colegiului
aveau obligaţia de a nu acorda îngrijiri bolnavilor evrei decât în cazuri de
urgenţă (Decret-lege pentru organizarea şi funcţionarea Colegiului Me-
dicilor. Benjamin 1993: 85–86).
În domeniul justiţiei, prin legea din august au fost concediaţi funcţi-
onarii judecătoreşti din categoriile I şi a III-a, iar prin legislaţia antones-
ciană au fost eliminaţi inclusiv cei din categoria a II-a; legea din august
interzisese exerciţiul profesiei de avocat celor din categoria I şi a III-a, dar
li se lăsase dreptul de a-şi lichida afacerile în termen de 6 luni; legea an-
tonesciană a interzis exercitarea profesiei pentru avocaţii din categoriile
I şi a III-a, fără respectarea dreptului de lichidare, iar avocaţii din cate-
goria a II-a aveau dreptul de a pleda şi de a da consultaţii numai evreilor
persoane fizice, fiind firesc, în concepţia legiuitorului, ca aceştia să îşi
225
exercite profesia în limitele afacerilor coreligionarilor, deoarece elemen-

tul evreiesc reprezenta o minoritate neînsemnată în cadrul comunităţii
româneşti. Unele excepţii au fost făcute în favoarea invalizilor, a orfanilor
de război şi a unora dintre cei decoraţi (Decret-lege privitor la reglemen-
tarea drepturilor avocaţilor evrei. Benjamin 1993: 71–73).
Dacă Decretul-lege din 8 august stipulase pentru evreii din categoria
I şi a III-a transformarea obligaţiilor militare în obligaţii fiscale, Decre-
tul-lege din 4 decembrie 1940 privind statutul militar al evreilor stipula
excluderea din serviciul militar a tuturor evreilor, indiferent de categoria
din care fac parte (Decret-lege relativ la statutul militar al evreilor. Ben-
jamin 1993: 57–97).
A fost organizată o campanie de evacuare a evreilor din mediul rural,
ce a început în octombrie 1940 şi s-a finalizat aproximativ două luni mai
târziu, în decembrie, în fruntea ei aflându-se comandanţii locali ai Legiu-
nii.14 Evreii au fost deportaţi din zeci de sate în care existaseră comunităţi
evreieşti vechi de peste o sută de ani (Carp 1996: 203). Comisia pentru ad-
ministrarea proprietăţii evreieşti, special constituită, a luat parte la pro-
cedurile de expropriere care se ţineau la judecătoriile locale (Friling–Ioa-
nid–Ionescu 2005: 109). La sate, jefuitorilor, fie ei legionari sau cetăţeni
obişnuiţi, nu le păsa de caracterul ilegal al acţiunilor lor. Doar în comune
şi în oraşe mai mici aceştia aveau grijă să-i forţeze pe evrei să semneze
contracte de vânzare.15 „Acordul” de a vinde era uneori obţinut după ce
proprietarul fusese reţinut ilegal (Carp 1996: 152). Ca o consecinţă a aces-
tor acţiuni, evreii care locuiau la ţară au devenit în cele din urmă refugi-
aţi la coreligionarii lor din reşedinţele de judeţ, şi ei supuşi jafurilor. Unii
dintre deportaţii în vârstă luptaseră în războaiele României şi îşi purtau
cu mândrie medaliile militare. Până la sfârşitul lui decembrie 1940, legi-
onarii deveniseră suficient de încrezători şi de puternici ca să înceapă să
jefuiască şi proprietăţile evreilor din Bucureşti. Au fost prădate locuinţe
şi alte proprietăţi imobiliare. În urma unor bătăi severe, proprietarii evrei
au semnat, contrar voinţei lor, contracte de vânzare şi cereri pentru re-
zilierea contractelor de închiriere. Evacuaţii nu s-au întors niciodată la
casele lor, chiar Antonescu fiind de acord că deportarea era de dorit. Din
14 Arhivele Naţionale Române. Direcţia Judeţeană Cluj (în continuare: ANRDJC), Parche-
tul General Cluj, dos. 18/1940, f. 48.
15 Cazul lui Iosif Auslander din Turda – constrâns de legionari să semneze un contract de
vânzare a magazinului, a încercat să se sinucidă tăindu-şi arterele de la mână, conform
plângerii înregistrate de soţia sa. ANRDJC, Parchetul General Cluj, dos. 18/1940, f. 16.
226
110.000 de evrei care locuiau în provincie, aproximativ 10.000 au deve-

nit refugiaţi (Şafran 1996: 55).
Unităţi ale armatei aflate departe de Bucureşti au luat şi ele parte
la actele de agresiune iniţiate de legionari. De exemplu, la Câmpulung
Moldovenesc, un oraş controlat de facto de ministrul legionar al muncii,
sănătăţii şi bunăstării sociale, Iaşinski, la sărbătoarea de Yom Kipur din
1940 (12 octombrie), personalul armatei a luat parte la o zi a terorii orga-
nizată de Legiune. Astfel, colonelul Mociulschi, comandantul unei garni-
zoane militare locale, a ordonat soldaţilor armatei să interzică evreilor să
intre sau să iasă din casele lor, în timp ce poliţia şi detaşamentele legiona-
re s-au dedat la jafuri şi distrugeri. Prada a fost colectată în sediile locale
ale Legiunii. Rabinul local, Iosif Rubin, a fost torturat şi umilit (înhămat
la o căruţă pe care fiul lui a fost forţat să o „conducă”), iar sinagoga a fost
devastată şi jefuită (Friling–Ioanid–Ionescu 2005: 122).
Acţiunile legionare au fost conjugate cu procesul de românizare –
exproprierea sau predarea averilor. Spre deosebire de membrii Gărzii de
Fier, Antonescu a preconizat elaborarea unei legi care să stabilească co-
ordonatele principale ale românizării şi „etapele în care se va exercita ope-
raţia” (Stenograma Consiliului de Cabinet din 7 februarie 1941. Benjamin
1993: 291). A fost înfiinţat un Centru Naţional de Românizare, în propri-
etatea căruia au trecut şcoli, sinagogi, cimitire, întreprinderi comerci-
ale şi industriale expropriate forţat. Abuzurile săvârşite de legionari au
indus o stare de teroare, care a avut ca principală consecinţă instalarea
unui dezastru economic în ţară, fapt sesizat de Antonescu la 11 ianuarie
1941 (Ioanid 2006: 81). Procesul de românizare constituia, în fapt, pentru
membrii Legiunii un pretext de jaf, iar în acest mod fondul economic de
comerţ gestionat de către aceştia nu dădea randament. A rezultat în final
un conflict deschis între Antonescu şi legionari, finalizat în 23 ianuarie
1941, când armata a lichidat revolta legionarilor. În cursul rebeliunii (21–
23 ianuarie) au fost ucişi 120 de evrei, eveniment ce va fi cunoscut sub
numele de Pogromul de la Bucureşti (Carp 1996: 228, 370–373). Această
manifestare violentă a cunoscut o desfăşurare paralelă faţă de revolta
legionară în sine. Au fost jefuite 6 temple şi sinagogi din Bucureşti, patru
fiind incendiate; de asemenea, au fost distruse magazine şi locuinţe ale
evreilor localnici.
Numărul total al evreilor ucişi între 29 iunie 1940 şi sfârşitul lunii
mai 1941 este de aproximativ 600. Dintre aceştia, cel puţin 450 au fost
omorâţi la Dorohoi şi Galaţi în vara anului 1940. La sfârşitul anului 1940
227
şi la începutul anului 1941, poliţia legionară şi membrii Gărzii de Fier au

asasinat 136 de evrei la Bucureşti, dintre care 120 în timpul rebeliunii
(Ioanid 2006: 94).
Intervalul cuprins între anii 1938–1940 surprinde evoluţia legisla-
ţiei antisemite româneşti, începând cu dictatura carlistă şi încheind cu
regimul antonescian. Astfel, s-a observat degradarea treptată a situaţiei
evreilor, ce a culminat cu impactul produs de cedările teritoriale din vara
anului 1940, moment urmat de excluderea elementului evreiesc din toate
sectoarele şi structurile statului. Dacă apropierea de regimurile totalitare
vestice se făcuse cu paşi mici în timpul dictaturii carliste, după schim-
barea regimului asistăm la o accelerare bruscă a dispersiei elementelor
fasciste. Presiunea exercitată de Germania nazistă şi Rusia sovietică au
condus în mod direct şi indirect la identificarea ţapului ispăşitor în per-
soana evreului român. De aici încolo el trebuia tratat ca un duşman din
interior, drepturile şi libertăţile fiindu-i restrânse, ca apoi el să dispară în
totalitate în unele cazuri. Măsurile de limitare a libertăţii evreilor au fost
însoţite de violenţă, masacre şi pogromuri din partea populaţiei locale.
Intrarea României în război a coincis cu implementarea politicii antones-
ciene de purificare etnică în teritoriile recucerite. Purificarea etnică a fost
în realitate un ordin de exterminare a evreilor din Basarabia şi Bucovina
de Nord. Acţiunea a fost organizată, mai mult sau mai puţin metodic, de
către autorităţile române sub masca „curăţirii terenului” şi a rezultat în
masacre spontane pe întregul teritoriu recuperat, parte a Holocaustului
din România.
Bibliografie
ANCEL, Jean
2001 Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. I. Partea 1. Editu-
ra Hasefer, Bucureşti.
BENJAMIN, Lya (ed.)
1993 Evreii din România între anii 1940–1944. I.: Legislaţia antievreiască.
Editura Hasefer, Bucureşti.
1996 Evreii din România între anii 1940–1944. II.: Problema evreiască în
stenogramele Consiliului de Miniştri. Editura Hasefer, Bucureşti.
228
2003 Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940–1944. Edi-

tura Hasefer, Bucureşti.
BENJAMIN, Lya – ALEXANDRU, J.
1991 Martiriul evreilor din România, 1940-1944. Documente şi mărturii,
Editura Hasefer, Bucureşti.
CARP, Matatias
1996 Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România 1940–1944. vol. 1.
Editura Diogene, Bucureşti (în maghiară: 1993 Holokauszt Románi-
ában. Tények és adatok a romániai zsidóság pusztulásáról 1940–1944.
Primor, Budapest).
FRILING, Tuvia – IOANID, Radu – IONESCU, Mihail E.
2005 Raport final. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în
România. Editura Polirom, Iaşi.
GOMA, Paul
2004 Săptămâna roşie 28 iunie–3 iulie sau Basarabia şi Evreii. Editura Vre-
mea, Bucureşti.
IOANID, Radu
2006 Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul
Antonescu, 1940–1944. Hasefer, Bucureşti.
MIRCU, Marius
1945 Pogromurile din Bucovina. Colecţia Pogrom, Editura Glob, Bucureşti.
ROZEN, Marcu
2004 Holocaust sub guvernarea Antonescu. Date istorice şi statistice pri-
vind evreii din România în perioada 1940–1944. Ediţia a II-a, A.E.R.V.H,
Bucureşti.
SCURTU, Ioan – BOAR, Liviu (coord.)
Statului din România, Bucureşti.
ŞANDRU, Dumitru
2004 Guvernul Antonescu şi evreii din România. In: BUZATU, Gheorghe (ed.):
Istorie şi societate. I. Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 149–182.
229
230
Din piesă de teatru – discurs
Zsuzsa PLAINER
Din piesă de teatru – discurs. Cum

se făcea politică în mod simbolic
în anii 1980, într-o societate locală
maghiară din România
În vara anului 1987, secţia maghiară a teatrului din Oradea prezintă
piesa lui András Sütő, Vidám sirató egy bolyongó porszemért [Bocet vesel
pentru un fir de praf rătăcitor – n. trad.]. La spectacolele în stil „effer-
vescence collective” publicul aplaudă în picioare, mulţumind în acest fel
pentru faptul că o instituţie vorbeşte despre el, adică despre maghiarimea
din România, în regimul Ceauşescu, în care viaţa publică se află sub con-
trol strict. Pentru gândirea socio-ştiinţifică din Transilvania aceste epi-
soade constituie terenul politicii simbolice, uşor de uitat şi greu de abor-
dat, care, din perspectiva democraţiei reprezentative a anilor 2000, care
funcţionează într-un cadru formal, este lipsit de valabilitate, impenetra-
bil şi irelevant. Studiul nostru abordează totuşi acest fenomen, încercând
să prezinte acţiunile şi mecanismele culturale care fac posibilă formu-
larea de către elita culturală a societăţii locale a unui discurs opus celui
politic oficial din România anilor 1980. Această analiză îşi află motivaţia
în două teze: prima este că construcţia naţională de dinainte de 1989 se
leagă mai mult sau mai puţin organic de cea de după 1989, politica sim-
bolică din anii ’80 şi politica minoritară sau maghiară de după 1989 nu
sunt două istorii distincte, paralele. Cea de-a doua teză: în regimul Cea-
uşescu, un regim coercitiv ce respingea controlul remunerativ şi se baza
pe controlul ideologic al sferei publice (Verdery 1994), prezentarea unor
asemenea texte a fost singura formă relativ sigură a protestului, substi-
tuindu-se astfel sistemului de proteste pe care îl asigură democraţiile po-
231
litice. Pe deasupra, o asemenea reprezentare şi manifestare a identităţii

minoritare prezente în aceste texte nu s-a limitat în mod obligatoriu la
momentele trăite de individ – şi în consecinţă greu explorabile de către
ştiinţele sociale –, ale consumului culturii de către elită. Formele cultura-
le şi acţiunile sociale, care modelează discursurile identităţii minoritare
şi le transmit prin exerciţiu, alcătuiesc o unitate care poate fi sistemati-
zată şi interpretată în linii mari. În cele ce urmează voi încerca să descriu
acest proces pe baza premierei piesei lui Sütő, evocată mai sus.
1. Despre ce am vorbit – despre ce s-a vorbit de fapt?

Imaginea narativă a maghiarimii din România apare în anii 1980
în variate feluri. Cu toate că, în acea perioadă, numeroşi actori ai dome-
niului cultural s-au ocupat de „chestiunea minoritară”, exprimându-şi
concepţiile în diferite chipuri, studiul meu nu are ca scop inventarierea
precisă a acestor texte şi practici, de aceea mă voi rezuma la doar câteva
evenimente, momente importante din punctul de vedere al evenimen-
telor care au urmat. În prima categorie a manifestărilor voi include pro-
testele formale, memoriile semnate de către intelectuali şi înaintate con-
ducerii de partid sau forurilor internaţionale, precum şi samizdat-urile
difuzate în spaţiul public alternativ. Pe acestea le consider importante,
pentru că tematizează mai mult sau mai puţin concret sistemul drepturi-
lor (lingvistice, culturale, educaţionale) minorităţilor. În afară de acestea
aş aminti prezentarea metaforică, nu o dată moralizatoare a „chestiunii
transilvane”, ce caracterizează în primul rând operele literare şi scrierile,
scrisorile formulate în stilul manifestelor. Analiza sistemului de semnifi-
caţii exact, a diferenţelor interne ale acestor texte ar trebui să facă obiec-
tul unui studiu separat, însă în cele ce urmează voi evidenţia doar câteva
elemente importante ale acestora. O asemenea prezentare a minorităţii
maghiare din România este moştenirea vieţii publice dintre cele două
războaie mondiale. În revistele literare ale epocii,1 precum şi în poezia
1 Cu privire la analiza imaginii naţiunii în Pásztortűz vezi: Sata 2001: 42–61. Aceeaşi
concepţie apare şi în materialul disputei Nu se poate: Cseke–Gusztáv 1989. Concepţia
poate fi regăsită şi în poezia „triadei Helikonului” (îndeosebi la Sándor Reményik şi la
László Tompa). Despre rolul central al acestei categorii vezi de asemenea: Cs. Gyímesi
1992 sau Szilveszter 2008.
232
anilor 1920–1930, naţiunea apărea în primul rând ca o comunitate cul-

turală şi morală, aderarea la ea fiind considerată o problemă, ba chiar
o datorie etică, iar abandonarea ei – în sensul celor de mai înainte –, o
faptă imorală. Dezvoltarea în continuare a mentalităţii comunitare apare
şi în sfera publică minoritară a anilor 1970, ce-i drept, nu ca o concepţie
unică, dar totuşi ca un verdict determinant, uneori sever, iar alteori ca
unicul etalon adevărat al culturii minoritare.2
Faptul că formularea morală a apartenenţei la comunitate, a „tenaci-
tăţii” nu şi-a pierdut din forţă în anii 1980 se datorează mai multor factori.
A doua jumătate a deceniului este perioada izolării regimului Ceauşescu
pe plan internaţional. Perioada este caracterizată de penuria de alimen-
te, accesul la articole de lux fiind aproape imposibil; drepturile lingvis-
tice sunt puternic limitate, continuând lichidarea reţelei de învăţământ
minoritare; rezistenţa politică – în afară de unele memorii şi discutarea
politicii prin cultură, amintită mai sus – se limitează la publicaţiile sa-
mizdat de limbă maghiară din România, necunoscute de publicul larg.3
În această perioadă instituţiile culturale funcţionează în condiţii tot mai
grele – deşi revistele fondate între anii 1950 şi 1970 nu sunt desfiinţate,
numărul titlurilor publicate scade încontinuu de la începutul deceniului.
În anul 1980, Editura Politică şi Editura Dacia renunţă la posibilitatea de
a publica volume în limba maghiară, astfel încât Kriterion rămâne singu-
ra editură care publică în această limbă. Capacitatea editurii a fost însă
redusă, numeroase cărţi care abordează istoria societăţii minoritare sau
cultura de elită a minorităţii au rămas în stadiu de manuscris: publica-
rea dicţionarului etimologic Szótörténeti Tár s-a oprit la volumul IV, din
Romániai Magyar Irodalmi Lexikon [Dicţionarul literaturii maghiare din
România] a apărut înainte de 1989 doar volumul I. În anul 1984 înce-
tează să mai apară revistele Művelődéstörténeti Tanulmányok [Studii de
istoria culturii], Népismereti Dolgozatok [Studii etnografice], colecţia Kri-
terion Kézikönyvek [Ghidurile Kriterion], se reduce numărul de volume
al colecţiilor Forrás [Izvorul], Téka şi Századunk [Secolul nostru] (Enyedi
1991). Numărul emigranţilor creşte, mulţi dintre cei care emigrează în
2 În legătură cu caracterul dictatorial al concepţiei comunitare despre literatură vezi,

de exemplu, materialul polemicii numite Frumoasa din pădurea adormită în revistele
literare din anii 1978–1979, în primul rând în Igaz Szó, respectiv Bodor 2001.
3 Cea mai importantă publicaţie samizdat în limbă maghiară din România, Ellenpontok
[Contrapuncte], a apărut în doar 42–45 de exemplare. În legătură cu aceasta vezi
Molnár 1993.
233
Ungaria – intelectuali şi nu numai – vorbesc în mass-media maghiară

despre viaţa insuportabilă de acasă, astfel încât cei rămaşi acasă trebu-
ie să-şi explice cumva de ce trăiesc într-un sistem politic pe care mii şi
mii de emigranţi îl consideră insuportabil. Răspunsul lor, „tenacitatea”,
superioritatea morală a celor ce rămân faţă de emigranţi constituie un
discurs care nu este valabil doar în cazul elitei constructoare de naţiune,
reprezentată de personalităţi precum Sütő. Îl consideră ca atare şi inte-
lectualii maghiari din România care, în scrierile lor teoretice, privesc cu
un ochi critic mecanismele care modelează identitatea minorităţii (un
exemplu elocvent: Cs. Gyímesi 1993):
„Dar oare nu te-ai gândit că plecarea ta a sărăcit şi mai mult minori-

tatea, care şi aşa a pierdut din efectivul său şi din forţa sa morală: în locul
tău nu va fi angajat un alt dascăl de limbă maghiară, în absenţa copiilor
tăi scade şansa de aprobare a unei clase de limbă maghiară cu efectivul
impus […], locuinţa ta va fi repartizată în mod exclusiv unei familii ma-
joritare, într-un cuvânt: spaţiul pe care l-ai predat de bunăvoie, odată cu
plecarea ta, creşte puterea majorităţii asimilatoare asupra noastră, cei
care am rămas […] Ştii tu oare că în diferitele instituţii culturale se numă-
ră deja cu zecile posturile ale căror atribuţii sunt îndeplinite fără plată de
puţinii care au rămas acasă […]?” (Cs. Gyímesi 1993: 159)
Emigrarea este aşadar o problemă morală, deoarece emigranţii con-

tribuie la situaţia tot mai dificilă a celor ce rămân, la reducerea spaţiului
de mişcare etnocultural. Funcţionarea instituţiilor culturale şi de învă-
ţământ era considerată „muncă obştească” fapt care reiese nu doar din
acest protest normativ, cu iz literar, ci şi din nenumăratele interviuri cu
intelectuali ce au ocupat poziţii de elită în anii 1980.
Dacă încercăm să facem un inventar al mecanismelor prin care aces-
te conţinuturi semnificative pătrund în sfera publică a minorităţii, tre-
buie să amintim doi factori. Primul este, aşa cum atestă şi studiul de caz
prezentat în capitolele următoare, posibilitatea ocazională a elitei mi-
noritare să-şi recreeze poziţiile prin discursul despre maghiarimea din
România. Celălalt factor este spaţiul politic şi cultural din Ungaria, care
funcţiona ca o sferă publică secundară pentru societăţile minoritare. În-
cepând din anii 1960, în Ungaria s-a acordat o atenţie instituţionalizată
maghiarimii de peste graniţă (prin intermediul revistei presei de dincolo
de hotare a CC al PSMU, prin redactarea unei istorii oficiale a literaturii
234
sau prin rapoartele destinate Comitetului Central al PSMU). Acest proces

a atins punctul culminant în anii 1980 (o privire de ansamblu asupra
politicii Ungariei cu privire la maghiarime se găseşte în: Bárdi 2004). În
acea vreme nu numai „scriitorii populari” se interesau de maghiarii de
peste hotare, dar şi opoziţia democratică – în formularea căreia proble-
matica maghiarilor de dincolo de graniţă era o problemă de drepturile
omului –, precum şi Departamentul extern al CC al PMSU, care a afirmat
în mod clar că politica statelor moştenitoare faţă de minorităţi nu este
doar o problemă internă a ţărilor în cauză. Astfel se explică faptul că le-
gile privind imigrarea au fost mai puţin severe faţă de imigranţii sosiţi
începând cu mijlocul anilor 1980 şi că imigranţii ilegali veniţi în Unga-
ria începând cu 1988 (majoritatea lor fiind vorbitori de limbă maghiară)
au primit azil politic (Horváth 2004). În această perioadă imigranţii au
devenit personaje notorii ale discursului public din Ungaria, figura lor,
întruchipată cel mai des de tipul „refugiatului din Ardeal”, apare şi în
nenumărate filme documentare sau artistice.4 Cu toate acestea, mass-
media din Ungaria a devenit a doua sferă publică a minorităţii maghiare
din România nu numai pentru faptul că a îmbrăţişat tema migraţiei, ci şi
prin mediatizarea unor reprezentanţi ai elitei culturale minoritare, care
în ţara lor au fost personalităţi marcante ale naţionalismului minoritar şi
ale rezistenţei culturale, condamnabile din punctul de vedere al sistemu-
lui (în această perioadă, statul considera emigrarea din România o formă
a protestului politic; Horváth 2004). András Sütő şi Sándor Kányádi nu
au putut publica multă vreme în România, în Ungaria însă erau priviţi ca
personalităţi literare cunoscute, ambasadori culturali, etnici şi politici ai
maghiarimii din România (Bertha 1995). În afară de publicarea lucrărilor
membrilor elitei minoritare de către edituri din Ungaria, mass-media a
difuzat şi ea protestele formulate de către aceştia în legătură cu anumite
„chestiuni” minoritare (învăţământul, drepturile lingvistice şi culturale).
Jurnalul scris de András Sütő în anii 1980 este un exemplu capabil să
ilustreze funcţionarea mass-mediei din Ungaria ca un fel de a doua sferă
publică în România: în 7 mai 1988, Imre Sinkovits a citit la Radio Kossuth
scrisoarea adresată lui de către Sütő. „Abia s-a terminat emisiunea, deja
găsesc o scrisorică în cutia poştală: «Mulţumim». Mai târziu, sună te-
4 Figura emigrantului ardelean a apărut până şi în serialul de televiziune Szomszé-
dok [Vecinii], o telenovelă populară în Ungaria anilor ’80, despre care realizatorul ei
susţine că a consemnat cele mai importante evenimente sociopolitice din perioada
schimbării sistemului.
235
lefonul: «Mulţumim». Cei mai mulţi – pe bună dreptate – nu îşi declară

numele” (Sütő 1993).
Inventarierea formelor şi a mecanismelor culturale prezentate mai
sus semnalează faptul că maghiarimea din România a avut o conştiinţă
comună despre propria ei situaţie, care putea fi definită şi reprodusă în
mod sistematic, până în ultimele decenii ale regimului Ceauşescu. Încer-
cările de construire a naţiunii, care au apărut ocazional în ţară, respectiv
în a doua sferă publică din Ungaria, au facilitat mărirea capitalului cultu-
ral în cazul elitelor şi în acelaşi timp au reprodus o cunoaştere comună a
societăţii despre poziţia acesteia.
2. De unde, până unde?

După cum am arătat mai sus, discursul politic de dinainte de 1989 nu
poate fi disociat de cel de după 1989. În cazul protestelor este relativ uşor
să demonstrăm continuitatea acestora prin construcţia formală a socie-
tăţii în epoca postcomunistă: aceste memorii şi proteste au devenit din-
tr-o dată publice după 1989 , exprimând deja programe politice autentice.
În primul număr al publicaţiei Ellenpontok [Contrapuncte], de exemplu,
Károly Király revendică înfiinţarea unui sistem instituţional minoritar şi
drepturi lingvistice,5 cerând de fapt aceleaşi lucruri care vor apărea mai
târziu şi în primele programe ale UDMR (vezi, de exemplu, hotărârile de
la primul şi al doilea Congres al UDMR, documentele Uniunii datate de
la începutul anilor 1990: Bárdi–Éger 2000). Redactarea unor asemenea
proteste şi practicile legate de acestea au permis ca în decembrie 1989,
în primele zile de după schimbarea regimului, societatea maghiară din
România să-şi manifeste deja concepţiile elaborate despre organizarea
socială, cu caracter de „consolidare naţională”.
Textele care consideră apartenenţa la comunitate o chestiune morală,
asemenea celor de mai înainte, la sfârşitul anului 1989, intră dintr-o dată
în curentul principal al noii sfere publice, autorii şi operele lor, interzise
până atunci, sunt citaţi pe primele pagini. Un an sau doi ani mai târziu, o
asemenea formulare a naţionalismului minoritar îşi pierde valabilitatea
5 http://www.filatelia.wtcsites.com/Ellenpontok.htm [descărcat în data de 8 iulie

2009].
236
sau mai degrabă contextul, deoarece subînţelesurile, codurile secrete,

dar comune, riturile politice simbolice, semipublice nu mai au sens într-o
democraţie care funcţionează de bine, de rău, dar în orice caz pe baza
unor reguli formale, de aceea şi efectele lor pot fi mai greu demonstrate.
Acest discurs moralizator poate fi surprins în narativele identitare ale
celor care au emigrat din România (Kovács–Melegh 2000: 93–154) şi am
impresia că tot el se ascunde şi în spatele acelor măsuri politice legate de
minoritate şi de maghiarime, care sunt destinate să-i ajute pe maghiarii
de peste hotare „să se descurce în ţara lor natală” (Bárdi 2004).
3. Piesa în sine
Conform celor scrise de autor în jurnalul său din anii 1980 (Sütő 1993)
şi potrivit interviurilor efectuate cu conducerea de pe atunci a teatrului
orădean, operele lui András Sütő puteau fi jucate în acea perioadă pe sce-
na teatrelor maghiare din România cu foarte mari greutăţi. Aceasta ex-
plică faptul că Comitetul de Cultură al Consiliului Judeţean însărcinat cu
aprobarea repertoriilor a eliminat spectacolul Szúzai menyegző [Nunta de
la Susa] din programul stagiunii 1986/87, cu care Secţia maghiară a tea-
trului a dorit să sărbătorească a 60-a aniversare a scriitorului. În schimb,
conform mărturiei rememorărilor, birocraţii partidului au recomandat
un alt text în locul celui interzis, şi anume piesa Bocet vesel.
Textul are două antecedente literare; primul – Fügedes a mennyben
[Fügedes în rai] – a apărut în 1965 la Târgu-Mureş, al doilea – Fügedes a
pokolban [Fügedes în iad] – a fost publicat de revista Művelődés în 1974.
Din aceste două opere se naşte varianta definitivă, intitulată Bocet vesel
pentru un fir de praf rătăcitor, prezentată la concursul de texte dramatice
al revistei Igaz Szó, fiind publicată într-unul dintre numerele acesteia în
1974, şi în acelaşi an în revista Alföld. Drama a fost pusă în scenă pentru
prima dată în 1977 la Târgu-Mureş de către regizorii György Harag şi
András Hunyadi, premierele de la Târgu-Mureş şi din Ungaria fiind ur-
mate de versiunile scenice de la Timişoara (1984), Oradea (1987) şi Cluj
(1988) (Sütő 1995).
Subiectul piesei este convertirea protagonistului, un bărbat văduv
cu cinci copii, dintr-un sat maghiar din Câmpia Transilvaniei, pe nume-
le său Károly Fügedes. În urma „purificării”, adică a schimbării cadrelor
237
comuniste în anii 1950, acesta a fost exclus din Partidul Comunist, deşi,
spune el, „nu am fost din aceia care îi mânau pe alţii, […] ci am făcut par-
te, frate, dintre cei care au fost mânaţi, mobilizaţi, săltaţi de alţii” (Sütő
1995: 27). Totuşi – reproşează Fügedes – „distincţiile au fost primite de cei
care m-au mânat pe mine, deşi mi se promisese o distincţie după care voi
putea primi şi pensie” (Sütő 1995: 27). La rugămintea frumoasei văduve
Emma, pe care Fügedes o cere în căsătorie, bărbatul şi cele cinci fete ale
sale abandonează credinţa reformată şi – urmând-o pe Emma – se con-
vertesc, aderând la o mică biserică neoprotestantă. Prin această hotărâ-
re Fügedes nu renunţă doar la consumul de carne şi de alcool, dar se şi
angajează şi îşi obligă fetele reticente să se mute la marginea satului şi –
conform regulilor bisericii – să rupă orice legătură cu consătenii lor, adi-
că cu comunitatea maghiară căreia îi aparţineau până la acel moment.
Piesa începe cu un dialog între Fügedes şi Prédikás, predicatorul bi-
sericuţei, cu ocazia „ultimei cine”, a mesei la care Fügedes consumă pen-
tru ultima dată carne şi vin, iar Prédikás îl ajută. Între timp apar fetele,
pe care Prédikás le roagă să cânte ceva: una dintre ele alege un cântec
religios, cealaltă un cântec militant, deoarece – spun ele – în ambele
este vorba despre drapel. Prédikás începe să le înveţe cântece religioase,
însă doar ca pretext pentru a încerca să le seducă, mai ales pe cea mai
în vârstă, Lenke. Aceasta răspunde cu cochetărie la comportamentului
provocator al predicatorului, sperând că dacă va reuşi să-i impună aces-
tuia un comportament nevrednic de un pastor, tatăl său va renunţa la
convertire şi vor putea să se mute înapoi în sat. Apare Emma, care se
ocupă de pregătirile botezului, iar după ce Fügedes iese, rămâne singură
cu predicatorul. Din convorbirea celor doi reiese că au avut mai demult
o relaţie intimă, Prédikás însă a înşelat-o pe Emma, care l-a ales în locul
său pe Fügedes, un om mai de încredere, cu toate că fostul ei cavaler încă
nu-i este indiferent. În continuare, Fügedes şi Emma se îndeletnicesc cu
pregătirea botezului, timp în care Prédikás face cunoscută fetelor noua
lor religie. La orele de studiu al Bibliei, fetele povestesc predicatorului
variantele populare erotice ale povestirilor din Sfânta Scriptură. El in-
terpretează acest lucru ca un semn al disponibilităţii fetelor în cazul în
care s-ar apropia de ele. După ora de Biblie, Lenke se întâlneşte pe furiş
cu amantul ei, Miklós, deşi viitoarea ei religie îi interzice contactul cu
cei de altă confesiune. Fügedes îşi dă seama că Lenke a încălcat din nou
interdicţiile neoprotestante, ar vrea s-o pedepsească, însă este neputin-
cios, pentru că noua credinţă îi interzice pedeapsa corporală. Soluţia i-o
238
oferă Prédikás, care spune că interdicţiile sunt „(…) precum bariera de la

calea ferată. Cei mari trec peste ea, cei mici trec sub ea, iar cei proşti se
lovesc cu capul de ele” (Sütő 1995: 42), astfel încât se poate găsi o soluţie
care să corespundă tuturor exigenţelor şi cerinţelor. Prédikás îi arată lui
Fügedes cum poate să folosească două beţe legate între ele, dintre care pe
primul îl ţine în mână, iar cu al doilea o bate pe fiica sa, evitând astfel pă-
catul pedepsei corporale, fără ca Lenke să rămână nepedepsită. În timp
ce Fügedes discută cu peţitorul Lenkei, Miklós, fetele consumă în secret
mâncărurile interzise aduse de Miklós şi prietenii lui. În timpul „cinei de
taină” Lenke le povesteşte surorilor sale mai mici că va fugi cu Miklós,
pentru că nu vrea să se obişnuiască cu această nouă viaţă plină de opre-
lişti. Înainte de botezul său şi al fetelor, Fügedes povesteşte – la rugămin-
tea lui Prédikás – marile evenimente ale vieţii sale, care l-au determinat
să adere la această mică biserică:
„Fügedes: Declar în faţa acestei congregaţii invizibile că sunt prea
multe cursuri. Conducerea de la consiliu a spus: Fügedes are familie mare,
e om sărac, are şi minte, e de origine bună, lipsit de papile sau cocoaşe
politice, din partea noastră poate să meargă la cursuri la nivel de raion
şi de regiune, ca noi să avem cadre pregătite. Mi-au scris biografia, m-au
trimis în fiecare an, iar eu m-am dus. Maternitate, găinărie, propagandă,
de toate, şi mi-au spus că voi avea şi un salar bun. Apoi a venit purifica-
rea, toată lumea a fost trecută la examen şi categorisită pe baza ideilor, a
trecutului şi a rudelor sale. Pe mine m-au întrebat: tovarăşul Fügedes, ce
aţi face, dacă ar veni imperialiştii să ne atace? Zic: eu ca eu, dar domniile
voastre? Cum înţeleg asta? Păi aşa, că eu am în SUA un unchi care-i mare
predicator adventist. Atunci m-au purificat şi m-au stigmatizat, amin.”
(Sütő 1995: 94)
În urma acestei expuneri apar fetele care aşteaptă botezul: „[Se aude]
O melodie dureroasă, care deplânge valorile sortite pierzaniei. Fetele intră
în alai, cu o ţinută festivă sau mai degrabă ceremonioasă. Vestimentaţia
lor prezintă o formă stilizată a portului popular din satul ardelean Sic.
Culorile dominante sunt negrul şi roşul. Fiecare ţine în mână o batistă
tivită cu negru. Fetele cântă.” (Sütő 1995: 95)
La sfârşitul botezului intră în casă fărşangarii. Fügedes, vrând să-l
pedepsească pe Miklós, care se află printre ei, pune în faţa intrării o cadă
cu apă caldă, ca băiatul să se împiedice de ea, şi bagă prosopul în făină.
Însă pedeapsa va fi suportată nu de Miklós, ci de Prédikás, care se înfu-
rie şi excomunică familia din bisericuţă. După dialogul dintre Fügedes
239
şi Prédikás apar fetele, care îl înştiinţează pe tatăl lor că-l părăsesc şi că

pleacă cu băieţii fărşangari, pentru că nu acceptă restricţiile impuse de
noua lor viaţă. Piesa se termină cu un dialog între Fügedes şi Miklós, care
este pe picior de plecare:
„Miklós: Suntem nişte ape stătătoare, bade Fügedes, dar nu vom fi
nici măcar atât, dacă o luăm fiecare în altă direcţie. Dumitale nu ţi-a plă-
cut «Pe tine ne-am bizuit…» [cântec religios protestant], dar să ne bizuim
măcar pe speranţa că şi apele stătătoare vor începe într-o zi să curgă...
Fügedes: Unde, încotro, fiule?
Miklós: Unde vom pleca noi acuma – fără reguli, dar cu nădejde.”
(Sütő 1995: 103)
4. Jocurile textului
După cum am arătat mai sus, piesa Bocet vesel a fost recomandată
conducerii teatrului orădean de către birocraţii partidului. Argumentul
Consiliului cultural local al partidului – conform amintirilor – era că pie-
sa parodiază biserica, comportamentul profund religios, de aceea pre-
zentarea ei nu întâmpină niciun fel de impediment. Cu toate că docu-
mentele legate de spectacol (cum ar fi referatele scrise în limbajul puterii)
nu s-au păstrat, adnotarea rămasă din procesul verbal al ultimei repetiţii
generale – aşa-numita „avanpremieră critică”, în prezenţa birocraţilor
partidului –, sentinţa finală a cenzorilor, cu caracter de concluzie, sus-
ţine narativele de mai sus: „[În privinţa premierei] Nu se ridică probleme
din punct de vedere ideologic, se necesită îmbunătăţiri la unele scene
despre relaţia dintre personaje. Prédikás să fie mai viclean, Fügedes mai
prost, mai puţin priceput. Prédikás să fie mai vulgar şi mai puţin rafinat,
dar piesa se poate prezenta peste o săptămână.”6
Textul etichetat ca „antireligios” de către birocraţii partidului avea
însă pentru autor o cu totul altă semnificaţie. Într-un interviu, Sütő in-
terpretează piesa astfel:
6 Din jurnalul conducătorului secţiei din acea vreme. Fragmentul procesului verbal re-
dactat de cenzor a fost copiat cuvânt cu cuvânt, în vara anului 1987. Ildikó Kiss Törék:
Napló (1987–1989) [Jurnal (1987–1989)]. Manuscris aflat în proprietatea personală a
lui Ildikó Kiss Törék.
240
„Pe aceste meleaguri [în Câmpia Transilvaniei] s-au cam înmulţit

sectele religioase. Din acestea fac parte şi unii oameni care aveau înainte,
în anii de după război, chiar şi funcţii publice. Ca şi Károly Fügedes. Ei au
fost executanţii unor idei, care nu le erau foarte clare, care le-au fost im-
puse de superiorii lor şi care mai târziu, din cauza unor nedreptăţi reale
sau închipuite, s-au retras din viaţa publică sau chiar au fost înlăturaţi,
şi aveau nevoie de o nouă îndrumare. […] Pentru comunitatea noastră
mică de acasă, aceşti oameni precum Károly Fügedes sunt deja oameni
pierduţi, în sensul strict al cuvântului. Ei dispar din faţa noastră de pe o
zi pe alta. Pentru ei nu mai este importantă nicio întrunire în comunita-
te, nicio problemă sau frământare comună, ei pleacă să-şi urmeze calea
mântuirii personale, când am avea nevoie şi de cea mai mică particu-
lă care leagă cuvintele noastre.” (Bocete vesele. András Sütő în dialog cu
László Ablonczy. În: Sütő 1995: 5–22)
Aşadar, în lectura autorului, piesa nu este altceva decât un verdict

moral pronunţat asupra celor care îşi urmăresc propriile interese, deşi
comunitatea ar avea nevoie de ei. Separarea lor de grupul căruia îi apar-
ţin – în viziunea lui Sütő – este un fapt condamnabil. Astfel se poate in-
terpreta comportamentul păcătos al lui Fügedes – care se agaţă de mari
interpretări asupra lumii şi de mari ideologii – precum şi concluzia piesei:
protagonistul rămâne singur.
O asemenea dedublare a textului merită o atenţie specială, deoarece
completează cunoştinţele noastre cu privire la controlul regimului co-
munismului de stat şi tehnicile de traversare a acestei puteri. Potrivit re-
memorărilor despre România lui Ceauşescu, pentru introducerea în sfera
publică a unor conţinuturi contradictorii cu discursul oficial existau două
feluri de cauze şi de modalităţi: prima a fost complicitatea cenzorului şi a
redactorului, cealaltă fiind seria de negocieri duse cu birocraţia de partid
(Kligman 1998; Balázs 2001: 129–147; Domokos 2001). Exemplul de mai
sus confirmă însă existenţa unei a treia soluţii: existau conţinuturi care
aveau o semnificaţie dublă, corespundeau sistemului de valori oficial al
puterii, şi în acelaşi timp – în cazul nostru – au transmis şi spre societatea
minoritară un mesaj autentic, contrar ideologiei oficiale.
241
5. Din piesă, discurs

Potrivit rememorărilor, succesul public al spectacolului, care a avut
peste o sută de reprezentaţii, a fost asigurat, pe de o parte, de aluziile la
sistemul comunist: încheierea disensiunii dintre fete de către tată, care le
pedepseşte cu norma zilnică de rugăciuni, scenele referitoare la purifica-
rea lui Fügedes (referindu-se iniţial la schimbarea elitei în anii ’50), care
au evocat în spectatori măsurile dictatoriale din România lui Ceauşescu.
Cea mai mare importanţă o avea totuşi concepţia regizorală, care a îm-
binat elementele culturii populare cu textul Bocetului vesel. Fetele apar
pe scenă în port popular, cântă cântece populare, nu numai în momen-
tele negre ale convertirii, dar şi cu numeroase alte ocazii, şi dansează
cu fărşangarii. Despre această compilare, atât de frecventă în literatura
teoretică a naţionalismului (Hobsbwam–Rangers 1983; Kovács 2006), re-
gizorul piesei a declarat într-un interviu:7
– „Mediul bihorean a avut vreo semnificaţie?

– A avut, pentru că a exprimat ataşamentul meu faţă de pământul na-
tal, ca să nu fie totul într-un mediu secuiesc, pentru că nimeni nu a mai făcut
aşa ceva până atunci, era ceva original. Or, din punctul de vedere al puterii,
acest lucru a avut un rezultat pozitiv, pentru că prezentarea folclorului bi-
horean era pe atunci un lucru pozitiv. M-am dus la Episcopia, la o doamnă,
al cărei băiat este preot reformat la Aleşd, el a studiat şi etnografia, l-am în-
trebat cum erau casele. Între timp şi eu am cercetat la muzeu, ce am putut.
Şi mi-am amintit şi eu multe din copilăria mea. Am căutat de toate: pănuşă
de cucuruz, tigvă, salbe de ardei, acestea constituiau decorul, eu am cerut
doar să fie şi o verandă la casă. M-am dus la Biharia, să mă uit la case, şi la
Cauaceu, ca să învăţ graiul de acolo. După botez a urmat o parte veselă, cu
dans, cum că nu mă voi preda niciodată, că limba noastră, cântecele, cuvin-
tele, obiceiurile, tradiţiile noastre nu ne vor fi luate. Acest lucru nu figura în
celelalte spectacole, nici măcar în piesă, ci făcea parte din concepţia regizo-
rală. Sütő a şi luat în nume de bine faptul că am transpus totul în mediul bi-
horean, mi-a spus că e foarte bine, sunt curios cum aţi făcut-o voi, pentru că
până acum au fost atâtea spectacole cu secui. Tema, de altfel, nu este străină
de noi, pentru că şi aici existau secte, nu este un lucru neobişnuit.”
7 Zsuzsa Plainer: Interjú Varga Vilmossal és Kiss Törék Ildikóval [Interviu cu Vilmos Varga şi cu
Ildikó Kiss Törék]. Oradea, la 10 august 2007. Interviul se găseşte în proprietatea autoarei.
242
Îmbinarea piesei cu dansul şi muzica populară maghiară nu numai că a

făcut spectacolul mai dinamic, dar avea şi o semnificaţie dublă: din punctul
de vedere al puterii acest strat semnificativ corespundea discursului oficial,
propagarea culturii populare fiind unul din obiectivele sistemului, în timp ce
pentru elita minoritară şi pentru publicul spectator a însemnat o manifesta-
re a etnicităţii, prezentarea identităţii maghiare în spaţiul public, într-o peri-
oadă în care discursul oficial a negat existenţa minorităţilor (Vincze 1994).
În acelaşi timp, utilizarea muzicii şi a dansului popular modifică opera
originală. La sfârşitul textului dramei fetele ies de pe scenă, deoarece pă-
răsesc modul de trai pe care tatăl lor li-l oferă şi li-l impune, însă, potrivit
exemplarului regizorului, după câteva clipe se reîntorc dansând şi cântând
(în cursul reprezentaţiilor această scenă a fost primită cu ovaţii de către
public). În interviuri, actorii au declarat despre acest artificiu regizoral:8
„Colegul nostru a găsit o muzică autentică, i-a învăţat pe actori dan-

surile, actorii au învăţat o variantă locală a unui cântec, iar coregraful i-a
instruit şi el în elementele locale.
Piesa vorbea despre puterea de conservare, pentru tovarăşi era vorba
despre secte, un lucru condamnabil, pentru noi însă transmitea mesajul
că viitorul este forţa care ne asigură supravieţuirea. Că această forţă de
conservare există în tineri, iar ei o vor duce mai departe. Acest lucru a
fost prezent în spectacol, fără să fie exprimat. Era prezent în toate dansu-
rile, a fost un intermezzo dansant, în care am prezentat mai multe jocuri
populare. Nu a fost genul de dans neînfrânat, care te termină, ci tocmai
faptul că vom rezista, chiar dacă dansăm până în zori de zi. Spectacolul
a exprimat acest mesaj: ei pot să ne facă orice, noi vom rezista până la
capăt. Fetele mergeau – se subînţelegea şi emigrarea –, mergeau cu boc-
celele, şi am văzut în sală feţe înlăcrimate, pentru că simţeau că undeva
este prezentă şi plecarea din ţară. Şi a mai fost scena în care, la sfârşitul
monologului lui Miklós, fetele ies, băieţii ies şi ei, dar pe urmă am revenit
pe scenă cântând şi dansând, că totuşi nu vom pleca, poate că vor pleca
unii, dar noi ne întoarcem, pentru că suntem tot atâţia pe scenă, tot atâ-
ţia ne întoarcem. Cercul a fost închis şi nu a mai rămas decât reverenţa.”
8 Zsuzsa Plainer: Interjú Varga Vilmossal és Kiss Törék Ildikóval [Interviu cu Vilmos Varga şi cu
Ildikó Kiss Törék]. Oradea, la 10 august 2007. Interviul se găseşte în proprietatea autoarei.
243
Manifestarea etnicităţii este deci mai mult decât un simplu protest,

având şi o semnificaţie funcţională: dansul şi cântecul – printr-o modifi-
care a semnificaţiei piesei – transpune accentele acesteia de pe figura lui
Fügedes, rămas singur, pe personajele secundare şi reintroduce pe scenă
tinerii care cântă şi dansează, care „totuşi nu vor pleca.”
În loc de concluzii
Din studiul de caz de faţă putem trage mai multe concluzii. Prima este
că, deşi sistemul politic din România anilor 1980 a fost unul sultanistic, nu a
funcţionat ca o dictatură totală, deoarece birocraţia partidului nu numai a in-
terzis, dar a şi recomandat – în cazul nostru – piese de teatru. Pe de altă parte,
elitele aveau la dispoziţie tehnici de eludare traversare (prin îmbinarea muzicii
şi a dansurilor populare cu o piesă de teatru), prin care identitatea minoritară,
considerată interzisă, putea fi manifestată chiar şi în public, şi pe deasupra
prin semnificaţii care satisfăceau în acelaşi timp exigenţele divergente ale pu-
terii şi ale societăţii. Totodată, un spectacol teatral – spre deosebire de lectura
revistelor de cultură şi a cărţilor strecurate prin cenzură, de ascultarea unor
mijloace media străine – este un eveniment al comunităţii, la care spectato-
rii îşi manifestă aprecierea sau dezaprobarea împreună cu alţii şi în acelaşi
timp, reacţionând la impulsurile acestora. Într-un asemenea mediu, tehnicile
de constituire de grupuri ale elitei sunt deosebit de puternice, deoarece mem-
brii grupului nu sunt doar elemente ale comunităţii imaginare a naţiunii sau
ale minorităţii naţionale, ci entităţi prezente în mod fizic, în acelaşi spaţiu şi
în acelaşi timp. Aceste rituri aveau însă două faţete: pe de o parte, asigurau
pentru consumatorii culturii de elită o formă a protestului mai puţin radica-
lă decât emigrarea, şi mai puţin primejdioasă decât adresarea unor memorii
politice sau publicarea de samizdaturi. Pe de altă parte, privind din anii 1990,
au transmis un model de socializare politică specifică, insinuând că drepturile
minoritare înseamnă un fel de adevăr absolut: unicul cod al obţinerii lor fiind
automatismul exprimării. Aceste evenimente ale culturii de elită şi ale con-
strucţiei naţiunii au eliminat orice participant şi factor inevitabil în discursul
politic formal din Europa de Est: dialogul, negocierea, adversarul politic nedu-
merit, aflat de partea cealaltă a baricadei.
244
Bibliografie
BALÁZS Imre József (coord.)
2001 Vissza a forrásokhoz. Nemzedékvallató. Polis, Cluj-Napoca.
BÁRDI Nándor
2004 Tény és való. A budapesti kormányzatok és a határon túli magyarság
kapcsolattörténete. Problémakatalógus. Kalligram, Bratislava.
BÁRDI Nándor – ÉGER György (coord.)
2000 Útkeresés és integráció. Határon túli magyar érdekvédelmi szervezetek
dokumentumai 1989–2000. Teleki László Alapítvány, Budapest. http://
adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=158 [descărcat la 8 iulie
2009].
BERTHA Zoltán
1995 Sütő András. Kalligram, Bratislava.
BODOR Ádám
2001 A börtön szaga. Válaszok Balla Zsófia kérdéseire. Magvető, Budapest.
CSEKE Péter – MOLNÁR Gusztáv (coord.)
1989 Nem lehet. A kisebbségi sors vitája. Héttorony Könyvkiadó, Buda-
pest.
DOMOKOS Géza
2001 Igevár. Kriterion-történet tizenhat helyzetképben elmondva. Pallas-
Akadémia, Miercurea Ciuc.
ENYEDI Sándor
1991 A romániai Magyar könyvkiadás 1945–1989. http://www.epa.oszk.
hu/00000/00021/00345/pdf/mk_1991_1-2_088-108.pdf [descărcat
la 8 iulie 2009].
GYIMESI Éva Cs.
1992 Gyöngy és homok. Ideológiai jelképek a romániai magyar irodalomban.
Kriterion, Bucureşti.
1993 Honvágy a hazában. Pesti Szalon Kiadó, Budapest.
HOBSBWAM, Eric – RANGERS, Terence
1983 The Invention of Tradition. Cambride University Press, Cambridge.
HORVÁTH István
2004 Az erdélyi magyarság 1987–2001 közötti, nemzeti vándormozgal-
mának betudható népességvesztése. In: KISS, Tamás (coord.): Népe-
sedési folyamatok az ezredfordulón Erdélyben. Az RMDSZ Ügyveze-
tő Elnöksége, Kolozsvár. http://kutatasok.adatbank.transindex.ro/
download/kapcsolodo90.pdf [descărcat la 8 iulie 2009].
245
KLIGMAN, Gail
1998 The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu’s Roma-
nia. University of California Press, Berkeley and Los Angeles, California.
KOVÁCS Ákos
2006 A kitalált hagyomány. Kalligram, Bratislava.
KOVÁCS Éva – MELEGH Attila
2000 „Lehetett volna rosszabb is, mehettünk volna Amerikába is” – Ván-
dorlástörténetek Erdély, Ausztria és Magyarország háromszögében.
In: SIK Endre (coord.): Diskurzusok a vándorlásról. MTA Politikai Tudo-
mányok Intézete, Budapest, 93–154.
MOLNÁR János
1993 Az egyetlen. Az Ellenpontok és az ellenpontosok története. (Magánki-
adás), Szeged.
SATA Kinga-Koretta
2001 The Idea of the „Nation” in Transylvanism. In: TRENCSÉNYI Balázs
– PETRESCU, Dragoş – PETRESCU, Cristina – IORDACHI, Constantin
– KÁNTOR Zoltán (coord.): Nation–Building and Contested Identities.
Romanian and Hungarian case studies. Regio Books, Budapest–Editura
Polirom, Iaşi, 42–61.
SÜTŐ András
1993 Szemet szóért. Dokumentumok, naplójegyzetek. Csokonai Kiadó, Deb-
recen.
1995 Színművek. Akadémiai Kiadó, Budapest.
SZILVESZTER László Szilárd
2008 A transzszilvanizmus ideológiáján innen és túl tragikum, irónia és
retorikai játék a hetvenes–nyolcvanas évek erdélyi költészetében. In:
http://nappalimenedekhely.blogspot.com/2008/07/transzszilvaniz-
mus-ideolgajan-innen-s-tl.html [descărcat la 2 iulie 2009].
VERDERY, Katherine
1994 Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu. Humanitas,
Bucureşti.
VINCZE Gábor
1994 A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944–1989. Teleki
László Alapítvány, Budapest. http://vincze.adatbank.transindex.ro/
index.php?action=ev&ev [descărcat la 8 iulie 2009].
246
Obiective şi concepţii în politica minoritară a Ungariei în perioada 1988–1993
Balázs DOBOS
Obiective şi concepţii în politica

minoritară a Ungariei în perioada
1988–1993
În cadrul regimurilor democratice moderne ale statelor, a căror neu-
tralitate naţional-etnică cu greu se poate realiza, grupurile etnocultura-
le, care dispun de particularităţi diferite faţă de majoritate şi doresc să le
păstreze şi să le dezvolte, ocupă un loc distinct în rândul actorilor socie-
tăţii. După modelul tradiţional al democraţiei, toate grupurile de interese
au dreptul de a intra liber şi de a concura pe piaţa deschisă a opiniilor şi
a concepţiilor, în timp ce statul nu are deloc datoria să ia în considerare
realitatea multietnică (Wheatley 1999: 204).
Pentru reprezentarea şi punerea în aplicare a intereselor proprii, mi-
norităţile au dreptul să înfiinţeze organizaţii civile şi partide, însă (şi) din
punct de vedere legislativ şi decizional, minorităţile organizate şi mobi-
lizate diferă mult de partidele, sindicatele şi alte formaţii de exercitare a
presiunii, axate pe alte „linii de fractură” (Crowley 2001: 107). Obiectivele
legate de promovarea particularităţilor de grup au o marjă de manevră
considerabilă: de la promovarea drepturilor fundamentale umane şi po-
litice şi a regulilor antidiscriminare, mergând până la asigurarea unui
anumit tip de autonomie în cadrul statului respectiv.
Normele juridice care guvernează relaţia majoritate–minoritate şi
drepturile minorităţilor, dintre care cele mai importante sunt Constitu-
ţia şi Legea minorităţilor, rezultă în majoritatea lor dintr-un proces de
negociere care mobilizează participanţi de origine diferită, cu capacităţi
de validare a intereselor diferite şi care reprezintă mai multe interese
sau concepţii principiale şi practice. Astfel, printre caracteristicile (policy
247
style) politicii minoritare definite ca o politică specializată de reglemen-

tare, este foarte important ca hotărârile exprimate în normele juridice
să fie luate cu implicarea reprezentanţilor minorităţilor, pe parcursul
unor dispute moderate între diferitele opinii (Howlett–Ramesh 1995:
186–187).
Pe de altă parte, hotărârile trebuie să corespundă exigenţelor şi ne-
cesităţilor minorităţii (Kymlicka 1995: 131), deoarece o eventuală suspen-
dare a acestora, adică acceptarea unor soluţii juridice care nu se armoni-
zează cu concepţiile minoritare, va influenţa nu numai realizarea de mai
târziu, ci poate pune în pericol, în ultimă instanţă, chiar şi supravieţuirea
pe termen lung a grupului etnocultural.
I. Legea minorităţilor şi maghiarii de peste hotare

Studiul de faţă încearcă să prezinte şi să analizeze obiectivele şi con-
cepţiile relevante din punctul de vedere al dispoziţiilor normelor juridice
prezentate de actorii cei mai importanţi, pe parcursul celor cinci ani de
elaborare a Legii LXXVII din anul 1993, privind drepturile minorităţilor
naţionale şi etnice din Ungaria (despre istoria pregătirii vezi: Bodáné
1993: 26–45; Győri Szabó 1998: 99–151).
Scopul principal al studiului este să ofere o imagine mai nuanţată
despre modelarea politicii minoritare, a cărei apreciere constituie de
multă vreme obiectul unei discuţii între specialiştii în această problemă,
nelipsită de constatări sumare, mai ales în legătură cu minorităţile ma-
ghiare de peste hotare. Potrivit unui punct de vedere foarte răspândit,
politica sectorială din Ungaria în acest domeniu „a fost întotdeauna pri-
zoniera sau slujitoarea politicii externe, iar puterea legislativă nu a reuşit
nici până acum să infirme această afirmaţie în mod satisfăcător – ce-i
drept, nici nu s-a străduit s-o facă” (Majtényi 2005: 109).
Opinia potrivit căreia politica din ţara-mamă în privinţa maghiarilor
de peste hotare domină politica minoritară a Ungariei a câştigat teren
şi în lucrările autorilor de altă naţionalitate (Deets 2002: 38; Kymlicka
2007: 392; Pierré-Caps 1997: 190–191). Punctul de vedere care contestă
această relaţie între cele două politici sectoriale vede afirmarea înrudirii
dintre politicile faţă de minorităţi şi politica externă a Ungariei mai degra-
bă ca pe o acuzaţie (Szarka 2006: 16–17). Există, de asemenea, exemple în
248
care discută politica faţă de minorităţile din Ungaria doar ca dimensiune

a politicii interne, ignorând complet criteriul situaţiei minorităţilor ma-
ghiare de peste hotarele Ungariei (Föglein 2005: 477–495).
Cu toate această varietate a punctelor de vedere, în analiza politi-
cii sectoriale faţă de minorităţi trebuie luate în considerare concepţiile
referitoare la maghiarii de dincolo de graniţa Ungariei, legătură demon-
strabilă începând de la sfârşitul anilor 1960, când problematica naţional-
etnică a ajuns din nou în prim-plan în politica din Ungaria. În Ungaria,
în perioada de pregătire a renovării politicii minoritare, a fost asumată
idea conform căreia o linie politică favorabilă existenţei minorităţilor din
Ungaria ar putea influenţa şi situaţia comunităţilor maghiare din ţările
vecine (Bárdi 2004: 93–96; Dobos 2008: 385–405; Földes 2007: 113).
Logică ce a continuat şi după 1990, când primul Parlament ales în
mod democratic a asumat legătura dintre promovarea şi adoptarea legii
minorităţilor din Ungaria cu îmbunătăţirea situaţiei minorităţilor ma-
ghiare – considerată îngrijorătoare – şi în general cu promovarea stan-
dardelor de protecţie a minorităţilor pe plan internaţional.1 La rândul lor,
deputaţii (inclusiv unii lideri a minorităţilor din Ungaria) în dezbaterea
problemelor minorităţilor din Ungaria au invocat cu predilecţie interese-
le presupuse sau reale ale maghiarilor de peste hotare.
Neapărat trebuie amintit şi faptul că la pregătirea legii minorităţilor
din Ungaria au fost consultate şi unele organizaţii şi partide minorita-
re maghiare din Cehoslovacia, Slovenia, Croaţia, Iugoslavia şi România,
care, la rândul lor, au insistat în unanimitate asupra adoptării unor nor-
me juridice care să le servească drept bază de referinţă.2
În opinia mea, totuşi, nu se poate afirma că după schimbarea regi-
mului politica minoritară în general, şi în particular elaborarea legii mi-
norităţilor şi a sistemului autonomiilor minoritare din Ungaria ar fi fost
dominate fără echivoc, din toate punctele de vedere şi în mod constant
1 Decizia Parlamentului nr. 46/1990 (24.05) cu privire la situaţia minorităţilor naţiona-

le maghiare în ţările vecine.
2 Potrivit mărturiei surselor arhivistice, în perioada anilor 1991–1992, proiectul de
lege cu privire la drepturile minorităţilor din Ungaria a fost evaluat în scris de către
Iniţiativa Independentă Maghiară din Cehoslovacia, Mişcarea Creştin-Democrată
Maghiară, Uniunea Democrată a Maghiarilor din Voivodina, Uniunea Maghiarilor
din Croaţia, Comunitatea Autonomă a Naţionalităţii Maghiare din Regiunea Mur
[Slovenia – n. trad.], precum şi de Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului.
249
doar de interesele de peste hotare, subordonându-şi astfel interesele şi

condiţiile interne ale ţării.
Aşadar interesul fundamental ca statul maghiar să asigure minori-
tăţilor din ţară drepturi considerabile – dincolo de standardele dreptului
internaţional – a fost doar parţial motivat de îmbunătăţirea situaţiei ma-
ghiarilor de peste hotare, fiind luate în calcul şi alte consideraţii, în fond
legea trebuia să „funcţioneze” în primul rând în Ungaria.
Elaborarea legii care a desemnat sarcini şi competenţe, a asigurat şi
a distribuit resurse materiale şi de altă natură, respectiv a înfiinţat in-
stituţii noi şi a prescris noi atribuţii pentru diverse instituţii – guvern,
parlament, administraţia de stat, consiliile locale şi minoritare –, a fost
însoţită în mod inevitabil de conflicte de interese şi de compromisuri ele-
mentare. Toate acestea nu pot fi însă explicate prin argumentaţia care
insistă asupra punctului de vedere al celor de peste hotare, iar majorita-
tea argumentelor sale o constituie însemnările din Jurnalul Parlamen-
tului şi intervenţiile deputaţilor despre care am vorbit mai sus (Majtényi
2005: 109).
Totodată, în Ungaria, divergenţa – uneori marcantă – dintre comu-
nicarea politică şi faptele reale este un clişeu politologic caracterizând
într-o anumită măsură şi tema analizată în prezenta lucrare. Cu toate că,
în cadrul discutării proiectului de lege, deputaţii pro-guvernamentali şi
de opoziţie au apelat şi la considerente privind situaţia de peste hotare, în
textul înaintat în vara anului 1992 s-au modificat doar câteva puncte.
În principiu, majoritatea dispoziţiilor au fost formulate mai înainte,
cu ocazia discuţiilor cu actorii reprezentând chiar şi interese speciale ale
ministerelor sau scopuri şi concepţii diferite, în primul rând Ministerul
de Interne (MI), Ministerul Finanţelor (MF), Ministerul Justiţiei (MJ), Biro-
ul Minorităţilor Naţionale şi Etnice (BMNE), precum şi la Masa Rotundă a
Minorităţilor care întrunea organizaţiile minoritare din Ungaria.
Ca un fel de concluzie, putem anticipa că politica faţă de minorităţi
nu poate fi descrisă ca o instituţional-legală a intereselor minoritare spe-
cifice, ci mai degrabă ca rezultatul negocierilor în câmpul de forţe al di-
feritelor interese şi constrângeri exterioare – valabil chiar şi în Ungaria, o
ţară relativ omogenă din punct de vedere naţional sau etnic.
250
II. Principalele probleme ale pregătirii Legii

minorităţilor
În continuare, acest studiu se va concentra asupra celor mai impor-

tante aspecte ale elaborării legii şi asupra autonomiei minoritare din Un-
garia, punând un accent deosebit pe diferitele puncte de vedere privind
temele specifice, şi în cadrul acestora, pe analiza promovării intereselor
minoritare. În cadrul analizei, este necesară o trecere în revistă în linii
mari a caracterului legii, a problematicii complexe legate de autoritatea
personală, formele de autonomie minoritară înfiinţate pentru a garanta
autonomia culturală, formarea, obligaţiile şi atribuţiile lor, relaţiile din-
tre administrare şi finanţare, precum şi garanţiile aplicării drepturilor şi
instituţia reprezentării parlamentare şi cea a ombudsmanului minorită-
ţilor.
II. 1. Caracterul legii minoritare
În legătură cu pregătirea concepţională a legii minorităţilor, litera-

tura de specialitate subliniază de obicei rivalizarea între două concepţii.
Prima dintre acestea poate fi numită „liberalismul statului naţional”, re-
prezentat de MJ, care se mulţumeşte cu funcţionarea corespunzătoare a
instituţiilor democratice destinate minorităţilor şi doreşte să fixeze doar
drepturi individuale şi asociative. A doua este reprezentată de concepţia
„autonomistă” susţinută de către BMNE şi de organizaţiile minorităţilor,
care optează pentru drepturi colective, mult mai ample, şi pentru auto-
guvernarea aleasă prin vot (Bíró 1995: 36–39).
Din acest punct de vedere, în textul final al legii se regăsesc carac-
teristicile ambelor abordări de mai sus: au câştigat teren unele dispoziţii
condiţionale, declarative, cu referiri la alte norme juridice, astfel încât
Masa Rotundă a Minorităţilor nu a reuşit să ducă la bun sfârşit în între-
gime proiectul său ce viza promovarea unei legi care prevede în deta-
liu funcţionarea sistemului de protecţie a minorităţilor (excluzând astfel
deciziile şi intervenţii ulterioare ale vreunei structuri guvernamentale),
pentru că până la urmă, în procesul de aplicare a legii, administraţiei
centrale i s-a rezervat un rol semnificativ.
251
II. 2. Definirea subiectelor de drept
Una dintre problemele cele mai importante pe care le-au întâmpi-

nat promotorii legii a fost identificarea subiecţilor de drept (individuali
şi colectivi) beneficiari ai legii. Dezbaterea tehnicii juridice prin care să
se delimiteze populaţia vizată a devenit acută cu atât mai mult cu cât pe
lângă comunităţile recunoscute oficial în epoca socialismului de stat noi
comunităţi etnice au început să militeze pentru recunoaştere, iar pe de
altă parte şi existau diferenţe majore între datele recensămintelor şi ale
estimărilor cu privire la numărul persoanelor aparţinând unor minori-
tăţi.
Materialele redactate înainte de alegerile din 1990 şi proiectul MJ de

la sfârşitul anului 1990 rezolvau această problemă prin elaborarea unei
liste în care erau enumerate minorităţile beneficiare ale legii şi localităţile
în care legea devenea aplicabilă.3 Pe de altă parte, ministerul a insistat că
fiecare grup etnic care se proclamă minoritate trebuie recunoscut formal
şi ca Parlamentul să decidă în privinţa conţinutului drepturilor ce pot
fi exercitate de diferitele minorităţi. În această logică se evita problema
definiţiei juridice formale a minorităţii. Respectiv ministerul a avansat
ideea ca şi rezidenţii cetăţeni ai altor state să poată beneficia de preve-
derile legii.4
O variantă a legii, mult diferită de proiectele anterioare şi în privinţa
definiţiei subiectului unei legi a minorităţilor, a fost elaborată de Masa
Rotundă a Minorităţilor în primăvara anului 1991. Pe lângă stabilirea
libertăţii de a alege identitatea proprie şi promovarea principiului auto-
definirii comunităţii, acest document defineşte în premieră noţiunea de
minoritate naţională şi etnică.
3 Propunere de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (MJ, 22 decem-

brie 1990).
4 Scrisoarea lui Péter Vágvölgyi, şeful Direcţiei de Drept Public a MJ, către secretarul de
stat titular Károly Manherz (Budapesta, 18 septembrie 1991). Magyar Országos Levél-
tár (Arhivele Naţionale Ungare. În continuare: MOL) XXVII-A-1-II 2. d. 70.036/1991.
IM VII. Scrisoarea lui Tibor Bogdán, secretar de stat al MJ însărcinat cu administraţia
publică, adresată secretarului de stat titular Károly Manherz (Budapesta, 18 noiem-
brie 1991). Ibidem.
252
Potrivit concepţiei Mesei Rotunde, exercitarea drepturilor colective ar

fi fost extinsă şi asupra cetăţenilor altor ţări, rezidenţi legali pe teritoriul
Ungariei fără întrerupere de cel puţin cinci ani. Prin aceasta a fost formu-
lată una dintre aspiraţiile cele mai importante ale minorităţilor: extinde-
rea legii asupra cetăţenilor străini, care trăiesc în ţară şi au legătură cu
o anumită minoritate. Invocând experienţe istorice defavorabile (expul-
zarea germanilor, schimbul de populaţie dintre Ungaria şi Slovacia,5 dis-
criminarea la care au fost supuse alte populaţii de sorginte slavă şi romii)
şi probabil şi din cauza legăturilor comunitare slăbite, Masa Rotundă a
Minorităţilor a refuzat orice formă de înregistrare şi evidenţă personală a
persoanelor ce se declară ca făcând parte dintr-o anumită minoritate. În
plus, s-a dorit şi aplicarea în mod consecvent a libertăţii de a alege iden-
titatea, astfel încât la început a fost respinsă şi enumerarea grupurilor
etnice autohtone.6
Varianta de text comună, finalizată la sfârşitul lunii august 1991 ca
rezultat al negocierilor purtate între Biroul MNE şi Masa Rotundă a Mi-
norităţilor, urmărea încă în mare parte soluţiile propuse de către Masa
Rotundă a Minorităţilor. În cele ce au urmat, datorită mai ales obiecţiilor
ridicate de diferitele organe ale administraţiei, legea devine din ce în ce
mai restrictivă. Numai minorităţile istorice, autohtone şi cei care au ce-
tăţenia maghiară au fost consideraţi ca potenţialii subiecţi de drept ai
legii.
Un efect important a avut punctul de vedere al Ministerului de Fi-
nanţe. Potrivit acestuia, din cauza neclarităţilor legate de numărul de
persoane care aparţin minorităţilor naţionale, aplicarea legii devine pro-
blematică. Neştiindu-se exact numărul celor care beneficiază de anumite
drepturi nu sunt clare nici obligaţiile financiare asumate de stat şi devine
imposibil controlul oportunităţii angajării anumitor resurse. Ministerul
a contestat vehement faptul că soluţia prevăzută permite practic unui
număr nelimitat de persoane să beneficieze de drepturi însoţite de impli-
caţii de ordin material, în timp ce asumarea formală a apartenenţei la o
minoritate nu devenea obligatorie. Aşadar, în lipsa unor statistici cu pri-
5 În perioada 1947–1948 între Ungaria şi Cehoslovacia a funcţionat un acord de schimb

de populaţie pe baza căreia un număr semnificativ de maghiari de pe teritoriul actu-
al al Slovaciei au fost strămutaţi în Ungaria, respectiv un număr mai mic de slovaci
au fost strămutaţi din Ungaria în Slovacia (n.red.)
6 Proiect de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (Masa Rotundă a
Minorităţilor, mai 1991).
253
vire la numărul „exact” al persoanelor aparţinând minorităţilor respecti-

ve, fără o evaluare prealabilă a pretenţiilor instituţionale, singura limită
a consecinţelor legii sub aspect financiar ar fi doar un comportament
rezonabil al populaţiei în ceea ce priveşte asumarea identitară.
Ministerul a considerat un lucru inimaginabil faptul că orice grupare
etnică poate formula în orice moment pretenţii pentru crearea unor in-
stituţii, de la grădiniţă până la universitate, pentru fondarea unui muzeu
sau a organelor de presă, şi poate solicita în acest sens în mod legitim
subvenţionare de la stat. Printre altele, acesta era motivul pentru care
MF nu a fost de acord cu proiectul şi a propus ca soluţie (cel puţin) enu-
merarea grupurilor etnice autohtone şi a limbilor materne ale acestora,
precum şi corelarea anumitor drepturi cu numărul celor înregistraţi ca
aparţinând minorităţii respective.7 Pe lângă MF, o declaraţie anterioară a
MI a formulat probleme asemănătoare: din cauza neclarităţilor legate de
calitatea de subiect al legii, era considerată inevitabilă o anumită proce-
dură de înregistrare.
Referitor la chestiunea eventualei acordări a unui statut juridic de
minoritate cetăţenilor străini, Ministerul de Interne a opinat că trebuie
făcută o diferenţă între drepturile minorităţilor în termeni de autogu-
vernare, respectiv alte drepturi legate de identitatea minoritară.8 Drept
urmare, în proiectele elaborate la cumpăna anilor 1991–1992 au apă-
rut următoarele elemente noi (retrase ulterior), în urma protestelor şi a
rezistenţei diferiţilor actori: înregistrarea pe liste electorale speciale a
minorităţilor etnice, respectiv asigurarea unui statut juridic diferenţiat
pentru minorităţile considerate minorităţi naţionale respective minori-
tăţi etnice.9 În luna aprilie 1992 a apărut un alt element nou în definiţia
minorităţii naţionale perenitate pe teritoriul Ungariei: recunoaşterea ca
minoritate naţională devenea condiţionată de o prezenţă a minorităţii
respective pe teritoriul Ungariei pe o perioadă de o sută de ani (pe par-
cursul a trei generaţii).
7 Scrisoarea lui Péter Király, secretar de stat al MF însărcinat cu administraţia publică,

adresată secretarului de stat titular Károly Manherz (Budapesta, septembrie 1991).
MOL XXVII-A-1-II 2. d. 11.010/91.
8 Scrisoarea lui Imre Verebélyi, secretar de stat al MI însărcinat cu administraţia publi-
că, către János Wolfart, preşedintele BMNE (Budapesta, 9 august 1991). MOL XXVII-A-
1-II 2. d. 6-5/1991.
9 Proiect de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (MI, ianuarie 1992).
Propunere de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (6 februarie 1992).
254
Până la urmă, în mai 1992, cu ocazia negocierilor între delegaţia gu-

vernamentală şi Masa Rotundă, s-a finalizat şi definirea subiectului legii
minorităţilor, prin elaborarea unei liste care enumera grupurile etnice şi
a limbile autohtone, o listă care nu era închisă şi putea fi lărgită. Lista a
rămas neschimbată pe parcursul dezbaterii în parlament.10
II. 3. Sistemul autonomiilor minoritare
O altă problemă, controversată pe durata procesului legislativ, şi care

a polarizat părţile participante, a fost cea referitoare la fundamentul legal
şi formele organizatorice/instituţionale (a cadrului normativ pentru în-
fiinţarea consiliilor minorităţilor) ale autonomiilor minoritare, (asumate
ca obiectiv politic de programul de guvernare din 1990 şi de Constituţia
Ungariei) ca forme de instituţionalizare ale autonomiei culturale.
Concepţia Ministerului de Justiţie s-a bazat pe Legea asociaţiilor din
1989, adică baza legală a autonomiilor minoritare ar fi fost actul norma-
tiv care reglementează funcţionarea organizaţiilor neguvernamentale. În
opinia ministerului, autonomia reprezintă o formă de articulare socială a
unor interese şi valori specifice, în consecinţă a avansat ideea unor con-
silii ale minorităţilor care sunt create pe bază asociativă, fiindu-le atri-
buite anumite sarcini din sfera dreptului public. Deci refuza ideea creării
unor consilii ale minorităţilor prin proceduri electorale reglementate de
dreptul public, stipulând crearea unui sistem pluralist, de autoorganiza-
re a minorităţilor,11 bazată pe o formulă asociativă, deci fundamentat pe
o bază juridică şi o încadrare administrativă mai slabă.12
În ciuda faptului că în fazele ulterioare ale procesului legislativ, punc-
tul de vedere al Ministerului Justiţiei a rămas relativ izolat, punctul lor de
vedere s-a bucurat de o influenţă considerabilă. În cadrul negocierilor
10 Memoriu cu privire la negocierile din 18 mai 1992 cu privire la propunerea de lege

privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice, între delegaţia desemnată de că-
tre guvern şi Masa Rotundă a Minorităţilor. MOL XXVII-A-1-II 1. d. Masa Rotundă
a obţinut includerea în lege a celor 13 minorităţi reprezentate de ea. De pe lista pe
care figurau deja minorităţile armeană, bulgară, croată, germană, greacă, polonă,
romă, română, rusină, sârbă, slovacă şi slovenă, a fost scoasă comunitatea evreilor,
în schimb a fost inclusă minoritatea ucraineană.
11 Scrisoarea lui Péter Vágvölgyi, şeful Direcţiei de Drept Public a MJ, către secretarul de
stat titular Károly Manherz (Budapesta, 18 septembrie 1991). MOL XXVII-A-1-II. 2. d.
12 Ministerul de Interne, Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Protecţiei Soci-
ale, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Agriculturii.
255
legii minorităţilor la nivelul administraţiei de stat, o mare parte a consul-

tanţilor s-au pronunţat mai degrabă în favoarea acestei concepţii. Aceas-
tă concepţie a fost sprijinită şi de către majoritatea actorilor din teritoriu,
precum şi de către consiliile judeţene şi reprezentanţii guvernamentali
în teritoriu. Aceşti actori aveau reţineri considerând că definirea a in-
stituţiilor de autoguvernare minoritară ca elemente ale structurii admi-
nistrative va duce la o dublare a exerciţiului administrativ la nivel local,
încărcând mult administraţiile locale.13
Organizaţiile minoritare s-au detaşat şi ele de concepţia autoguver-
nării minoritare create pe baza dreptului public (ca entităţi administra-
tive, independente, alese la nivel local, regional şi naţional), sprijinind
mai degrabă concepţia unui sistem mixt (asociativ şi administrativ) care
asigura un anumit grad de influenţă şi asociaţiilor reprezentative ale mi-
norităţilor.
În fine BMNE, având sprijinul majorităţii structurilor guvernamenta-
le, a exclus din negocieri sistemul mixt, refuzând includerea asociaţiilor
minoritare (mult criticate din umbră), optând pentru alegerea unor con-
silii minoritare reglementate de dreptul public, care să devină consilii
legitime.14 În plus, dorind să evite paralelismul administrativ, MI a avan-
sat (încă din anul 1990) ideea integrării structurilor autonomiei minori-
tare în sistemul administraţiilor locale, doar la nivel local. Până la urmă
această soluţie a fost legiferată şi instituţiile consiliilor minoritare situate
între nivelul local şi cel naţional (judeţean sau regional, aşa cum cereau
minorităţile) nu au fost incluse în lege.
În prima formulare detaliată a autonomiei culturale pe bază indivi-
duală, pe lângă enunţarea principalelor drepturi şi instituţii ale consilii-
lor minoritare, proiectele Secretariatului din 1989–1990 au cuprins şi un
model de statut ce cuprindea sarcinile şi competenţele entităţilor publice
care urmau să reprezinte minorităţile.15 În schimb MJ, ca o consecinţă a
13 Consiliile judeţelor Bács-Kiskun, Békés, Borsod-Abaúj-Zemplén, Csongrád, Hajdú-

Bihar, Heves, Jász-Nagykun-Szolnok, Nógrád, Pest, Somogy, Szabolcs-Szatmár-Bereg,
Tolna, Vas şi Veszprém, respectiv secretarii de stat titulari Gábor Gyulai (Borsod-
Abaúj-Zemplén şi Heves) şi Sándor Skultéty (Jász-Nagykun-Szolnok, Nógrád, Pest), ca
delegaţi republicani.
MOL XXVII-A-1-II. 2. d. 11.010/91.
15 Proiect privind minorităţile naţionale, etnice şi lingvistice (Codicele minorităţilor,
1990). MOL XIX-I-9-k 63. d. 158. t.
256
încadrării juridice prin care încerca să includă consiliile minoritare în

dreptul public, nu a dorit să reglementeze detaliat sarcinile şi competen-
ţele, iar atribuţiile juridice prevăzute nu le depăşeau în mod semnifica-
tiv pe cele conferite organizaţiilor neguvernamentale. BMNE a dorit încă
de la început să lărgească atribuţiile concepute de către acest minister,
adăugându-i anumite drepturi de putere publică limitate, dreptul de avi-
zare, precum dorind ca diferitele instituţii create de această lege să aibă
funcţii administrative bine conturate ce urmau să rezulte ca urmare a
aplicării noi legi. O structură a sarcinilor şi atribuţiilor mult mai amplă
şi mai detaliată a fost concepută de către Masa Rotundă a Minorităţilor
în proiectul său de lege din 1991. În centrul aspiraţiilor minoritare a stat
îndepărtarea de la politicile care promovau caracterul monocultural al
Ungariei, şi permitea menţinerea şi dezvoltarea identităţilor minoritare
pe baza unor structuri instituţionale eficiente, cu drepturile corespun-
zătoare şi garanţiile juridice necesare. Potrivit documentului ambiţios
al Mesei Rotunde, fiecare minoritate (în funcţie de posibilităţi şi cerinţe)
urma să dispună de o reţea de instituţii minoritare, coordonate de siste-
mul de consilii minoritare organizate la nivel local, teritorial şi naţional,
sistem instituţional conceput cu un grad semnificativ de independenţă
faţă de sistemul administrativ teritorial şi central. Conform acestei con-
cepţii avansate de minorităţi, complexul instituţional construit şi admi-
nistrat de către ei şi susţinut de stat includea aproape întregul spectru al
educaţiei şi învăţământului de la grădiniţă până la universitate, respec-
tiv avansa idea înfiinţării unor institute de cercetare culturală şi ştiin-
ţifică naţionale, organe de presă scrisă, edituri şi servicii de informaţii,
emisiuni de radio şi televiziune în limba minorităţilor, biblioteci locale şi
naţionale, arhivă, muzeu cu arie de colecţionare naţională, precum şi un
serviciu de asistenţă juridică. Se stipula posibilitatea extinderii acestei
sfere a aşa-numitelor instituţii minoritare (în funcţie de anumite aspira-
ţii viitoare) prin înfiinţarea de case de cultură, arhive audiovizuale sau
chiar teatre.
În perioada de negocieri drepturile şi atribuţiile, precum şi structurile
instituţional stipulate de organizaţiile minoritare şi BMNE s-au modificat
însă considerabil. Din raţiuni economice instituţia consiliilor minoritare,
respectiv sarcinile şi competenţele acesteia au fost separate. Consiliile şi-
au menţinut autonomia în sens decizional, dar fiind integrate în sistemul
autonomiei locale, acţiunea administrativă implicată de deciziile luate
urma să fie executată de administraţia locală. În spatele acestei restrân-
257
geri au stat foarte probabil îngrijorările de natură financiară implicate

de ideea unei autoguvernări minoritare extinse, precum şi temerile (mai
înainte amintite) administraţiei centrale şi locale în privinţa unei „du-
blări a puterii administrative”. Deşi în cadrul dezbaterilor parlamentare
s-au mai făcut eforturi în direcţia unei anumite consolidări a atribuţiilor
administrative ale consiliilor minoritare, puterea administrativă a aces-
tei instituţii nu a fost întărită. O atare evoluţie a fost interpretată de către
Masa Rotundă ca o restrângere clară a autonomiei culturale.
II. 4. Susţinerea financiară a sferei minoritare
În asumarea de către puterea politică a susţinerii manifestării şi a

reproducerii unor aspecte particulare ale identităţii minoritare, precum
şi a asigurării drepturilor şi soluţiilor instituţionale stipulate prin lege, o
chestiune deloc neglijabilă este natura şi cantitatea resurselor alocabi-
le necesare implementării legii minorităţilor. Problematica finanţării, în
contextul resurselor modeste şi al tensiunilor sociale generate de tranzi-
ţia economică, s-a dovedit a fi un capitol disputat respectiv o sursă majo-
ră de divergenţă şi dezbinare. În privinţa acestei problematici, exigenţele
minorităţilor – care aspirau la maximum de sprijin posibil din surse cen-
trale şi locale, precum şi la asumarea (pe cât posibil la maxim) de către
stat a rolului de finanţator – s-au confruntat în mod inevitabil cu poziţia
care promova rigoarea fiscală şi austeritatea financiară, respectiv cu in-
teresele consiliilor locale, care îşi făceau griji în privinţa unor sarcini ce
ar împovăra bugetele locale.
Multitudinea drepturilor minoritare şi a actorilor minoritari, com-
plexitatea specifică a domeniului reglementat i-a determinat de la bun
început pe cei responsabili să identifice resurse variate pentru a imple-
menta în practică drepturilor minoritare care aveau şi implicaţii bu-
getare, excepţie făcând MJ, care a opinat ca finanţarea să se rezolve în
mod exclusiv prin Fundaţia pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din
Ungaria, fondat în 1990. Ei au argumentat că asigurarea unor drepturi
trebuie făcută cu un oarecare sprijin, însă modalităţile concrete de pu-
nere în practică a acestor drepturi trebuie lăsată la latitudinea celor în
cauză. Faţă de această concepţie, proiectul din 1990 al Secretariatului
a detaliat deja modalităţile şi a stipulat o varietate de resurse prin care
statul urma să asigure fondurile materiale necesare exercitării dreptu-
rilor individuale şi comunitare specifice minorităţilor, Fundaţia pentru
258
Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria reprezentând doar una din-

tre aceste multiple surse. Concepţia BMNE din 1990 a subliniat, de ase-
menea, necesitatea asumării responsabilităţii materiale de către stat, în
anumite domenii (învăţământ, utilizarea limbii) în totalitate, iar în altele
doar sub forma unei contribuţii echitabile.16 Această idee a fost susţinută
şi de proiectul din anul următor al Biroului, care a schiţat, în mod similar
cu cel al Secretariatului, un sistem cu mai multe canale de finanţare.
Proiectul de lege al Mesei Rotunde a Minorităţilor a prezentat un sis-
tem mult mai amplu şi mai detaliat reglementat al finanţării. S-a pornit de
la declaraţia conform căreia minorităţile au dreptul colectiv la realizarea
egalităţii oportunităţilor de acces la nivel de localitate. Astfel, în viziunea
lor, cei trei stâlpi fundamentali ai finanţării erau: bugetul central al sta-
tului, bugetele consiliilor locale, respectiv un fond destinat minorităţilor
(care urma să fie creat) destinat să finanţeze diferite programe în sistem
de competiţie. Proiectul privilegia în sens financiar consiliile minoritare;
pentru început stipula alocări de patrimoniu imobiliar şi de altă natură,
şi ulterior alocări bugetare stabile (o finanţare normativă stabilită prin
lege, care nu poate varia de la an la an) atât din partea statului, cât şi din
partea consiliilor judeţene şi locale. Mai departe, între veniturile consili-
ilor minoritare erau stipulate cedarea anumitor drepturi din care se pot
realiza venituri, precum şi posibilitatea de a fi susţinute de diverse orga-
nizaţii, fundaţii şi persoane private, inclusiv străine. Partea de venituri a
fost completată şi cu facilităţi şi scutiri de ordin material, ca de exemplu,
în anumite cazuri, scutirea de vamă şi de taxe. În general, crearea con-
diţiilor materiale necesare implementării drepturilor fundamentale ale
minorităţilor (inclusiv sprijinirea consiliilor minoritare şi a instituţiilor
create de acestea), precum şi aspectul financiar legat de organizarea ale-
gerilor consiliilor minoritare au fost trecute în sarcina bugetului central.
În ansamblu, Masa Rotundă s-a gândit că într-o perioadă de cinci ani
după intrarea în vigoare a legii, cu sprijinul activ al statului – în mare
parte prin finanţări bugetare sistematice –, se va putea construi în Unga-
ria sistemul autonom de instituţii al minorităţilor din această ţară.
Proiectul Mesei Rotunde a Minorităţilor a suscitat în sânul Ministe-
rul Finanţelor o „agitaţie alarmată”: Ministerul a început să critice deo-
potrivă angajarea statului într-o măsură pe care o considera exagerată
16 Principiile politice ale Legii minorităţilor naţionale şi etnice (observaţiile BMNE). Ci-
gány Újság 10–25 ianuarie 1991.
259
şi mai ales incertitudinile legate de numărul potenţialilor beneficiari ai

legii.17 Era evident că MF este interesat de menţinerea la nivelul cel mai
redus posibil a cheltuielilor şi de introducerea unor mecanisme de con-
trol: în cadrul negocierilor la nivelul administraţiei poziţia MF a fost tran-
şantă: „o soluţie care prevede ca statul doar să plătească, fără să poată
să dirijeze şi să controleze utilizarea fondurilor nu poate fi susţinută.”
S-a considerat că introducerea în buget a cheltuielilor legate de aplicarea
legii va genera tensiuni majore. Pentru 1992 necesarul bugetar pentru
acest capitol era estimat de BMNE la 2,5 miliarde de forinţi, iar de Masa
Rotundă la 8 miliarde de forinţi.18 Pe lângă volumul foarte mare de chel-
tuieli, proiectul nu includea garanţii împotriva ridicării cheltuielilor la
cote exagerate, căci în condiţiile în care nu se cunoştea exact numărul
potenţialilor beneficiari, unica limitare a obligaţiilor bugetare o repre-
zenta discernământul cetăţenilor.19 Date fiind aceste aspecte, MF a apre-
ciat bugetul, aşa cum era promovat de reprezentanţii minorităţilor, ca
fiind imposibil de finanţat în totalitate.
Şi alţi actori din sfera guvernării centrale şi a autoguvernărilor locale
şi-au exprimat anumite reţineri. MJ a atras atenţia asupra incertitudinilor
de ordin financiar, asupra imposibilităţii de a planifica cheltuielile bugetare.
În schimb, cele câteva organizaţii minoritare consultate au subliniat carac-
terul insuficient şi lacunar al reglementării financiare propuse în proiect.
Văzând împotrivirea şi constatând intenţiile în direcţia modificării prevede-
rilor referitoare la finanţare, Masa Rotundă a avansat ideea necesităţii clari-
ficării condiţiilor materiale minimale ale înfiinţării şi funcţionării consiliilor
minoritare şi a instituţiilor autonomiei culturale, precum şi a celorlalte obli-
gaţii şi garanţii de finanţare. Instituţia a făcut eforturi pentru a introduce în
lege reglementarea finanţării pe baza dreptului subiectiv, deci alocări buge-
tare necondiţionate şi fixate. MF s-a opus însă în continuare cu vehemenţă,
considerând inacceptabilă ca legea să prevadă sprijinul bugetar ca un drept
17 Kurunczi, Sándor: Memoriu cu privire la şedinţa Comisiei de Codificare din 31 iulie

1991 (Budapesta, 2 august 1991). MOL XXVII-A-1-III 1. d.
18 În realitate era vorba despre sumele prevăzute pentru cei cinci ani după intrarea în
vigoare a legii. Masa Rotundă a Minorităţilor a folosit ca bază de calcul de început
numărul estimat al populaţiei minoritare din Ungaria. Cheltuielile preconizate ale
propunerii de lege din 1992 au fost prognozate ulterior de către BMNE ca situându-se
între 1,231 şi 3,610 miliarde de forinţi.
MOL XXVII-A-1-II 2. d. 11.010/91.
260
fundamental al minorităţilor, considerând-o un fel de automatism bugetar

prin care se limitează pe viitor libertatea de decizie a parlamentului.
În cursul dezbaterii proiectului de lege în parlament, unul dintre punctele
cheie ale modificării s-a dovedit a fi finanţarea, deoarece partidele au consi-
derat insuficient îndeosebi patrimoniul iniţial al consiliilor minoritare locale
şi naţionale. Masa Rotundă a Minorităţilor, cu toate că a recunoscut că în faza
parlamentară s-a înregistrat un progres semnificativ, a considerat că sistemul
adoptat al garanţiilor materiale este în continuare nesatisfăcător.
II. 5. Instituţiile reprezentării în parlament şi a ombudsmanului20

minorităţilor
La alegerile din 1990 nu s-a reuşit realizarea reprezentării preferenţi-

ale a minorităţilor în parlament. Sistemul parlamentar maghiar s-a con-
turat ca un sistem unicameral, organizat în primul rând pe bază de par-
tide. În acest context reprezentarea parlamentară a minorităţilor etnice a
devenit un element central al revendicărilor de natură politică şi de drept
public ale minorităţilor. Problemă pe care au vrut să o soluţioneze şi prin
legea minorităţilor, în curs de elaborare la acea vreme. Cu toate aceste
aşteptări, proiectul de lege a minorităţilor promovat de Secretariat de la
începutul anului 1990 a amânat problema reprezentării parlamentare,
considerând-o de competenţa unei legi speciale separate, iar următorul
proiect relevant pentru problema minorităţilor (promovat de MJ) de la
sfârşitul aceluiaşi an nu a mai abordat deloc această chestiune. Proiec-
tul din urmă s-a ocupat doar de instituţia ombudsmanului minorităţilor
[avocatul poporului responsabil pentru minorităţi], inclusă în Constituţie
în cursul anului 1990, menită oarecum să compenseze, dar văzută ca o
instituţie fundamentală a aplicării drepturilor minorităţilor. În cele ce au
urmat, MJ, întărit şi de alţi actori, şi-a menţinut poziţia iniţială: şi anume
că nu doreşte reglementarea reprezentării parlamentare a minorităţilor
prin Legea minorităţilor, ci o eventuală reglementare de acest gen poate
fi inclusă într-o nouă Constituţie sau, eventual, prin crearea unei a doua
camere a legislativului Ungar.21 La reprezentarea în parlament a mino-
20 În Ungaria instituţia obudsmanului acoperă o funcţie (mai mult sau mai puţin) simi-
lară cu cea a avocatului poporului din România (n. red.)
21 Scrisoarea lui Tibor Bogdán, secretar de stat al MJ însărcinat cu administraţia publi-
că, adresată secretarului de stat titular Károly Manherz (Budapesta, 5 iunie 1991).
MOL XXVII-A-1-II 2. d. 70.036/1991. IM VII.
261
rităţilor nu s-a referit în mod explicit nici concepţia elaborată de BMNE

la sfârşitul anului 1990, cel mult a invocat la modul general că ar trebui
înlesnită intrarea deputaţilor minoritari în diferitele organe. Proiectul
BMNE din primăvara anului 1991 a urmat şi în acest domeniu soluţia MJ;
acest proiect a schiţat diferite soluţii pentru instituţia ombudsmanului,
prevăzută iniţial în Constituţie, dar a amânat chestiunea reprezentării
parlamentare pe seama unei noi legii electorale.
Faţă de propunerile de mai sus, până şi motivul creării Mesei Rotunde
a Minorităţilor a fost, printre altele, lipsa reglementării reprezentării le-
gitime la nivel local şi naţional. Proiectul Mesei Rotunde a consacrat prin
urmare un spaţiu amplu argumentării nevoii reprezentării parlamentare
cu drepturi depline a minorităţilor, dar în paralel cu aceasta a elaborat
şi o soluţie de compromis, o reprezentare cu competenţe oarecum mai
reduse şi cu atribuţii mai degrabă de ordin consultativ. Documentul însă
nu a pomenit în mod meritoriu despre instituţia ombudsmanului minori-
tăţilor, transmiţând şi prin aceasta un mesaj clar, cum că minorităţile nu
intenţionează să o reglementeze prin Legea minorităţilor, ci mai degrabă
o consideră ca o reparaţie minoră, menită ca recompensă pentru nesolu-
ţionarea problemei reprezentării în parlament.22
În comparaţie cu alte multe aspecte, forul menit a reprezenta intere-
sele minorităţilor nu a mai reuşit să impună o reglementare de substanţă
a reprezentării parlamentare; în proiecte elaborate în perioada respecti-
vă a fost inclusă cel mult declaraţia binevoitoare referitoare la acceptarea
principială a drepturilor minorităţilor de a fi reprezentate în parlament.
Din primăvara anului 1992, partidele politice aflate la guvernare au im-
pus opinia potrivit căreia reprezentarea parlamentară a minorităţilor
trebuie să fie soluţionată în afara Legii minorităţilor23 şi că prin aceas-
ta, contrar poziţiei asumate de minorităţi, problema a fost separată de
elaborarea acestei legi. Nici dezbaterea parlamentară a legii nu a adus
modificări în ceea ce priveşte reprezentarea parlamentară a minorităţi-
lor, problema amânându-se ca un posibil subiect al unei legi separate, iar
22 Proces-verbal. Întocmit în ziua de vineri, 21 iunie 1991, la Sediul Asociaţiei Culturale

a Bulgarilor din Ungaria, în Sala de consiliu de la etajul întâi (Budapesta, 21 iunie
1991). MOL XXVII-A-1-I 1. d. N/581/2/91.
23 Scrisoarea ministrului fără portofoliu Ferenc Nagy adresată lui Toso Doncsev, preşe-
dintele Mesei Rotunde a Minorităţilor (Budapesta, 7 martie 1992). MOL XXVII-A-1-II
3. d. 251/1992.
262
între partide s-a creat un consens şi cu privire la faptul că legea trebuie

deja să cuprindă o referire la ombudsmanul minorităţilor.24
Bibliografie
BÁRDI, Nándor
2004 Tény és való. A budapesti kormányzatok és a határon túli magyarság
kapcsolattörténete. Kalligram, Pozsony.
BÍRÓ, Gáspár
1995 Az identitásválasztás szabadsága. Osiris–Századvég, Budapest.
BODÁNÉ PÁLOK, Judit
1993 A magyar kisebbségi törvény megszületésének körülményei. Acta
Humana. Emberi jogi közlemények 12–13. (4) 26–45.
CROWLEY, John
2001 The Political Participation of Ethnic Minorities. International Politi-
cal Science Review 1. (22) 99–121.
DEETS, Stephen
2002 Reconsidering East European Minority Policy: Liberal Theory and
European Norms. East European Politics and Societies 1. (16) 30–53.
DOBOS, Balázs
2008 Nyitás vagy visszarendeződés? Az 1968-as párthatározat és követ-
kezményei. Kisebbségkutatás 3. (17) 385–405.
FÖGLEIN, Gizella
2005 Nemzetiségpolitikai koncepciók Magyarországon, 1945–1993.
In: Egry, Gábor–Feitl, István (coord.): A Kárpát-medence népeinek
együttélése a 19–20. században. Napvilág, Budapest, 477–495.
FÖLDES, György
2007 Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956–1989. Napvilág,
Budapest.
GYŐRI SZABÓ, Róbert
1998 Kisebbségpolitikai rendszerváltás Magyarországon a Nemzeti és Et-
nikai Kisebbségi Kollégium és Titkárság történetének tükrében (1989–
1990). Osiris, Budapest.
24 Problemele dezbătute şi acordul politic adoptat la negocierile celor şase partide în

data de 11 martie 1993 (Budapesta, 16 martie 1993). MOL XXVII-A-1-IV 1. d.
263
HOWLETT, Michael – RAMESH, M.

1995 Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems. Oxford
University Press, Oxford.
KYMLICKA, Will
1995 Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights. Oxford
University Press, Oxford.
2007 National Cultural Autonomy and International Minority Rights
Norms. Ethnopolitics 3. (6) 379–393.
MAJTÉNYI, Balázs
2005 Mi lesz veled „bezzeggyerek”? Változóban a kisebbségi jogi szabá-
lyozás. Fundamentum 3. (9) 109–120.
PIERRÉ-CAPS, Stéphane
1997 Soknemzetiségű világunk. Közép- és Kelet-Európa nemzeti kisebbsége-
inek jövője. Kossuth, Budapest
SZARKA, László
2006 A 21. század eleji magyar nemzetfogalom értelmezési keretei. Ma-
gyar Kisebbség 3–4. (10) 11–38.
WHEATLEY, Steven
1999 Minority Rights, Power Sharing and the Modern Democratic State.
In: Cumper, Peter–Wheatley, Steven (coord.): Minority Rights in the
’New’ Europe. Martinus Nijhoff Publishers, The Hague, 199-216.
264
Discriminarea etnică şi rasială în jurisprudenţa CEDO
Radu CHIRIŢĂ
Discriminarea etnică şi rasială în

jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului
I. Consideraţii generale privind discriminarea

1. Avându-şi originea undeva în postulatul general al demnităţii egale a
tuturor fiinţelor umane, principiul nediscriminării este un principiu matrici-
al al protecţiei internaţionale a drepturilor omului, afirmat în absolut toate
instrumentele internaţionale şi naţionale de garantare a drepturilor funda-
mentale (Sudre 2005: 202), şi impune ca oricărei persoane să îi fie rezervat un
tratament egal, implicând existenţa unei norme juridice ce prescrie egalitatea
de tratament (Bîrsan 2005: 889). Interdicţia discriminării apare astfel ca o par-
te a ordinii publice internaţionale (Curtea de Apel Paris, dec. Balmacéda din
14 iunie 1994. Fabre–Gouron–Mazel 1998: 233), în condiţiile în care numărul
instrumentelor internaţionale ce o consacră este, practic vorbind, nelimitat
(pentru detalii asupra conţinutului acestora şi a raporturilor interdicţiei discri-
minării cu principiul demnităţii umane, a se vedea Maurer 1999: 70–74). Între
cele mai importante documente internaţionale ratificate de către România,
în afară de cele cu caracter general, prin care statele s-au angajat să lupte îm-
potriva discriminării amintesc Convenţia internaţională privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială,1 Convenţia internaţională asupra
1 Adoptată de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX)
din 21 decembrie 1965, intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969 şi ratificată de către Ro-
mânia la 14 iulie 1970 prin Decretul nr. 345, publicat în Buletinul Oficial al Republicii
Socialiste România (în continuare: Bul. Of.) nr. 92/1970.
265
eliminării şi reprimării crimei de apartheid,2 Convenţia UNESCO privind lupta

împotriva discriminării în domeniul învăţământului,3 Convenţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi
exercitării profesiei.4 De asemenea, toate constituţiile moderne ale statelor de
pe toate continentele conţin în cuprinsul lor o clauză de nediscriminare, fapt
care certificată odată în plus caracterul de drept ataşat în mod natural oricărei
fiinţe umane pe care îl prezintă regula interdicţiei discriminării (Morin 1999:
715). În fine, interdicţia discriminării nu avea cum să lipsească din cel mai
important tratat internaţional privind drepturile fundamentale ale persoanei,
anume Convenţia europeană a drepturilor omului, ce conţine, la rândul său,
o clauză specială de nediscriminare în art. 14, text ce este actualmente supus
unei posibile reforme, în măsura în care Protocolul nr. 12 la Convenţie, ce con-
ţine o clauză generală de discriminare, va fi adoptat în perioada următoare (cu
privire la domeniul de incidenţă al art. 14 din Convenţie, precum şi la reforma
domeniul de incidenţă al acestui text prin prevederile Protocolului nr. 12 la
Convenţie, a se vedea Bîrsan 2005: 762; Chiriţă 2007a: 223–228).
2. Privit astfel, principiul egalităţii între persoane şi al interdicţiei
discriminării apare ca un aspect esenţial al jus cogens, manifestându-
se cu pregnanţă ca una dintre principalele obligaţiile ale statelor faţă de
persoanele aflate sub jurisdicţia lor.5 De aceea, apare firesc faptul că şi
dreptul român cunoaşte o reglementare destul de amănunţită care are
ca scop interzicerea şi reprimarea discriminării, în mod esenţial prin
prevederile art. 16 din Constituţie, concretizată în mai multe dispoziţiile
normative ordinare, între care amintesc Legea privind combaterea dis-
criminării, prevederile pertinente din Codul penal şi Codul muncii etc.
2 Adoptată de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 3068 (XXVIII)
din 30 noiembrie 1973, intrată în vigoare la 18 iulie 1976 şi ratificată de către Româ-
nia la 10 iulie 1978 prin Decretul nr. 254, publicat în Bul. Of. nr. 64/1978.
3 Adoptată de Conferinţa generală a ONU pentru educaţie, ştiinţă şi cultură la 14 de-
cembrie 1960, intrată în vigoare la 22 mai 1962 şi ratificată de către România la 20
aprilie 1964, prin Decretul nr. 149, publicat în Bul. Of. nr. 5/1964.
4 Adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la 26 noiem-
brie 1968 şi ratificată de România la 6 iunie 1973 prin Decretul nr. 284, publicat în
Bul. Of. nr. 81/1973.
5 Curtea inter-americană a drepturilor omului, avizul nr. 18 din 17 septembrie 2003
privind condiţia juridică şi drepturile lucrătorilor migranţi în situaţie nereglementa-
tă, § 54 la www.iachr.org [accesată pe 8 iulie 2009].
266
3. Sigur că o simplă privire de ansamblu asupra complexităţii vieţii

sociale, economice şi politice conduce la constatarea faptului că potenţi-
alitatea de apariţie a unor acte de discriminare este foarte ridicată, astfel
încât domeniul de incidenţă al prevederilor legale în materie este enorm
şi vizează aspecte complet distincte ale vieţii sociale. În rândurile de mai
jos voi trata doar o mică parte a ipotezelor şi a obligaţiilor ce revin sta-
tului în materie de interdicţia discriminării, restrângând discuţia doar
la discriminarea bazată pe un criteriu rasial sau al originii etnice în ac-
tivitatea de realizare a justiţiei. În consecinţă, mai întâi va trebui să de-
termin când şi în ce condiţii se pune problema unei discriminări bazate
pe un astfel de criteriu, urmând ca mai apoi să prezint sfera obligaţiilor
pozitive şi negative ce apasă în sarcina organelor implicate în realizarea
actului de justiţie, pentru a încheia cu câteva concluzii privind starea sis-
temului judiciar român din acest punct de vedere.
II. Discriminarea fondată pe baze etnice sau rasiale

4. Înainte de a determina cu exactitate conţinutul noţiunii de discri-
minare fondată pe baze rasiale sau etnice, trebuie amintit că, în dreptul
internaţional public această formă a discriminării a fost prima care a
atras atenţia juriştilor şi a politicienilor. Discriminarea rasială, discri-
minare bazată pe originea etnică, precum şi discriminarea fondată pe
diferenţa de sex au fost, mii de ani, parte a culturii Europei Apusene
care a ajuns să domine lumea. În realitate, toate aceste forme pot fi în-
cadrate într-o formă de discriminare bazată pe elemente existente încă
de la naşterea persoanei şi care, în mod comun, rămân neschimbate pe
tot parcursul vieţii. Voi numi această formă utilizând noţiunea de dis-
criminare de bază, întrucât este, în acelaşi timp, cea mai veche şi cea
mai gravă formă a discriminării. Renunţarea la discriminarea de bază a
devenit iniţial un ideal şi, mai apoi, o caracteristică fundamentală a ori-
cărei societăţi democratice. Nu trebuie uitate, în acest context, dezastrele
din istoria umanităţii provocate de adoptarea discriminării de bază ca
politică de stat, amintind aici doar holocaustul sau genocidul ale cărui
victime au fost armenii. De aceea, între primele sarcini ale oricărui stat
de drept, care se afirmă ca fiind parte integrantă a familiei statelor de-
mocratice, este interzicerea fermă a oricărei formă de discriminare de
267
bază. Rămâne, în consecinţă, să determin când se poate vorbi despre o

astfel de formă de discriminare, pentru a putea determina obiectul inter-
dicţiei impuse statelor.
II. 1. Definirea generală a noţiunii de discriminare
5. Curtea Europeană a precizat, ferindu-se să ofere o definiţie foarte

formală, că noţiunea de discriminare cuprinde în mod obişnuit cazurile
în care un individ sau un grup este, fără nicio justificare obiectivă şi re-
zonabilă, mai puţin bine tratat decât altul.6 Cu alte cuvinte, într-o viziu-
ne modernă în care egalitatea persoanelor nu este neapărat antonimul
discriminării, Curtea Europeană a considerat, în mod corect, că a face
diferenţe nu înseamnă a discrimina, iar art. 14 din Convenţie nu inter-
zice orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute
(Sudre 2005: 208; Renucci 2001: 90–91). În consecinţă, pentru a se putea
discuta despre discriminare, trebuie îndeplinite două condiţii cumulati-
ve: existenţa unei diferenţe de tratament şi lipsa unei justificări obiective
şi rezonabile care să explice aceste diferenţe de tratament. Tot instanţa
europeană a mai precizat, în raport de prima condiţie, că pentru a deter-
mina existenţa unei diferenţe de tratament, trebuie realizată o compara-
ţie între două persoane în situaţii similare: o persoană reală aflată într-o
anumită situaţie şi o persoană ipotetică, ce face parte din alt grup, aflată
în aceeaşi situaţie.7
6. În general, o asemenea diferenţă de tratament, astfel stabilită,
constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă şi
rezonabilă, adică doar în măsura în care diferenţa de tratament institu-
ită vizează un scop legitim şi este proporţională cu scopul vizat.8 Cu alte
cuvinte, atunci când statul este în măsură să ofere o justificare obiectivă,
rezonabilă şi proporţională cu scopul propus, el este în drept să creeze di-
ferenţe de tratament între diverse grupuri de persoane. În fapt, în viaţa de
zi cu zi există milioane de situaţii în care apare o diferenţă de tratament,
fără ca aceasta să fie discriminare. Pentru a da doar un exemplu de şcoa-
lă, pare destul de evident că interdicţia minorilor de a vota constituie o
6 CEDO, hot. din afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968 la www.echr.coe.int
[accesată pe 8 iulie 2009]
7 CEDO, hot. Koua Poirrez c. Franţa din 20 septembrie 2003 în Chiriţă 2007b: 232.
8 CEDO, hot. din afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968. Ibidem.
268
diferenţă de tratament care are o justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel

încât nu constituie discriminare.
7. Pentru a încheia subiectul criteriilor generale după care se deter-
mină incidenţa unui caz de discriminare, mai vreau doar să spun că nu
cred că instanţa europeană a dorit să includă în domeniul de aplicabili-
tate al art. 14 şi discriminarea pozitivă şi să instituie o astfel de povară
suplimentară în sarcina statelor (în acelaşi sens, a se vedea Sudre 2005:
209), cu atât mai mult cu cât, în urmă cu ceva vreme, instanţa europeană
a afirmat în mod explicit că art. 14 nu implică discriminarea pozitivă.9 În
acelaşi timp însă, cred că trebuie subliniat faptul că art. 14 nici nu inter-
zice discriminarea pozitivă, pentru că, deşi o astfel de măsură creează o
diferenţă de tratament contrară intereselor unui grup care, prin raporta-
re la grupul ce beneficiază de discriminarea pozitivă, se află într-o poziţie
dezavantajoasă, o astfel de diferenţă de tratament poate fi justificată re-
zonabil şi obiectiv tocmai de ideea ce a stat la baza apariţiei discriminării
pozitive (Schutter 2005: 9).
II. 2. Discriminarea rasială şi etnică
8. Sigur că o simplă privire de ansamblu asupra complexităţii vieţii

sociale, economice şi politice conduce la constatarea faptului că potenţi-
alitatea de apariţie a unor acte de discriminare este foarte ridicată, astfel
încât domeniul de incidenţă a prevederilor legale în materie este enorm
şi vizează aspecte complet distincte ale vieţii sociale. În secţiunile an-
terioare, am încercat să creionez o imagine generală asupra problemei
discriminării, aşa cum este aceasta privită la nivelul Curţii. În rândurile
de mai jos, voi insista pe problematica discriminării rasiale şi etnice. Cred
că un astfel de demers este necesar din două motive. În primul rând, Ro-
mânia este un stat condamnat deja de câteva ori din acest motiv. În al
doilea rând, interdicţia oricărei forme de discriminare etnică ori rasială a
fost, în esenţă, ratio legis a existenţei art. 14 din Convenţie. Voi insista în
acest context pe obligaţiile ce revin organelor judiciare române în lupta
împotriva discriminării.
9. Înainte de a vedea care sunt obligaţiile statului, mai trebuie făcute
însă câteva precizări. Problema delicată care se pune în raport cu dis-
criminarea pe baze etnice ori rasiale este aceea de a şti de ce o afirma-
9 CEDO, hot. Chapman c. Marea Britanie din 18 ianuarie 2001.
269
ţie de genul „ţiganii sunt hoţi” este una în mod evident rasistă şi trebuie
sancţionată, în timp ce o afirmaţie de genul „spaniolii sunt hoţi” nu este
una cu caracter discriminatoriu. Curtea Europeană a sugerat o soluţie
corectă după părerea mea. Instanţa europeană a sugerat, în special prin
hotărârile pronunţate în afacerile Nachova c. Bulgaria şi Cobzaru c. Ro-
mânia, pe care le voi prezenta mai jos, că au caracter discriminatoriu
acele afirmaţii care pun un grup în situaţii de inferioritate, în măsura în
care grupul respectiv are o istorie a inferiorităţii în spate (Petrova 2006:
96). În consecinţă, o formulare negativă cu privire la comunitatea romă
poate să apară uneori ca discriminatorie, în timp ce o afirmaţie oarecum
identică la adresa altei comunităţi nu pare să aibă un astfel de caracter,
rămânând la stadiul de insultă.
10. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că doar persoane ce aparţin
unor grupuri etnice ori rasiale discriminate în trecut pot fi victimele unei
discriminări. În realitate, natura actelor discriminatorii este destul de
largă, iar afirmaţia de mai sus vizează doar o parte dintre acestea. Astfel,
pot fi considerate drept acte contrare prevederilor art. 14 din Convenţie
două categorii generale de acte ale unor persoane ori autorităţi (Schutter
2005: 16): actele de discriminare directă, care constau în punerea unei
persoane într-o poziţie de inferioritate faţă de alte persoane aflate în si-
tuaţia sa, aparţinând altui grup;10 actele de discriminare indirectă care,
la rândul lor sunt de trei feluri: acte care, fără să creeze o discriminare pe
faţă, fiind în aparenţă neutre, conduc la constatarea unei practici genera-
le care conduce la punerea, în concret, a unui grup etnic ori rasial într-o
poziţie dezavantajoasă;11 acte care nu vizează un grup anume, dar care
10 Spre exemplu, refuzul unui comerciant de a vinde un produs unui rom, din cauza
originii sale etnice ori rasiale, sau refuzul unui primar de a discuta posibilitatea con-
cesionării unui teren către o societate în vederea realizării unor investiţii din cauza
originii etnice maghiare a acţionarilor societăţii.
11 Spre exemplu, o astfel de situaţie a fost constatată de către Curtea europeană într-o
speţă recentă legată de discriminarea rasială a romilor cu privire la educaţia şcolară.
Marea cameră a Curţii a constatat că, în Republica Cehă, peste jumătate dintre copiii
care învaţă în şcoli speciale, în care gradul de educaţie realizat este minim, sunt de
origine romă, deşi populaţia romă nu depăşeşte 5 procente din totalul populaţiei. În
aceste condiţii, deşi în raport cu situaţia reclamantului care a introdus plângerea nu
părea să existe vreun act făţiş de discriminare, decizia de plasare a acestuia în şcoala
specială părând a fi justificată neutru, instanţa europeană a constatat existenţa unei
discriminări, întrucât statul ceh nu a putut să explice procentul imens de copii romi
care au ajuns să frecventeze astfel de forme de învăţământ (CEDO, hot. D.H. şi alţii c.
Cehia din 7 februarie 2006).
270
produc efecte în principal asupra unui grup anume de persoane;12 acte

prin care un grup de persoane este exceptat de la aplicarea unei reguli
generale de care profită ceilalţi.13
11. Raportat la aceste categorii de acte, cred că precizarea de mai sus
legată de trecutul istoric poate fi raportată doar la actele de discriminare
indirectă din prima categorie, pentru că doar în raport cu acele acte se
poate utiliza recursul la poziţie al grupului în cursul istoriei drept probă
a existenţei unei discriminări şi nu a unei simple coincidenţe. De altfel, în
raport cu incidenţa actelor de discriminare în activitatea organelor judi-
ciare aceasta este şi ipoteza care pare să apară cu o mai mare frecvenţă
în jurisprudenţa Curţii, aşa cum vom vedea mai jos.
II. 3. Obligaţiile statului privind interdicţia discriminării

rasiale sau etnice
A. Obligaţiile generale ale statului
12. Este unanim admis în jurisprudenţa Curţii Europene şi în doc-

trină faptul că orice text al Convenţiei impune două tipuri de obligaţii în
sarcina statelor membre: obligaţii negative, de a se abţine de la anumite
acte, respectiv obligaţii pozitive, de a lua anumite măsuri.
13. Înainte de aceasta, trebuie însă menţionat că sancţionarea pe-
nală sau contravenţională a discursului sau a manifestărilor rasiste sau
xenofobe nu aduce, sub nicio formă, atingerea drepturilor fundamentale
ale persoanelor sancţionate. Curtea a precizat deja, de mai multe ori în
jurisprudenţa sa, că un astfel de discurs nu poate beneficia de protecţia
oferită de art. 10 din Convenţie, care garantează libertatea de exprimare.
Aceasta deoarece art. 17 din Convenţie nu permite utilizarea libertăţi-
lor protejate prin celelalte dispoziţii ale Convenţiei în scopuri contrare
acesteia. De asemenea, tot în temeiul art. 17 din Convenţie s-a stabilit
deja că art. 11 din Convenţie, ce garantează dreptul la libertatea asocie-
rii, nu garantează dreptul de a înfiinţa asociaţii ce au obiective contrare
12 De pildă, într-o astfel de categorie s-ar putea situa o decizie de a impune impozite
mai ridicate în sarcina persoanelor cu peste 5 copii, cunoscut fiind că mare parte a
familiilor atât de numeroase sunt de origine romă.
13 Spre exemplu, prin excluderea maghiarilor de la posibilitatea de a promova în cadrul
armatei, în urma unui ordin care creează o astfel de excepţie.
271
scopurilor Convenţiei şi pluralismului de idei ce guvernează o societate

democratică.
B. Obligaţiile negative ale organelor ce intervin în activitatea de realizare

a actului de justiţie
14. Obligaţiile negative ale statului ce sunt impuse în sarcina orga-

nelor judiciare constau într-o sumă de interdicţii cu privire la activita-
tea acestora. În principal, organelor judiciare le sunt interzise, în temeiul
dreptului oricărei persoane de a nu fi supusă unei discriminări pe baze
etnice sau rasiale, orice acte care ar putea indica existenţa unor mobiluri
rasiste în modul de exercitare a activităţii. În consecinţă, organele judici-
are trebuie să se abţină în a lua orice decizie justificată doar de originea
etnică sau rasială a uneia dintre părţi, de la agravarea situaţiei unei per-
soane în baza originii sale, precum şi de la orice declaraţii sau afirmaţii
care să indice prejudecăţi cu caracter rasial sau etnic.
15. Din păcate, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii incidentă
până în prezent, astfel de situaţii par să apară cu o frecvenţă extrem de
ridicată în activitatea organelor judiciare române, fiind necesar să sub-
liniez faptul că, până la această dată, România este, după Turcia, statul
membru al Consiliului Europei care a strâns cele mai multe condamnări
în ceea ce priveşte discriminarea etnică şi rasială realizată în activitatea
organelor judiciare, dacă luăm în calcul şi afacerile care s-au finalizat cu
înţelegeri amiabile, în cursul cărora statul român a admis că au avut loc
acte discriminatorii.
16. Prima hotărâre de acest fel s-a pronunţat în afacerea Moldovan
şi alţii c. România. În această afacere, Curtea Europeană a constatat că
reclamanţii au fost agresaţi din cauza originii lor rome. Fără a avea com-
petenţa să examineze problema incendierii caselor reclamanţilor, din
cauza producerii incidentelor anterior ratificării Convenţiei de către Ro-
mânia, Curtea a subliniat faptul că originea romă a reclamanţilor a avut
o importanţă decisivă în durata şi modalitatea de desfăşurare a procedu-
rii penale. Cum statul român nu a oferit nicio justificare pentru aceasta,
a existat o violare a art. 14 din Convenţie.14 Incidente asemănătoare au
condus la alte două situaţii în care statul român a admis, pe calea unor
14 CEDO, hot. Moldovan şi alţii c. România (II) din 12 iulie 2005.
272
declaraţii unilaterale formulate în faţa CEDO, existenţa unor acte discri-

minatorii din partea organelor judiciare.15
17. Dacă prin hotărârea Moldovan şi alţii Curtea a sancţionat fap-
tul că anumite consideraţii rasiste au stat la baza unor decizii în cursul
unor proceduri penale, ceva mai recent instanţa europeană a sancţionat
statul român şi pentru remarci cu caracter rasist aparţinând unor auto-
rităţi judiciare, în speţă, unui procuror. În speţă, reclamantul susţine că
doi poliţişti l-au reţinut şi l-au bătut în sediul secţiei de poliţie. Raportul
medicului legist concluzionează că leziunile reclamantului au rezultat în
urma lovirii acestuia cu obiecte dure. În aceeaşi zi, reclamantul a formu-
lat plângere penală contra a trei poliţişti. În noiembrie 1997, un procuror
de la Parchetul militar a refuzat să demareze o anchetă penală pe motiv
că starea de fapt nu era clară. Procurorul a reţinut totodată că atât recla-
mantul, cât şi tatăl său sunt elemente antisociale predispuse la violenţe
şi tâlhării, alături de alţi membri ai etniei lor. Procurorul a considerat tot-
odată că declaraţia unei martore nu poate fi luată în considerare întrucât
şi ea este tot o „ţigancă”. Reclamantul a atacat rezoluţia procurorului în
faţa procurorului ierarhic superior. Acesta a respins recursul, reţinând
că nu există dovezi că poliţiştii l-ar fi bătut pe reclamant, care oricum
este „un ţigan de 25 de ani cunoscut pentru că provoacă scandaluri şi se
bate tot timpul”. Curtea a constatat existenţa unei violări a art. 14, având
în vedere remarcile tendenţioase ale autorităţilor la adresa etniei recla-
mantului. De asemenea, Curtea a considerat, raportat la aceste remarci,
că orice remediu al reclamantului pentru a obţine repararea prejudiciu-
lui produs a fost unul pur iluzoriu.16
C. Obligaţiile pozitive ale organelor ce intervin în activitatea de realizare

a actului de justiţie
18. Precum aproape toate celelalte texte ale Convenţiei europene,

şi art. 14 impune în sarcina statelor, pe lângă obligaţii negative, de a se
abţine de la anumite acte, şi obligaţii pozitive, constând în necesitatea
adoptării unor măsuri pentru protejarea reală şi concretă a drepturilor
15 CEDO, hot. Gergely; hot. Kalanyos şi alţii. Mai trebuie menţionat că astfel de declaraţii
au fost oferite de statul român şi în afacerea Moldovan, în care o parte a reclamanţi-
lor a acceptat oferta de înţelegere amiabilă din partea statului (CEDO, hot. Moldovan
şi alţii c. România (I) din 5 iulie 2005).
16 CEDO, hot. Cobzaru c. România din 26 iulie 2007.
273
garantate. Aceasta pentru că, pe de o parte, interdicţia discriminării im-

pune luarea unor măsuri legislative, iar, pe de altă parte, art. 14 din Con-
venţie creează şi un efect orizontal, garantând oricărei persoane dreptul
la un tratament egal nu doar în raporturile sale cu statul, ci în raporturile
cu orice persoană ori instituţie.17 Făcând abstracţie de obligaţiile pozitive
ce sunt impuse organelor legiuitoare, unica obligaţie pozitivă a organelor
judiciare este aceea de a asigura sancţionarea eficace a actelor de discri-
minare.
19. O hotărâre absolut inovatoare în raport de această obligaţie a
fost pronunţată nu cu multă vreme în urme de către Curtea Europeană,
care a impus statelor semnatare ale Convenţiei obligaţii pozitive de na-
tură procedurală, care apasă exclusiv asupra organelor judiciare, cărora
le este impus să declanşeze şi să realizeze o anchetă penală eficace ori
de câte ori o persoană susţine, în mod credibil, că a fost victima unui
act discriminatoriu grav. În speţă, două persoane de origine romă şi-au
efectuat serviciul militar obligatoriu într-o divizie a armatei însărcinată
cu construcţia de apartamente. Aceştia au fost arestaţi pentru absenţe
nemotivate, dar au reuşit să evadeze de pe şantierul unde lucrau şi s-au
ascuns în casa bunicii lor, aflată într-un cartier locuit de romi. Niciunul
dintre ei nu era înarmat. Câteva zile mai târziu, o unitate de poliţie mili-
tară a primit informaţii cu privire la locul unde se ascundeau cei doi, iar
patru militari, conduşi de G., au fost trimişi la faţa locului. Militarii au
primit ordine să recurgă la toate mijloacele necesare pentru arestarea
celor doi. G. era înarmat cu un pistol şi o armă automată. Când au văzut
vehiculul militar în faţa casei, cei doi au fugit. După ce i-a somat să se
oprească, G. a deschis focul asupra lor, aceştia fiind răniţi şi decedând
în drum spre spital. Un vecin a afirmat că mai mulţi poliţişti au tras şi
că la un moment dat G. a îndreptat arma spre el şi l-a insultat, strigând:
„Ţigani nenorociţi!”. Curtea Europeană a constatat că autorităţile care au
anchetat cazul erau în posesia declaraţiei unui vecin care a afirmat că
G. a făcut remarci rasiste la momentul în care a tras. Această declaraţie,
privită în lumina numeroaselor rapoarte publicate cu privire la prejude-
căţile şi atitudinile ostile romilor în Bulgaria, merita o verificare, cu atât
mai mult cu cât G. a utilizat arme de foc contra unor persoane neînarma-
te şi neviolente. De aceea, procurorul însărcinat cu ancheta ar fi trebuit
să verifice aceste informaţii mai aprofundat. În acest condiţii, Curtea a
17 CEDO, hot. Pla şi Pucernau c. Andora din 13 iulie 2004.
274
concluzionat că statul bulgar şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a combate

discriminarea şi rasismul prin lipsa unei anchete efective în raport cu o
posibilă manifestare rasistă care a condus la decesul a două persoane.18
20. Întrucât situaţia pare destul de asemănătoare cu cea din dreptul
român, nu e nicio surpriză faptul că România a fost ulterior condamnată,
la rândul său, pentru violarea art. 14 din Convenţie în raport cu o situaţie
asemănătoare provocată tot de afacerea Cobzaru c. România, descrisă
mai sus. Deşi Curtea a stabilit că în situaţia din speţă există dovezi sufi-
ciente care să indice faptul că rasismul a jucat un rol în relele tratamente
aplicate reclamantului, ea a constatat totuşi o violare a art. 14, care in-
terzice discriminarea. Curtea a observat că, în România, numeroasele
incidente în care romii sunt victime ale violenţelor şi răspunsul pasiv al
autorităţilor cu privire la aceste incidente sunt cunoscute oamenilor da-
torită presei. Curtea a constatat că autorităţile afirmă că derulează nu-
meroase campanii contra rasismului, însă, în aceste condiţii, ar fi trebuit
luate măsuri speciale pentru a se afla dacă reclamantul a fost victima
unor violenţe rasiale. Cu toate acestea, asemenea măsuri nu au fost nici-
decum luate de către procurori; astfel, autorităţile judiciare române şi-au
încălcat obligaţii procedurale impuse prin art. 14.19
21. Astfel, plecând de la hotărârea Nachova şi continuând cu hotărâ-
rea Cobzaru, instanţa europeană a impus statului şi o sarcină de natu-
ră procedurală, constând în obligaţia de a realiza o investigaţie oficială,
rapidă şi completă care să clarifice existenţa unui mobil rasist al unor
acţiuni, în special atunci când acesta aparţine unor agenţi ai statului. O
astfel de soluţie este absolut logică. Respectul pe care statele trebuie să îl
arate oricărei persoane, necesitatea garantării demnităţii fiinţei umane
trebuie să impună şi reacţii împotriva unor astfel de acte. Or, dacă state-
lor li s-ar permite tratarea cu indiferenţă a unor acuzaţii de manifestări
rasiste, aceste obiective nu ar putea fi atinse, astfel încât impunerea unor
obligaţii de natură procedurală, în principal în sarcina procurorilor şi
a poliţiştilor, este firească (Farkas 2006: 26). De altfel, cât timp, în baza
art. 1 din Convenţie, statele s-au obligat să garanteze oricărei persoane
respectarea efectivă a drepturilor prevăzute în Convenţie, obligativita-
tea realizării unor anchete credibile privind acuzaţiile de violare a unor
18 CEDO, hot. Nachova şi alţii c. Bulgaria din 26 februarie 2004.

19 CEDO, hot. Cobzaru c. România din 26 iulie 2007.
275
drepturi esenţiale prevăzute în Convenţie, precum cel la nediscriminare,

apare ca o obligaţie generală a oricărui stat european (Butler 2005: 164).
22. În acelaşi timp, deşi sunt perfect de acord cu cele expuse mai sus,
nu pot să nu remarc şi unele aspecte negative ale acestei jurispruden-
ţe. Amintesc că, în ambele cazuri, Curtea nu a constatat existenţa unei
discriminări pe fond, afirmând că nu există suficiente probe pentru a
putea dovedi existenţa unui mobil rasist al autorităţilor. Cu alte cuvinte,
instanţa europeană a separat complet aspectul procedural de aspectul
substanţial, mulţumindu-se să constate existenţa unei violări sub acest
aspect.20 O astfel de atitudine a instanţei europene poate produce, în opi-
nia mea, şi consecinţe neplăcute (în acelaşi sens, a se vedea şi adnotarea
hotărârii Nachova c. Bulgaria 2006: 1912–1914). În primul rând, o astfel
de soluţie poate crea o mai mică nevoie a reclamantului de a proba faptul
că, în realitate, a fost victima unei discriminări. În al doilea rând, consta-
tarea unei violări procedurale, fără a fi însoţită de o violare a dreptului
substanţial, aruncă un stigmat mai puţin neplăcut asupra unui stat, aşa
cum Curtea a afirmat de câteva ori în jurisprudenţa sa relativă la obliga-
ţiile procedurale ale statelor.21 În al treilea rând, constatarea doar a unei
violări procedurale ar conduce la ideea potrivit căreia remediile ce trebu-
ie adoptate de către state ar fi de natură a schimba procedura aplicabilă,
nu de a lua măsuri pentru a preveni actele de discriminare. De aceea, deşi
ideea includerii unei obligaţii procedurale în sarcina statelor mi se pare
una bună, cred că violarea acestei obligaţii poate şi trebuie să fie legată de
fiecare dată de violarea dreptului substanţial al oricărei persoane de a nu
fi discriminată. Cred că, în contextul în care instanţa europeană a admis
prin hotărârea Moldovan şi alţii că atitudinea generală a organelor judi-
ciare poate constitui o violare a art. 14, încălcarea obligaţiei procedurale
conţinută în cuprinsul art. 14 poate fi asimilată unei astfel de atitudini şi
să conducă la o decizie de constatare a unui act discriminatoriu.
20 Procedeul nu este nou în jurisprudenţa instanţei europene. De multe ori, în special

în raport de violarea art. 2 sau 3 din Convenţie, atunci când bănuieşte că a existat un
act al statului care a adus atingere dreptului la viaţă al reclamantului, însă nu are
suficiente probe în acest sens, Curtea constată de asemenea existenţa doar a unei
violări a obligaţiei procedurale ce apasă în sarcina organelor judiciare, asigurând
astfel sancţionarea statului şi considerând că acesta are prea multă putere care poa-
te disimula acte contrare Convenţiei.
21 A se vedea, cu titlu de exemplu, CEDO, hot. Labita c. Italia din 6 aprilie 2000.
276
III. Concluzii cu privire la obligaţiile organelor

judiciare române în materia discriminării rasiale
23. Faţă de obligaţiile impuse prin jurisprudenţa Curţii, dar şi prin

Directiva anti discriminare a Consiliului European, personal, cred că si-
tuaţia din România este complet scăpată de sub control. Astfel, în opinia
mea, susţinută, de altfel, de toate rapoartele unor organizaţii internaţio-
nale în materie, statul român în general şi organele judiciare în special nu
par să depună absolut niciun efort în sensul asigurării respectării acestor
obligaţii şi, implicit, al garantării dreptului fundamental al oricărei per-
soane de a nu fi supusă discriminării. Doar câteva consideraţii permit,
fără îndoială, susţinerea acestui punct de vedere.
24. În funcţie de condamnarea pentru infracţiuni cu caracter rasial,
impusă atât ca urmare a aplicării teoriei protejării efective a drepturilor
consacrate prin art. 14 din Convenţie, cât şi între recomandările Comite-
tului european contra rasismului şi a intoleranţei (CERI), cred că trebuie
făcute câteva precizări esenţiale. În primul rând, aşa cum se remarca în
raportul Comitetului privind situaţia discriminării din România, statul
nostru se confruntă cu o situaţie destul de delicată din acest punct de
vedere, din cauza existenţei în spectrul politic român a unor partide care
practică xenofobia şi rasismul ca o constantă a discursului lor politic.
În acest context, apare însă o problemă suplimentară, anume existen-
ţa imunităţii parlamentare, cât timp încercarea de a sancţiona penal un
discurs politic cu un astfel de caracter se va lovi, probabil, de fiecare dată,
de procedura de ridicare a imunităţii parlamentare (van Drooghenbroeck
2005: 42). Cred că sistemul judiciar român trebuie să fie pregătit să re-
curgă şi la un alt fel de măsuri într-o astfel de ipoteză pentru a sancţiona
devierea politică către un discurs cu caracter discriminatoriu, anume
răspunderea penală a partidelor politice, în baza art. 191 C.pen. care per-
mite impunerea unor sancţiuni penale acestor entităţi.22 Cred că, în cazul
22 Soluţia a fost deja adoptată în dreptul belgian în care sistemul judiciar, neputincios
în a sancţiona penal politicieni ai unui partid de extremă dreaptă ce beneficiau de
imunitate parlamentară, a sancţionat penal partidul în cauză pentru o infracţiune
de instigare la ură rasială şi etnică (Curtea de Casaţie belgiană, dec. Vlamms Blok din
9 noiembrie 2004. In Journal des Tribunaux 2004: 756–858). De remarcat şi faptul că
partidul sancţionat era, la acel moment, titularul a peste o treime din mandatele din
legislativul belgian, fiind al doilea partid al ţării după ultimele alegeri legislative.
277
unor partide şi asociaţii care promovează constant un astfel de discurs,

o sancţiune penală – chiar dacă legea nu permite aplicarea sancţiunii di-
zolvării sau a suspendării activităţii în cazul partidelor politice – aplicată
pentru astfel de fapte ar fi un mijloc util în protejarea penală a drepturilor
fundamentale ale persoanei. Cred, în acest context, că este nevoie de o
reacţie mai decisă a organelor de anchetă penală, în condiţiile în care
probele unor astfel de infracţiuni sunt foarte uşor de obţinut, iar condi-
ţiile răspunderii penale a persoanei juridice nu sunt dificil de îndeplinit
într-o astfel de ipoteză, fapta fiind comisă cu evidenţă în numele persoa-
nei juridice, dacă nu cumva în interesul acesteia sau în exercitarea dome-
niului de activitate a persoanei morale (pentru analiza acestor condiţii, a
se vedea Streteanu–Chiriţă 2007: 390 şi urm).
25. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit O.U.G. nr. 31/2002, se pot
impune sancţiuni penale pentru fapte precum incitarea la ură rasială,
utilizarea unor simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe ori promovarea
cultului personalităţii unor persoane vinovate de crime contra umani-
tăţii şi promovarea ideilor fasciste. Or, aşa cum remarca şi CERI, aceste
prevederi legale nu par să fi atras atenţia în vreun fel reprezentanţilor
parchetului, dat fiind că autorităţile române permit ca, în ciuda preve-
derilor legale menţionate, să funcţioneze asociaţii precum „Noua Dreap-
tă”, care îşi afirmă făţiş antisemitismul şi îşi proclamă descendenţa din
mişcarea legionară română, sau să fie publicate reviste precum „Lumea
legionară”, pentru a nu mai aminti de declaraţiile publice şi textele pu-
blicate de reprezentanţi ai PRM. Tocmai de aceea, în ultimul său raport,
CERI cere imperios autorităţilor române să aplice prevederile legale care
pot împiedica activitatea unor astfel de organizaţii.23
26. De altfel, Codul nostru penal cuprinde mai multe infracţiuni care
sunt legate de activităţi discriminatorii: art. 247 sancţionează penal în-
grădirea folosinţei unor drepturi sau punerea unei persoane în situaţii de
inferioritate din raţiuni rasiste sau xenofobe; art. 317 sancţionează penal
propaganda naţionalist-şovină şi aţâţarea urii de rasă sau naţionalitate;
art. 166 sancţionează penal propaganda în favoarea instaurării unui stat
totalitar. În aceste condiţii, trecând peste explicaţia stupidă furnizată
CERI de către autorităţile române, după care lipsa unor cazuri de apli-
care a acestor prevederi legale se datorează necunoaşterii legislaţiei de
23 Conseil de l’Europe, Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei. Al

treilea raport despre România, adoptat la 24 iunie 2005, Strasbourg, 9.
278
către poliţişti, procurori şi judecători, mă întreb de ce – după cunoştinţa

mea – sistemul judiciar român nu a reuşit în ultimii 20 de ani să producă
nicio condamnare pe baza acestor texte legale.24 În ciuda unor tentative
de documentare extrem de detaliate, nu am găsit nici măcar o persoană
trimisă în judecată pentru astfel de fapte, deşi, în mod normal, câteva ore
petrecute în faţa televizorului sunt suficiente pentru a identifica câteva
astfel de infracţiuni.25
27. Explicaţiile oficiale oferite de către autorităţile române frizează,
în opinia mea, penibilul. Aminteam mai sus faptul că autorităţile afirmă
că membrii aparatului judiciar nu cunoşteau prevederile legale în mate-
rie. La această explicaţie se adaugă aceea că procurorii au dificultăţi în a
identifica membrii organizaţiilor ce promovează rasismul, deşi astfel de
organizaţii au sedii, cu adrese şi numere de telefon, sau aceea după care
există dificultăţi în ceea ce priveşte sarcina probării unor astfel de acte.
Din acest punct de vedere, dincolo de faptul că CERI recomandă de ceva
vreme ca sarcina probei într-un astfel de caz să fie împărţită, nu trebu-
ie uitat că rasismul este o prejudecată care poate fi probată prin simpla
atitudine generală a unei persoane, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa
CEDO expusă mai sus. De aceea, Curtea Europeană a considerat de mai
multe ori că impunerea de către magistraţi în sarcina unei persoane a
datoriei de a proba că un act a fost, în realitate, justificat de mobiluri ra-
siste, nu doar că pare să fi avut o astfel de justificare, constituie o probă
imposibilă şi excesivă, ceea ce afectează caracterul efectiv al sistemului
procedural de protecţie împotriva discriminării (pentru detalii, a se ve-
dea Ahmed – Butler 2006: 799).
28. Revenind însă la activitatea organelor judiciare române, mă în-
treb în continuare de ce nici măcar după pronunţarea hotărârii Curţii, nu
s-a gândit nimeni să înceapă urmărirea penală împotriva judecătorului
care a pronunţat acea soluţie în cauza Moldovan ori a procurorilor im-
plicaţi în afacerea Cobzaru, dat fiind că termenele de prescripţie penală
24 Menţionez că sistemul poliţienesc californian a fost considerat ca fiind rasist pentru

că, în perioada 2000–2003, a condus la doar 314 dosare penale având ca obiect fapte
legate de rasism. Pentru detalii, a se vedea Banks 2004: 60–62. În acelaşi sens, a se
vedea şi raportul „Race, discrimination and the Criminal Justice System”, publicat la
www.blink.org.uk/abpoa.htm, cu privire la situaţia din Marea Britanie.
25 În acelaşi sens, a se vedea raportul redactat în 2001 de către R. Weber referitor la
implementarea legislaţiei europene privind nediscriminarea la www.interights.org
[accesat pe 8 iulie 2009].
279
nu erau încă împlinite. Singurele variante care pot fi formulate pe post

de concluzie sunt că fie aparatului judiciar român nu îi pasă şi nu este
interesat de aplicarea legislaţiei privind discriminarea rasială sau pe mo-
tive etnice, fie acesta este dominat de prejudecăţi rasiale prea puternice
pentru a permite producerea unor condamnări penale pentru fapte de
acest gen. Nu ştiu care din cele două variante este cea corectă sau dacă
nu cumva sunt ambele corecte, însă nu pot găsi nicio altă explicaţie pen-
tru care, din toată lupta împotriva discriminării, sistemul judiciar român
a înţeles doar faptul că magistraţii sunt victimele unei sume de discri-
minări din punct de vedere salarial, în urma unor decizii pronunţate de
către ei însăşi. Făcând abstracţie de activitatea şi de eforturile lăudabile
ale CNCD, orice observator al jurisprudenţei române în materie de discri-
minare ar ajunge uşor la concluzia după care cel mai discriminat grup
din România nu este nici cel al romilor, nici cel al altor minorităţi, ci cel
al magistraţilor, ceea ce nu poate fi admisibil într-o societate care se vrea
europeană. Nu neg faptul că acele prevederi legale privind salarizarea
magistraţilor ar putea fi socotite discriminatorii, însă ceea ce îmi pare în-
grijorător este faptul că aceiaşi magistraţi care s-au socotit discriminaţi
au fost capabili de a pronunţa soluţii precum cele din afacerile Moldovan
şi Cobzaru.
Bibliografie
AHMED, Tawhida – BUTLER, Israel de Jesus
2006 The European Union and Human Rights: An International Law Pers-
pective. The European Journal of International Law 4. (7) 771–801.
BANKS, R.
2004 Racial Discrimination in the Criminal Justice System. Ethics and the
Criminal Justice System 60–62.
BÎRSAN, C.
2005 Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. I.
Ed. All Beck, Bucureşti.
BUTLER, Israel de Jesus
2005 The Rights of the Child in the Case Law of the Inter-American Court
of Human Rights: Recent Cases. Human Rights Law Review 1. (5) 151–
167.
280
CHIRIŢĂ, Radu
2007a Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii.
Vol. 2. Ed. C.H. Beck, Bucureşti.
2007b Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe
2003. Ed. C.H. Beck, Bucureşti.
DROOGHENBROECK, S. Van
2005 La répression des délits à caractère raciste et négationniste en Bel-
gique. In: LAMBERT, Pierre (dir.): Les partis liberticides et la Convention
européenne des droits de l’homme. Ed. Bruylant, Bruxelles.
FABRE, M. – GOURON-MAZEL, A.
1998 Convention européenne des droits de l’Homme. Application par le juge
français. Ed. Litec, Paris.
FARKAS, L.
2006 A Good Way to Equality: Roma seeking judicial protection against
discrimination in Europe. European Anti-Discrimination Law Review
3. (2) 21–29.
MAURER, B.
1999 Le principe de respect de la dignité humaine et la Convention européen-
ne des droits de l’homme. Ed. La documentation française, Paris.
MORIN, J.-Y.
1999 Libertés et droits fondamentaux dans la constitutionas des Etats ayant
le français en partage. Ed. Bruylant, Bruxelles.
2006 Nachova c. Bulgaria. Harvard Law Review 6. (119) 1912–1914.
PETROVA, D.
2006 Nachova and the Syncretic Stage in Interpreting Discrimination in
Strasbourg Jurisprudence. Roma Rights Quaterly 2–3 (3) 95–97.
RENUCCI, J.-F.
2001 Droit européen des droits de l’homme. Ed. L.G.D.J, Paris.
STRETEANU, Florin – CHIRIŢĂ, Radu
2007 Răspunderea penală a persoanei juridice. Ed. a II-a. Ed. C.H. Beck, Bu-
cureşti.
SUDRE, F.
2005 Drept european şi internaţional al drepturilor omului. Ed. Polirom, Bu-
cureşti.
SCHUTTER, O. De
The Prohibition of Disability-Based Discrimination under the Instruments of
the Council of Europe. National University of Ireland, Faculty of Law.
Course outline.
281
2005 The Prohibition of Discrimination under European Human Rights Law.

European Commission, Directorate-General for Employment, Social
Affairs and Equal Opportunities. Raport.
282
Legislaţia minoritară în Italia şi Slovenia
Sergiu CONSTANTIN
Legislaţia minoritară în Italia şi

Slovenia1
– studiu de caz cu privire la
educaţie şi participare politică –
Introducere
Acest articol îşi propune să ofere o analiză sintetică a două sisteme
juridice complexe de protecţie a minorităţilor naţionale din Europa de
Sud-Est. Am ales Italia şi Slovenia pentru că sunt ţări vecine, membre ale
Uniunii Europene şi ambele au o minoritate înrudită pe teritoriul celuilalt
stat. Prima întrebare la care articolul va răspunde este următoarea: ce
minorităţi sunt recunoscute oficial în statele care fac obiectul studiului şi
în baza căror criterii? Din raţiuni practice, această cercetare se limitea-
ză la prezentarea cadrului legislativ şi instituţional relevant în domeniile
educaţiei şi participării politice a minorităţilor. O atenţie deosebită este
acordată aşa-numitelor minorităţi cu statut special (tirolezii şi ladinii în
Italia, respectiv italienii şi maghiarii în Slovenia). Concluziile conţin o
scurtă comparaţie a celor două sisteme, subliniind în acelaşi timp carac-
terul asimetric al protecţiei minorităţilor în aceste state.
1 Acest articol se bazează pe datele şi informaţiile cuprinse în rapoartele de ţară elabo-

rate în cadrul proiectului „Praxis des Minderheitenschutzes in Mitteleuropa (MIMI)”.
Pentru detalii a se vedea http://www.eurac.edu/mimi.
283
I. Italia
1. Minorităţile recunoscute oficial
Statul italian este organizat în baza principiilor unui sistem constitu-

ţional care poate fi definit drept regionalism asimetric. Italia este împăr-
ţită în 20 de regiuni autonome care cuprind, la rândul lor, 110 provincii.
Numai cinci regiuni au un statut special de autonomie,2 beneficiind astfel
de competenţe sporite în domeniul legislativ, administrativ şi financiar.
Regiunea Trentino–Alto Adige/Südtirol reprezintă un caz particular pen-
tru că este singura regiune cu statut special care e formată la rândul ei
din două provincii autonome: Trento şi Bolzano–Alto Adige/Bozen–Süd-
tirol. Acesta este numele oficial bilingv, însă de acum înainte, în acest
articol mă voi referi la provincia autonomă Bolzano–Alto Adige/Bozen–
Südtirol cu denumirea de „Tirolul de Sud”.
Italia are o populaţie de peste 59 de milioane de locuitori, dintre care
aproximativ 2,5 milioane (4,5%) aparţin uneia dintre minorităţile ling-
vistice recunoscute oficial. În sistemul juridic italian nu se face referire
la etnia sau naţionalitatea minorităţilor, limba maternă fiind unicul cri-
teriu distinctiv acceptat. Cu alte cuvinte, Italia poate fi considerată o na-
ţiune civică ce recunoaşte pluralismul lingvistic (Palermo–Woelk 2008:
242–243). Constituţia din 1948 prevede în articolul 6 că „Republica pro-
tejează minorităţile lingvistice prin legi speciale“. Drepturile vorbitorilor
de limbă germană şi ladină3 din Tirolul de Sud sunt garantate de Statutul
de Autonomie din 1972,4 care are rang de lege constituţională. În această
provincie, populaţia este formată în majoritate de vorbitori de limbă ger-
mană (69,15%).5 Locuitorii de limbă maternă italiană reprezintă 26,47%
din populaţia Tirolului de Sud, iar ladinii numai 4,37%.6
2 Trentino–Alto Adige/Südtirol, Friuli–Venezia Giulia, Val d’Aosta, Sardinia şi Sicilia.

3 Ladina e o limbă retoromană vorbita de ladini, populaţie care trăieşte în comunităţi
compacte în câteva văi din Alpii Dolomiţi.
4 Statuto speciale per il Trentino–Alto Adige/Sonderstatut für Trentino–Südtirol a fost
adoptat prin Legea constituţională nr. 1 din 10 noiembrie 1971 şi a intrat în vigoare
la 20 ianuarie 1972.
5 Pentru simplificare, în acest articol voi folosi termenul de „tirolezi” pentru a desemna
vorbitorii de limbă germană din provincia autonomă Tirolul de Sud.
6 Acestea sunt procentele oficiale potrivit Biroului de Statistică provincial. Pentru de-
talii a se vedea Annuario statistico 2007, 117 la adresa http://www.provincia.bz.it/
astat/download/JB07_K3-pdf.pdf [accesată pe 8 iulie 2009].
284
La nivel naţional materia este reglementată de Legea nr. 482/1999

privind protecţia minorităţilor lingvistice istorice.7 În ultimul deceniu au
intrat în vigoare la nivel regional diverse reglementări specifice precum
Legea nr. 38/2001 privind protecţia minorităţii lingvistice slovene din
regiunea Friuli–Venezia Giulia.8 La aceasta se adaugă legile regionale9
adoptate în 2007 de organul legislativ regional. Comunităţile slovene din
Friuli–Venezia Giulia sunt concentrate în provinciile Trieste, Gorizia şi
Udine. Numărul slovenilor din Italia este disputat, iar estimările variază
între 61 000 şi 100 000 de persoane (pentru detalii, a se vedea Rigo–Ra-
hola 2007: 75).
Celelalte limbi minoritare recunoscute sunt vorbite de comunităţi
care variază de la câteva mii la zeci de mii de persoane: franco–pro
vensala în Aosta, catalana în Sardinia, greaca şi albaneza în regiunile
din sudul ţării, occitana în Liguria şi Piemonte, croata în provincia Cam-
pobasso. Paradoxal, Italia nu a ratificat Carta Europeană pentru Limbi
Regionale sau Minoritare, deşi a semnat-o încă din anul 2000.
În Italia romii nu sunt recunoscuţi drept minoritate lingvistică, ceea
ce înseamnă că prevederile Legii nr. 482/1999 nu li se aplică. În anul
2001, Comitetul Consultativ al Convenţiei-cadru pentru Protecţia Mino-
rităţilor Naţionale10 a criticat Italia pentru absenţa la nivel naţional a ori-
cărui instrument legal pentru protecţia romilor.11 Situaţia este deocam-
dată neschimbată.
7 Articolul 2 al Legii nr. 482/1999 enumeră cele 12 limbi şi culturi minoritare protejate:
albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, precum şi franceza, franco-
provensala, friulana, ladina, occitana şi sarda. Prevederile acestei legi vizează muni-
cipalităţile în care cel puţin 15% dintre rezidenţii înscrişi pe listele electorale sau cel
puţin o treime dintre consilierii locali au cerut aplicarea măsurilor respective.
8 Precum în cazul Legii nr. 482/1999, şi prevederile Legii nr. 38/2001 se aplică doar în
municipalităţile în care cel puţin 15% dintre rezidenţii înscrişi pe listele electorale
sau cel puţin o treime dintre consilierii locali s-au exprimat în acest sens.
9 Legea regională nr. 26/2007 privind normele regionale pentru protecţia minorităţii
lingvistice slovene, publicată în Gazeta Oficiala Regională nr. 47 din 21.11.2007 şi
Legile regionale nr. 17/2007 şi nr. 28/2007, care conţin prevederi referitoare la repre-
zentarea minorităţii slovene în Consiliul Regional.
10 Italia a ratificat Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale în data de
3 noiembrie 1997.
11 Advisory Committee, First Opinion on Italy, ACFC/INF/OP/I(2002)007, adoptată în 14
septembrie 2001, paragraf 16.
285
2. Legislaţia minoritară în domeniul educaţiei
a) Tirolezii şi ladinii din Tirolul de Sud
Prevederile cadru cu privire la sistemul educaţional în Tirolul de Sud

sunt cuprinse în Statutul de Autonomie (SA). Articolul 19 (1) al SA stabi-
leşte că în această provincie educaţia are la bază principiul separaţiei în
două sisteme şcolare paralele, în funcţie de limba de predare. În sistemul
educaţional de limbă germană este obligatorie predarea limbii italiene
începând cu clasa a II-a sau a III-a12 din şcoala primară. Aceeaşi obligaţie
este valabilă şi pentru şcolile de limbă italiană în ceea ce priveşte pre-
darea limbii germane. Părinţii sunt liberi să opteze pentru oricare din-
tre cele două sisteme şcolare, însă cererea de înscriere poate fi respinsă
în cazul în care elevul nu cunoaşte în mod suficient limba de predare a
şcolii respective. Părinţii pot face apel împotriva unei astfel de decizii la
instanţa regională de contencios administrativ.
Şcolile din zonele în care locuiesc comunităţile de ladini din Tiro-
lul de Sud sunt organizate în mod diferit. Articolul 19 (2) al SA prevede
că pe teritoriul municipalităţilor respective, limba ladină este folosită în
grădiniţe şi este apoi studiată în şcolile primare, fiind utilizată şi pentru
predarea istoriei, a culturii şi a tradiţiilor ladine. Caracteristica specifică
rezultă însă din faptul că în şcolile din aceste zone locuite de ladini edu-
caţia este bilingvă pentru că restul materiilor sunt studiate în mod egal
în cele două limbi oficiale principale: jumătate dintre materii sunt preda-
te în italiană, iar cealaltă jumătate în germană.
Sistemele educaţionale ale celor trei grupuri lingvistice sunt separate
şi din punct de vedere instituţional. Există trei Institute Pedagogice,13 trei
Comitete Provinciale pentru Evaluarea Sistemului Şcolar14 şi trei Birouri
Şcolare în cadrul administraţiei provinciale. Consiliul Şcolar Provincial15
este format din trei departamente, câte unul pentru fiecare grup lingvis-
12 Clasa în care se începe studierea celeilalte limbi este stabilită prin lege provincială în
baza propunerii grupului lingvistic interesat (Art. 19 SA).
13 Institutele Pedagogice German, Italian şi Ladin au fost înfiinţate prin Legea provinci-
ală nr. 13 din 30 iunie 1987.
14 Articolul 17 al Legii provinciale nr. 12 din 29 iunie 2000.
15 Consiliul Şcolar Provincial a fost înfiinţat prin Legea provincială nr. 24 din 12 decem-
brie 1996.
286
tic, şi funcţionează ca organ consultativ al celor trei Birouri Şcolare şi al

guvernului provincial.
Universitatea Liberă din Bolzano a fost înfiinţată în 1997. Este o insti-
tuţie de învăţământ superior ale cărei facultăţi oferă cursuri şi seminarii
în germană, italiană şi engleză. Singura excepţie de la acest trilingvism
o constituie Facultatea de Pedagogie, care are secţii separate pentru stu-
denţii de limbă germană, italiană şi respectiv ladină.16 Mulţi tineri sud
tirolezi studiază în universităţi din Austria în baza unor acorduri bila-
terale.17 Datele statistice arată ca în anul academic 2007–2008, 54,4%
dintre studenţii originari din Tirolul de Sud erau înscrişi în instituţii de
învăţământ superior din Italia (ceea ce înseamnă o creştere de 14,4% faţă
de situaţia de acum 10 ani). În acelaşi timp, în universităţile din Austria
erau înscrişi 45,6% din totalul studenţilor din Tirolul de Sud (ceea ce re-
prezintă o scădere de 12,2% în comparaţie cu acum 10 ani).18
b) Slovenii din Friuli–Venezia Giulia
Principalele prevederi legale în materie sunt cuprinse în Legea nr.

1012/1961 cu privire la înfiinţarea de şcoli cu predare în limba slovenă
în provinciile Gorizia şi Trieste19 şi în Legea nr. 38/2001 privind protecţia
minorităţii lingvistice slovene din regiunea Friuli–Venezia Giulia, care în
articolul 12 reglementează educaţia în limba slovenă în provincia Udi-
ne.
Înfiinţarea de instituţii de învăţământ în limba slovenă se face prin
decret al preşedintelui Republicii, la propunerea miniştrilor educaţiei şi
finanţelor. Persoanele care aparţin minorităţii slovene şi care îndeplinesc
cerinţele formale necesare pentru a urma o carieră academică au dreptul
să participe la concursurile pentru ocuparea posturilor de profesori.20 În
şcolile de limbă slovenă din provinciile Gorizia şi Trieste predarea lim-
bii italiene este obligatorie. În fiecare dintre cele două provincii funcţi-
16 Pentru detalii a se vedea website-ul universităţii la adresa http://www.unibz.it.
17 Pentru detalii a se vedea portalul de informatii „Dreptul la studiu” pe site-ul oficial al
provinciei Tirolul de Sud la http://www.provincia.bz.it/diritto-allo-studio/.
18 Südtiroler Studierende an österreichischen und italienischen Universitäten 2007-
2008/Studenti altoatesini nelle università austriache ed italiane 2007–2008, Info AS-
TAT, nr. 28 din mai 2009. Detalii (în germană şi italiană) la http://www.provinz.bz.it/
astat/it/service/256.asp?redas=yes&News_action=4&News_article_id=300919.
19 Cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 932 din 22 decembrie 1973.
20 Conform articolelor 6 şi 7 ale Legii nr. 1012/1961.
287
onează câte o circumscripţie şcolară („circoscrizione scolastica“) pentru

coordonarea şi controlul instituţiilor de învăţământ primar cu predare în
slovenă.21 Posturile de inspectori şcolari şi directori sunt ocupate de per-
soane care aparţin minorităţii slovene.22 În provincia Udine, mai exact în
municipalităţile în care Legea nr. 38/2001 este aplicabilă, se pot înfiinţa
şcoli bilingve.23 În şcolile primare din respectivele municipalităţi progra-
ma şcolară cuprinde teme referitoare la tradiţia, limba şi cultura slovenă.
În momentul înscrierii într-o instituţie de învăţământ obligatoriu, părin-
ţii trebuie să comunice autorităţilor şcolare dacă vor ca fiul/fiica lor să
studieze limba minoritară.24
Legea nr. 38/2001 permite folosirea limbii slovene în relaţia cu admi-
nistraţia instituţiilor de învăţământ în care este folosită pentru predare.
Limba minoritară poate fi folosită în acte şi comunicări, precum şi pentru
anunţurile şi semnele publice.25 În fine, legea prevede înfiinţarea unei co-
misii şcolare regionale pentru educaţia în limba slovenă, care are drept
scop coordonarea activităţilor conexe.26
Cetăţenii italieni de origine slovenă pot studia în limba maternă în
universităţile din Slovenia în baza acordurilor bilaterale încheiate de că-
tre cele două ţări.
c) Alte minorităţi lingvistice recunoscute prin Legea nr. 482/1999
În municipalităţile în care prevederile acestui act normativ sunt apli-

cabile, dacă există suficiente cereri din partea părinţilor, este posibil ca
instituţiile de învăţământ să propună studierea limbii, literaturii, culturii
şi tradiţiilor minoritare, în limitele stabilite de curricula naţională şi în
funcţie de resursele umane şi financiare disponibile. În cadrul autonomi-
ei lor organizatorice şi didactice, şcolile trebuie să decidă metodologia şi
criteriile de evaluare.27 Şi universităţile situate în regiuni în care trăiesc
minorităţi lingvistice pot oferi cursuri de limbă şi cultură minoritară cu
21 Articolul 1 al Legii nr. 932/1973.

22 Articolul 2 (1) şi (2) al Legii nr. 932/1973.
23 Articolul 12 (6) al Legii nr. 38/2001.
24 Articolul 12 (1) şi (2) al Legii nr. 38/2001.
27 Articolul 4 (2), (3) şi (4) al Legii nr. 482/1999.
288
scopul de a dezvolta activităţile formative care susţin obiectivele cadru-

lui legal existent.28
3. Legislaţia minoritară în domeniul participării politice
a) Tirolezii şi ladinii din Tirolul de Sud
Partidele politice în Tirolul de Sud urmează logica separaţiei pe cri-

teriul lingvistic. Pe de-o parte există partide regionale ale vorbitorilor de
limbă germană şi ladină,29 iar pe de altă parte sunt prezente partidele
italiene cu activitate la nivel naţional.30 Apartenenţa la un grup lingvistic
este mai puternică decât afinitatea ideologică pentru stânga sau dreapta
eşichierului politic. Ecologiştii reprezintă singurul partid „interetnic” for-
mat din italieni, tirolezi şi ladini.
Ca urmare a Statutului de Autonomie, provincia Tirolul de Sud are
competenţă legislativă primară31 în ceea ce priveşte domenii importante
precum administraţia provincială, serviciile publice, asistenţa publică,
planificarea urbană, drumuri, lucrări publice, comunicaţii şi transport,
turism, agricultură, fondul forestier etc.32
Modelul de autonomie conţine o serie de mecanisme care garantea-
ză că tirolezii (care sunt majoritari la nivel provincial) nu marginalizea-
ză celelalte două grupuri lingvistice. Consiliul provincial (Landtag) este
format din 35 de consilieri şi este ales pentru un mandat de 5 ani prin
sufragiu universal, direct şi secret.33 Articolul 48 (2) al SA prevede că Le-
gea electorală provincială trebuie să garanteze reprezentarea grupului
lingvistic ladin în forul legislativ. Preşedinţia Landtag-ului este asigura-
tă prin rotaţie: în prima jumătate a mandatului, preşedintele Consiliu-
lui provincial este un tirolez, iar în a doua jumătate postul este preluat
28 Articolul 6 al Legii nr. 482/1999.

29 Partidul Poporului Tirolez (Südtitoler Volkspartei – SVP) are de peste o jumătate de
secol majoritatea absolută în Consiliul provincial. Union für Südtirol, Die Freiheitlichen
şi Südtiroler Freiheit sunt partide mai mici de extremă dreapta care s-au desprins în
timp din SVP.
30 Popollo della Libertà, Partito Democratico, Lega Nord şi mai multe mici partide de stângă.
31 Conform art. 4 şi 8 SA, competenţa legislativă primară presupune că legile adoptate
de către Consiliul provincial trebuie să fie „în conformitate cu Constituţia şi cu prin-
cipiile sistemului juridic al Republicii”.
32 Art. 8 SA.
33 Art. 48 (1) SA.
289
de către un italian. Un membru al grupului lingvistic ladin poate deveni

preşedinte al Landtag-ului pentru jumătate de mandat dacă este ales de
majoritatea consilierilor de limbă germană şi italiană.34 Cei doi vicepre-
şedinţi aparţin celor două grupuri lingvistice diferite de cel din care face
parte preşedintele.
Potrivit art. 50 (2) al SA, componenţa guvernului provincial trebuie
să reflecte reprezentarea celor trei grupuri în Consiliul provincial. Tiro-
lezii au avut mereu majoritatea absolută în organul legislativ, aşa că, în
teorie, ar fi putut întotdeauna să formeze singuri guvernul. Însă statutul
de autonomie nu le permite să procedeze astfel. Grupul lingvistic italian
trebuie să fie cooptat în guvern în mod proporţional cu numărul de con-
silieri pe care îi are în Landtag. Mai mult decât atât, legea stabileşte că la-
dinii trebuie să fie reprezentaţi în executivul provincial chiar şi derogând
de la principiul reprezentării proporţionale.35
Grupurile lingvistice beneficiază şi de un drept de veto în Consiliul pro-
vincial în cazul în care se consideră că un proiect de lege aduce atingere
egalităţii de drepturi între cetăţenii de limbă maternă diferită sau „caracte-
risticilor etnice şi culturale” ale grupurilor respective.36 Într-o astfel de situ-
aţie, majoritatea consilierilor aparţinând grupului lingvistic lezat pot cere
votarea separată, pe grupuri lingvistice, a proiectului de lege contestat.
Dacă proiectul trece în ciuda opoziţiei a cel puţin 2/3 din numărul consili-
erilor aparţinând grupului lingvistic care a formulat cererea, proiectul de
lege este trimis la Curtea Constituţională, care va avea ultimul cuvânt.37
Statutul de autonomie prevede că fiecare grup lingvistic are dreptul
să fie reprezentat în organul executiv al municipalităţilor (Giunta munci-
pale) dacă are cel puţin doi membri în Consiliul local (Consiglio comunale).38
Art. 62 SA garantează reprezentarea ladinilor în organele publice locale.
Exercitarea dreptul de vot pentru alegerea Consiliului provincial este con-
diţionată de o rezidenţă neîntreruptă de 4 ani pe teritoriul Tirolului de Sud.39
În urma alegerilor parlamentare generale din aprilie 2008, Partidul
Poporului Tirolez a obţinut trei mandate de senator şi două de deputat în
Parlamentul de la Roma.
34 Art. 48-ter SA introdus prin Legea constituţională nr. 2 din 31 ianuarie 2001.
35 Art. 50 (3) SA.
36 Art. 56 (1) SA.
37 Art. 56 (3) SA.
38 Art. 61 (2) SA.
39 Art. 25 (2) SA.
290
În contextul participării politice trebuie să menţionăm şi aşa-numita

„Comisie a celor şase”. Acest organism este format din trei membri numiţi
de către statul italian (doi de limbă maternă italiană şi unul de limbă ma-
ternă germană) plus trei membri numiţi de către Consiliul provincial al
Tirolului de Sud (doi aparţinând grupului lingvistic german, iar al treilea
celui italian). Astfel se obţine o dublă paritate, atât între stat şi provincie,
cât şi între grupurile lingvistice:
După cum se observă, ladinii nu sunt reprezentaţi în această comisie.

Însă dubla paritate s-a dovedit o formulă de succes. Deşi iniţial era vorba
despre un organ consultativ al Guvernului italian, menit să înlesnească
procesul de implementare a Statutului de Autonomie, această comisie
s-a transformat în timp într-un adevărat for decizional.
b) Minoritatea lingvistică slovenă din Friuli–Venezia Giulia
Două legi regionale din 200740 stabilesc condiţiile în care minorita-

tea lingvistică slovenă beneficiază de reprezentare în organele alese ale
regiuni Friuli–Venezia Giulia. Un partid reprezentând interesele minori-
tăţii slovene are nevoie de numai jumătate din semnăturile cerute de lege
în mod normal pentru înregistrarea listelor sale de candidaţi în circum-
40 Legea regională nr. 17 din 18 iunie 2007 cu privire la forma de guvernare a regiunii
Friuli–Venezia Giulia şi la sistemul electoral regional, potrivit art. 12 al Statutului de
Autonomie; Legea regională nr. 28 din 18 decembrie 2007 cu privire la procedura
pentru alegerea preşedintelui regiunii şi a Consiliului regional.
291
scripţiile electorale Trieste, Gorizia şi Udine.41 În plus, un astfel de partid

poate forma o alianţă cu un partid italian mai puternic şi, în cazul în care
formaţiunea politică a slovenilor nu reuşeşte să obţină nicun mandat,
voturile pe care le-au obţinut se adaugă la cele ale partidului italian, care
în schimb va ceda slovenilor unul dintre mandatele câştigate. Singura
condiţie este ca partidul reprezentând interesele minorităţii slovene să fi
obţinut cel puţin 1% din voturile valabil exprimate la nivel regional.42 Cu
alte cuvinte, o formaţiune politică a slovenilor poate obţine un mandat
fără să treacă pragul electoral fixat la 4% din voturile valabil exprimate
la nivel regional sau la 20% din voturi valide dintr-o circumscripţie elec-
torală.43
În ceea ce priveşte reprezentarea la nivel naţional, Legea nr. 38/2001
prevede în art. 26 că legile electorale pentru alegerea Camerei Deputaţi-
lor şi a Senatului stabilesc norme pentru a facilita accesul candidaţilor
minorităţii slovene.
Precum în cazul Tirolului de Sud, a fost înfiinţat un organ consulta-
tiv numit Comitetul instituţional paritar pentru problemele minorităţii
slovene.44 Este format din 20 de membri, dintre care 10 sunt minoritari,
dar acest organism nu are nici pe departe influenţa „Comisiei celor şase”
menţionată anterior.
c) Alte minorităţi lingvistice recunoscute prin Legea nr. 482/1999
Legea nr. 482/1999 nu conţine nicio prevedere specifică referitoare

la participarea politică a minorităţilor lingvistice recunoscute oficial.
Cu toate acestea, regulamentul de aplicare emis în 2001 prin decret al
preşedintelui Republicii45 prevede în art. 12 că ministrul pentru afaceri
regionale trebuie să consulte cel puţin de două ori pe an Comitetul tehnic
consultativ înfiinţat în martie 2000. Acest organ consultativ este format
41 Art. 23 (6) al Legii regionale nr. 17/2007.

42 Art. 28 coroborat cu 23 (6) al Legii regionale nr. 17/2007 precum şi art. 56 al Legii
regionale nr. 28/2007.
43 Art. 26 (3) al Legii regionale nr. 17/2007. O altă posibilitate pentru un partid de a obţi-
ne un mandat la redistribuire este ca scorul său electoral să fie de cel puţin 1,5% din
voturile valabil exprimate la nivel regional, iar în acelaşi timp coaliţia din care face
parte să fi obţinut 15% din voturile valide la nivel regional.
44 Il Comitato istituzionale paritetico per i problemi della minoranza slovena este prevăzut
în art. 3 al Legii nr. 38/2001.
45 Decret al preşedintelui Republicii nr. 345 din 2 mai 2001.
292
din funcţionari ai administraţiei de stat care se ocupă cu chestiuni legate

de minorităţi, reprezentanţi ai unor organisme precum Asociaţia Muni-
cipalităţilor Italiene, Uniunea Provinciilor Italiene, Conferinţa Regiunilor
şi Provinciilor Autonome Italiene precum şi cinci experţi numiţi de către
ministru.
II. Slovenia
1. Minorităţile recunoscute oficial
Slovenia are o populaţie de aproximativ 2 milioane de locuitori, iar

potrivit rezultatelor oficiale ale recensământului din 2002, cetăţenii slo-
veni care aparţin unui grup etnic minoritar reprezintă 6,89% din popu-
laţia ţării.46 Cele mai numeroase comunităţi sunt sârbii (1,98%), croaţii
(1,81%), bosniacii (1,10%), maghiarii (0,32%), albanezii (0,31%), macedo-
nenii (0,20%), muntenegrenii (0,14%), romii (0,17%)47 şi italienii (0,11%).
Constituţia din 1991 prevede în articolul 5 (1) că statul „protejează şi
garantează drepturile comunităţilor naţionale autohtone italiană şi ma-
ghiară”, iar în articolul 65 stabileşte că „[s]tatutul şi drepturile speciale
ale comunităţii romilor (...) sunt reglementate prin lege.” Nu există însă
nicioprevedere constituţională referitoare la persoanele aparţinând „na-
ţiunilor” sau „naţionalităţilor” din fostele republici iugoslave. Prin urma-
re, se poate spune că sistemul sloven de protecţie a minorităţilor naţiona-
le se prezintă pe trei nivele.
În primul rând, există un cadru legal foarte bine dezvoltat pentru
protecţia a două minorităţi autohtone. Pe lângă prevederile constituţi-
onale specifice, drepturile individuale şi colective ale cetăţenilor sloveni
de origine italiană şi maghiară sunt reglementate de aproximativ 80 de
acte normative referitoare la cele mai importante domenii de interes pen-
tru minorităţi.
46 83,06% din populaţie s-a declarat slovenă. Pentru detalii a se vedea datele furnizate
de Biroul de Statistică al Republicii Slovenia la adresa http://www.stat.si/popis2002/
en/rezultati_html/SLO-T-07ENG.htm [pagină accesată pe 8 iulie 2009].
47 În realitate numărul romilor este mai mare. Există estimări potrivit cărora comuni-
tatea romilor cuprinde până la 12 000 de persoane. Pentru detalii a se vedea Žagar
2006: 39.
293
În al doilea rând, se poate vorbi despre un cadru constituţional ge-

neral pentru protecţia romilor, la care se adaugă diverse prevederi legale
şi politici specifice (privind educaţia, cultura etc.) ce vizează această mi-
noritate. În 2007 a intrat în vigoare legea privind comunitatea romilor în
Republica Slovenia.48
În al treilea rând, trebuie amintit şi cazul minorităţilor care nu se
bucură de recunoaştere oficială, beneficiind astfel doar de principiul ge-
neral referitor la păstrarea propriei identităţi etnice şi culturale aşa cum
reiese din textul articolelor 61 şi 62 ale Constituţiei.49 În această situaţie
se află croaţii, sârbii, bosniacii, macedonenii, muntenegrenii, albanezii
etc. Statul sloven consideră că aceşti cetăţeni nu formează comunităţi
naţionale autohtone, ci aşa-numite „minorităţi noi”, rezultate în urma
migraţiei interne din Iugoslavia de după anul 1945. Nici alte grupuri mi-
noritare mici nu sunt recunoscute expres şi ca urmare nu pot beneficia
de generosul cadru legal existent. Două exemple la îndemână sunt evreii
şi germanii, care şi din motive istorice aproape au dispărut de pe terito-
riul Sloveniei.
Comunitatea autohtonă italiană este concentrată în Istria la graniţa
cu Italia. Mai exact, 81,4% din totalul populaţiei de origine italiană lo-
cuieşte în trei municipalităţi istriene: Koper/Capodistria, Izola/Isola şi
Piran/Pirano. Pe de altă parte, recensământul din 2002 arată că italie-
nii sunt minoritari chiar şi în aceste trei municipalităţi.50 Maghiarii din
Slovenia trăiesc de regulă în Prekmurje, adică în zona dintre râul Mur
şi graniţa cu Ungaria.51 62% dintre cetăţenii aparţinând minorităţii au-
tohtone maghiare locuiesc în municipalitatea Lendva/Lendava. Romii
sunt răspândiţi pe teritoriul întregii ţări, însă comunităţi mai numeroase
se găsesc în Prekmurje, în Dolenjska şi Bela krajina (de-a lungul graniţei
48 Legea a fost publicată în Gazeta Oficială nr. 33/07 din 13 aprilie 2007. Documentul e
disponibil în limba engleză în Minority Rights Information System la adresa http://
www.eurac.edu/miris [pagină accesată pe 8 iulie 2009].
49 Art. 61 şi 62 prevăd dreptul fiecărei persoane de a-şi exprima apartenenţa la o anu-
mită comunitate naţională, de a-şi folosi limba maternă şi de a-şi dezvolta cultura, în
conformitate cu prevederile legilor în vigoare.
50 În Koper/Capodistria, Izola/Isola şi Piran/Pirano slovenii reprezintă 81,55% din to-
talul populaţiei. Pentru detalii a se vedea datele furnizate de Biroul de Statistică al
Republicii Slovenia la adresa http://www.stat.si/Popis2002/en/rezultati_html/OBC-
T-02ENG.htm [pagină accesată pe 8 iulie 2009].
51 Potrivit legii, municipalităţile cu populaţie mixtă slovenă şi maghiară sunt: Lendava,
Hodoš, Šalovci, Moravske Toplice şi Dobrovnic.
294
cu Croaţia), precum şi în principalele oraşe Ljubljana şi Maribor (Žagar

2006: 40).
Slovenia a ratificat atât Convenţia-cadru pentru protecţia minorită-
ţilor naţionale (FCNM)52 cât şi Carta europeană pentru limbile regionale
sau minoritare (ECRML).53 Nerecunoaşterea croaţilor, sârbilor şi bosnia-
cilor drept comunităţi autohtone a fost criticată de către Comitetul Con-
sultativ al FCNM în ambele Opinii cu privire la Slovenia.54 De asemenea,
Comitetul de Experţi al ECRML a apreciat în primul său raport de monito-
rizare că limbile croată, sârbă şi bosniacă sunt limbi regionale sau mino-
ritare în sensul ECRML şi a recomandat Guvernului sloven să îşi nuanţeze
poziţia.55 Deocamdată Ljubljana îşi menţine punctul de vedere conform
căruia aceste comunităţi/limbi nu sunt autohtone, ci imigrante.
2. Legislaţia minoritară în domeniul educaţiei
Articolul 64 (1) al Constituţiei stipulează că minorităţile autohtone

italiană şi maghiară au dreptul la educaţie în limba maternă şi dreptul
de a-şi planifica şi elabora propria curriculă şcolară. Textul constituţio-
nal specifică şi faptul că statul trebuie să stabilească prin lege care sunt
zonele geografice în care educaţia bilingvă este obligatorie.
În aprilie 2001 a fost aprobată Legea cu privire la drepturile speciale
ale comunităţilor naţionale italiană şi maghiară în domeniul educaţiei.
Acest act normativ reglementează modul de organizare şi funcţionare
a instituţiilor educative de la nivel preşcolar la învăţământul secundar,
incluzând şcolile cu profil tehnic şi profesional. Cadrul legal este comple-
tat de prevederi cuprinse în alte câteva legi cu caracter special: Legea cu
privire la instituţiile preşcolare,56 Legea cu privire la educaţia primară,57
52 Slovenia a ratificat Convenţia–cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale în data

de 25 martie 1998.
53 Slovenia a ratificat Carta europeană pentru limbile regionale sau minoritare în data
de 4 octombrie 2000.
54 Advisory Committee, First Opinion on Slovenia, ACFC/INF/OP/I(2005)002, adopta-
tă în 12 septembrie 2002, para. 21-23; Second Opinion on Slovenia, ACFC/INF/OP/
II(2005)005, adoptată în 26 mai 2005, para. 33–35 şi 37–39.
55 Committee of Experts, First Evaluation Report on the Application of the Charter in
Slovenia, ECMRL (2004)3, adoptată în 21 noiembrie 2003, paragraf 38–40.
56 Pentru minorităţi sunt relevante Articolele 5–7, 14, 29 şi 54.
57 Pentru minorităţi sunt relevante Articolele 2, 6–9 şi 64.
295
Legea cu privire la gimnazii,58 Legea cu privire la educaţia vocaţională şi

profesională,59 Legea cu privire la organizarea şi finanţarea educaţiei.60
Slovenia a optat pentru o abordare complexă în ceea ce priveşte lim-
ba de predare în şcolile minoritare pentru că aplică două modele diferi-
te:
• În cele trei municipalităţi cu populaţie mixtă slovenă şi italiană,
educaţia este monolingvă, în sensul că există două sisteme de în-
văţământ separate (unul în limba slovenă, iar celălalt în italiană).
Studierea celeilalte limbi este obligatorie în ambele tipuri de şcoli.
Părinţii (sau tutorii) sunt liberi să aleagă şcoala la care îşi trimit
copiii, astfel că este posibil ca elevi de origine slovenă să înveţe în
şcoli cu predare în limba italiană şi invers.
• În cele şase municipalităţi unde este concentrată minoritatea
maghiară, învăţământul este bilingv. La nivelul şcolilor primare
toate subiectele sunt predate în ambele limbi, folosind manuale
bilingve. În gimnaziu metoda este diferită. Materiile sunt tratate
în slovenă, dar studiul aprofundat, consolidarea cunoştinţelor şi
analiza terminologică se fac în maghiară. Slovena este folosită în
educaţia secundară în proporţie de 70%. Profesorii trebuie să po-
sede un nivel adecvat de cunoaştere a celor două limbi, iar compo-
nenţa corpului profesoral trebuie să respecte principiul proporţio-
nalităţii între sloveni şi maghiari.61
Aceste două sisteme educative (monolingv, respectiv bilingv) din zo-
nele cu populaţie mixtă din punct de vedere etnic sunt aplicabile la toate
nivelurile şi formele de învăţământ,62 cu excepţia universităţilor. În afara
teritoriului acestor municipalităţi, elevii de origine italiană sau maghiară
pot studia limba maternă ca materie opţională dacă există cel puţin cinci
cereri în acest sens.63
58 Pentru minorităţi sunt relevante Articolele 2 şi 8.

59 Pentru minorităţi sunt relevante Articolele 2 şi 8.
60 Pentru minorităţi sunt relevante Articolele 1–3, 24–25, 41, 44, 53, 69, 81–82, 84, 92,
121–122 şi 137.
61 Art. 14 (3) al Legii cu privire la drepturile speciale ale comunităţilor naţionale italiană
şi maghiară în domeniul educaţiei.
62 Art. 5 al Legii cu privire la instituţiile preşcolare; Art. 6 al Legii cu privire la educaţia
primară; Art. 8 al Legii cu privire la gimnazii; Art. 8 al Legii cu privire la educaţia
vocaţională şi profesională.
63 Art. 9 al Legii cu privire la drepturile speciale ale comunităţilor naţionale italiană şi
maghiară în domeniul educaţiei.
296
Deşi articolul 65 al Constituţiei prevede că drepturile speciale ale ro-

milor sunt stabilite prin acte normative specifice, cadrul legal existent
în domeniul educaţiei pentru romi este relativ modest. Legea cu privire
la instituţiile preşcolare şi Legea cu privire la educaţia primară stipulea-
ză doar că învăţământul pentru romi „se desfăşoară conform prezentei
legi şi altor reglementări.”64 Legea cu privire la organizarea şi finanţarea
educaţiei prevede că bugetul de stat asigură fonduri pentru pregătirea
manualelor şi a materialelor didactice pentru romi. Legea din 2007 pri-
vind comunitatea romilor în Republica Slovenia conţine câteva preve-
deri65 despre învăţământ care nu se referă însă la limba de predare, ci la
integrarea romilor în sistemul educaţional naţional.
În baza acordurilor bilaterale semnate de către Slovenia cu ţările ve-
cine, cetăţenii sloveni de origine italiană sau maghiară pot studia în lim-
ba maternă în universităţile din Italia, respectiv Ungaria (pentru detalii a
se vedea Lantschner–Constantin 2003).
3. Legislaţia minoritară în domeniul participării politice
Legea fundamentală slovenă oferă comunităţilor italiană şi maghia-

ră un drept de veto pentru că articolul 64 (5) prevede că niciun statut, act
normativ sau reglementare care afectează exclusiv66 drepturile specifice
de care se bucură cele două minorităţi nu poate fi aprobat fără acordul
reprezentanţilor minoritari aleşi în organul emitent.67 Articolele 64 (3)
şi 80 (3) ale Constituţiei garantează reprezentarea minorităţilor italiană
şi maghiară în Adunarea Naţională (Državni zbor).68 Cei doi membri ai
Adunării Naţionale care reprezintă cele două comunităţi autohtone sunt
aleşi separat numai de către persoanele aparţinând celor două minori-
tăţi. Cu alte cuvinte, cetăţenii sloveni de origine italiană şi maghiară au
64 Art. 7 al Legii cu privire la instituţiile preşcolare şi Art. 9 al Legii cu privire la educaţia

primară.
65 Art. 3 şi 4 ale Legii privind comunitatea romilor în Republica Slovenia.
66 Unii lideri ai minorităţilor au criticat introducerea termenului „exclusiv”, pentru că
există cazuri în care numai anumite articole sau părţi ale unei legi generale pot avea
un impact negativ asupra situaţiei unei comunităţi autohtone. Tremul 2001: 19.
67 Acest drept este aplicabil atât la nivel naţional, cât şi la cel local.
68 Slovenia are un parlament bicameral format din Adunarea Naţională şi Consiliul Na-
ţional.
297
drept de vot dublu69 pentru că ei pot vota atât pentru alegerea tuturor
parlamentarilor, cât şi pentru alegerea, în mod separat, a reprezentantu-
lui lor în Adunarea Naţională. Legislaţia secundară prevede că la stabi-
lirea circumscripţiilor electorale se iau în considerare şi „caracteristicile
geografice şi culturale comune”.70 În zonele unde sunt concentrate mi-
norităţile italiană şi maghiară se organizează circumscripţii speciale71
pentru alegerea deputaţilor lor în organul legislativ.72 Un candidat al mi-
norităţii italiene sau maghiare trebuie să fie susţinut de cel puţin 30 de
semnături ale unor persoane cu drept de vot care fac parte din comuni-
tatea autohtonă a candidatului.73 Apartenenţa la grupul minoritar este
determinată în baza unei declaraţii a cetăţeanului sloven în cauză ori
în baza înscrierii anterioare a persoanei respective în Registrul electoral
al membrilor minorităţii italiană (sau maghiară), întocmit cu ocazia ul-
timele alegerile. Autoguvernările comunităţilor naţionale pot specifica
prin reglementări proprii condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru recu-
noaşterea apartenenţei la grupul minoritar.74 Cetăţenii sloveni care sunt
membri ai unei comunităţi autohtone, dar nu au rezidenţa permanentă
în una dintre municipalităţile cu populaţie mixtă din punct de vedere
etnic pot fi înscrişi în Registrul electoral local în baza unei cereri scrise
adresată autoguvernării competente a minorităţii în cauză.75
Dreptul de vot dublu e aplicabil şi pentru alegerile locale. În zonele
cu populaţie mixtă, italienii şi maghiari au dreptul la o zecime din nu-
mărul mandatelor de consilier municipal sau la cel puţin un mandat,
dacă e vorba de o municipalitate mică în care consiliul are mai puţin de
10 membri în total.76 Această garanţie de reprezentare la nivel local prin
cel puţin un consilier este prevăzută şi de Legea privind autoguvernare
69 Această prevedere legală a fost atacată la Curtea Constituţională pentru încălcarea

principiului egalităţii în faţa legii. Curtea a hotărât că, în baza obligaţiilor internaţio-
nale asumate şi a Constituţiei, o astfel de discriminare pozitivă este constituţională.
(Decizia nr. U-I-283/94, para. 35 )
70 Art. 20 (3) al Legii cu privire la alegerea Adunării Naţionale.
71 Acestea sunt specificate în art. 4 (9) şi (10) al Legii privind stabilirea circumscripţiilor
electorale pentru alegerea deputaţilor în Adunarea Naţională.
72 Art. 20 (6) al Legii cu privire la alegerea Adunării Naţionale.
73 Art. 45 al Legii privind stabilirea circumscripţiilor electorale pentru alegerea deputa-
ţilor în Adunarea Naţională.
74 Art. 35 al Legii cu privire la Registrul drepturilor de vot.
75 Art. 38 al Legii cu privire la Registrul drepturilor de vot.
76 Art. 116 al Legii privind alegerile locale.
298
locală.77 Printr-un amendament din 2002 s-a asigurat câte un mandat

pentru reprezentanţii romilor în 20 de consilii municipale.78 Acest drept
aparţine numai comunităţilor autohtone de romi. Guvernul trebuie să
elaboreze criteriile şi metodele în baza cărora să se determine care co-
munităţi de romi sunt autohtone şi care sunt imigrate din celelalte foste
republici iugoslave.79
Potrivit articolului 64 (2) al Constituţiei, cetăţenii sloveni de origine
italiană şi maghiară au dreptul să înfiinţeze(în zonele geografice în care
locuiesc) aşa-numite „comunităţi etnice autoguvernate” (CEA).80 Acestea
sunt persoane juridice de drept public ale căror atribuţii, organizare şi
funcţionare sunt reglementate printr-o lege specială.81 CEA trebuie să-
şi dea acordul în chestiunile legate de protecţia drepturilor speciale ale
comunităţilor etnice şi pot trimite instituţiilor competente propuneri
şi iniţiative pentru păstrarea şi dezvoltarea identităţii minoritare.82 Cu
alte cuvinte, aceste organisme au un rol esenţial în domeniul culturii şi
al educaţiei minoritare, precum şi în ceea ce priveşte participarea celor
două grupuri autohtone la viaţa politică, economică şi socială.83 CEA
municipale sunt integrate în Comunitatea Etnică Autoguvernată a Ita-
lienilor din Slovenia (CEAIS), respectiv în Comunitatea Etnică Autogu-
vernată a Maghiarilor din Slovenia (CEAMS). Aceste două organisme au
ca for superior câte un Consiliu84 care adoptă statutul, planul financiar
şi alte reglementări interne.85 Resursele financiare ale CEA înfiinţate la
nivelul municipalităţilor provin de la bugetele locale, în timp ce CEAIS
şi CEAMS sunt finanţate de la bugetul de stat.86 Două dintre atribuţiile
cele mai importante ale acestor organisme sunt menţinerea relaţiilor cu
ţările înrudite şi instituţiile internaţionale87 şi participarea la prepara-
77 Art. 39 (1) al Legii privind autoguvernare locală.

80 În limba italiană terminologia este „le comunità autogestite delle nazionalità”, iar în
engleză expresia folosită este „the self-governing ethnic communities”.
81 Legea cu privire la comunităţile etnice autoguvernate din 5 octombrie 1994.
82 Art. 3 al Legii cu privire la comunităţile etnice autoguvernate. În plus, CEA menţin un
contact permanent şi cooperează cu instituţiile locale şi centrale ale statului.
83 Art. 4 al Legii cu privire la comunităţile etnice autoguvernate.
299
rea acordurilor interstatale ce vizează statutul minorităţilor naţionale.88

Aceste prevederi legale întregesc sfera participării politice a persoanelor
minoritare şi a comunităţilor etnice autohtone prin reglementarea statu-
tului lor la nivel local, naţional şi chiar internaţional.
III. Concluzii
Sistemele de protecţie a minorităţilor din Italia şi Slovenia sunt asime-
trice pentru că unele grupuri minoritare se bucură de cele mai avansate
standarde în materie, în timp ce altele nu sunt nici măcar recunoscute
oficial. Ca urmare, în mod paradoxal, cele două ţări pot fi considerate atât
exemple pozitive cât şi negative, în funcţie de perspectiva din care privim
chestiunea. Dreptul la educaţie în limba maternă şi participarea politică
a minorităţilor sunt principii constituţionale în ambele state. Şi în Italia şi
în Slovenia sistemul educaţional minoritar (monolingv sau bilingv) este
organizat în baza principiului teritorial, în zonele în care sunt concentra-
te comunităţile respective. Cadrul legal al celor două ţări conţine garanţii
pentru reprezentarea minorităţilor cu statut special în instituţiile alese
prin vot şi în organismele consultative cu activitate esenţială pentru pre-
zervarea şi dezvoltarea propriei identităţi. Cele două sisteme analizate
prezintă atât elemente comune (e.g. dreptul de veto) cât şi caracteristici
specifice (e.g. autonomie teritorială în Italia, drept de vot dublu în Slove-
nia). În fine, dar nu în ultimul rând, în ambele ţări situaţia romilor nece-
sită o implicare mai activă a autorităţilor din punct de vedere legislativ
şi instituţional.
Bibliografie
LANTSCHNER, Emma – CONSTANTIN, Sergiu
2003 Comparative Summary of Bilateral Agreements for the Protection of
National Minorities. SP/BA(2003)002, Consiliul Europei, Strasbourg.
http://www.coe.int/minorities [pagină accesată pe 8 iulie 2009].
300
PALERMO, Francesco – WOELK, Jens

2008 Diritto costituzionale comparato dei gruppi e delle minoranze. Cedam,
Padova.
RIGO, Enrica – RAHOLA, Federico
2007 Regions, Minorities and European Integration: A Case Study on
the Italo-Slovene Border. Romanian Journal of Political Science 1. (7)
72–99.
TREMUL, Maurizio
2001 I diritti della comunità nazionale italiana in Slovenia. Prezentare ţin-
ută în cadrul „Conference on the Protection of Minorities”, Trieste,
29–30 martie.
ŽAGAR, Mitja
2006 The Aspect of Culture in the Social Inclusion of Ethnic Minorities. Eva-
luation of the Impact of Inclusion Policies under the Open Method of Co-
ordination in the European Union: Assessing the Cultural Policies of Six
Member States. Final Report: Slovenia. October http://www.ecmi-eu.
org/fileadmin/media/download/Working_Paper_33_Slovenia.pdf
[pagină accesată pe 8 iulie 2009].
2001 Advisory Committee, First Opinion on Italy, ACFC/INF/OP/
I(2002)007, adoptată în 14 septembrie 2001.
2002–2005 Advisory Committee, First Opinion on Slovenia, ACFC/INF/
OP/I(2005)002, adoptată în 12 septembrie 2002; Second Opinion on
Slovenia, ACFC/INF/OP/II(2005)005, adoptată în 26 mai 2005.
2003 Committee of Experts, First Evaluation Report on the Application
of the Charter in Slovenia, ECMRL (2004)3, adoptat în 21 noiembrie
2003.
301
302
Legislaţia şi aplicarea drepturilor de protecţie a minorităţilor în Ucraina
Mihály TÓTH
Legislaţia şi aplicarea drepturilor

de protecţie a minorităţilor în
Ucraina. Experienţele politicii privind
minorităţile într-un stat naţional nou
Perioada făuririi independenţei

Renaşterea popoarelor, a naţiunilor şi a naţionalităţilor pe teritoriul
Uniunii Sovietice începe oficial odată cu plenara a Comitetului Central
al PCUS din anul 1986, cu proclamarea „noii politici a naţionalităţilor”.
Bineînţeles, această hotărâre de partid nu era rezultatul unei treziri la
rezonabilitate a unor conducători de partid ramoliţi, ci o consecinţă a
schimbărilor petrecute în lume, a deteriorării situaţiei geopolitice şi eco-
nomice interne a Uniunii Sovietice. Dar şi o consecinţă a trezirii conştiin-
ţei naţionale, a mobilizărilor pe bază naţională intensificate în interiorul
partidului, dar şi la nivelul întregii societăţi, intesificare produsă în con-
textul politicii de „destindere” a lui Leonid Brejnev.
Scopul noii politici a fost menţinerea integrităţii imperiului multina-
ţional chiar şi cu preţul unor concesii făcute elitelor naţionale. Conduce-
rea, în frunte cu preşedintele Gorbaciov, odată cu proclamarea „perestro-
icii” şi a „glasnostului”, a recunoscut, pe lângă alte păcate ale regimului
comunist, şi atrocităţile motivate etnic îndreptate împotriva anumitor
populaţii. În acest context a avut loc reabilitarea popoarelor condamnate
pentru colaborare cu trupele germane de ocupaţie (ceceni, inguşi, tătari
din Crimeea, calmuci etc.). Aceste popoare, precum şi multe alte persoa-
303
ne exilate în ţinuturi îndepărtate ale imperiului din motive politice (prin-

tre care şi acuzele de naţionalism) s-au putut întoarce pe pământurile
lor natale. Una dintre consecinţele acestor procese a fost că în mâinile
conducerilor locale şi ale republicilor soviete constituite pe baze naţiona-
le s-a concentrat o putere tot mai semnificativă. Puterea statului central
era într-o continuă slăbire, astfel că acesta nu a mai fost capabil să ţină în
frâu aspiraţiile de independenţă rezultate din mobilizarea naţională.
Procesul odată pronit cu greu mai putea fi stopat – la sfârşitul anilor
’80 şi la începutul anilor ’90 începe un proces în lanţ: din ce în ce mai
multe republici îşi reclamă şi reuşesc să-şi dobândească independenţa;
dar lanţul nu s-a oprit aici; din rearanjarea suveranităţii au rezultat şi o
serie de conflicte etnice în interiorul statelor, dar şi conflicte între noile
state, o parte motivate tot etnic. Multe din aceste conflicte (câteodată
războaie) dintre naţiuni sau în cadrul statelor nu au putut fi rezolvate nici
până în prezent (vezi situaţia din regiunea Nistrului, Karabahul de Munte
sau din cele două regiuni separatiste ale Georgiei, Abhazia şi Osetia de
Sud).
Şi dreptul internaţional favoriza aceste procese. Organizaţia Naţiuni-
lor Unite (ONU) considera că în virtutea dreptului internaţional, dreptul la
autodeterminare al popoarelor este aplicabil părţilor componente ale fos-
tei Uniuni Sovietice şi ale fostei Iugoslavii, căci formaţiunile administrative
componente dispuneau „de caracteristici avansate specifice doar unor en-
tităţi statale” (singura excepţie fiind astăzi „non-excepţia” Kosovo). În mod
firesc, toate statele membre ale Uniunii Sovietice – mai devreme sau mai
târziu – au uzat de acest drept, proclamându-şi independenţa.
Nici Ucraina nu a făcut excepţie. La 16 iulie 1990, Consiliul Suprem
al Republicii Socialiste Sovietice Ucraina aprobă şi proclamă declaraţia
suveranităţii statale a Ucrainei. Acest document, care are astăzi un ca-
racter mai degrabă istoric şi simbolic şi nu funcţionează neapărat ca o
sursă a dreptului public,1 reflectă romantismul naţional şi liberal specific
epocii, inclusiv în ceea ce priveşte modul de gestionare a diversităţii et-
nice. Documentul defineşte Ucraina ca „stat naţional suveran” (primul
1 Acest lucru se datorează faptului că urmările juridice ale documentului s-au redus
treptat în urma intrării în vigoare a Actului de proclamare a independenţei Ucrainei de
către Verhovna Rada, în 25 august 1991. Drepturile formulate în document, îndeo-
sebi cele legate de garantarea drepturilor minorităţilor, nu au fost introduse în textul
noii Constituţii (din 1996), iar referirea la ele a fost trecută cu vederea atât de către
legislatori, cât şi de cei care aplică normele de drept.
304
alineat din capitolul I al Declaraţiei), dar în acelaşi timp consideră că po-

porul ucrainean este constituit din totalitatea cetăţenilor republicii de
toate naţionalităţile (capitolul II, primul alineat), pune în vedere posibili-
tatea înfiinţării unor unităţi administrative constituite pe bază naţională
(capitolul V, alineatul al treilea) – adică stipulează dreptul la autonomie
teritorială pe bază etnică – şi asigură tuturor naţionalităţilor de pe terito-
riul Ucrainei dreptul la dezvoltarea etnoculturală liberă.
Un an şi ceva mai târziu, la data de 1 noiembrie 1991, cu exact o lună
înainte de referendumul despre independenţă, planificat pe 1 decembrie,
parlamentul Ucrainei – Consiliul Superior (Verhovna Rada) – adoptă şi
proclamă Declaraţia drepturilor naţionalităţilor din Ucraina. În privinţa
drepturilor declarate acest document este extrem de avansat; în orice
caz, pentru perioada respectivă şi în Europa Centrală în mod sigur nu
există un document atât de liberal. Printre altele, pune în vedere tuturor
popoarelor şi etniilor următoarele:
– păstrarea teritoriilor locuite prin tradiţie de către aceste etnii şi în-
fiinţarea unităţilor proprii de administrare publică naţională;
– folosirea liberă a limbii materne în toate domeniile vieţii publice,
mai ales în educaţie, în economie şi comunicare;
– interpretarea dispoziţiilor relative ale Legii limbilor astfel încât
limba naţionalităţii să poată fi folosită în egală măsură cu limba
statului, nu numai acolo unde o anumită naţionalitate constituie
majoritatea, ci în orice regiune unde aceasta trăieşte în mod tradi-
ţional sau concentrat teritorial. Mai mult, acolo unde convieţuiesc
mai multe naţionalităţi şi niciunua dintre acestea nu constituie o
majoritate, poate fi utilizată pentru scopuri oficiale oricare dintre
limbi, conform voinţei comunităţii locale;
– folosirea liberă a simbolurilor naţionale;
– ocrotirea patrimoniului istoric al naţionalităţilor.
În momentul adoptării acestui din urmă document, era deja intrată
în vigoare Legea limbilor, adoptată în 1989. Aceasta, cu toate că a preferat
fără echivoc limba ucraineană ca limbă oficială, în acelaşi timp a recunos-
cut aplicabilitatea generală a limbii ruse şi egalitatea oricărei limbi cu cea
oficială în zonele în care naţionalitatea respectivă constituie majoritate.
În mai 1991 a fost semnată prima convenţie bilaterală pentru protecţia
drepturilor minorităţilor naţionale: Declaraţia comună a Republicii Unga-
re şi a Republicii Socialiste Ucrainene privind protecţia minorităţilor naţi-
onale, care cuprindea catalogul drepturilor minorităţilor naţionale, recu-
305
noscute de către dreptul internaţional din acele timpuri, într-o formulare

clară şi declarativă, specifică documentelor de drept internaţional.
Cu toate acestea, documentul are o importanţă de principiu din mai
multe puncte de vedere: principiile de bază ale dreptului internaţional
referitoare la protecţia minorităţilor au devenit parte integrantă a regi-
mului juridic intern al Ucrainei.
Acest document a demonstrat importanţa chestiunii minorităţilor în sis-
temul de relaţii dintre cele două ţări, precum şi disponibilitatea statului ucrai-
nean pentru garantarea drepturilor minoritare. Importanţa practică a docu-
mentului rezidă până în zilele noastre în faptul că, pe baza acestui document
inclus în întregime în Tratatul de bază dintre cele două ţări, în septembrie
2008 a avut loc deja a 14-a întâlnire a Comisiei Mixte Interguvernamentale
Maghiaro–Ucrainene pentru Garantarea Drepturilor Minorităţilor Naţionale.
Aceasta a fost „epoca eroică”, nu numai în domeniul legislaţiei, dar şi
în domeniul aplicării drepturilor – în orice caz pentru maghiarimea din
Ucraina Subcarpatică. S-au înfiinţat organizaţiile judeţene şi naţionale
de reprezentare a intereselor, Uniunea Culturală Maghiară din Ucraina,
respectiv Uniunea Democrată a Maghiarilor din Ucraina, şi numeroase
organizaţii maghiare locale (vezi documentele fundamentale ale acestor
organizaţii în: Bárdi–Éger 2000: 495–498 şi 503–506).
În Consiliul Regiunii Transcarpatia – înfiinţat în urma alegerilor din
1990 – şi în numeroase consilii locale, deputaţii de naţionalitate maghia-
ră au format „fracţiuni maghiare” care, de cele mai multe ori în colabo-
rare cu organizaţiile de apărare a intereselor, au obţinut rezultate impor-
tante în domeniul aplicării drepturilor minoritare.
Putem aminti următoarele rezultate: în localităţile cu populaţie majo-
ritară maghiară (în zilele noastre mai sunt 82 astfel de localităţi) limba ofi-
cială a consiliilor locale şi a instituţiilor acestora este (şi) limba maghiară;
localităţile care au cerut prin referendum local schimbarea denumirii create
anterior în mod artificial şi-au redobândit denumirea istorică maghiară. Pe
baza dreptului de folosire liberă a simbolurilor naţionale, în localităţile cu
populaţie maghiară majoritară, pe clădirile administraţiei locale a fost arbo-
rat, pe lângă drapelul statului ucrainean, şi tricolorul naţional maghiar.
O experienţă cu efecte până în prezent a avut loc în 1 decembrie 1991,
cu ocazia referendumului organizat pe teritoriul singurei plase2 cu popu-
laţie majoritară maghiară – odată cu referendumul cu privire la indepen-
2 Unitate administrativă din Ucraina situată între judeţ şi comună (n. red.).
306
denţa naţională şi la consiliile judeţene speciale –, având ca obiect înfi-

inţarea Districtului Autonom Maghiar (vezi: Bárdi–Éger 2000: 482–488).
Astfel, 82% din totalul locuitorilor plasei respective, populată în propor-
ţie de 76% de maghiari, au susţinut crearea unei asemenea formaţiuni
teritoriale autonome.
Primii ani ai independenţei

Imediat după încheierea referendumului reuşit şi recunoaşterea
Ucrainei ca stat independent de către statele vecine şi de către principalii
actori ai comunităţii internaţionale, în domeniul politicii minoritare şi al
legislaţiei statului s-au făcut simţite deja unele deplasări în sens negativ.
Această schimbare de poziţie poate fi observată deja în luna iunie
1992, cu ocazia dezbaterii plenare în parlament a legii minorităţilor na-
ţionale din Ucraina, precum şi în rezultatul votului final – când numărul
articolelor legii înaintate a scăzut de la 22 la 19.
Din textul normativ au fost scoase cele trei articole prevăzute pen-
tru a reglementa înfiinţarea şi funcţionarea unităţilor de administraţie
publică (a autonomiilor) aparţinând minorităţilor naţionale. Picanteria
acestei decizii consta în faptul că iniţiatorul şi susţinătorul cel mai entu-
ziast al modificării a fost deputatul circumscripţiei electorale Berehovo,
care şi-a obţinut mandatul cu sprijinul organizaţiei maghiare regionale
şi al preşedintelui acesteia (în detrimentul candidatului de naţionalitate
maghiară susţinut de către organizaţia de la nivel de plasă).
Având în vedere faptul că în Ucraina îndeosebi regiunile sudice şi
sud-estice ale ţării au constituit scena colonizărilor etnice în secolele
XVIII–XIX şi că în urma războaielor şi a tratatelor de pace din secolul XX
Ucraina a fost probabil ţara care a beneficiat de cel mai mari achiziţii
teritoriale (în primul rând de la vecinii săi occidentali), varietatea etnică
a societăţii ucraienene a fost considerabilă.
Această varietate etnică a suferit schimbări dramatice de-a lungul
secolului XX, în primul rând datorită creşterii sensibile a efectivului şi
a proporţiei etniei ruse şi a procesului de rusificare avansat. În afară de
ucraineni, rusificarea a atins şi celelalte naţionalităţi (vezi tabelul nr. 1).
307
Tabelul 1. Schimbările compoziţiei etnice a populaţiei Ucrainei, în oglinda da-

telor recensămintelor (între frontierele actuale ale statului – mii de locuitori)
Naţionalitate 1926 1959 1970 1979 1989

1 Ucraineană 28625 32158 35285 36488 37419
2 Rusă 3165 7091 9126 10472 11356
3 Evreiască 2492 840 776 633 486
4 Bielorusă 86 291 386 406 440
5 Moldoveană 242 266 393 324
454
6 Română 101 121 121 135
7 Bulgară 223 219 234 238 234
8 Poloneză 2194 363 295 258 219
9 Maghiară 124 149 158 164 163
10 Greacă 121 104 107 104 99
11 Romă - 23 31 34 47
12 Germană 625 30 34 37
Toţi aceşti factori au contribuit la situarea problemei minorităţilor în

centrul de atenţie al politicii de vecinătate şi al politicii regionale privind
securitatea. De aceea se înţelege de la sine că protecţia drepturilor mino-
rităţilor a beneficiat de o pondere importantă în toate tratatele de bază
semnate de Ucraina, în primul rând cu ţările vecine, dar şi cu mai multe
state din regiunea Europei Centrale şi Orientale.
Fără a subestima importanţa acestor tratate bilaterale, mai ales cu
privire la minorităţile interesate (dat fiind că tratatele au fost semnate
de către ţările-mamă tocmai în interesul lor), trebuie să menţionăm că
drepturile deja existente (declarate şi codificate în diferite forme) nu au
mai fost dezvoltate în mod esenţial.
În afară de o singură excepţie: tratatul semnat cu România în iunie
1997, privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între cele două ţări.
Din punctul de vedere al protecţiei minorităţilor meritul principal al do-
cumentului a fost efortul de a include lucruri cât mai concrete, abordare
care – potrivit mărturiei celor prezenţi la pregătirea documentului – i-a
aparţinut părţii româneşti. Un merit special al acestui document este şi
faptul că a preluat Recomandarea nr. 1201 a Adunării Parlamentare a
Consiliul Europei, este adevărat că fără drepturile colective ale naţionali-
tăţilor şi dreptul acestora la autoguvernare teritorială.
308
Convenţia referitoare la protecţia persoanelor aparţinătoare minorităţi-

lor naţionale, încheiată în octombrie 1994, în cadrul Comuniunii Statelor
Independente, în pofida caracterului său regional, ar putea avea un rol
important la nivelul relaţiilor bilaterale, dat fiind că numeroase tratate
de bază semnate cu foste state membre ale Uniunii Sovietice (de exemplu
cu Kazahstan şi Armenia) fac referire la ea. În cazul nostru însă s-a creat
o situaţie bizară: cu toate că Ucraina a semnat convenţia menţionată, ea
nu a ratificat-o nici până azi, invocând printre altele pretextul că nu s-a
decis dacă Ucraina a aderat sau nu la CSI, ca organizaţie internaţională.
Atitudinea „reţinută” cu privire la problema minorităţilor poate fi percepu-
tă clar din procesul de constituţionalizare (1992–1996), în cursul căruia au fost
înlăturate treptat normele de protecţie a drepturilor minorităţilor, care în prime-
le variante ale textului constituiau încă un capitol separat cu 12 articole.
O schimbare de principiu a fost transformarea subiectului constitu-
ţionalizării: „poporul Ucrainei” (Declaraţia de Independenţă) a devenit
„popor ucrainean”, în cadrul căruia „naţiunea ucraineană” constituie o
categorie aparte. Legea fundamentală „garantează dezvoltarea liberă şi
folosirea limbii ruse şi a altor limbi minoritare” (articolul 10), „încura-
jează păstrarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi confesionale a
tuturor popoarelor autohtone şi minorităţilor naţionale” (articolul 11).
De asemenea „garantează persoanelor care aparţin minorităţilor na-
ţionale, în virtutea legii, învăţământul în limba maternă, respectiv învă-
ţarea limbii materne în instituţiile de învăţământ susţinute de către stat
şi de către administraţiile locale, precum şi prin intermediul organizaţii-
lor culturale ale naţionalităţilor (articolul 53).
La mijlocul deceniului a rămas doar atât din elanul de la început. Cert
este că nici acesta n-ar fi puţin, dacă s-ar respecta cu consecvenţă.
Aderarea la Consiliul Europei şi executarea

obligaţiilor de protecţie a minorităţilor care
decurg din această aderare
Activiştii minoritari, descurajaţi din cauza tergiversării legislaţiei şi

a aplicării drepturilor minoritare, şi-au pus speranţe mari în aderarea
Ucrainei la Consiliul Europei.
309
Aceste speranţe păreau cu totul îndreptăţite, deoarece Decizia nr.

190 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1995,3 care cu-
prindea condiţiile aderării, a formulat clar obligaţiile Ucrainei: „Ratifica-
rea Convenţiei-cadru europene pentru protecţia minorităţilor naţionale,
modificarea politicii cu privire la minorităţi conform Recomandării nr.
1201 a Adunării Parlamentare şi conform principiilor acestui document,
integrarea acestor principii în sistemul juridic propriu şi în practica ad-
ministraţiei publice”, precum şi „semnarea şi ratificarea în decurs de un
an după aderare a Cartei Europene a limbilor minoritare şi regionale”.
După trei ani de la aderare (1995), Convenţia-cadru a fost semnată şi ratifi-
cată de către Consiliul Suprem (parlamentul) Ucrainean, în pofida dezacordu-
lui partidelor naţional-democrate (adică naţionaliste). Soarta Cartei limbilor a
fost mult mai zbuciumată. Adminstraţia de stat (oficiul prezidenţial şi guver-
nul) nu au reuşit nicicum să elaboreze proiectul de lege al ratificării. Până la
urmă Comisia Drepturilor Omului şi ale Minorităţilor, compusă în majoritate
din politicieni de stânga sau adepţi ai liniei ruseşti, a înaintat Parlamentului,
care avea o majoritate de orientare similară, o lege de ratificare cu un conţinut
favorabil minorităţilor, care a şi fost adoptată în decembrie 1999.
Acest document însă nu a fost depus la Secretariatul General al CE. În
iunie 2000, Curtea Constituţională a abrogat documentul invocând greşeli
formale: legea de ratificare a fost semnată şi promulgată de către preşedin-
tele parlamentului şi nu de către preşedintele ţării – de altfel aşa s-a proce-
dat cu toate legile de ratificare până la această decizie a Curţii Constituţi-
onale. Totodată acest document a fost singurul abrogat în mod retroactiv
prin decizia Curţii Constituţionale. Intenţia politică a fost clară, iar Curtea
Constituţională a devenit, din păcate, unealta punerii ei în aplicare.
Legea de ratificare, care până la urmă a intrat în vigoare, a fost adop-
tată în mai 2003. Iniţiatorii legii, respectând regulile de aplicare ale Car-
tei, au reuşit să umple documentul cu un conţinut care a rămas mult în
urma drepturilor lingvistice practicate deja de mai multe decenii. Prin
urmare, pentru minorităţi nu se asigură nici măcar un punct de sprijin
pentru păstrarea poziţiilor existente, în timp ce pe baza acestei legi, drep-
turile minoritare pot fi reduse în continuare.
Bineînţeles, nu se poate afirma cu justeţe că statutul de membru al
Consiliului Europei nu ar prezenta niciun beneficiu pentru minorităţi.
Sistemul de monitorizare a convenţiilor amintite funcţionează, chiar
3 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, EOPINI 90. WP 1403-26/9/95-8-E.
310
dacă nu se acordă o atenţie prea mare exigenţelor şi reclamaţiilor comu-

nităţilor minoritare. În 2008, Ucraina a depus primul raport cu privire la
executarea Cartei limbilor şi al doilea raport referitor la executarea Con-
venţiei-cadru pentru Minorităţi.
În evaluarea primului raport, Comisia Consultativă însărcinată cu
controlul executării Convenţiei-cadru a apreciat destul de critic situaţia
din Ucraina.4 Printre altele, a făcut următoarele observaţii care, după pă-
rerea mea, sunt cu totul întemeiate:
– Legile nu conţin interpretarea definiţiilor „minoritate naţională” şi
„popoare autohtone”, documentele naţionale vorbesc în continuare
despre 130 de naţionalităţi, lipseşte lista minorităţilor, deci nu este
clar cui sunt adresate, cine este subiectul drepturilor minorităţilor.
– Prevederea Constituţiei care interzice discriminarea (articolul 24)
este aplicată ca un contraargument pentru deciziile care vizează
discriminarea pozitivă a minorităţilor (de exemplu, la elaborarea
regulilor electorale).
– Legea minorităţilor naţionale garantează dreptul minorităţilor la
autonomie culturală, dar niciun act normativ nu reglementează
forma, conţinutul şi mecanismul funcţionării acestei autonomii.
– Un motiv de îngrijorare este controversa tot mai gravă creată în jurul
chestiunii lingvistice, atât pe plan politic cât şi la nivelul societăţii.
– Legea presei electronice conţine o teză care contravine articolului
9 al Convenţiei-cadru, deoarece stipulează că staţiile de radio şi te-
leviziune cu difuzare naţională pot emite doar în limba statului, în
limbile minorităţilor pot difuza doar staţiile regionale.
– Proiectul legii limbilor este de asemenea alarmant datorită faptului
că adoptarea acestei legi ar aduce prejudicii minorităţilor naţionale.
– Contravine Convenţiei-cadru acea prevedere legală şi practica exis-
tentă, conform cărora folosirea în mod oficial a limbii minoritare pe
lângă limba statului este posibilă doar în localităţile în care minori-
tăţile constituie majoritatea locuitorilor.
În sfârşit, problema care a devenit de o actualitate stringentă în zi-
lele noastre: Consiliul Consultativ atrage atenţia autorităţilor ucrainene
competente să acţioneze cu precauţie în punerea în practică a reformei
4 Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Mi-
norities. Opinion on Ukraine – ACFC/OP/1/(2002) 2. – March 2002.
311
învăţământului şi să nu permită limitarea drepturilor minorităţilor la în-

văţământul în limba maternă.
Construirea statului naţional monolingv

Corelarea datelor recensământului din 2001, primul din istoria
Ucrainei independente, cu datele ultimului recensământ sovietic arată o
scădere semnificativă a numărului cetăţenilor de alte naţionalităţi (vezi
Tabelul nr. 2). În ciuda scăderii, numărul cetăţenilor neucraineni încă de-
păşeşte 22%.
Tabelul 2. Structura pe etnii a Ucrainei la recensămintele din 1989 şi 2001
Naţionalităţi mai im- %

portante, după efec- Mii de lo- Raport 2001/1989
tivul populaţiei cuitori 2001 1989 în %
Ucraineni 37541,7 77,8 72,7 100,3

Ruşi 8334,1 17,3 22,1 73,4
Bieloruşi 275,8 0,6 0,9 62,7
Moldoveni 258,6 0,5 0,6 79,7
Tătari din Crimeea 248,2 0,5 0,1 de 5,3 ori mai mulţi
Bulgari 204,6 0,4 0,5 87,5
Maghiari 156,6 0,3 0,4 96,0
Români 151,0 0,3 0,3 112,0
Polonezi 144,1 0,3 0,4 65,8
Evrei 103,6 0,2 0,9 21,3
Armeni 99,9 0,2 0,1 de 1,8 ori mai mulţi
Greci 91,5 0,2 0,2 92,9
Tătari 73,3 0,2 0,2 84,4
Romi 47,6 0,1 0,1 99,3
312
Din anul 2000, actul normativ special menit să reglementeze dreptu-

rile minorităţilor nu a fost adoptat în Ucraina (cu excepţia ratificării Car-
tei limbilor, amintită mai sus, care conţine mai degrabă un mesaj negativ
la adresa minorităţilor). În acelaşi timp, numeroase legi şi alte dispoziţii
legale minore adoptate în trecutul apropiat afectează în mod nefavorabil
minorităţile naţionale.
Astfel, cu ocazia modificării în 2001 a legii referitoare la alegerile
Parlamentare, toate normele vizând aplicarea drepturilor minorităţilor
(organizarea secţiilor de votare, buletine de vot tipărite în limbile mi-
norităţilor etc.) au fost eliminate din textul legii. Un alt aspect bizar din
punctul de vedere al maghiarilor: potrivit procesului verbal parlamentar,
această modificare a legii a fost susţinută de votul deputatului de naţio-
nalitate maghiară.
Practica reglementării cu privire la folosirii limbii în diferite domenii
ale vieţii s-a modificat decisiv în favoarea limbii ucrainene. Esenţa aces-
tei modificări: anterior, în cazul iniţiativei legislative privitoare la limba
folosită pentru elaborarea, publicarea şi aplicarea documentelor unei
dispoziţii legale referitoare la orice domeniu (impozite, finanţe, asigurări,
sănătate, alegeri, calitatea alimentelor etc.), problema era transferată în
aria de competenţă a legii lingvistice. Conform practicii din ultimii ani,
în toate domeniile, dispoziţiile legale consemnează exclusivitatea limbii
ucrainene. Această tendinţă s-a intensificat mai ales după aşa-numita
„Revoluţie portocalie”, când în cadrul guvernului majoritatea naţiona-
listă a devenit clar dominantă, iar portofoliile ministeriale din domeniile
„umaniste” (cultură, educaţie, minorităţi) au fost preluate exclusiv de că-
tre „experţi” cu „angajament naţional” (cu precădere originari din Gali-
ţia).
Această schimbare i-a afectat cel mai sensibil pe cetăţenii de limbă
rusă, deoarece în ziua de azi eticheta produselor din magazine, instruc-
ţiunile de folosire a medicamentelor, extrasele de cont, actele tribunale-
lor şi anunţurile publicitare există numai în limba ucraineană, în timp
ce înainte s-au folosit ambele limbi. În regiunile cu populaţie majoritară
rusă până şi monolingvismul rusesc era un fenomen des întâlnit.
Câteva inovaţii din domeniul egalităţii şi inegalităţii în folosirea lim-
bilor: importul publicaţiilor de altă limbă decât ucraineana este supus
plăţii unei suprataxe vamale. În 2008, doar staţiile cu emisie în limba
ucraineană au avut dreptul să aplice pentru operarea canalelor de radio
şi televiziune regionale. Începând cu anul acesta, în cinematografe pot fi
313
difuzate în mod exclusiv filme de limbă ucraineană sau filme cu sincro-

nizare sau subtitrare în ucraineană.
Mai multe reglementări afectează foarte grav toate comunităţile na-
ţionale care dispun de o reţea de şcoli în limba lor maternă. Naţionalită-
ţile astfel afectate din Ucraina, în afară de ruşi, sunt moldovenii, românii,
maghiarii, precum şi tătarii din Crimeea, care încearcă în prezent să-şi
dezvolte un sistem educativ propriu.
Putem afirma fără exagerare că suntem martorii unei tendinţe de
asimilare, deghizată în reforma învăţământului, care face imposibil în-
văţământul în limba maternă. Atingerea acestui scop dispune de două
mijloace. În primul rând, noutatea sistemului de admitere în învăţămân-
tul superior, potrivit căruia examenele de bacalaureat, care în acelaşi
timp constituie şi examene de admitere la universitate, sunt organizate
în centre de examene regionale independente de instituţiile de învăţă-
mânt, examenele conţinând în mod exclusiv teste în limba ucraineană.
În plus, examenul de limbă şi literatură ucraineană este obligatoriu,
întrebările testelor fiind concepute pe baza programei educaţionale a
şcolilor cu limbă de predare ucraineană. Prin această metodă, orice învă-
ţământ în altă limbă decât ucraineana îşi pierde rostul, pentru că elevii
de altă limbă ajung într-o situaţie de handicap insurmontabil.
Acest lucru este bine ştiut şi de Ministerul Învăţământului. Ca urma-
re, în mai 2008 a înaintat o propunere pentru excluderea acestei inega-
lităţi, exprimând necesitatea transformării şcolilor cu predare în limba
minorităţilor în şcoli bilingve. Pe lângă aceasta, toate materiile din care
elevii vor da examen de bacalaureat vor trebui predate de la început în
limba ucraineană. Acesta ar fi deci, cea de-a doua metodă a eforturilor
de asimilare.
În concluzie, pe de o parte, continuarea studiilor devine imposibi-
lă pentru absolvenţii învăţământului organizat în limbile minorităţilor
naţionale, iar pe de altă parte, copiii care vor fi totuşi înscrişi în şcoli cu
limbă de predare a minorităţilor vor învăţa de fapt într-o şcoală bilingvă,
unde aproape toate subiectele sunt predate în limba statului.
Aceasta este situaţia minorităţilor din Ucraina astăzi: în loc de pro-
tecţia minorităţilor – protecţia statului naţional... faţă de minorităţi. O
ilustrare adecvată a acestei situaţii ar putea fi o ştire din presă referitoa-
re la rusini, scrisă în decembrie 2008 de Serhii Fedaka. În acest articol,
autorul relatează despre negocierile care au avut loc în Comisia de Stat
a Naţionalităţilor şi Cultelor cu titlul Structura etnică modernă a societăţii
314
ucrainene: aspecte teoretice şi practice. În cadrul forumului, preşedintele

comisiei, O. Sagan, a declarat că Ucraina va trebui să-şi determine struc-
tura etnică proprie.
Oamenii de ştiinţă şi experţii citaţi de către autor au afirmat că „în zi-
lele noastre naţiunea ucraineană are nevoie de protecţie” (sublinierea noas-
tră – M.T.). H. Udovenko, preşedintele Consiliului etnopolitic de pe lângă
şeful statului, a subliniat că a sosit timpul ca limba ucraineană să fie folo-
sită în contactul dintre diferitele naţionalităţi. Academicianul H. Skripnik
a pus accentul pe concepţia potrivit căreia etnopolitica Ucrainei înseam-
nă protejarea nu numai a minorităţilor etnice, ci şi a ucrainenilor.5
Bibliografie
BÁRDI, Nándor – ÉGER, György (coord.)
2000 Útkeresés és integráció. Válogatás a határon túli magyar érdekvédel-
mi szervezetek dokumentumaiból 1989–1999. Teleki László Alapítvány,
Budapest.
DUPKA, György
2000 Kárpátalja magyarsága. A Magyar Nyelv és Kultúra Nemzetközi Tár-
sasága, Budapest.
FEDINEC, Csilla
2002 A kárpátaljai magyarság történeti kronológiája 1918–1944. Fórum In-
tézet–Lilium Aurum Könyvkiadó, Galánta–Dunaszerdahely.
MOLNÁR József – MOLNÁR D. István (coord.)
2005 Kárpátalja népessége és magyarsága a népszámlálási és népmozgalmi
adatok tükrében. Kárpátaljai M. Pedagógusszövets. Tankv- és Tanesz-
köztanácsa, Beregszász.
WOLCZUK, Kataryna
2001 The Moulding of Ukraine. The Constitutional Politics of State Formation.
CEU Press, Budapest.
5 Fedaka, Serhii: „Rusinii pe paleta etnică a Ucrainei”. Fest, 4 decembrie 2008.
315
316
Drepturile lingvistice ale minorităţilor şi utilizarea limbilor minoritare
István HORVÁTH
Drepturile lingvistice ale

minorităţilor şi utilizarea limbilor
minoritare în România
În ultimele aproximativ două decenii politicile lingvistice din România
privind minorităţile au fost caracterizate de modificări, schimbări de direc-
ţie considerabile. Politicile lingvistice ale primilor ani de tranziţie (aproxima-
tiv perioada 1990–1996) au fost defavorabile minorităţilor sub mai multe as-
pecte. Apoi, începând din 1996 (deşi în mod ezitant şi într-o anumită măsură
comportând şi aspecte contradictorii) s-a articulat o orientare a politicilor
lingvistice faţă de minorităţi care tolerează şi din anumite puncte de vedere
chiar promovează bilingvismul. În prima parte a acestui studiu vom analiza
în ce a constat particularitatea orientărilor anterior schiţate, respectiv prin
ce se caracterizează cursul actual al politicii lingvistice din România. În a
doua parte a studiului, pe baza unor date despre caracteristicile utilizării
limbii de către maghiarii din România, vom încerca să creionăm impactul
sociolingvistic al politicilor lingvistice pluraliste.
Tendinţe în politicile lingvistice faţă de

minorităţi: hegemonie versus pluralism
Din perspectivă istorică, trecerea de la legitimarea dinastică la princi-

piul legitimării naţionale a statalităţii, respectiv procesul de modernizarea a
statului – pe două logici diferite, dar necontradictorii – au avut ca rezultat o
317
creştere a interesului sferei politice în legătură cu limba, cu diversitatea ling-

vistică. Îndeosebi în Europa Centrală, unitatea lingvistică a unor populaţii a
fost utilizată ca argument ultim şi irefutabil a proceselor de construire na-
ţionale şi al revendicărilor politice aferente (dreptul la sistemul instituţional
propriu, cu caracter statal). Astfel, limba se constituie ca un simbol politic,
ca argument ultim care legitimează existenţa unei naţiuni, respectiv întru-
chipează în mod simbolic dominanţa unei populaţii în interiorul unui stat
în care populaţia respectivă este naţiune titulară. În privinţa modernizării,
trebuie accentuat că statul modern (în raport cu toate formaţiunile stata-
le care l-au precedat) se constituie ca o organizaţie mult mai cuprinzătoare
care are o relaţie mult mai amplă cu societatea (societăţile) administrate. În
acest context, unificarea lingvistică (omogenizarea) a acestor societăţi devi-
ne o condiţie inevitabilă a eficienţei organizării statale.
Acesta a fost contextul în care, în ultimele aproape două secole, politi-
cul a manifestat un interes deosebit faţă de situaţia lingvistică a societăţii.
În cursul secolului XX (de multe ori şi în zilele noastre) unificarea pieţelor
lingvistice, dominanţa unui cod lingvistic au apărut ca obiective majore ale
diferitelor politici iniţiate de stat (Bourdieu 1989: 1–24, Grillo 1989: 1–24).
Desigur, proiectul sprijinit de stat al unei pieţi lingvistice unificate (de obi-
cei însemnând dominanţa unui singur cod) şi multilingvismul de facto al so-
cietăţilor controlate de state au implicat o sumedenie de probleme. Impunerea
dominanţei unei limbi ca interes de stat, de obicei (dar nu în mod exclusiv) prin
constrângere, a implicat (şi continuă s-o facă) nu o dată tensiuni sociale şi poli-
tice considerabile. În acest context, idealul democraţiei lingvistice apare într-o
contradicţie majoră cu aspiraţia statelor la hegemonie lingvistică. Desigur nu
vorbim despre o contradicţie insurmontabilă, statele pot opta major în dome-
niul politicilor lingvistice fie pentru dominanţa unei singure limbi, fie pentru
promovarea unui anumit grad de pluralism lingvistic. Pot cere cetăţenilor apar-
ţinând unor minorităţi lingvistice să plătească în mod exclusiv costurile cultu-
ral-lingvistice ale integrării sau pot urmări creşterea opţiunilor lingvistice la ni-
velul întregii societăţi. Prin urmare, putem distinge între politici lingvistice faţă
de minorităţi care se urmăresc hegemonia limbii de stat şi politici care susţin în
mod activ pluralismul lingvistic al societăţii, contribuind la egalizarea şanselor
fiecărui vorbitor, indiferent în ce limbă grăieşte.
În cursul ultimelor două decenii, tendinţa politicilor lingvistice faţă
de minorităţile din România a înregistrat o schimbare semnificativă.
Imediat după schimbarea de regim (1989) s-a urmărit consolidarea po-
ziţiei limbii de stat, care s-a realizat în mai toate cazurile în detrimentul
318
utilizării publice a limbilor minoritare (Szépe 1999: 69–92). După anul 1996
a intervenit o turnură: a fost iniţiată o politică lingvistică faţă de minorităţi
care tolerează şi (într-o anumită măsură şi sub anumite aspecte) sprijină
în mod activ pluralismul lingvistic. Să analizăm principalele caracteristici
ale celor două regimuri de politici lingvistice faţă de minorităţi!
Regimul politicii lingvistice faţă de minorităţi de

la schimbarea sistemului până în 1996
Politicile lingvistice privind minorităţile ale sistemului comunist din Ro-

mânia au fost caracterizate, începând cu anii 1970, de constrângeri treptate
şi constante, de limitarea drepturilor de utilizare a limbilor minoritare. Cu
toate că acest proces este documentat înainte de toate în privinţa domeniu-
lui învăţământului (Vincze 1999), el s-a realizat şi la nivelul administraţiei
publice, unde consolidarea statutului limbii române a fost asociată cu o
anumită marginalizare a elitelor minoritare (Bugajski 1995: 200).
Acestea sunt antecedentele care explică de ce, în urma schimbării re-
gimului politic petrecute în 1989, au fost revendicate de către minorităţi,
înainte de toate, drepturi ce permiteau extinderea utilizării limbii ma-
terne (în învăţământ şi în administraţie) şi reprezentarea proporţională
a minorităţilor. În primii ani revendicările nu prea au fost încununate de
succes, deoarece forţele politice dominante care au gestionat tranziţia
(care, la rândul lor, nu erau neapărat adepte ale pluralismului etnic) s-au
aliat în vedera consolidării puterii lor cu forţele politice naţionaliste cu
vederi destul de extreme, care pledau pentru continuarea politicii de he-
gemonie lingvistică specifică regimului ceauşist (Gallagher 1995).
În acest context, la nivelul retoricii politice, limba română apare ca un
simbol politic major. Primatul limbii române nu avea doar raţiuni prag-
matice, legate de practica administrativă, ci avea menirea de a argumenta
aspiraţiile naţionale împlinite şi, în paralel, raporturile ierarhice naţionale
(între majoritate şi minoritate) în interiorul statului. În acest context, re-
vendicarea unui anumit grad de pluralism lingvistic era calificată ca un
gest profund antinaţional. Această atitudine nu s-a limitat la nivelul politi-
cii, ci s-a extins şi în sfera publică. De exemplu, nu era deloc excepţional ca
autorităţile locale sau cetăţenii să-şi asume rolul de poliţie lingvistică, apos-
319
trofându-i pe cei care utilizau în sfera publică o altă limbă decât româna
(Brubaker – Feischmidt – Fox – Grancea 2006; Kontra 1999: 81–97).
Această ideologie a hegemoniei lingvistice a avut ca rezultat politici ling-
vistice cu un caracter limitativ (Horváth 2002: 83, 89–98). De exemplu, în sfera
guvernării (inclusiv în administraţiile locale cu majoritate maghiară) folosirea
orală a limbilor minoritare nu a fost interzisă cu desăvârşire, ci tolerată în con-
diţii limitate (dacă funcţionarul cunoştea limba sau dacă clientul a asigurat pe
propria-i cheltuială un interpret). Altfel spus, politica lingvistică a evitat situa-
ţiile care, din punctul de vedere al practicilor lingvistice spontane, pot fi califi-
cate drept stranii (doi consăteni minoritari să vorbească între ei în româneşte,
pentru că legea îl obligă pe funcţionar la acest lucru). Prin urmare, în această
sferă, pluralismul lingvistic nu a fost sprijinit sub nicio formă, deoarece posi-
bilitatea utilizării limbii materne a minorităţilor fie a fost lăsată la voia întâm-
plării, fie costurile erau plătite de cel care insista să-şi utilizeze limba maternă.
Deci administraţiilor locale nu le-a revenit nicio sarcină sau obligaţie în sensul
asigurării unui minim pluralism.
În ceea ce priveşte celălalt domeniu extrem de sensibil al folosirii limbi-
lor, şi anume învăţământul, Constituţia a acordat la nivelul reglementărilor
generale un spaţiu relativ larg învăţământului minoritar – însă normele de
aplicare au acţionat mai degrabă într-un sens limitativ.
Ce a însemnat acest lucru? În privinţa datelor demografice şi a proiectelor
de învăţământ în limba maternă promovate de către elitele minoritare, mino-
rităţile din România pot fi împărţite, în linii mari, în trei categorii. În primul
rând minoritatea maghiară, care din punctul de vedere al volumului popu-
laţiei şi al gradului de concentrare teritorială reprezintă o populaţie suficient
de voluminoasă şi de compactă pentru a putea asuma cu realism proiectul
susţinerii unei reţele atotcuprinzătoare de învăţământ în limba maternă: de la
grădiniţă la universitate, incluzând toate formele de învăţământ (învăţământ
tehnic în limba maternă, formarea adulţilor, învăţământul şi formarea conti-
nuă în domeniul pedagogic, învăţământul special etc.). În al doilea rând putem
vorbi despre comunităţile minoritare concentrate regional, dar cu o populaţie
relativ redusă;1 situaţia lor demografică fundamentează posibilităţile organi-
zării unui învăţământ de nivel primar, eventual gimnazial şi în cazuri excep-
ţionale liceal. Dar organizarea predării în limba maternă la toate nivelurile şi
1 Aici pot fi incluse mai multe minorităţi, pe care nu le vom enumera, deoarece amploa-
rea acestui studiu nu permite prezentarea situaţiei demografice şi a structurii în spaţiu
a minorităţilor, respectiv a argumentelor necesare fondării unei tipologii diferite.
320
formele de învăţământ ridică probleme semnificative privind eficienţa (strict

din punctul de vedre al costurilor) unui asemenea demers. În al treilea rând,
vorbim despre minorităţile mici ca volum şi care nu sunt concentrate teritori-
al. În foarte multe situaţii miza predării limbii materne este revitalizarea ling-
vistică, adică însuşirea sau întărirea unor competenţe elementare în limba
maternă a minorităţii respective; organizarea învăţământului în limba ma-
ternă, chiar dacă este un deziderat asumat, se loveşte de dificultăţi lingvistice
şi organizatorice considerabile. În acea perioadă, nivelarea în jos a drepturi-
lor lingvistice educaţionale ale minorităţilor însemna sprijinirea unor cerinţe
educaţionale în limba maternă la nivel primar şi eventual secundar. În ceea
ce priveşte diferitele forme de învăţământ, mai ales cel vocaţional, respectiv
nivelul terţiar (de care mai degrabă maghiarii puteau beneficia), politicile edu-
caţionale pentru minorităţi erau mai degrabă ezitante, limitative.
În privinţa presei, care trecea printr-o transformare vertiginoasă
(sub aspectul tehnologiei şi al structurii proprietăţii), reglementările au
avut un caracter mai degrabă iliberal şi în niciun caz n-au favorizat mi-
norităţile (Gross 1996).
Politici lingvistice faţă de minorităţi de la 1996

până în zilele noastre
Posibilitatea de a schimba politicile lingvistice faţă de minorităţile

din România a apărut pentru prima dată în 1993. Orientarea ezitantă
a politicii externe de până atunci a fost înlocuită de o tendinţă pro-oc-
cidentală mai fermă, orientată spre integrarea euroatlantică. Încă de la
început, în perioada procesului de aderare la Consiliul Europei (1993),
condiţionarea comunităţii internaţionale a fost fără echivoc: asigurarea
unor drepturi culturale şi lingvistice minorităţilor. Din motive de politi-
că internă, schimbarea orientării în domeniul politicilor lingvistice nu
a început decât după 1996 (după 1993 partidul de guvernământ a putut
rămâne la putere doar cu sprijinul partidelor naţionaliste, care erau în
mod deschis ostile minorităţilor). În 1996, când UDMR, susţinută de ma-
ghiarimea din România, a devenit membră a coaliţiei guvernamentale,
se petrece o schimbare semnificativă. Elita politică dominantă a început
să se manifeste în mod favorabil faţă de o schimbare a orientării politici-
321
lor lingvistice şi culturale faţă de minorităţi, în direcţia extinderii dreptu-

rilor lingvistice ale minorităţilor, în sens mai general a amplificării şan-
selor de reproducere a specificului cultural.
Şi ideologiile lingvistice, respectiv discursul politic şi public despre
pluralismul lingvistic se transformă. Se încearcă o adoptare a universului
conceptual specific ideologiei multiculturalismului, dar fără mari şanse;
discursul politic şi public majoritar susţine formal, dar cu greu poate atri-
bui în mod autentic valenţe politice pozitive cursului politic care susţine
pluralismul lingvistic. În acest context retorica hegemoniei limbii de stat
este înlocuită mai degrabă de o anumită corectitudine politică (relativ
searbădă) în ceea ce priveşte pluralismul lingvistic.
Cu toate că la nivelul retoricii nu intervin schimbări spectaculoase, mă-
surile concrete din domeniul politicilor lingvistice faţă de minorităţi sunt
apreciabile. În primul rând trebuie evidenţiată sfera administrativă. Schim-
barea esenţială în acest domeniu este faptul că utilizarea limbilor minorita-
re este garantat ca un drept teritorial fundamental,2 responsabilitatea legală
şi practică a aplicării revenind corpului executiv care funcţionează la nivelul
diferitelor unităţi administrative (comună, oraş, judeţ). Altfel spus, aceste au-
torităţi administrative sunt obligate să asigure condiţiile funcţionării limbi-
lor minoritare ca limbi de contact birocratic (oral şi în scris), respectiv sunt
obligate să asigure accesul la informaţii de interes public în aceste limbi.
Justiţia este un alt domeniu în care în această perioadă au fost codificate
drepturi de utilizare a limbii. La începutul anilor ’90, regulile de procedură
penală au permis folosirea limbii materne în măsură limitată. De exemplu,
în cadrul proceselor penale, dacă inculpatul nu cunoştea limba română, i
se asigura un traducător. Trebuie subliniat că această posibilitate de a folosi
limba maternă a fost inclusă în lege în primul rând nu ca un drept lingvistic
minoritar, ci ca un mijloc pentru asigurarea desfăşurării corecte a actului
de justiţie. Modificarea Constituţiei în 2003 a permis avansarea şi în acest
domeniu. Aliniatul 2 din articolul 128 al noii Constituţii prevede dreptul
cetăţenilor români care aparţin unei minorităţi naţionale la exprimarea în
limba maternă în faţa tribunalelor în aşa fel încât acest lucru să nu implice
cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Legea adoptată în anul următor
stabileşte condiţiile exercitării acestui drept, şi anume prin plata cheltuieli-
lor suplimentare legate de aplicarea acestui drept de către sistemul judiciar.
2 Legea se referă la toate unităţile administrative (comune, oraşe, judeţe), în care pro-
porţia unei comunităţi lingvistice minoritare atinge sau depăşeşte 20%.
322
În domeniul învăţământului (şi în general al politicilor lingvistice) din Ro-

mânia a început o anumită nivelare în sus (Guentcheva 2001: 44–65). Altfel
spus, legile privind utilizarea limbilor în general, şi Legea învăţământului în
special, au fost adoptate fără diferenţiere (cu excepţia parametrilor obiectivi
caracteristici pentru minoritatea lingvistică), pentru toate minorităţile ling-
vistice. Dar drepturile prevăzute sunt croite pe măsura şi după exigenţele co-
munităţii maghiare. Acest lucru asigură condiţiile de principiu pentru înfiin-
ţarea unui sistem educaţional cuprinzător în oricare dintre limbile minoritare
din România, incluzând întregul spectru al formelor posibile de învăţământ
public stipulate de lege (învăţământ tehnic în limba maternă, formarea adul-
ţilor, pregătirea şi formarea continuă a pedagogilor, învăţământ special etc.).3
Rezultatul a fost, înainte de toate, crearea unei reţele de învăţământ superior
(de stat şi particular) cuprinzătoare în limba maghiară; de asemenea, a devenit
posibilă înfiinţarea unei reţele cuprinzătoare pentru învăţământul în limba ger-
mană (inclusiv la nivel superior). Pe de altă parte, s-a extins posibilitatea legală a
utilizării limbii romani în procesul de învăţământ (şi, în mod implicit, a încercă-
rii de standardizare) şi a dezvoltării sale ca limbă de învăţământ. În momentul
actual se predă nu numai limba romani ca subiect, ci (la nivelul învăţământului
elementar) a fost introdusă predarea în limba romani (Sarău 2009: 194–206).
Asemenea celor de mai sus, în cazul oricărei reglementări legale care
implică şi aspecte lingvistice (legislaţia privind transmiterea informaţiilor de
interes public, funcţionarea organelor de mass-media, sistemul naţional unic
pentru apeluri de urgenţă, drepturile pacienţilor etc.), utilizarea limbii materne
de către minorităţile din România este garantată ca un drept, iar asigurarea
condiţiilor exercitării acestuia cade în sarcina autorităţii şi nu a clientului.
Este, de asemenea, foarte important să subliniem limitele acestui regim
de politică lingvistică faţă de minorităţi. În fapt, în cazul oricărei reglemen-
tări cu caracter lingvistic se desemnează situaţia de bază (situaţia normali-
tăţii în comunicare), adică circumstanţa în care comunicarea reglementa-
tă prin lege se desfăşoară în limba română. Pe urmă, în raport cu această
normă de bază, se indică posibilitatea de a utiliza şi limba minorităţilor în
anumite situaţii determinate (într-un caz privilegiat în mod fundamental)
(Kontra – Szilágyi 2002: 3–10). Cu alte cuvinte, alocarea funcţiilor lingvistice
minoritare se realizează concomitent cu evidenţierea şi reproducerea conti-
nuă a inegalităţii simbolice între statutul limbii de stat şi cel al limbilor mino-
3 Bineînţeles, s-a asigurat doar posibilitatea teoretică, limitările pragmatice, de ordin

bugetar (număr minim de elevi studenţi etc.) se menţin în continuare.
323
ritare. Acesta este poate punctul cel mai sensibil al politicilor lingvistice faţă
de minorităţile din România: în principiu, numărul şi caracterul funcţiilor
parţial alocate limbilor minoritare nu sunt limitate. În schimb, statutul ling-
vistic definit în mod formal (cu un conţinut simbolic semnificativ) nu poate
fi alocat niciunei limbi minoritare (mai precis limbii maghiare, care aspiră la
acest statut). De exemplu, în Secuime multe drepturi lingvistice minoritare
sunt în vigoare (şi se aplică), adică utilizarea de facto a limbii maghiare este
relativ extinsă; cu toate acestea, pentru politicienii majoritari este de necon-
ceput ca limba maghiară să fie definită ca limbă oficială regională de jure.
Drepturile lingvistice ale minorităţilor şi

practicile de comunicare
O componentă esenţială – dar nici de departe suficientă – a evaluării

politicilor lingvistice faţă de minorităţi este (1) evaluarea formală, adică
analiza normelor judiciare ce reglementează utilizarea limbilor minori-
tare, precum şi a conţinutului acestei reglementări. Pe lângă o asemenea
evaluare trebuie examinate numeroase alte aspecte. Unul dintre acestea:
(2) aplicarea instituţională – în ce măsură sunt asigurate efectiv condiţiile
instituţionale ale utilizării limbilor? Pe urmă trebuie analizat (3) efectul
sociolingvistic – în ce măsură determină posibilitatea utilizării limbii pre-
văzută prin lege comportamentul lingvistic al celor vizaţi? În sfârşit, dar
nu în ultimul rând, trebuie evaluat 4) efectul asupra ideologiilor lingvistice:
măsura acceptării de către societate a pluralismului lingvistic aşa cum
apare acesta ca proiect în actele normative relevante.
În ceea ce priveşte aplicarea instituţională, un anumit punct de reper
poate fi oferit de datele unui sondaj efectuat la nivelul consiliilor locale. Cule-
gerea datelor a fost realizată de către Institutul pentru Studierea Probleme-
lor Minorităţilor Naţionale. S-a luat legătura prin corespondenţă, apoi prin
telefon cu administraţiile locale care (în conformitate cu prevederile legii)
ar fi trebuit să aplice normele de utilizare a limbilor minorităţilor prevăzute
pentru nivelul administraţiilor publice. Întrebarea a fost dacă la nivelul ad-
ministraţiei locale sunt îndeplinite condiţiile instituţionale (dacă există an-
gajaţi vorbitori ai limbii respective, dacă se preiau diferite cereri redactate în
limba respectivă, etc.) ale utilizării (oral şi în scris) a limbii materne în diferi-
324
tele situaţii prevăzute prin lege (în unităţile administrative în care ponderea
unei minorităţi lingvistice depăşeşte 20% din populaţie). Figura de mai jos
conţine doar situaţia localităţilor populate de minoritatea maghiară.
Fig. nr. 1. Utilizarea limbii maghiare este asigurată în următoarele situ-

aţii/instituţii ale administraţiei locale (N-454 unităţi administrative)
Consiliile locale pe teritoriul cărora proporţia unei minorităţi (în cazul

nostru, a celei maghiare) este egală cu sau depăşeşte 20% sunt obligate prin
lege să asigure utilizarea în scris şi pe cale orală a limbii minorităţii respec-
tive, pe lângă limba română. Potrivit mărturiei funcţionarilor consiliilor lo-
cale, condiţiile instituţionale s-au realizat doar parţial. Adică în 15% dintre
localităţile vizate condiţiile prealabile ale comunicării în limba maghiară nu
sunt asigurate deloc (nici oral, nici în scris). În majoritatea administraţiilor
locale vizate (85%) s-a reuşit soluţionarea unei comunicări orale (de un anu-
mit nivel), însă doar 40% dintre administraţiile locale asigură posibilitatea
comunicării în scris. Este adevărat că aproape două treimi dintre consiliile
locale în cauză folosesc şi limba maghiară cu ocazia publicării a unor infor-
maţii de interes public. Bineînţeles, acolo unde condiţiile instituţionale ale
utilizării limbii sunt date, asigurarea acestora se realizează sub forme alter-
native. În unele locuri la nivelul administraţiei locale există un angajat care
poate funcţiona de la caz la caz ca interpret în orice situaţie de comunicare,
325
iar în alte cazuri în toate departamentele însărcinate cu relaţii cu publicul

există cel puţin un colaborator care cunoaşte limba maghiară.
Trebuie să subliniem că şansele asigurării condiţiilor prealabile ne-
cesare la nivel de administraţie locală pentru utilizarea instituţională a
limbii maghiare (şi în general a altor minorităţi) sunt direct proporţionale
cu cuantumul populaţiei minoritare în cauză. Altfel spus, cu cât este mai
mare proporţia minorităţii la nivelul consiliului local, cu atât mai mari
sunt şansele realizării condiţiilor instituţionale ale utilizării limbii mi-
noritare. Acest lucru este valabil şi pentru comunicarea în scris: proba-
bilitatea asigurării acesteia este mai mare în localităţile în care maghia-
rii (în general minorităţile) constituie majoritatea locală. Prin urmare,
asigurarea condiţiilor instituţionale ale utilizării limbii minorităţilor la
nivelul administraţiei locale depinde de ponderea unei minorităţi ling-
vistice. Acolo unde oricum utilizarea cuprinzătoare a limbii minoritare
ţine de normalitatea cotidiană, şi administraţia utilizează această limbă.
Acolo unde o comunitate lingvistică se află în minoritate, deci prevederi-
le legale ar trebui să consolideze statutul limbii minoritare la nivel local,
paragrafele referitoare la utilizarea limbilor minoritare au mai puţine
şanse de a fi aplicate.
În acelaşi timp, analizând datele de mai sus, reiese diferenţa spectacu-
loasă între utilizarea pe cale orală şi cea în scris, deoarece numai o treime
a administraţiilor locale vizate de prevederile legii asigură utilizarea orală
şi scrisă a limbii maghiare. Acest lucru depinde mai puţin de capacităţile
de aplicare a intereselor locale maghiare (şi minoritare în general) şi mai
mult de alţi factori. Pe de o parte, putem vorbi despre o carenţă de limbaj.
Jargonul de specialitate al administraţiei publice din România nu are co-
respondenţe clare şi bine înrădăcinate în limba maghiară din România,
în general vocabularul specific legat de activităţile administrative nu face
parte din limbajul comun. Dar nici la nivelul traducerilor profesioniste
sau al presei nu există vreun consens în privinţa terminologiei maghiare
administrative (denumirile diferitelor instituţii sunt traduse în mod dife-
rit de către actori diferiţi). În aceste condiţii, atât stratul funcţionarilor de
limbă maghiară, cât şi beneficiarii de limbă maghiară se simt mult mai
în siguranţă dacă la nivelul exprimării în scris folosesc limba română.4
4 În prezent există mai multe iniţiative care vizează crearea şi consolidarea unei tra-
diţii textuale în limba maghiară în domeniul administraţiei publice. De exemplu, am
tradus din română în maghiară şi am publicat formularele şi cererile-tip cel mai des
utilizate în activitatea administraţiilor publice. Vezi http://ispmn.gov.ro/ugyintezo.
326
Pe de altă parte, acest lucru se datorează faptului că o parte a populaţi-

ei maghiare consideră mai sigură exprimarea scrisă în limba română.
Aceasta pentru că manifestările în scris (cereri, reclamaţii, certificate) au
consecinţe administrative mai probabile decât cele orale (Verba volant,
scripta manent.) şi pentru că redactarea în limba română este considera-
tă mai eficace (şi, în mod implicit, ca având un statut superior).
În privinţa efectului sociolingvistic, a obiceiurilor de utilizare efecti-
vă a limbii, rezultatele sondajelor prin chestionare referitoare la acestea
(vezi fig. nr. 2) consolidează datele sondajelor efectuate la nivelul institu-
ţiilor administraţiei locale, respectiv oferă noi detalii importante.
Fig. nr. 2. Utilizaţi limba maghiară oral sau scris, în proporţie de cel
puţin jumătate din cazuri (în care utilizaţi exclusiv maghiara) în urmă-
toarele situaţii?5
5 Culegere de date pe bază de chestionar, efectuată la începutul anului 2009, la comanda

Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. Culegerea de date
a fost efectuată pe un eşantion reprezentativ al populaţiei adulte maghiare din Tran-
silvania, numărul de elemente al eşantionului este de 3594. Datele sunt rezultate par-
ţiale, prelucrarea sondajul este în curs. La calculul raporturilor specificităţii utilizării
limbilor am luat în considerare doar răspunsurile prin care persoanele au afirmat că
au avut contacte sau au participat la o situaţie de comunicare corespunzătoare.
327
Dacă pornim de la evidenţa că 76,4% din populaţia de limbă ma-

ghiară din România trăia pe teritoriul unor administraţii locale unde
proporţia lor depăşea 20%, atunci faptul că 69,1% din populaţia studiată
vorbeşte maghiara cel puţin în proporţie de jumătate-jumătate în timp
ce îşi rezolvă treburile la nivel de administraţie locală poate fi conside-
rat o proporţie bună. În acelaşi timp, în cursul analizei caracteristicilor
utilizării limbii de către populaţie, se manifestă din nou aceeaşi diferen-
ţă semnificativă între utilizarea limbii pe cale orală, respectiv scrisă. Cu
toate că legea permite în egală măsură folosirea limbii materne de către
minorităţi, în cursul rezolvării problemelor administrative, atât oral cât
şi în scris, această utilizare se realizează în cele mai multe cazuri pe cale
orală. În acelaşi timp, trebuie să punem în evidenţă faptul că politica lin
gvistică a instituţiilor care funcţionează pe plan local, dar nu sunt subor-
donate localităţii, cum ar fi poliţia (deşi asigurarea relaţiilor cu publicul
în limba maghiară se referă şi la această instituţie), diferă de practicile
administraţiei locale. În cursul rezolvării problemelor în cadrul poliţiei,
aproximativ 30% din populaţia maghiară afirmă că a folosit (cel puţin
în proporţie de jumătate-jumătate) limba maghiară. Utilizarea limbii în
scris poate fi considerată de-a dreptul o excepţie.
Cu toate că ne lipseşte baza de comparaţie, putem formula câteva
aprecieri despre efectele sociolingvistice ale noului regim de politică ling-
vistică faţă de minorităţi asupra populaţiei de limbă maghiară. Înainte de
toate, trebuie subliniat faptul că şi-a exercitat efectul asupra comporta-
mentului lingvistic al indivizilor acolo unde se poate presupune că ma-
ghiara a fost vorbită şi în lipsa confirmării utilizării ei prin lege şi s-a
manifestat mult mai puţin acolo unde o politică de stat aplicată în mod
efectiv ar fi consolidat într-adevăr utilizarea limbii minoritare (în cadrul
administraţiilor locale, în care maghiarii, deşi nu sunt majoritari, consti-
tuie o proporţie semnificativă). Pe de altă parte, faptul că practica scrisu-
lui în limba maternă a minorităţii, mult mai importantă din punctul de
vedere al comunicării, rămâne în urma oralităţii poate fi atribuit în ace-
laşi timp unor motive funcţionale (activitatea administrativă nu cuprin-
de un vocabular bine statornicit în limba maghiară, adaptat realităţilor
juridice româneşti), respectiv legate de statut. Adică se consideră mult
mai sigură întocmirea cererilor şi a petiţiilor în limba română, ceea ce (în
pofida posibilităţilor legale) pe de o parte reproduce asimetria de statut
existentă între limbile română şi maghiară minoritară, pe de altă parte
reduce efectele structurale posibile ale noului curs al politicii lingvistice
328
faţă de minorităţi. Este vorba despre posibilitatea ca utilizarea crescân-

dă a limbii minoritare în scris, împreună cu presiunea clienţilor în acest
sens, să crească cererea privind angajaţii care cunosc mai bine limba
maghiară (fiind în general de origine maghiară). Acest lucru este cu atât
mai important cu cât, potrivit datelor recensământului din România din
2002, în sfera administraţiei publice minoritatea maghiară este subre-
prezentată faţă de ponderea ei raportată la populaţia totală a ţării.
O anumită tendinţă a politicii lingvistice faţă de minorităţi în gene-
ral se repercutează în mod explicit sau implicit asupra opiniei generale a
unei populaţii, şi în primul rând a celei majoritare, despre locul ocupat de
diferitele limbi la nivelul societăţii, despre cine, când şi în ce situaţie poa-
te (sau este de-a dreptul obligat) să se exprimă într-o limbă sau în alta.
O tendinţă de politică lingvistică dată poate avea efect asupra opiniilor,
a atitudinilor formulate cu privire la acest domeniu şi în general asupra
ideologiilor lingvistice. După cum am mai amintit, elita politică româ-
nească şi-a asumat într-un mod mai degrabă formal noua direcţie plura-
listă a politicilor lingvistice. Adică la nivelul retoricii politice dominante
nu apare în mod marcant discursul de asumare a pluralismul lingvistic
ca o valoare fundamentală a democraţiei din România. În general găsim
doar din când în când o manifestare vizând o acceptabilitate mai mare
a politicilor lingvistice pluraliste de facto. Astfel, în lipsa unui discurs do-
minant care să valorizeze în sens pozitiv practica politicilor lingvistice
pluraliste, nici opiniile şi atitudinile existente la nivelul populaţiei nu vor
fi necondiţionat pozitive.
Vom ilustra această ipoteză doar cu o singură întrebare a unui son-
daj, pe care n-o considerăm un argument suficient pentru a întemeia
presupoziţia avansată, ci mult un indicator posibil ce relevă plauzibilita-
tea presupunerilor noastre.
După cum se vede şi pe diagrama de mai jos, în România două treimi
din populaţie respinge şi doar 27% susţine utilizarea limbilor minoritare
la nivel de administraţie publică. Faţă de aceasta, în rândul maghiarimii
din România, sprijinul acordat acestei instituţii a politicii lingvistice faţă
de minorităţi este aproape unanim.
329
Fig. nr. 3. În localităţile unde proporţia minorităţilor depăşeşte 20%,

la primării se folosesc şi limbile minorităţilor. În ce măsură sunteţi de
acord cu această practică?6
Concluzii
Regimul politicilor lingvistice faţă de minorităţile din România, vă-
zut din perspectiva cadrului juridic formal, a trecut prin transformări
semnificative în ultimul deceniu şi jumătate, favorizând în mod univoc
extinderea utilizării limbilor minoritare. Posibilităţile legale ale utilizării
limbilor au fost extinse în mare măsură, în general în sfera administrati-
vă, în justiţie, la nivelul serviciilor publice. Acest progres nu este în mod
univoc pozitiv sub aspectul aplicării sale în cadru instituţional şi al efec-
tului sociolingvistic. De exemplu, în sfera administrativă putem identifi-
ca diferenţe semnificative între diferitele administraţii locale: acolo unde
etniile minoritare la nivel naţional sunt minoritare şi la nivel local, au
6 Sondajul Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale a fost

efectuat în octombrie 2008. Eşantioanele sunt reprezentative în mod separat pentru
populaţia totală a României, respectiv pentru populaţia maghiară din România.
330
mai puţine şanse să-şi folosească limba decât în unităţile administrative

în care formează o majoritate locală. Totodată – deşi drepturile minori-
tăţilor de a utiliza limba maternă verbal şi în scris sunt egal consfinţite
juridic, utilizarea orală a limbii materne este mult mai răspândită faţă de
exprimarea în scris.
În ceea ce priveşte perspectivele, poate că direcţia în care ar trebui
acţionat ar fi creşterea gradului de acceptare publică a politicilor ling-
vistice pluraliste. În măsura în care la nivelul sferei politice şi al conşti-
inţei colective pluralismul lingvistic nu apare ca o realizare importantă
a orânduirii democratice şi a echităţii cetăţeneşti valabile în mod egal
pentru toţi, el poate fi subminat foarte uşor de conjuncturile politice
schimbătoare.
Bibliografie
BOURDIEU, Pierre
1991 Language and Symbolic Power. Polity Press, Cambridge.
BRUBAKER, Rogers – FEISCHMIDT Margit – FOX, Jon – GRANCEA, Liana
2006 Nationalist Politics and Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town.
Princeton University Press, Princeton and Oxford.
BUGAJSKI, Janusz
1995 Ethnic Politics in Eastern Europe: A Guide to Nationality Policies, Orga-
nizations, and Parties. Armonk, New York.
GALLAGHER, Tom
1995 Romania after Ceausescu: The Politics of Intolerance. Edinburgh Uni-
versity Press, Edinburgh.
GRILLO, Ralph
1989 Anthropology, language, politics. In: GRILLO, Ralph (ed.): Social An-
thropogy and the Politics of Language. Routledge, London and New
York, 1–24.
GROSS, Peter
1996 Mass Media in Revolution and National Development: The Romanian
Laboratory. Iowa State University Press, Ames, IA.
331
GUENTCHEVA, R.
2001 Debating Language: The Bulgarian Communities in Romania after
1989. In: O’REILLY, Camille C. (ed.). Language, Ethnicity and the State.
Volume 2: Minority Languages in Eastern Europe post-1989. Palgrave
Publishers, London, 44–65.
HORVÁTH István
2002 Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recom-
mendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to
Romania, 1993–2001. CORE, Hamburg.
KONTRA Miklós
1999 „Don’t speak Hungarian in public!” A Documentation and Analy-
sis of Folk Linguistic Rights. In: KONTRA Miklós – PHILLIPSON, Ro-
bert – SKUTNABB-KANGAS, Tove – VÁRADY Tibor (eds.): Language:
A Right and a Resource. Approaching Linguistic Human Rights. Central
European University Press, Budapest, 81–97.
KONTRA Miklós – SZILÁGYI N. Sándor
2002 A kisebbségeknek van anyanyelvük, de a többségnek nincs. In:
KONTRA Miklós – HATTYÁR Helga (coord.): Magyarok és nyelvtörvé-
nyek. Teleki László Alapítvány, Budapest, 3–10.
SARĂU, George
2009 Limba rromani. Planificarea lingvistică în România între anii
1990–2008. In: HORVÁTH István – TÓDOR Erika (coord.): O evaluare
a politicilor de producere a bilingvismului. Editura Limes – Institutul
pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca,
194–206.
SZÉPE György
1999 The Position of Hungarians in Romania and Slovakia in 1996. Nati-
onalities Papers 27. 69–92.
VINCZE Gábor
1999 Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világ-
háború utáni történetéből. Státus, Csíkszereda.
332
Soluţii electorale speciale pentru minorităţi
Soluţii electorale speciale pentru

minorităţi – legislaţia românească
în perspectivă comparată
Introducere
Includerea minorităţilor în deciziile politice poate fi motivată de dife-
rite obiective şi nevoi ale statelor. În primul rând, un interes fundamental
al statelor este de a-şi asigura supravieţuirea şi integritatea teritorială,
de a preveni secesiunea, războiul civil sau conflictele interetnice. Fără
satisfacerea acestor nevoi statul va fi incapabil să asigure alte bunuri
pentru cetăţenii săi. În acest sens măsurile speciale pentru minorităţi nu
au nimic de-a face cu idealul democratic, şi datorită acestor consideren-
te pot fi întâlnite şi în state autoritare. Dar statele pot aspira şi la o mai
bună aproximare a unor idealuri democratice, cum ar fi reprezentarea
echitabilă sau legitimitatea. Cu cât mai multe grupuri participă la luarea
deciziilor, cu atât mai ridicată va fi legitimitatea procesului decizional, cu
atât mai just şi drept pare statul (Htun 2003: 3–4, 23).
Desigur, în statele democratice, ultima consideraţie pare mai importantă.
Reprezentarea adecvată este un drept fundamental al persoanelor aparţinând
minorităţilor, fiind enunţat şi în cel mai important tratat internaţional referi-
tor la minorităţi, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.1
1 Textul Convenţiei-cadru în limba română se găseşte la adresa: http://www.coe.int/

t/e/human_rights/minorities/2._framework_convention_(monitoring)/1._texts/
PDF_Text_FCNM_Romanian.pdf [Accesat la 17 septembrie 2009].
333
Tratatul, ratificat şi de România, încurajează statele să adopte măsuri

pentru a crea condiţiile participării efective pentru minorităţi, în special
în domeniile care le privesc direct. Importanţa participării minorităţilor
la deciziile politice a fost subliniată şi de Înaltul Comisar pentru Minori-
tăţile Naţionale al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE). La solicitarea acestuia, au fost elaborate, în 1999, Recomandările
de la Lund cu privire la participarea efectivă a minorităţilor naţionale la
viaţa publică,2 în care statelor li s-a propus adoptarea unui sistem electo-
ral care să faciliteze reprezentarea minorităţilor atât la nivel central, cât
şi la nivel regional sau local.3 Nota explicativă a Recomandărilor men-
ţionează şi unele modalităţi prin care sistemul electoral poate satisface
aceste cerinţe: mandatele acordate din oficiu „prin cote, promovare sau
alte căi”, faptul că pragurile nu trebuie să fie „atât de ridicate” încât să îm-
piedice reprezentarea minorităţilor şi că la delimitarea circumscripţiilor
electorale trebuie luate în considerare şi interesele minorităţilor.4
Scopul lucrării este dublu: de a trece în revistă cât mai multe cazuri
din lume în care se aplică soluţii instituţionale menite să faciliteze repre-
zentarea minorităţilor naţionale şi de a analiza, în perspectiva compara-
tivă creionată prin prezentarea exemplelor din alte ţări, reglementările
în vigoare în România.
Structura lucrării este următoarea: la început vom distinge între
reglementări electorale generale şi reguli speciale care se referă doar la
minorităţi. În secţiunea următoare vom prezenta principalele tipuri de
reglementări speciale, cum ar fi cotele statutorii, mandatele rezervate,
excepţiile de sub pragul electoral şi alte soluţii menite să favorizeze mino-
rităţile naţionale, ilustrând fiecare tip cu exemple. Vom discuta în detaliu
două dileme fundamentale cărora trebuie să le răspundă fiecare soluţie
specială, şi anume determinarea grupului de cetăţeni care vor beneficia
de aceste drepturi şi posibilităţile de a armoniza prevederile de acţiune
afirmativă cu principiul egalităţii voturilor. În partea a doua a lucrării
vom analiza elementele speciale din legislaţia română, atât la nivelul
parlamentului, cât şi la nivelul consiliilor locale. În final vom schiţa di-
recţiile posibile care ar putea fi urmate pentru îmbunătăţirea sistemului
românesc.
2 Textul Recomandărilor în limba română se găseşte la adresa: http://www.osce.org/
documents/hcnm/1999/09/2698_ro.pdf [Accesat la 17 septembrie 2009].
3 Recomandările 9–11.
4 Vezi paginile 22–24 din documentul citat la nota 2.
334
1. Impactul sistemului electoral asupra

reprezentării minorităţilor: reglementări
electorale generale şi speciale
Prezenţa minorităţilor naţionale în forurile decizionale (parlament,

consilii locale sau regionale etc.) depinde în primul rând de sistemul elec-
toral. Desigur, pe lângă reglementările electorale, şi alţi factori pot facilita
sau îngreuna reprezentarea acestora, cum ar fi permiterea sau interzi-
cerea partidelor etnice sau disponibilitatea minorităţilor de a participa
la sau de a boicota instituţiile statului. Aici însă ne vom concentra doar
asupra impactului sistemului electoral.5
În ceea ce priveşte impactul sistemului electoral, trebuie să distin-
gem între reglementări generale, care se referă la toţi competitorii elec-
torali, indiferent dacă reprezintă minorităţi sau nu, şi reglementări spe-
ciale, care se aplică doar pentru minorităţi şi sunt menite să faciliteze
reprezentarea acestora.6 Potrivit unor studii realizate de Comisia de la
Veneţia (2000, 2005), în majoritatea ţărilor sistemul electoral nu conţine
elemente speciale care se referă doar la minorităţi, prin urmare partici-
parea politică a acestora depinde de regulile electorale generale, adică de
reglementări care tratează toţi competitorii în mod identic. Însă atunci
când şansele minorităţilor să obţină mandate sunt reduse (de exemplu,
pentru că sunt prea mici), se poate recurge la ajustarea unor elemente ale
sistemului sau la aplicarea unor măsuri speciale pentru minorităţi.
5 Interzicerea partidelor etnice prin lege nu exclude existenţa partidelor etnice de facto
(vezi Venice Commission 2000). Exemplele cele mai elocvente sunt Mişcarea Pentru
Drepturi şi Libertăţi din Bulgaria şi Partidul Uniunea pentru Drepturile Omului din Al-
bania, care de jure nu sunt partide etnice, însă de facto reprezintă minoritatea turcă,
respectiv pe cea greacă. Trebuie menţionat şi faptul că interdicţia de a forma partide
etnice poate fi aplicată selectiv. De exemplu, în Bulgaria, Mişcarea Pentru Drepturi şi
Libertăţi este tolerată, însă înregistrarea Partidului Democratic Turc, un partid radical
panislamist, a fost refuzată (Chukov 2001). Pe aceleaşi motive a fost declarat ilegal şi
partidul minorităţii macedonene din Bulgaria (Bochsler 2006: 10).
6 Desigur, sunt cunoscute şi cazuri în care unele minorităţi au ajuns într-o situaţie
„specială” nu pentru că beneficiau de drepturi speciale, ci datorită îngrădirii dreptu-
rilor lor electorale, culminând cu privarea de dreptul universal de a vota. În aseme-
nea cazuri însă, în mod evident, nu se mai poate vorbi despre democraţie.
335
Dar ce constituie o măsură electorală specială, ce se încadrează încă

în categoria reglementărilor electorale generale şi când avem de-a face
cu o regulă generală ajustată? Din păcate, în literatură nu întâlnim con-
sens în această privinţă. Studiile Comisiei de la Veneţia înţeleg prin mă-
suri speciale rezervarea sau garantarea unor mandate pentru minorităţi
în legislativ, care se aleg printr-o metodă diferită de restul mandatelor.
La rândul lor, regulile generale ale sistemului electoral cuprind formula
electorală (majoritate simplă sau absolută, diferite tipuri de reprezentare
proporţională, combinaţia acestora în sistemele mixte etc.), delimitarea
circumscripţiilor electorale şi pragul electoral. Însă Comisia adaugă că
regulile generale pot fi ajustate pentru a facilita reprezentarea. Ajustarea
poate însemna neaplicarea pragului electoral pentru minorităţi sau deli-
mitarea circumscripţiilor electorale în mod favorabil minorităţilor (Veni-
ce Commission 2000, 2005).
Alţi autori nu diferenţiază între reguli speciale şi reguli generale ajus-
tate, ci tratează toate reglementările care nu se referă la toţi competitorii
ca fiind măsuri speciale. Aşadar, inclusiv neaplicarea pragului electoral
poate fi considerată o măsură specială (Frowein–Bank 2000, Reynolds
2005). Concepţia din urmă pare mai convingătoare, deoarece permite o
diferenţiere între reglementările electorale care instituţionalizează apar-
tenenţa la grup ca un criteriu pentru a beneficia de tratament special
şi cele care ajută minorităţile prin metode indirecte. Aşadar, vom trata
ca reglementări speciale toate reglementările care condiţionează une-
le drepturi electorale de apartenenţa la un anumit grup. Prin ajustarea
sistemului electoral pentru nevoile minorităţilor înţelegem că anumite
reglementări se adoptă fără referire explicită la minorităţi, însă în mod
evident cu intenţia de a le favoriza. În această categorie a soluţiilor faci-
litatoare indirecte am grupat delimitarea favorabilă a circumscripţiilor
electorale şi stabilirea unui prag electoral foarte scăzut (ceea ce nu este
echivalent cu neaplicarea pragului electoral pentru organizaţiile mino-
rităţilor!).
Deoarece în această lucrare suntem interesaţi de soluţiile speciale,
vom trata impactul reglementărilor generale doar foarte sumar. Fiind
vorba despre comunităţi mici, minorităţile vor fi avantajate în general de
sistemele de reprezentare proporţională (proportional representation–PR).
Pe de altă parte, şansele reprezentării minorităţilor în sistemele majo-
ritare (cum ar fi majoritatea simplă de tip britanic sau cea absolută în
două tururi de tip francez) sunt mai scăzute, cu excepţia cazului în care
336
minorităţile sunt concentrate teritorial, iar delimitarea circumscripţiilor

electorale se face prin respectarea limitelor geografice ale grupurilor. În
sistemele mixte, factorul decisiv va fi proporţia mandatelor alocate pro-
porţional, respectiv prin metode majoritare (Venice Commission 2000,
Bochsler 2006: 4–6). Desigur, orice sistem electoral (chiar şi cele PR) se
va îndepărta de ideal-tipul proporţionalităţii perfecte şi prin urmare va
favoriza partidele mai mari şi va lucra în detrimentul formaţiunilor mai
mici, iar organizaţiile minorităţilor naţionale se încadrează întotdeauna
în categoria a doua. Astfel, şansele minorităţilor sunt cu atât mai bune,
cu cât devierea de la proporţionalitatea perfectă este mai mică. Propor-
ţionalitatea rezultatului într-un sistem PR depinde de multe variabile
(magnitudinea circumscripţiilor, formula matematică folosită, existenţa
unor nivele superioare de redistribuire a mandatelor pe baza voturilor
neutilizate etc.). Cea mai importantă variabilă este totuşi pragul electo-
ral. De exemplu, un prag electoral de 3% va fi mai uşor de atins pentru un
partid mic decât un prag de 5%.
În cele ce urmează, vom prezenta cele mai importante reglementări
electorale care facilitează reprezentarea minorităţilor, oferind exemple
pentru fiecare tip de soluţie. Începem cu metodele indirecte şi continuăm
cu soluţiile speciale care folosesc criteriul apartenenţei la grup pentru a
conferi drepturi speciale.
1.1. Metode indirecte pentru facilitarea reprezentării

minorităţilor
Reprezentarea minorităţilor naţionale poate fi facilitată cel mai dis-

cret prin ajustarea unor elementele ale sistemului electoral astfel încât
acestea să ţină cont de nevoile minorităţilor, însă fără referiri explicite
la minorităţi, fără a instituţionaliza criteriul apartenenţei de grup. Prin
urmare, toţi competitorii electorali vor beneficia de tratament identic,
însă reglementările electorale vor fi stabilite ţinând cont şi de interese-
le minorităţilor. Cele mai importante metode indirecte pentru a favoriza
minorităţile sunt pragurile electorale scăzute şi delimitarea favorabilă a
circumscripţiilor electorale.
Păstrarea pragului electoral la o valoare redusă creşte considerabil
şansele minorităţilor de a obţine mandate. Dacă pragul este menţinut la
o valoare joasă întocmai pentru a permite acest lucru sau din alte con-
siderente (cum ar fi dezideratul ca legislativul să reflecte în mod cât mai
337
fidel societatea) este de importanţă secundară. Deşi din perspectiva mi-

norităţilor rezultatul poate fi similar, pragurile electorale reduse diferă
de soluţiile speciale în care doar formaţiunile minoritare sunt exceptate
de la pragul electoral sau beneficiază de un prag alternativ mai scăzut.
Diferenţa constă în faptul că, în timp ce excepţiile de la prag presupun
identificarea formaţiunilor îndreptăţite pe baza unor criterii ascriptive,
de pragul redus pot profita toţi competitorii electorali, nu doar formaţiu-
nile minorităţilor.
Câteva exemple de ţări cu praguri electorale reduse sunt Danemarca,
Olanda şi Israel. În Danemarca pragul procentual este de 2%, dar chiar
şi acest prag este prea ridicat pentru a permite organizaţiei minorităţii
germane să obţină mandate în Folketing. În Olanda şi Israel nu există prag
procentual explicit, acestea fiind cele mai proporţionale sisteme electo-
rale din lume. În Olanda nu regăsim minorităţi naţionale semnificative
mobilizate politic, însă în Israel diferite partide arabe au reuşit să profite
de lipsa pragului electoral şi să obţină mandate în Knesset. Absenţa com-
pletă a pragului electoral are însă şi un dezavantaj important: inabili-
tatea sistemului electoral de a împiedica partidele extremiste să obţină
reprezentare în parlament. Deoarece partidele extremiste sunt deseori
şi antiminoritare, acest mecanism electoral favorabil minorităţilor facili-
tează în acelaşi timp şi reprezentarea duşmanilor acestora.
Cealaltă familie de metode indirecte care încurajează reprezentarea
minorităţilor constă în diferite soluţii teritoriale, în care câteva manda-
te sunt rezervate unor unităţi geografice locuite preponderent de către
minorităţi. Mandatele rezervate regiunilor locuite de minorităţi par si-
milare mandatelor garantate pentru minorităţi, dar sunt clasificate mai
corect ca o delimitare electorală favorabilă pentru aceste comunităţi.
Ideea este că mandatele nu sunt acordate minorităţilor în mod direct,
ci teritoriului locuit de către acestea.7 De cele mai multe ori acest lucru
presupune doar ca la desenarea circumscripţiilor să se respecte graniţe-
le etnice, lingvistice sau religioase. În alte cazuri însă limitele naturale
7 Reynolds (2005) consideră aceste cazuri ca fiind un subtip al mandatelor rezervate,

diferenţa fiind doar că acestea se alocă pe baza criteriului geografic şi nu a celui etnic,
lingvistic, rasial etc. Părerea mea este că mandatele regiunilor locuite de minorităţi
reprezintă mai degrabă o delimitare favorabilă (pe baza unor limite naturale) a circum-
scripţiilor electorale, deoarece mandatul nu este alocat direct unei comunităţi etnice,
lingvistice, rasiale, religioase etc., ci tuturor locuitorilor unităţii geografice. Indirect,
efectul poate fi similar mandatelor rezervate pentru minorităţi, însă principiul diferă.
338
ale circumscripţiilor nu sunt date, ci trebuie stabilite în mod intenţionat

astfel încât să rezulte teritorii relativ omogene, locuite în majoritate de
persoane aparţinând minorităţii (affirmative gerrymandering). Câteodată
delimitarea geografică favorabilă poate fi acompaniată şi de o normă de
reprezentare mai scăzută (affirmative malapportionment).8
Cea mai naturală bază geografică pentru asigurarea reprezentării
minorităţilor o constituie insulele. De exemplu, dintre cele 179 de man-
date din Folketing-ul danez, câte două sunt rezervate Groenlandei şi In-
sulelor Feroe (Elklit–Pade 1992). Deoarece Groenlanda este locuită pre-
dominant de inuiţi, iar Insulele Feroe de feroezi, aceste mandate par la
prima vedere locuri rezervate pentru minorităţi. Cu toate acestea, man-
datele aparţin teritoriilor cu statut special şi nu grupurilor etnice care
trăiesc în aceste insule, aşadar ar fi eronat să le clasificăm drept mandate
rezervate minorităţilor.
Soluţii similare pot fi întâlnite şi în cazul unor regiuni sau provin-
cii istorice situate pe uscat. De exemplu, regiunea Valea Aosta din Italia
(în italiană: Valle d’Aosta, în franceză: Vallée-d’Aoste sau Val-d’Aoste), cu
o populaţie majoritar francofonă (în jur de 58% din populaţie vorbeşte
dialectul), constituie o circumscripţie electorală individuală care alege
un singur deputat. Nu avem de-a face cu un mandat rezervat comunităţii
francofone, deşi există şanse bune ca deputatul ales să aparţină aces-
tei comunităţi, dat fiind faptul că regiunea este locuită preponderent de
către aceasta. Deşi limitele circumscripţiei sunt „naturale” în sensul că
mandatul aparţine regiunii care este patria istorică a minorităţii, acesta
nu aparţine doar comunităţii francofone, ci tuturor locuitorilor regiunii
Valle d’Aosta. Candidatura şi votul sunt condiţionate doar de domiciliul
în regiune, nu şi de apartenenţa la grupul minoritar, prin urmare – cel
puţin teoretic – este posibil ca mandatul să fie câştigat de către un can-
didat care aparţine majorităţii lingvistice italiene (Alvarez–Rivera, n.d.).9
Alte exemple de mandate rezervate unor insule locuite de minorităţi se
8 Desigur, toate aceste metode pot fi folosite şi pentru scopul opus, pentru a dezavanta-
ja minorităţile, însă aici vom trece în revistă doar exemplele pozitive.
9 Trebuie menţionat şi faptul că mandatul acestei regiuni se alege printr-o altă meto-
dă decât sistemul electoral folosit la nivel naţional: majoritate simplă într-o circum-
scripţie cu un singur membru faţă de reprezentare proporţională în circumscripţii
cu mai mulţi membri. Acest lucru se explică prin populaţia redusă a acestui teritoriu,
ceea ce înseamnă că va alege doar un singur deputat, însă reflectă şi benevolenţa
statului faţă de minoritate, deoarece regiunea nu a fost unită cu alte teritorii pentru
a forma o circumscripţie electorală mai mare cu mai mulţi membri.
339
regăsesc în Finlanda (insula Åland), Fiji (insula Rotuma), Tanzania (Zan-

zibar), Kiribati (Banaba) etc., iar în ceea ce priveşte rezervarea manda-
telor unor regiuni cu un caracter etnic aparte, putem aminti Belgia sau
Bosnia-Herţegovina (Frowein–Bank 2000, Htun 2003, Reynolds 2005).
În ceea ce priveşte crearea în mod artificial a unor circumscripţii
în care o minoritate să devină majoritară, cel mai cunoscut caz este cel
al Statelor Unite ale Americii. În SUA regăsim aşa-zisele circumscripţii
majoritar–minoritare (majority–minority districts), menite să faciliteze
reprezentarea populaţiei afro americane sau de origine latină. Pentru a
asigura ca deputatul ales să aparţină grupului minoritar, aceste circum-
scripţii sunt delimitate astfel încât proporţia minorităţii să fie undeva în-
tre 55%–65% (Barreto et al. 2004).
Finalmente, sintagma affirmative malapportionment înseamnă că
norma de reprezentare stabilită pentru circumscripţiile locuite de mino-
rităţi poate fi mai redusă decât media naţională. Esenţa este că mandatele
teritoriilor locuite de minorităţi se aleg cu un număr mai redus de voturi,
ceea ce va rezulta în suprareprezentarea teritoriilor respective (şi în mod
implicit, a minorităţilor care o locuiesc). Cel mai bine cunoscut exemplu
pentru aplicarea unei norme de reprezentare mai scăzută pentru minori-
tăţi este Regatul Unit: în Scoţia este nevoie în medie de mai puţine voturi
pentru alegerea unui parlamentar decât în Anglia (Reynolds 2005: 305).
1.2. Soluţii directe pentru facilitarea reprezentării

minorităţilor
Am putea spune că aceste soluţii reprezintă măsurile cu adevărat

speciale pentru facilitarea participării minorităţilor la deciziile politice.
Aspectul comun al acestor reglementări este că apartenenţa la grup este
instituţionalizată ca un criteriu care conferă drepturi politice speciale,
de care populaţia majoritară nu se bucură. Cele mai importante măsuri
speciale directe sunt următoarele: cote prescrise pentru minorităţi, obli-
gaţia ca listele electorale depuse să fie mixte din punct de vedere etnic,
neaplicarea pragului electoral pentru formaţiunile minoritare şi rezer-
varea unor mandate speciale pentru minorităţi. Ultimele două metode
pot fi completate cu alte concesii, cum ar fi condiţii înlesnite pentru a
înregistra partide sau pentru a depune candidaturi şi tratament special
în ceea ce priveşte finanţarea de la stat. Să le luăm la rând.
340
1. Cotele prestabilite se folosesc cel mai adesea pentru a facilita repre-

zentarea femeilor şi a tinerilor, însă – cel puţin teoretic – ele pot fi aplicate
şi pentru a favoriza minorităţi de alte tipuri. Motivul pentru care cotele
se folosesc doar rareori în cazul minorităţilor etnice, lingvistice sau naţi-
onale este că această soluţie este mai adecvată în cazul grupurilor care
prezintă un nivel scăzut de segregare (geografică sau socială), care nu se
definesc ca o comunitate politică distinctă şi în cazul cărora apartenenţa
de grup nu este corelată puternic cu comportamentul electoral. Cu toate
acestea, pot exista minorităţi etnice care să corespundă acestor carac-
teristici. De exemplu afro americanii din Brazilia au revendicat impune-
rea unor cote pentru partidele politice şi nu mandate speciale pentru a
dobândi reprezentare proporţională în parlament (Htun 2003: 12). Cote-
le pot fi prescrise prin legea electorală sau legea partidelor politice, dar
există şi cazuri în care partidele adoptă cote prin statutele lor, deşi legea
nu le obligă. Experienţa arată că după ce un partid adoptă cote în statutul
său, exemplul său va fi urmat şi de celelalte partide din sistem.
2. Obligaţia de a prezenta liste de candidaţi mixte din punct de vedere etnic
este o metodă apropiată de cea precedentă, deoarece obligă toate parti-
dele să includă pe listele lor candidaţi aparţinând minorităţilor. Diferenţa
este că, în loc de a stabili proporţii care trebuie respectate la nivel naţional
pentru fiecare partid, proporţia minoritarilor care vor fi incluşi va varia în
funcţie de componenţa populaţiei circumscripţiilor electorale. Ideea prin-
cipală este evitarea formării partidelor etnice şi încurajarea celor multiet-
nice. Practica este întâlnită în Liban, Singapore şi Mauritius. În Liban obli-
gaţia listelor mixte este acompaniată de rezervarea tuturor mandatelor
din legislativ pe criterii etnice, ceea ce înseamnă că, în practică, partidelor
li se precizează de la bun început componenţa etnică a listelor care pot fi
depuse în fiecare circumscripţie electorală (Reynolds 2005: 306–307).
3. Neaplicarea pragului electoral pentru formaţiunile politice ale mino-
rităţilor sau existenţa unui prag alternativ se întâlneşte în sistemele elec-
torale de reprezentare proporţională (sau în cele mixte), deoarece în cele
majoritare pragul electoral nu are sens. Exceptarea de la prag nu garan-
tează reprezentarea minorităţilor, ci doar facilitează alegerea unor depu-
taţi aparţinând minorităţilor naţionale. Grupul nu dobândeşte automat
reprezentare dacă o formaţiune politică a lui se prezintă la alegeri. Dim-
potrivă, candidaţii trebuie să întrunească atâtea voturi câte sunt necesa-
re în medie pe ţară pentru obţinerea unui mandat de deputat. Formulat
altfel, trebuie atins un prag natural sau implicit, obţinut prin împărţirea
341
numărului total de voturi valabil exprimate cu numărul mandatelor din

parlament.10 Pragul alternativ înseamnă că organizaţiile minorităţilor
trebuie să atingă un alt prag decât cel valabil pentru partidele politice.
Diferenţa faţă de simpla neaplicare a pragului este că, deşi pragul alter-
nativ este inferior pragului pentru partide, totuşi, rămâne unul explicit.
Pragul alternativ poate fi chiar mai redus decât pragul implicit, pentru
a permite avantajarea comunităţilor care sunt prea mici pentru a putea
profita de o simplă neaplicare a pragului.
Neaplicarea pragului procentual pentru organizaţiile minorităţilor este
practicată, între altele, în Polonia, Germania şi Serbia. În Polonia, având în
vedere că Sejm are 460 de membri, pragul implicit care trebuie atins este
de 0,22%.11 Datorită acestei prevederi, Partidul Minorităţii Germane (Mnie-
jszośc´ Niemiecka) reuşeşte să se menţină în parlament din 1991. În Serbia,
parlamentul (Narodna skupština Srbije) este compus din 250 de membri,
aşadar pragul implicit de atins este de 0,4%.12 Astfel, în 2007 (primele ale-
geri organizate sub noua lege) un partid reprezentând comunitatea romă
a obţinut un mandat cu 14,631 de voturi. Au fost aleşi în total opt reprezen-
tanţi ai minorităţilor: 3 maghiari, 2 bosniaci din Sanjak, 2 romi (din două
partide diferite) şi un albanez din Valea Preševo13 (OSCE 2007).
În Germania, organizaţiile minorităţilor sunt exceptate de pragul
electoral atât la nivel federal,14 cât şi în unele Land-uri (Schleswig–Hol-
stein şi Brandenburg). Neaplicarea pragului la nivel federal nu este de
10 Un rezultat similar va fi obţinut şi în sistemele care nu aplică un prag electoral explicit

(vezi secţiunea precedentă, despre soluţiile indirecte). Cu toate acestea, considerăm ne-
cesară o distincţie analitică între sistemele fără prag şi cele care exceptează doar organi-
zaţiile minoritare de pragul explicit. Motivul este că în primul caz apartenenţa la grup nu
este instituţionalizată ca o condiţie pentru a beneficia de drepturi electorale speciale, în
schimb, în al doilea caz calitatea de minoritate este o condiţie sine qua non.
11 Legea din 12 aprilie 2001, publicată în Jurnalul legislativ al Republicii Polonia (Dzien-
nik Ustaw) nr. 46, actul 499 (16 mai 2001) şi nr. 154, actul 1802 (29 decembrie 2001).
(http://www.legislationline.org/documents/action/popup/id/4543) [Accesat la 9 iu-
lie 2009].
12 Legea despre alegerea reprezentanţilor în Adunarea Naţională a Republicii Serbia,
Gazeta Oficială a Republicii Serbia 18/2004, articolului 81 (http://www.legislationli-
ne.org/documents/action/popup/id/3871 [Accesat 9 iulie 2009]).
13 A existat însă şi o coaliţie minoritară care a primit mai puţine voturi decât pragul implicit
(Coaliţia Alianţa Maghiară /Magyar Összefogás Koalíció/ a obţinut 12940 voturi în 2007.
14 Legea Electorală Federală din 23 iulie 1993, publicată în Gazeta Legislativă Federală
partea I., p. 1288, 1594, articolul 6, alineat (6). http://www.legislationline.org/docu-
ments/action/popup/id/5400 [Accesat 9 iulie 2009].
342
mare ajutor minorităţilor, dată fiind mărimea lor prea mică. În landul
Schleswig-Holstein însă, organizaţia minorităţii daneze şi frize (Federa-
ţia Electorală din Schleswigul de Sud – Südschleswigscher Wählerverband
în germană, Sydslesvigsk Vælgerforening în daneză) reuşeşte să trimită în
mod regulat deputaţi în Landtag-ul statului mulţumită prevederii speci-
ale. Minoritatea sorabă din Brandenburg nu a reuşit până în prezent să
profite de această posibilitate, deşi în 2005 a fost înregistrat un partid al
minorităţii.15
În Italia organizaţiile minorităţilor lingvistice nu sunt exceptate de
la pragul electoral, ci trebuie să atingă un prag alternativ pentru a obţine
reprezentare. Sistemul electoral italian adoptat în 2005 este extrem de
complex şi conţine praguri multiple. Fără a prezenta detaliile sistemului,16
menţionăm doar că partidele minorităţilor lingvistice sunt îndreptăţite
să primească mandate dacă au strâns cel puţin 20% din voturile expri-
mate în regiunea în care au depus lista. De exemplu, Partidul Popular
Sud-Tirolez (Südtiroler Volkspartei) trebuie să obţină 20% din voturile va-
labil exprimate în regiunea Trentino–Alto Adige.17
Trebuie subliniat faptul că pragurile electorale nu sunt menite întot-
deauna să limiteze accesul partidelor în parlament. Se poate recurge la
praguri şi pentru a reglementa alte aspecte ale procesului de distribuire
a mandatelor, cum ar fi participarea în etapele mai înaintate ale alocă-
rii mandatelor sau dreptul de a obţine mandate bonus. De exemplu, în
1991 în Polonia nu a existat un prag electoral explicit pentru accesul în
Sejm, însă doar partidele care au primit mai mult de 5% din voturi erau
îndreptăţite să primească din cele 69 de mandate bonus, care se acor-
dau pe baza voturilor neutilizate într-o singură circumscripţie naţională.
Aspectul interesant din perspectiva acestei lucrări este că regula nu se
aplica pentru organizaţiile minorităţilor. Deloc surprinzător, Partidul Mi-
norităţii Germane a înregistrat cea mai bună performanţă a sa în 1991: 7
mandate (Lijphart 1992: 211, Ka-Lok Chan 1995: 129).
15 http://de.wikipedia.org/wiki/Wendische_Volkspartei [Accesat 17 septembrie 2009].

16 Pentru detalii vezi Alvarez-Rivera, n.d.
17 Regiunea autonomă Trentino-Alto Adige este compusă din două provincii: Trenti-
no, cu populaţie italiană şi Bolzano-Bozen, cu populaţie majoritar germană (69%).
În întreaga regiune italienii constituie în jur de 60% din populaţie, iar germanii
circa 35%. Aşadar pragul de 20% trebuie raportat la acest 35%, şi nu la cei 69%
din provincia Bolzano. Sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/Trentino-Alto_Adige/
S%C3%BCdtirol#Demographics [Accesat 17 septembrie 2009].
343
Este remarcabil că în două dintre exemplele citate (Schleswig-Holste-

in şi Serbia) s-a renunţat la aplicarea pragului pentru organizaţiile mino-
ritare după ce acestea au pierdut reprezentarea în condiţiile legii electo-
rale în vigoare înainte, iar relaxarea condiţiilor de participare a permis
revenirea acestora în parlament.18 Cu toate acestea, neaplicarea pragului
pentru organizaţiile minorităţilor este mai degrabă o formă de reprezen-
tare facilitată politic, nicidecum una garantată legal, ca mandatele rezer-
vate (Palermo–Woelk 2003: 231, 235). Prin urmare, un neajuns al acestei
metode este că nu toate minorităţile pot profita în egală măsură de ea. În
special pentru grupurile mai mici atingerea pragului implicit nu este un
ţel realist, după cum o demonstrează exemplul Germaniei (nivelul fede-
ral) sau al Poloniei (unde minoritatea bielorusă nu a reuşit să profite de
această concesie la fel ca germanii).
Aşadar, neaplicarea pragului electoral este o măsură specială potrivi-
tă mai ales minorităţilor nu foarte mici şi presupune ca acestea să se pre-
zinte la alegeri cu propriile lor organizaţii politice. Teoretic, exceptarea de
la prag permite şi pluralismul politic în interiorul minorităţii, este posibil
ca două formaţiuni ale aceleiaşi minorităţi să primească mandate (după
cum este exemplificat de romii din Serbia în 2007). În ce măsură acest
lucru va genera o reprezentare adecvată a minorităţii; care să reflecte şi
diviziunile interne ale grupurilor, depinde mai ales de mărimea grupului,
ceea ce determină câte mandate poate să câştige comunitatea.
Din păcate, instituţia pragului electoral poate fi folosită şi pentru a
ţine partidele minorităţilor în afara parlamentului. Un exemplu negativ
în acest sens este Turcia, unde pragul electoral este foarte înalt, de 10%,
pentru a preveni ca partidele minorităţii kurde să devină reprezentate
(vezi Ergil 2000).
4. Rezervarea sau garantarea unor mandate speciale pentru minorităţi
în legislativ. În literatură regăsim mai multe definiţii pentru mandatele
rezervate (reserved seats). Manualul despre sisteme electorale al organi-
zaţiei International IDEA oferă o definiţie foarte generală: mandatele re-
zervate sunt acelea în care un criteriu ca etnicitatea, limba, religia sau
sexul constituie o condiţie pentru a candida sau a fi ales (Reynolds, Reil-
18 În Schleswig-Holstein măsura se aplică din 1955, după ce la alegerile din 1954, SSW
a obţinut doar 3,5% din voturi, mai puţin decât pragul de 5% şi a pierdut reprezenta-
rea în Landtag (Palermo & Woelk 2003: 232). În Serbia, la alegerile parlamentare din
2003, maghiarii şi bosniacii din Sanjak au rămas pentru prima oară fără reprezenta-
re, după ce coaliţia lor nu au reuşit să atingă pragul electoral (Alionescu 2004: 62).
344
ly–Ellis 2005: 181). Cea mai evidentă diferenţă dintre mandatele speciale
pentru minorităţi şi mandatele „regulare” constă deci în faptul că dreptul
de a vota şi/sau de a candida sunt într-un fel sau altul condiţionate de
apartenenţa la grup. Dar mandatele rezervate sunt speciale şi în privinţa
altor aspecte. Htun (2003: 11) subliniază faptul că acestea sunt căi de
acces la reprezentare specifice grupurilor favorizate, care ocolesc siste-
mul existent de partide şi sistemul electoral general. Petra Meier (2007:
3) adaugă încă un criteriu: un mandat este rezervat dacă garantează
reprezentarea grupului indiferent de rezultatul electoral, aceasta fiind
diferenţa cea mai importantă dintre mandatele rezervate şi neaplicarea
pragului electoral. Din aceste criterii se poate asambla uşor o definiţie
pentru mandatele rezervate: pot beneficia de ele doar membrii grupului
favorizat, se aleg printr-o metodă diferită de sistemul electoral general şi
garantează reprezentarea grupului, indiferent de rezultat.
Mandatele rezervate prezintă cea mai mare varietate dintre toate ti-
purile de acţiune afirmativă electorală. Cea mai simplă clasificare a aces-
tora se bazează pe criteriul rezervării, care poate fi naţionalitatea, lim-
ba, etnia, rasa, religia, casta sau chiar sexul. Un alt aspect este proporţia
mandatelor rezervate raportat la numărul total de locuri în parlament.
Meier (2007) observă că în unele ţări (de exemplu Liban şi Iordania) toate
mandatele sunt rezervate, iar în altele doar câteva, dar în orice caz o mi-
noritate. În mod similar, Mala Htun (2003: 11–12) distinge între ţări unde
există o majoritate (etnică, religioasă etc.) clară şi state divizate caracte-
rizate de un relativ echilibru între grupuri. În primul caz se rezervă un
număr limitat de mandate pentru comunităţile mici, cu scopul includerii
lor simbolice şi asigurării reprezentării descriptive a societăţii. În cel de-
al doilea caz, diferitele grupuri sunt foarte slab integrate, constituind de
fapt comunităţi politice de sine stătătoare, iar destinaţia mandatelor este
prestabilită din consideraţii consociaţioniste (power-sharing), puterea fi-
ind distribuită între grupurile constitutive pentru a preveni destrămarea
statului (de exemplu Belgia, Malaysia, Bosnia-Herţegovina, Cipru în anii
1960, Liban).
Un alt criteriu de clasificare se referă la organizaţiile prin intermediul
cărora se realizează reprezentarea. În cele mai multe cazuri, mandatele
rezervate încurajează participarea politică a minorităţilor prin organiza-
ţii politice proprii. Există însă şi cazuri în care partidele politice „main-
stream” prezintă candidaţi de origine minoritară pentru aceste locuri (de
exemplu în Noua Zeelandă pentru locurile rezervate pentru maori sau
345
în unele ţări musulmane în care partidele sunt obligate să prezinte liste

mixte din punct de vedere religios).
Mandate rezervate se regăsesc în peste douăzeci de ţări, cele mai
cunoscute cazuri fiind Slovenia, Croaţia şi Noua Zeelandă. Deşi se întâl-
nesc cel mai adesea la nivelul parlamentului, există ţări care recurg la
mandate speciale şi la nivelul local (de exemplu Slovenia). Pentru a evita
disproporţionalitatea în privinţa spaţiului dedicat fiecărui tip de soluţii
speciale, în această secţiune a lucrării nu vom prezenta în detaliu niciun
caz concret, ci vom reveni cu exemple în secţiunea următoare, în care
vom trata unele probleme generale pe care trebuie să le abordeze toate
tipurile de soluţii speciale, chiar dacă existenţa acestor probleme este cea
mai evidentă în cazul mandatelor rezervate.
5. Condiţii mai uşoare pentru înregistrarea unui partid politic pentru
minorităţi sau condiţii mai uşoare pentru a candida la alegeri. După cum
am semnalat, neaplicarea pragului electoral şi mandatele rezervate pot
fi completate cu alte concesii pentru organizaţiile minorităţilor. Ultimele
două tipuri de măsuri pe care le discutăm sunt de regulă întâlnite ca mă-
suri complementare, dar pot fi aplicate şi de sine stătător. Prima dintre
aceste soluţii presupune condiţii mai puţin severe în ceea ce priveşte par-
ticiparea la alegeri: posibilitatea de a depune aceeaşi listă de candidaţi
în mai multe sau chiar toate circumscripţiile electorale sau posibilitatea
de a participa în etapele superioare de redistribuire a mandatelor chiar
dacă nu s-au depus liste în fiecare circumscripţie.
Exemplul mandatelor bonus din sistemul electoral polonez în vigoare
la alegerile din 1991 a fost deja discutat în secţiunea despre excepţiile de
la pragul electoral. O reglementare similară a rămas în vigoare şi între
1993 şi 2001. În această perioadă, accesul la mandatele bonus nu a mai
fost condiţionat de atingerea unui prag procentual, ci de depunerea unei
liste naţionale. Pentru o listă naţională partidele trebuia să depună liste
regionale în jumătatea circumscripţiilor, ceea ce necesita întrunirea a
câte 3.000 de semnături din fiecare circumscripţie. Partidelor minoritare
însă le era suficient să depună liste regionale în cinci circumscripţii pen-
tru a avea dreptul la o listă naţională (Ka-Lok Chan 1995: 130; Moraski &
Loewenberg 1999).
În Italia, partidele politice pot prezenta liste la alegeri dacă strâng
500.000 de semnături, care trebuie să provină din toate districtele elec-
torale, numărul semnăturilor fiind reglementat după o schemă comple-
xă, în funcţie de populaţia districtelor. Însă sunt exceptate partidele care
346
au avut grupuri parlamentare în legislativul precedent, precum şi forma-

ţiunile care au câştigat cel puţin un mandat la alegerile europarlamenta-
re. Pentru minorităţile lingvistice ajunge dacă partidul a fost reprezentat
în parlament, nu este necesar ca acesta să fi avut un număr de deputaţi
sau senatori care să permită formarea unui grup parlamentar.19
În Danemarca condiţiile înlesnite de participare sunt aplicate inde-
pendent de alte concesii, adică acţiunea afirmativă pentru minorităţi se
limitează la acestea. În Danemarca partidele trebuie să se reînregistreze
înaintea fiecăror alegeri parlamentare. Partidele reprezentate în parla-
ment se consideră înregistrate automat, însă celelalte partide trebuie să
întrunească un număr de semnături egal cu 1/175 din numărul voturi-
lor valabil exprimate la alegerile precedente. Concesia pentru minorităţi
constă în faptul că această cerinţă nu se referă la organizaţiile lor.20 Cu
toate acestea, partidul minorităţii germane (Schleswigsche Partei/Slesvig-
sk Parti) nu a participat de unul singur la alegerile pentru Folketing din
1971, iar la alegerile anterioare nu a reuşit niciodată să câştige mai mult
de 10.000 voturi (0,4%).21 Deşi pragul electoral din Danemarca este unul
dintre cele mai joase din lume (2%), pentru minorităţi rămâne de neatins
(Elklit–Pade 1992).
6. Concesii în ceea ce priveşte finanţarea partidelor politice. Cealaltă
măsură complementară constă în concesii referitoare la condiţiile în care
organizaţiile politice ale minorităţilor pot obţine finanţare. Concesiile se
referă în primul rând la dreptul la finanţare de la stat, care este de obicei
condiţionată de performanţa electorală, dar pentru minorităţi şi aspectul
donaţiilor din străinătate este foarte important, deoarece minorităţile ar
putea primi suport financiar de la ţara-mamă. De exemplu, în Italia, atin-
gerea pragului regional alternativ de 20% conferă partidelor minorităţilor
dreptul la finanţare de la stat, ceea ce este condiţionat pentru partidele
majorităţii de performanţa electorală naţională. În privinţa finanţării din
străinătate, exemplul cel mai elocvent este Germania. În timp ce legea
interzice partidelor să primească donaţii din străinătate, această preve-
dere nu se referă la organizaţiile minorităţilor naţionale (Frowein–Bank
19 Art. 1, alin. 6 al Legii 270 din 21 decembrie 2005, pentru modificarea Legii electora-
le. Publicat în Gazzetta Ufficiale No. 303 din 30 decembrie 2005. Accesibil la http://
www.legislationline.org/documents/action/popup/id/5084 [Accesat la 9 iulie 2009].
20 Legea 271 din 13 mai 1987, amendată pe 10 aprilie 1990, articolul 12.
21 Sursa rezultatelor alegerilor: http://en.wikipedia.org/wiki/Danish_parliamentary_
election%2C_2007 [Accesat la 17 septembrie 2009].
347
2000: 9–10). În consecinţă, danezii au dreptul să fie susţinuţi financiar de

Danemarca (celelalte minorităţi din Germania nu au ţară-mamă).
1.3. Dileme legate de soluţiile speciale
În momentul în care se decide introducerea unor măsuri de acţiune

afirmativă electorală pentru minorităţi, trebuie adresate două întrebări
fundamentale: cine este îndreptăţit să beneficieze de tratamentul prefe-
renţial şi cât de departe se poate merge în privinţa disproporţionalităţii
care se va crea în detrimentul populaţiei majoritare? Deşi aceste proble-
me sunt cel mai evidente în cazul mandatelor speciale rezervate pentru
minorităţi, ele sunt valabile şi pentru alte tipuri de soluţii speciale. Prima
dilemă este importantă deoarece este de dorit ca beneficiarii să fie mem-
brii grupului, dar numai ei, altfel membrii majorităţii vor încerca să abu-
zeze de condiţiile mai uşoare de a obţine mandate. Cealaltă problemă se
datorează faptului că uneori minorităţile care trebuie ajutate sunt pur şi
simplu prea mici, prin urmare vor fi necesare soluţii care pot fi percepute
de către majoritate ca fiind nejustificat de generoase. În această secţiu-
ne vom discuta trei aspecte ale soluţiilor speciale: problema clasificării
alegătorilor, legată de prima dilemă, şi problema egalităţii voturilor, re-
spectiv posibilitatea acordării mai multor voturi pentru membrii minori-
tăţilor, legate de cea de-a doua întrebare.
1. Registrele electorale şi clasificarea cetăţenilor. Primul aspect esenţial

al mandatelor rezervate care trebuie analizat este metoda prin care se
defineşte grupul cetăţenilor care pot vota şi candida pentru acestea. De
cele mai multe ori acest grup va fi mai restrâns decât totalitatea cetăţe-
nilor ţării, votul şi/sau candidatura vor fi condiţionate de apartenenţa la
grupul minoritar. Problema are de fapt două componente: (1) care este
concepţia despre calitatea de membru al grupului şi (2) ce mecanisme de
control se folosesc pentru a asigura ca mandatele speciale să fie într-ade-
văr ocupate de persoane care reprezintă comunităţile respective.
Concepţia despre calitatea de membru al unei comunităţi poate fi
una esenţialistă sau deterministă, potrivit căreia apartenenţa de grup
depinde de origine şi nu poate fi schimbată prin libera decizie a persoa-
nei. Evident, o asemenea abordare este profund neliberală. Alternativa
este ca această clasificare să depindă în primul rând de autoidentificarea
cetăţenilor, iar calitatea de membru să poată fi schimbată. Desigur, şi în
348
acest caz pot exista mijloace de control menite să împiedice oportunismul

celor care se declară minoritari doar pentru a obţine avantaje politice. De
pildă, se poate cere confirmarea apartenenţei de către comunitate sau
pot exista căi de atac în instanţă împotriva persoanelor care se declară în
mod fals ca aparţinând etniei. În cazul în care candidatura nu este legată
de apartenenţa la etnie, aceasta poate fi totuşi condiţionată de susţinerea
unei organizaţii minoritare sau a unui număr de cetăţeni care figurează
în registrul electoral special (Meier 2007: 11–15).
Diferenţa dintre cele două abordări este enormă: în abordarea esen-
ţialistă, apartenenţa la grup obligă membrii comunităţii să voteze sau să
candideze pentru mandatele speciale, fără a le oferi o opţiune. În schimb,
concepţia liberală nu obligă, ci permite minorităţilor să opteze pentru
mandatele speciale. Condiţia de a aparţine grupului minoritar este meni-
tă să asigure ca soarta mandatelor speciale să fie decisă numai de către
membrii grupurilor favorizate. Implicarea membrilor majorităţii trebuie
limitată, pentru a preveni diluarea votului minoritar, abuzurile şi etno-
businessul. Desigur, în această lucrare ne-am propus analiza soluţiilor
instituţionale menite să ajute minorităţile, aşadar suntem interesaţi mai
ales de modalităţile democratice, liberale. Cu toate acestea, o trecere în
revistă a prevederilor neliberale este folositoare deoarece lărgeşte per-
spectiva şi permite comparaţii utile.
A doua întrebare este dacă apartenenţa la grup condiţionează doar
dreptul de a vota, doar eligibilitatea pentru a candida, ambele sau ni-
ciuna. Pentru a lega aceste drepturi de calitatea de membru, este nevo-
ie de registre speciale în care vor figura doar persoanele care constituie
grupul. Prin urmare, într-o bună parte a ţărilor care rezervă mandate
minorităţilor regăsim liste electorale speciale. Aceste liste pot fi compi-
late de către stat pe baza recensămintelor, se pot întocmi pe baza autoi-
dentificării voluntare a cetăţenilor, dar există şi cazuri în care un organ
reprezentativ al minorităţii este responsabil de admiterea persoanelor pe
lista specială.
349
350
Tabelul 1. Tipuri de mandate rezervate, în funcţie de concepţia despre apartenenţa la grup şi condiţiona-
rea votului şi/sau a candidaturii (Sursă: Meier 2007)
Votul condiţionat de apartenenţa la grup

(de prezenţa în registrul electoral special)?
da nu
Apartenenţa la grup obligă membrii Apartenenţa la grup obligă membrii
grupului să candideze şi să voteze grupului să candideze pentru man-
numai pentru mandatele speciale. datele speciale, însă toţi alegătorii
Candida- da Segregare electorală totală. votează pentru ambele tipuri de
Concep-
tura con- NOUA ZEELANDĂ PÂNĂ ÎN 1967, FIJI mandate.
ţia des- Esenţialistă
diţionată ÎNTRE 1990–1997 LIBAN, IORDANIA, PAKISTAN
pre apar- şi neschim-
de aparte-
tenenţa babilă Apartenenţa la grup obligă membrii
nenţa la
la grup grupului să voteze numai pentru
grup?
nu mandatele speciale şi le permite să Combinaţie imposibilă
candideze pentru ele.
NOUA ZEELANDĂ ÎNTRE 1967–1975
Apartenenţa la grup permite cetă-
Apartenenţa la grup permite cetă- ţeanului să candideze pentru man-
ţeanului să voteze şi să candideze datele speciale. Toţi alegătorii au
pentru mandatele speciale. Doar dreptul să opteze pentru care tip de
alegătorii care figurează în registrul mandate doresc să voteze (pentru
special pot opta să voteze şi să can- cele speciale sau pentru cele gene-
Candida- dideze pentru mandatele speciale, rale). Nu există registre electorale
tura con- însă nu sunt obligaţi să procede- pentru membrii minorităţii sau cel
diţionată da ze astfel. Decizia de a vota pentru puţin nu sunt folosite pentru a de-
Concep- Bazată pe de apar- mandatele speciale înseamnă re- termina cine poate să voteze pentru
ţia des- autoiden tenenţa nunţarea la votul pentru partidele mandatele speciale. Decizia de a
pre apar- tificare, la grup politice naţionale (doar în absenţa vota pentru mandatele speciale în-
tenenţa schimba- (de pre- votului dublu). seamnă renunţarea la votul pentru
la grup bilă zenţa în INDIA (prima fază a alegerilor), partidele politice naţionale.
registrul CROAŢIA, FIJI DUPĂ 1997, UNGARIA COLUMBIA, INDIA (faza a doua a
electoral DUPĂ 2005 (vot dublu!) alegerilor), AUTORITATEA PALESTI-
special)? NIANĂ
Prezenţa în registrul electoral per-
mite votul pentru mandatele specia- Nu există registre electorale. Oricine
le, însă oricine poate candida, dacă poate vota şi candida pentru man-
nu
obţine susţinerea comunităţii. datele speciale.
NOUA ZEELANDĂ DUPĂ 1994, SLO- UNGARIA 1993–2005 (vot dublu!)
VENIA (vot dublu!)
351
Soluţiile aplicate de către state pot combina cele două aspecte în mai
multe feluri. Tabelul 1 sintetizează combinaţiile posibile. Sistemele cel
mai puţin liberale sunt acelea în care candidatura (şi deseori şi votul)
sunt condiţionate de apartenenţa la grup, iar calitatea de membru al gru-
pului este concepută în sens esenţialist, cetăţeanul neavând posibilita-
tea de a-şi schimba opţiunea. În aceste cazuri membrii comunităţii sunt
obligaţi să candideze pentru mandatele rezervate grupului şi doar ei pot
candida (şi deseori vota) pentru aceste mandate. Aceste sisteme reprezin-
tă cazuri de apartheid electoral: alegerile sunt de fapt scrutine paralele în
cadrul diferitelor grupuri.
Un asemenea sistem a fost în vigoare până în 1967 în Noua Zeelandă,
persoanele de origine maori fiind obligate să voteze şi să candideze doar
pentru cele patru mandate rezervate grupului. Un alt exemplu de segre-
gare totală este sistemul din Fiji în vigoare între 1990 şi 1997. În această
perioadă toate mandatele erau rezervate pe criterii etnice,22 iar membrii
fiecărui grup puteau vota şi candida doar pentru mandatele care îi reve-
neau comunităţii (vezi Reilly 2001: 99–100). Din fericire, acest sistem a
fost desfiinţat în 1997, reglementările referitoare la mandatele rezervate
au devenit mai liberale.23 Membrii grupurilor sunt în continuare trecuţi
în registrele electorale speciale pe baza originii, dar există posibilitatea
de a schimba apartenenţa de grup, cu o singură precizare: cei de origine
băştinaşă sau indiană au dreptul să aleagă între registrele speciale şi cele
generale, dar cei care nu sunt de aceste origini sunt înscrişi automat în
registrul general. În prezent, practica este similară şi în Noua Zeelandă:
maori pot alege între registrul special şi cel general, dar restul populaţiei
nu. În ambele cazuri mandatele rezervate au fost şi sunt ocupate de per-
soane alese numai prin votul alegătorilor înregistraţi în liste comunale
separate, însă diferenţa dintre sistemele vechi şi noi este foarte mare. În
trecut, calitatea de membru al grupului obliga cetăţenii să voteze pen-
tru mandatele rezervate, în prezent însă prezenţa pe listă permite acest
22 37 de mandate erau rezervate pentru fijieni (57% din populaţie), 27 pentru indo-fiji-
eni (37%), 5 pentru alegătorii generali (care nu aparţin acestor două grupuri, 5%) şi 1
pentru insula Rotuma (mandat rezervat pe criterii geografice) (Reilly 2001).
23 De fapt, întregul sistem electoral a fost reformat după 1997: sistemul de vot de ma-
joritate simplă a fost înlocuit cu votul alternativ, iar numărul mandatelor rezervate
s-a redus: din totalul de 71 locuri ale parlamentului 46 sunt rezervate: 23 fijienilor
(cu excepţia Rotuma), 19 populaţiei de origine indo-fijiană, 3 electoratului general şi
unul pentru locuitorii insulei Rotuma (Reilly 2001).
352
lucru. În ambele ţări candidaţii pot să aleagă dacă doresc să candideze

pentru mandate rezervate sau generale (Reilly 2001:101-104, Meier 2007:
7–8, 14).
Reglementări neliberale similare celor din vechile sisteme fijiene şi
neozeelandeze pot fi întâlnite şi astăzi în unele ţări unde mandatele sunt
rezervate pe criterii religioase, cum ar fi Liban, Iordania sau Pakistan.
Aceste ţări diferă într-un singur punct de cazurile precedente: manda-
tele speciale nu se aleg în mod exclusiv de către membrii comunităţilor
respective, ci prin votul întregului electorat. Deşi votul nu este segregat,
aceste cazuri nu sunt deloc mai liberale decât cele precedente, faptul că
soarta mandatelor se decide pe baza totalităţii voturilor este doar o con-
secinţă a sistemului electoral. În timp ce în Noua Zeelandă şi Fiji manda-
tele rezervate se aleg în circumscripţii cu un singur membru, în aceste
trei ţări se folosesc circumscripţii cu mai mulţi membri, iar partidele de-
pun liste mixte din punct de vedere religios.24 Candidatura rămâne însă
condiţionată de apartenenţa la grup, iar calitatea de membru este conce-
pută în sens esenţialist şi nu poate fi schimbată.
În Liban, toate cele 128 de locuri din parlament sunt rezervate celor
două blocuri religioase (creştini şi musulmani).25 Circumscripţiile elec-
torale sunt multinominale şi se foloseşte metoda votului în bloc (block
vote).26 Partidele prezintă liste mixte din punct de vedere religios, ţinând
seama de distribuţia mandatelor rezervate în fiecare circumscripţie.
Datorită sistemului de vot în bloc, lista de candidaţi trebuie să obţină
majoritatea simplă a voturilor nu numai în cadrul propriului grup, ci a
tuturor alegătorilor din circumscripţie. Dat fiind acest sistem electoral,
24 Există un argument des întâlnit, conform căruia sistemele care obligă la vot trans-
comunitar sau cel puţin încurajează acest lucru ar contribui la reducerea tensiunilor
dintre comunităţi. Exemplul acestor ţări musulmane demonstrează că acest argu-
ment nu este bine fondat sau cel puţin nu este complet.
25 Distribuţia este foarte complexă, întrucât mandatele sunt împărţite la nivelul
subgrupurilor din cadrul celor două blocuri mari. Conform Legii 171/2000, distri-
buţia mandatelor este următoarea: în cadrul blocului creştin: 34 pentru maroniţi,
14 pentru ortodocşi, 8 pentru greco-catolici, 5 pentru ortodocşii armeni, 1 pentru
catolicii armeni, 1 pentru protestanţi şi 1 pentru alte minorităţi creştine; în cadrul
blocului musulman: 27 de mandate le revin sunniţilor, 27 şiiţilor, 8 druzilor (o sectă
islamică) şi 2 alaviţilor (Meier 2007).
26 Votul în bloc este de fapt o variantă a majorităţii simple în circumscripţii cu mai mulţi
membri, iar varianta folosită în Liban este votul în bloc cu liste de partide: partidul
care obţine cele mai multe voturi câştigă toate mandatele din circumscripţie. Vezi
Reilly 2001: 15.
353
evident, nu există segregare în ceea ce priveşte votul. Însă candidatura

este segregată: o persoană poate candida doar pentru locurile rezervate
grupului căreia îi aparţine, iar apartenenţa este înregistrată în evidenţa
populaţiei. Cetăţenii nu îşi pot schimba apartenenţa de grup, identita-
tea religioasă se stabileşte la naştere şi se moşteneşte (Rigby 2000, Meier
2007: 13).
Iordania este similară Libanului în foarte multe privinţe: calitatea
de membru al unui grup religios se moşteneşte şi nu se poate schimba
şi condiţionează candidatura. La fel, votul nu este segregat, toţi alegă-
torii dintr-o circumscripţie votează pentru toţi candidaţii. Parlamentul
iordanian are 110 de locuri, toate fiind rezervate: 6 mandate revin pen-
tru femei, 9 pentru creştini, iar 3 pentru circasieni (musulmani sunniţi).
Restul de 92 sunt mandatele majorităţii musulmane, dintre care 9 sunt
rezervate beduinilor.27 Singura diferenţă faţă de Liban este sistemul elec-
toral: Iordania foloseşte votul unic netransferabil,28 în circumscripţii
multinominale. (Meier 2007).
În Pakistan, 10 dintre cele 342 de mandate sunt rezervate minori-
tăţilor non-musulmane (alte 60 de mandate sunt rezervate femeilor, iar
7% din locurile în parlament revin tehnocraţilor). În timp ce mandatele
normale se repartizează printr-un sistem mixt (o combinaţie a majori-
tăţii simple de tip britanic şi a unui sistem de reprezentare proporţiona-
lă), toate mandatele speciale se alocă prin componenta proporţională a
sistemului, pe baza voturilor obţinute de partide la nivel naţional (Htun
2003: 10, 17, 21). Aşadar, toţi alegătorii votează pentru mandatele mino-
rităţilor. Sistemul pakistanez seamănă într-o oarecare măsură cu cotele
statutorii, rezultatul obţinut fiind similar, însă aici nu se precizează pro-
porţia obligatorie de femei şi minorităţi care trebuie nominalizate de fie-
care partid, ci există un număr prestabilit de mandate pentru aceste gru-
puri, care va fi distribuit mai mult sau mai puţin proporţional între toate
partidele. Aşadar, partidele nu sunt obligate să nominalizeze persoane
27 Conform Legii 34/2004, vezi Meier 2007.

28 Votul unic netransferabil este un sistem electoral în circumscripţii cu mai mulţi
membri, în care fiecare alegător are un singur vot. Partidele depun candidaturi indi-
viduale, nu liste de candidaţi. Vor primi mandate candidaţii care întrunesc cele mai
multe voturi. Cea mai importantă decizie pentru partide este depunerea unui număr
optim de candidaturi, deoarece cu prea mulţi candidaţi şi o distribuţie suboptimală a
susţinerii se vor pierde mandate, iar cu prea puţini candidaţi se vor câştiga mandate
cu o diferenţă prea mare, o parte a voturilor se vor pierde ca voturi neutilizate.
354
minoritare, însă dacă nu o fac, nu vor participa la distribuţia mandatelor

speciale. Segregarea candidaturii este justificată prin faptul că deputaţii
majorităţii islamice sunt supuşi unor obligaţii care nu pot fi aplicate per-
soanelor de alte religii (Meier 2007: 8).
Condiţionarea candidaturii sau a votului de apartenenţa la grup poa-
te fi întâlnită şi în sisteme democratice, însă în acestea calitatea de mem-
bru al unei comunităţi nu este concepută în sens esenţialist. Prin urmare,
persoanele aparţinând unei minorităţi nu sunt obligate să voteze sau să
candideze în mod exclusiv pentru aceste locuri. În aceste cazuri aparte-
nenţa la grup permite, dar nu obligă votul/candidatura pentru mandate-
le speciale. Condiţiile în care cetăţenii minoritari vor fi incluşi pe listele
electorale speciale diferă de la o ţară la alta, însă au un aspect comun
esenţial: statul nu decide în prealabil apartenenţa cetăţenilor pe baza
originii sau a altor criterii ascriptive, ci le permite să aleagă. Includerea
pe listă depinde aşadar în primul rând de declaraţia cetăţeanului, însă
acest lucru nu înseamnă neapărat că oricine va fi inclus pe listă dacă se
declară minoritar, deoarece pot exista şi alte condiţii, menite să prevină
autoidentificarea abuzivă.
Slovenia reprezintă un caz interesant în acest sens, deoarece com-
bină autoidentificarea cu heteroidentificarea. În Slovenia, persoanele
aparţinând celor două comunităţi recunoscute ca autohtone (italienii şi
maghiarii) pot vota pentru mandatele speciale din parlament şi consi-
lii locale doar dacă cer înscrierea în registrul electoral special.29 Însă pe
lângă declaraţia de autoidentificare, este necesar şi acordul comunităţii.
Statul a autorizat comunităţile etnice autoguvernante să compileze re-
gistrele electorale speciale cu cetăţenii care sunt membri ai comunităţi-
lor. Sarcina este îndeplinită de către o comisie alcătuită din trei persoane,
desemnate de comunitatea autoguvernantă respectivă. Autoguvernările
decid şi criteriile care trebuie satisfăcute pentru recunoaşterea calităţii
de minoritar. De pildă, comunitatea autoguvernantă maghiară din re-
giunea Pomurje a stabilit următoarele criterii: integrarea persoanei în
activitatea comunităţii naţionale maghiare, integrarea şi incluziunea în
alte aspecte ale activităţii comunităţii, apartenenţa la cultura şi limba
maghiară (Komac 2002: 22–24, Korhecz 2002: 177–178).
29 La nivelul parlamentului, italienii şi maghiarii sunt reprezentaţi de câte un deputat.

La nivel local, fiecare consiliu local decide numărul de mandate rezervate minorită-
ţilor autohtone (vezi Komac 2002: 26).
355
Spre deosebire de Slovenia, în Ungaria calitatea de minoritar depinde

în exclusivitate de autoidentificare. În Ungaria listele electorale speciale
se folosesc pentru alegerea autoguvernărilor minoritare. Acestea sunt fo-
ruri care funcţionează pe lângă autoguvernările (consiliile) locale şi sunt
responsabile pentru problemele legate de comunităţi, mai ales în dome-
niul culturii. Autoguvernările minoritare şi consiliile locale sunt aşa-
dar foruri decizionale paralele, membrii autoguvernării minoritare nu
fac parte din consiliu. Deşi legea privind drepturile minorităţilor care a
permis crearea acestor foruri ale autonomiei culturale a fost adoptată în
1993,30 listele electorale speciale au fost introduse doar în 2005,31 deoa-
rece minorităţile s-au împotrivit. Minorităţile s-au temut că registrele ar
putea fi folosite împotriva lor, cum s-a întâmplat şi după cel de-al Doilea
Război Mondial, când asemenea liste au fost folosite la deportarea ger-
manilor. Însă după experienţa acumulată la trei alegeri a devenit evident
că fără registre speciale nu se poate combate etnobusinessul, aşadar s-a
ajuns la o soluţie de compromis. Din 2005 pot vota şi candida pentru au-
toguvernări doar cetăţenii care figurează în listele speciale, dar listele
nu sunt publice (doar numărul cetăţenilor care s-au înregistrat este), şi
nici permanente, ci trebuie distruse după alegeri. Înregistrarea pe listă
se face în mod voluntar. Cererea se adresează secretarului localităţii, iar
acesta poate refuza înregistrarea doar dacă solicitantul nu este cetăţean
maghiar sau dacă nu domiciliază în localitate. Organele administraţiei
nu pot însă verifica dacă cetăţeanul aparţine într-adevăr minorităţii al
cărei membru susţine că este (Kaltenbach 2007). În ciuda introducerii
listelor speciale sistemul rămâne imperfect, deoarece practic oricine se
poate declara de orice etnie, nu există nici mecanisme de control, nici
sancţiuni pentru declaraţiile false. Avocatul poporului responsabil pen-
tru minorităţile naţionale a fost de părere că listele au contribuit la scăde-
rea numărului autoguvernărilor „pseudominoritare” în 2006 doar pen-
tru că timpul scurs de la modificarea legii până la alegeri a fost prea scurt
pentru ca posibilităţile de a ocoli legea să devină evidente (Kaltenbach
2007: 11–12).
30 Legea LXXVII din 1993 privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice.

31 Legea CXIV pentru modificarea unor legi privind alegerea consilierilor locali şi pri-
vind minorităţile naţionale.
356
Finalmente, soluţii electorale speciale pentru minorităţi pot fi apli-

cate şi fără registre electorale comunitare. Aceasta este situaţia în toate
sistemele în care nu se aplică pragul electoral pentru organizaţiile mino-
ritare, dar există şi cazuri în care acţiunea afirmativă constă în mandate
rezervate, pentru care pot vota toţi cetăţenii, indiferent de origine. Opţi-
unea de a vota pentru mandatele care se obţin în regim preferenţial pre-
supune însă automat renunţarea la votul pentru mandatele generale. De
exemplu, în Columbia, 166 de membri ai Camerei Deputaţilor sunt aleşi
printr-un sistem de reprezentare proporţională cu liste de partide în cir-
cumscripţii cu mai mulţi membri, iar cinci mandate de deputat sunt alo-
cate pentru minorităţi: 2 pentru comunitatea afro-columbiană, 1 pentru
băştinaşi (indieni), 1 pentru minorităţile politice şi 1 pentru cetăţenii co-
lumbieni care trăiesc în afara ţării.32 Nu doar membrii acestor grupuri
sunt îndreptăţiţi să voteze pentru aceste mandate, toţi alegătorii pot opta
să voteze pentru ele, însă atunci pierd dreptul de a vota în circumscripţia
lor regulară. Cetăţenii aparţinând minorităţilor nu sunt obligaţi să can-
dideze pentru mandatele speciale. Candidaţii pentru locurile speciale
trebuie să provină dintr-o organizaţie a grupului respectiv, apartenenţă
care trebuie demonstrată de către organizaţiile înregistrate la Ministerul
de Interne ca aparţinând comunităţilor minoritare prin emiterea unei
adeverinţe despre candidat (Htun 2003: 16, Meier 2007: 8–9, 12–13).
În mod excepţional, între ţările arabe, Autoritatea Palestiniană apli-
că reglementări liberale în privinţa mandatelor rezervate. Din totalul de
132 de mandate 7 sunt rezervate: 6 creştinilor, iar unul samaritenilor.33
Sistemul electoral este unul mixt: jumătate din parlament se alege prin
PR pe liste, întregul teritoriu formând o singură circumscripţie. Cealaltă
jumătate este aleasă prin metoda majorităţii simple, predominant în cir-
cumscripţii cu mai mulţi membri. Mandatele sunt rezervate dintre cele
alese prin majoritate simplă, în teritoriile locuite preponderent de către
aceste grupuri (Betlehem, Ierusalim, Ramallah, Gaza, Nablus).34 Minori-
tăţile nu sunt obligate să voteze sau să candideze doar pentru mandatele
rezervate, orice persoană poate vota pentru aceste mandate dacă doreş-
32 În Senat două mandate sunt rezervate pentru indieni din totalul de 102, acestea fiind
alese într-o circumscripţie non-teritorială cu doi membri (Htun 2003: 16).
33 Legea 9/2005 (Meier 2007: 10).
34 Nu este vorba însă despre o delimitare geografică favorabilă a circumscripţiilor, ci
toţi cetăţenii minoritari din Betlehem votează în circumscripţia specială din Betle-
hem ş.a.
357
te. Nici candidatura nu este legată de calitatea de membru al grupului,

mecanismul de control constă în cerinţa de 500 de semnături de susţi-
nere pentru candidaţii independenţi şi 3.000 pentru listele de partide.
Creştinii nu sunt identificaţi pe baza religiei lor (ca în Iordania, Liban sau
Pakistan), ci se autodeclară ca atare (Meier 2007: 10, 12).
Aşadar, definirea grupului de cetăţeni îndreptăţiţi să voteze şi/sau să
candideze pentru mandatele speciale este o problemă delicată. Pe de o
parte, grupul celor îndreptăţiţi să voteze sau să candideze trebuie limitat
cumva, pentru a evita ca majoritatea să fie în stare să „deturneze” rezul-
tatele alegerilor şi să transforme aceste mandate într-o cale convenabilă
de acces în parlament, deposedând în acelaşi timp minoritatea de repre-
zentare. Pe de altă parte, stabilirea în prealabil a grupului îndreptăţit
poate degenera în practici neliberale, privând cetăţeanul de posibilitatea
de a-şi determina sau schimba apartenenţa la grup. Dar şi în cazul în
care înscrierea pe lista electorală specială se face în mod voluntar, mino-
rităţile pot avea rezerve faţă de crearea unor liste cu membrii comunită-
ţii, din cauza unor experienţe istorice neplăcute, după cum am văzut în
cazul Ungariei.
În timp ce abordarea cea mai liberală permite tuturor cetăţenilor să
decidă dacă doresc să voteze sau să candideze pentru mandatele speciale,
fără garanţii ferme, această filozofie poate conduce la rezultate nedorite,
deschizând calea pentru etnobusiness. În absenţa unor liste electorale
speciale, controlate de către stat sau de către un organ reprezentativ al
minorităţii, autenticitatea reprezentării minorităţilor este dificil de ga-
rantat. Dacă nu există registre electorale speciale, oricine se poate de-
clara membru al comunităţii pentru a deveni eligibil, iar mecanismul
de control care condiţionează candidatura de susţinerea unor membri
ai comunităţii devine la rândul său mai puţin eficient, deoarece nu se
poate verifica provenienţa semnăturilor de susţinere. Singura modalitate
rămâne limitarea candidaturii pentru organizaţiile recunoscute ca fiind
minoritare. În acest caz, însă, întrebările cruciale devin următoarele: ce
instituţie este îndreptăţită să decidă dacă o organizaţie reprezintă într-
adevăr minoritatea respectivă sau este doar tentativa unui antreprenor
electoral de a obţine un mandat ieftin? Cum poate fi garantată competi-
ţia politică în interiorul comunităţilor, fără a înlesni prea mult înregistra-
rea de noi organizaţii minoritare? Dacă acestor întrebări nu li se găsesc
răspunsuri adecvate, se poate ajunge uşor într-o situaţie în care singura
358
garanţie a reprezentării autentice a minorităţilor va fi conştiinţa cetăţe-

nilor.
2. Principiul egalităţii voturilor. De regulă, mandatele rezervate pentru

minorităţi se aleg în circumscripţii speciale, adesea suprapuse geografic
celor normale. Supraimpunerea geografică înseamnă că teritoriul cir-
cumscripţiilor speciale poate fi mult mai mare decât al celor normale.
De multe ori întreaga ţară reprezintă o singură circumscripţie pentru
minorităţi. De exemplu, în Croaţia, opt mandate sunt rezervate minori-
tăţilor. Deputaţii minorităţilor se aleg într-o circumscripţie specială, care
coincide cu teritoriul Croaţiei.35 Practic, acest lucru înseamnă că toţi ce-
tăţenii care aparţin minorităţilor şi doresc să voteze pentru organizaţiile
minoritare vor vota în această circumscripţie, indiferent de domiciliul
lor. Însă dacă vor opta să voteze pentru partidele politice naţionale, dis-
trictul electoral în care vor vota va depinde de domiciliu.
Numărul cetăţenilor care sunt reprezentaţi de un deputat minoritar
prezintă variaţii uriaşe în Croaţia. Dintre cele opt mandate, 3 le revin sâr-
bilor, câte unul italienilor şi maghiarilor şi unul, în comun, cehilor şi slo-
vacilor. Austriecii, bulgarii, germanii, polonezii, romii, românii, rutenii,
ruşii, turcii, ucrainenii, vlahii şi evreii (adică minorităţile mici non-post
iugoslave) au un reprezentant în comun, iar albanezii, bosniacii, munte-
negrenii, macedonenii şi slovenii (adică minorităţile postiugoslave altele
decât cea sârbă), un alt reprezentant comun. Conform recensământului
din 2001, din populaţia de 4.437.460 de persoane a Croaţiei 201.631 s-au
declarat sârbi (4,54%), 19.636 italieni (0,44%), 16.595 maghiari (0,37%),
10.510 cehi şi 4.712 slovaci (în total 0,35%), 10.155 ca aparţinând mino-
rităţilor non-postiugoslave (0,23%) şi 58.206 ca aparţinând minorităţilor
postiugoslave, altele decât cea sârbă (1,31%).36 Numărul membrilor Parla-
mentului Croaţiei (Hrvatski Sabor) este variabil, prin urmare vom prezen-
35 Versiunea Consolidată a Legii Electorale cu Modificările din 9 aprilie 2003 publicată

în Narodne Novine Nr. 116/1999, iar amendamentele în Narodne Novine Nr. 109/2000
şi 53/2003. Art. 15-16. http://www.legislationline.org/download/action/download/
id/1154/file/71c13d3cb8431393409819c98e04.pdf [Accesat 13 iulie 2009]. Dreptul la
reprezentare în parlament pentru minorităţi este garantat prin Legea Constituţiona-
lă despre drepturile minorităţilor naţionale din Croaţia (http://www.venice.coe.int/
docs/2003/CDL(2003)014-e.asp, [Accesat 13 iulie 2009]. Despre evoluţia sistemului
de protecţie a minorităţilor din Croaţia, vezi Petricusic 2004, Vasiljevic 2004.
36 http://www.dzs.hr/Eng/censuses/Census2001/Popis/E01_02_02/E01_02_02.html
[Accesat 13 iulie 2009].
359
ta aici situaţia de după ultimele alegeri (cele din 2007). În prezent Sabor
are 153 de membri, dintre care 5 îi reprezintă pe croaţii de peste hotare şi
8 reprezintă minorităţile naţionale. Prin urmare, cei 3.977.171 de cetăţeni
croaţi de etnie croată care domiciliază pe teritoriul ţării sunt reprezentaţi
de 140 de parlamentari, rezultând o normă de reprezentare de 28.400.
Comparativ cu această cifră, sârbii sunt serios subreprezentaţi (normă de
67.200), la fel ca şi celelalte minorităţi postiugoslave. În schimb, celelalte
minorităţi beneficiază de o normă de reprezentare mai redusă şi sunt su-
prareprezentate.
Situaţia este similară în Slovenia, unde cele două minorităţi consi-
derate comunităţi autohtone beneficiază de reprezentare garantată în
parlament. Italienii şi maghiarii aleg câte un reprezentant cu mult mai
puţine voturi decât este necesar în medie pentru alegerea unui parla-
mentar sloven. La recensământul din 2002, populaţia Sloveniei a fost de
1.964.036 persoane, dintre care doar 2.258 s-au declarat italieni (0,11%)
şi 6.243 maghiari (0,31%).37 Camera inferioară a parlamentului Sloveni-
ei are 90 de membri, dintre care câte un deputat reprezintă cele două
comunităţi autohtone. Acest lucru înseamnă că norma de reprezentare
pentru un mandat „normal” este în jur de 22.000 de voturi, aproape de
patru ori mai mult decât numărul cetăţenilor care s-au declarat maghiari
şi de zece ori mai mult decât numărul italienilor.
În aceste două cazuri mandatele sunt rezervate în general pentru
grupuri mici sau chiar minuscule, care – poate cu excepţia sârbilor din
Croaţia – nu ar obţine reprezentare prin alte metode (de exemplu prin
neaplicarea pragului), prin urmare trebuie ajutate prin derogări de la
norma de reprezentare (malapportionment afirmativ). Există însă ţări
care rezervă mandate pentru minorităţi relativ mari, care ar fi capabile
să obţină reprezentare şi fără aceste măsuri, de exemplu prin atingerea
pragului electoral cu partide politice proprii. În Noua Zeelandă, comuni-
37 Sursă: Institutul Naţional de Statistică al Sloveniei: http://www.stat.si/popis2002/

en/ [Accesat 17 septembrie 2009.] În Slovenia există şi minorităţi mult mai numeroa-
se decât cele două comunităţi autohtone: 38.964 sârbi (1,98%), 35.642 croaţi (1,81%),
21.542 bosniaci (1,1%) (şi alţi 10.467 musulmani, în total 31.499 având limba mater-
nă bosniaca), 2.667 montenegrini (0,14%), 3.972 macedoneni (0,2%), 6.186 albanezi
(0,31%) şi 32.46 romi (0,17%). Aceste comunităţi nu beneficiază însă de drepturi co-
lective, deoarece membrii lor sunt consideraţi imigranţi din timpul perioadei iugosla-
ve. Situaţia minorităţilor din Slovenia, criticată pentru standardele duble practicate,
este un exemplu perfect pentru relaţia inversă dintre calitatea drepturilor garantate
pentru o minoritate şi mărimea grupului.
360
tatea băştinaşă maori reprezintă în jur de 14–15% din populaţie, prin ur-
mare, teoretic, ar fi capabilă să intre în parlament în condiţiile unui sis-
tem electoral proporţional. Până în 1993 în Noua Zeelandă însă se folosea
sistemul electoral majoritar de tip britanic cu circumscripţii cu un singur
membru, ceea ce a redus şansele pentru reprezentarea maori, dată fi-
ind dispersia geografică a comunităţii. Problema dispersiei băştinaşilor
a fost rezolvată prin crearea unor circumscripţiile speciale, suprapuse
geografic celor normale, ceea ce a permis „colectarea” numărului de ale-
gători maori necesar pentru atingerea normei de reprezentare de pe un
teritoriu mai extins.
Deşi au garantat prezenţa maori în parlamentul Noii Zeelande, po-
vestea mandatelor speciale în forma în care au fost în vigoare până 1993
nu este una fericită, ci evidenţiază posibilitatea de a dezavantaja minori-
tăţile prin mandate rezervate. Între 1896 şi 1993, în Noua Zeelandă băş-
tinaşilor li se garantau patru mandate. Acestea nu erau însă menite să
asigure reprezentarea adecvată a minorităţii, dimpotrivă, reglementarea
urmărea mai degrabă excluderea lor din deciziile politice. Când, în 1896,
s-a renunţat la sistemul censitar, maori nu au fost admişi să voteze în
circumscripţiile generale, ci obligaţi să voteze în circumscripţii speciale.
Coloniştii europeni se temeau că voturile băştinaşilor ar putea „dilua”
electoratul, modificând semnificativ rezultatele alegerilor. Prin urmare,
deşi li s-au garantat patru mandate, acesta a fost şi numărul maxim de
deputaţi de origine maori care puteau fi aleşi, deoarece maori nu aveau
dreptul să voteze şi să candideze pentru alte mandate decât cele patru
rezervate. Rezultatul a fost o subreprezentare serioasă (Iorns 2003, Ge-
ddis 2006).
Trecerea de la acest sistem segregat şi injust la cel folosit în prezent
s-a realizat în mai multe etape. Din 1967 s-a renunţat la segregare în
privinţa candidaturii. De atunci oricine poate candida în ambele tipuri
de circumscripţii, însă pentru mandatele maori candidatul trebuie să
fie nominalizat de persoane care figurează în registrul electoral speci-
al (Meier 2007: 12). Astfel, subreprezentarea băştinaşilor s-a ameliorat
oarecum, deoarece acestora li s-a deschis calea pentru mandatele gene-
rale. Din 1975 s-au modificat şi prevederile în privinţa dreptului activ de
a vota, însă numai pe jumătate: cetăţenii de origine maori pot să aleagă
între mandatele speciale şi cele generale, însă ceilalţi cetăţeni pot vota
numai în circumscripţiile generale (Vowles 1995: 107). Cu toate acestea,
sistemul a devenit just doar după ultimul pas al reformei, care a sincro-
361
nizat norma de reprezentare pentru mandatele speciale şi cele normale.

În urma reformei electorale din 1994 (care a înlocuit sistemul majoritar
simplu de tip britanic cu un sistem electoral mixt), numărul mandate-
lor rezervate pentru maori nu mai este fixat la patru, ci se calculează în
funcţie de numărul cetăţenilor care optează să voteze în circumscripţi-
ile speciale. Se foloseşte aceeaşi normă de reprezentare pentru ambele
tipuri de circumscripţii, iar numărul celor două tipuri de circumscripţii
variază într-un mod similar vaselor comunicante: dacă suficienţi maori
optează pentru mandatele speciale, numărul acestora va creşte în detri-
mentul celor generale şi invers. După reformă, singura diferenţă dintre
mandatele normale şi cele speciale din Noua Zeelandă rămâne că cele
speciale au teritoriul mai mare, fiind suprapuse geografic celor normale.
Mulţumită noii reglementări, în 1996 numărul reprezentanţilor aleşi în
circumscripţiile maori a crescut la 5, în 1999 la 6, iar în 2002 la 7 (Geddis
2006, Iorns 2003). În acelaşi timp trebuie însă remarcat şi faptul că noul
sistem nu mai garantează în mod nemijlocit reprezentarea băştinaşilor,
teoretic există posibilitatea ca mandatele speciale să fie desfiinţate, în
eventualitatea în care toţi alegătorii ar opta pentru lista generală.38
3. Votul dublu. După cum am văzut în secţiunea precedentă, statele

democratice oferă cetăţenilor (minoritari sau nu numai) opţiunea de a
decide dacă doresc să candideze şi să voteze pentru mandatele speciale
sau pentru partidele politice „mainstream”. Există însă păreri conform
cărora opţiunea de a vota ca minoritar presupune renunţarea la votul ce-
tăţeanului de rând. Toţi cetăţenii beneficiază de dreptul universal de vot.
Dacă pe lângă aceasta, constituţia garantează cetăţenilor aparţinând
minorităţilor dreptul la reprezentare politică, cele două drepturi con-
stituţionale pot deveni conflictuale. Pentru a rezolva această problemă,
unele ţări oferă membrilor minorităţilor două voturi: pe lângă dreptul
universal de vot de care dispun toţi cetăţenii, minoritarii (dar numai ei,
în principiu) pot vota şi pentru reprezentanţii lor proprii.
38 Noul sistem neozeelandez creează tensiuni pentru definiţia lui Meier (2007) citată
anterior, deoarece reprezentarea băştinaşilor nu mai este garantată indiferent de re-
zultatul electoral, ci depinde de numărul cetăţenilor care se înregistrează pe listele
electorale speciale. Am putea spune că, deşi există mandate rezervate pentru minori-
tate, acestea nu sunt garantate.
362
Votul dublu este un fenomen destul de rar întâlnit: avem cunoştinţă

de doar trei cazuri în care a fost aplicat. În Noua Zeelandă a fost practicat
pentru o scurtă perioadă, însă înaintea introducerii sufragiului univer-
sal. Mandatele speciale pentru maori au fost create la sfârşitul secolului
al XIX-lea pentru a permite băştinaşilor să voteze fără a satisface cerin-
ţele sistemului censitar care condiţiona dreptul la vot de proprietatea de
pământ deţinută în mod individual. Însă puţinii maori care erau propri-
etari individuali erau îndreptăţiţi să voteze şi în circumscripţiile euro-
penilor până în 1893, beneficiind aşadar de un fel de vot dublu. (Geddis
2006: 352–353).
În prezent votul dublu, într-o formă pură, se întâlneşte doar în Slove-
nia. În Ungaria există ceva similar la prima vedere, însă vom vedea că cele
două sisteme diferă în mod considerabil. În Slovenia, membrii comunită-
ţilor autohtone (italienii şi maghiarii) au două voturi în alegerile pentru
Adunarea Naţională şi pentru consiliile locale: pe lângă dreptul universal
de vot de care beneficiază toţi cetăţenii, al doilea vot este pentru alegerea
reprezentanţilor speciali ai comunităţii etnice. Beneficiază de acest drept
însă doar persoanele care sunt înscrise în registrele electorale speciale,
compilate de către autoguvernările celor două comunităţi autohtone.
Votul dublu este controversat în dreptul constituţional, deoarece
pare să contrazică principiul egalităţii voturilor. În Slovenia practica a şi
fost atacată la Curtea Constituţională, contestatarii pledând că acesta ar
viola principiul egalităţii votului, care necesită un număr egal de voturi
echivalente pentru toţi. Curtea a admis că votul dublu într-adevăr con-
stituie o îndepărtare de la egalitatea voturilor, dar nu l-a declarat necon-
stituţional, ci a atras atenţia că acesta este expresia dreptului constituţi-
onal al comunităţilor naţionale la reprezentare în parlament, drept care
necesită o îndepărtare de la principiul egalităţii (discriminare pozitivă,
acţiune afirmativă). Dimpotrivă, dacă persoanele aparţinând minorită-
ţilor naţionale ar trebui să renunţe la unul dintre voturi, aceasta ar în-
semna că trebuie să aleagă între două drepturi constituţionale: dreptul
general de a vota şi dreptul de a fi reprezentaţi direct în parlament ca
minoritari. A impune o asemenea alegere ar fi neconstituţional (Komac
2002: 24–25). Exemplul Sloveniei demonstrează aşadar că reglementă-
rile constituţionale pot fi armonizate cu votul dublu. Cu toate acestea,
practica nu a fost îmbrăţişată de către alte ţări, deşi în câteva state – de
exemplu Croaţia şi Ungaria – a constituit subiectul unor dezbateri (Vasil-
jevic 2004: 262).
363
În Ungaria, la alegerile pentru autoguvernările locale ale minorită-

ţilor se foloseşte un sistem care pare similar votului dublu.39 Există însă
o diferenţă majoră: în Ungaria alegătorii nu au două voturi pentru ace-
laşi for reprezentativ, ca în Slovenia, ci este vorba, pur şi simplu, despre
două alegeri concomitente, deoarece autoguvernările minoritare se aleg
în acelaşi timp cu autoguvernările locale. Membrii autoguvernării mi-
noritate nu devin din oficiu membri ai consiliului local, deşi în 2005 s-a
încercat modificarea legii astfel încât acest lucru să devină posibil.
După cum am prezentat într-o secţiune anterioară, cele 13 minorităţi
recunoscute în Ungaria au dreptul să aleagă autoguvernări minoritare
la nivel local, regional şi naţional (însă doar cele locale se aleg prin vot
direct). În timp ce autoguvernările minoritare locale se aleg în paralel cu
consiliile locale, legea alegerilor locale a conţinut şi o prevedere specia-
lă care a permis minorităţilor să obţină mandate de consilier local prin
tratament preferenţial (prin întrunirea unui număr de voturi egal cu ju-
mătatea voturilor necesare pentru alegerea unui consilier). În 2005 s-a
propus ca un membru al autoguvernării minoritare (cel care a obţinut
cele mai multe voturi) să devină în mod automat membru al consiliului
local, în cazul în care la alegerile pentru autoguvernarea minoritară s-au
prezentat suficienţi alegători.40 Această prevedere ar fi înlocuit condiţiile
preferenţiale de a obţine mandate în consiliul local, însă nu a trecut pro-
ba constituţionalităţii.
Spre deosebire de Slovenia, Curtea Constituţională maghiară a ajuns
la concluzia opusă în privinţa votului dublu. Decizia curţii a fost motiva-
tă, între altele, prin faptul că cetăţenii minoritari ar dobândi o influenţă
dublă asupra componenţei consiliului local în comparaţie cu restul ale-
gătorilor.41 În practică, prevederea ar fi putut conduce la situaţii absurde.
Teoretic este posibil ca toate cele 13 minorităţi recunoscute de lege să
formeze câte o autoguvernare minoritară într-o anumită localitate. Dacă
din fiecare autoguvernare câte o persoană ar deveni automat membru al
consiliul local, consiliul ar putea fi practic preluat de către minorităţi.
39 Deşi garantată prin lege, reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlamentul Unga-

riei rămâne nerezolvată.
40 Numărul suficient de voturi a fost reglementat după o schemă complexă, în funcţie
de populaţia localităţii, însă acest număr a fost de regulă mai redus decât media vo-
turilor necesare pentru alegerea unui consilier local.
41 Decizia 593/A/2005 a Curţii Constituţionale.
364
Practica votului paralel a creat însă destule bătăi de cap şi fără a fi

vorba despre vot dublu propriu-zis. Din 1993 până în 2005, oricine avea
dreptul să voteze în alegerile pentru autoguvernările minoritare, care se
organizau paralel cu alegerile locale. Mai mult, oricine avea dreptul să
propună candidaţi, indiferent de apartenenţa la grup, ceea ce a facilitat
etnobusinessul. Caracterul ultraliberal al legii s-a datorat faptului că mi-
norităţile nu au fost de acord cu compilarea unor registre electorale pe
bază etnică, temerile lor fiind alimentate de experienţe istorice negative.
Problema lipsei garanţiilor era exacerbată de existenţa votului paralel,
prin urmare persoanele care nu erau membri ai grupurilor etnice nu
pierdeau nimic dacă votau pentru autoguvernările minoritare. Din con-
tră, numărul cetăţenilor maghiari care nu aparţineau minorităţilor, dar
totuşi au votat, a ajuns la magnitudinea milioanelor. Majoritatea acestor
voturi provenite de la maghiari au fost voturi de simpatie, a căror autori
probabil nici nu au fost conştienţi de faptul că au alterat rezultatul scruti-
nului minorităţii. S-au înregistrat însă şi numeroase cazuri de etnobusi-
ness evident (pentru detalii vezi Korhecz 2002, Rátkai 2000, Pap 2003).
2. Partea a doua–cazul românesc în perspectivă

comparativă
După trecerea în revistă a diferitelor tipuri de soluţii speciale pentru

facilitarea reprezentării minorităţilor, este momentul să analizăm regle-
mentările de acest gen din România. Legislaţia electorală românească
de după 1990 pare foarte generoasă în ceea ce priveşte reprezentarea
minorităţilor, cel puţin la prima vedere. O prevedere de acţiune afirma-
tivă electorală pentru minorităţi la nivelul parlamentului a fost aplicată
deja la primele alegeri democratice din 1990, iar în prezent, nu mai puţin
de nouăsprezece minorităţi naţionale sunt reprezentate în Camera Depu-
taţilor. Majoritatea acestor nouăsprezece comunităţi sunt reprezentate
şi la nivel local, iar din 2004 există o reglementare specială menită să
faciliteze prezenţa minorităţilor şi în consiliile locale. Toate acestea par
să plaseze România pe poziţii fruntaşe în lume în privinţa participării
minorităţilor în viaţa politică.
365
Soluţiile speciale pentru minorităţi din România nu au trecut neob-

servate nici în literatura de specialitate. Pe de o parte, studiile comparate
despre problematica reprezentării minorităţilor listează România între
exemplele demne de urmat, ca un caz pozitiv în ceea ce priveşte integra-
rea politică a minorităţilor (Venice Commission 2000, Frowein & Bank
2000, Htun 2003, Reynolds 2005). Pe de altă parte, sistemul de repre-
zentare a fost analizat şi comentat şi de către numeroşi autori autohtoni
(Oprescu 1999, 2001, Horváth 2002, Alionescu 2004), tonul acestor lu-
crări fiind mult mai rezervat şi critic. Aici nu vom oferi o analiză a contex-
tului politic în care s-a creat şi a evoluat acest sistem, ci vom încerca să îl
analizăm dintr-o perspectivă pur electorală, prin prisma celor discutate
în prima parte. Obiectivul este să identificăm tipul de soluţie specială în
care reglementările româneşti ar putea fi încadrate şi să evaluăm unele
consecinţe politice ale sistemului.
2.1. Legislaţia la nivelul Parlamentului
În ceea ce priveşte reprezentarea minorităţilor în parlament, clasifi-

carea României în literatura în limba engleză nu este fără echivoc. Dese-
ori, România este grupată în aceeaşi categorie cu Slovenia şi Croaţia, cele
mai bine-cunoscute ţări europene care rezervă mandate pentru minorităţi
în parlament (Venice Commission 2000, Vasiljevic 2004: 262, Reynolds
2005: 304). Alţi autori consideră însă că soluţia de la nivelul Camerei De-
putaţilor reprezintă mai degrabă un exemplu pentru neaplicarea pragului
electoral sau un prag mai scăzut (Frowein & Bank 2000: 6, Htun 2003: 26)
şi am întâlnit şi o formulare care sugerează că România combină cele două
tipuri de măsuri speciale („exceptări de la pragul electoral şi mandate re-
zervate”, Bochsler 2006: 14).42
La confuzia din literatura în limba engleză contribuie probabil şi fap-
tul că în perioada scursă de la căderea comunismului, în România au
fost în vigoare de fapt două tipuri de reglementări privind reprezentarea
minorităţilor în parlament. La primele alegeri parlamentare încă exis-
tau mandate garantate minorităţilor, însă din 1992 aceste mandate nu se
mai obţin de drept.
42 În original: “exceptions from the national threshold and reserved ethnic minority
seats (Romania)” (Bochsler 2006: 14). Într-un alt loc autorul vorbeşte despre „man-
date bonus” (bonus seats) în România (p. 18).
366
La alegerile din 1990, legea garanta mandate speciale pentru mino-

rităţi în cazul în care acestea nu reuşeau să obţină reprezentare în con-
diţiile stabilite pentru partidele politice. Potrivit articolului 4 al Decretu-
lui-lege 92 din 1990, „organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale
[…], care nu întrunesc numărul de voturi necesar pentru a avea, potrivit
alin. 1, un mandat în Adunarea Deputaţilor, au dreptul la un mandat de
deputat.” Legea garanta deci un mandat de drept minorităţilor naţionale,
acesta fiind atribuit organizaţiei minoritare care a obţinut cele mai multe
voturi valabil exprimate. În 1990 au profitat de această posibilitate zece
minorităţi. Un mandat putea fi obţinut cu numai 399 de voturi.43
Dreptul la reprezentare în Parlament a fost consfinţit prin alineatul
(2) al articolului 59 al Constituţiei adoptate în 1991:44 „Organizaţiile ce-
tăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la
câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei mino-
rităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.”
Constituţia garantează aşadar dreptul la reprezentare politică pen-
tru minorităţi, însă „condiţiile legii electorale” adoptate în 199245 nu mai
sunt chiar aşa de generoase ca în 1990. Potrivit Legii 68 din 1992, „orga-
nizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constitu-
ite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de
senator, au dreptul, împreună, potrivit art. 59 alin. (2) din Constituţie, la
un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de
voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprima-
te pe ţară pentru alegerea unui deputat.”46
Aşadar din 1992 nu se mai garantează mandate pentru minorităţi,
deoarece organizaţiile acestora trebuie să atingă un prag, chiar dacă
acesta este simbolic. În 1992 acest prag a fost stabilit în 5% din numărul
mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat,
iar în 2004 a fost mărit la 10% din această cantitate.47 Deşi seamănă în
43 Minoritatea armeană a fost cea care a intrat în Camera Deputaţilor cu 399 de voturi.
http://www2.essex.ac.uk/elect/database/indexElections.asp?country=ROMANIA&el
ection=ro90cd [Accesat 25 iulie 2009].
44 După modificarea Constituţiei în 2003, numărul articolul a devenit 62 (2).
45 Legea nr. 68 din 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. M.
Of. nr. 164, din 16 iulie 1992.
46 Legea 68 din 1992, art. 4, alin. (1).
47 Legea 68 din 1992 art. 4, legea 373 din 2004 art. 4 şi art. 47 alineatele (3) şi (4) ale legii
35 din 2008.
367
unele aspecte cu sistemele care rezervă mandate pentru minorităţi, este

mai corect să clasificăm prevederile româneşti de după 1992 ca un sis-
tem care aplică un prag alternativ pentru minorităţi.
Reglementările româneşti sunt însă unice şi între sistemele în care
nu se aplică pragul electoral pentru organizaţiile minorităţilor. În nicio
ţară care exceptează minorităţile de la prag nu se maximizează în unu
numărul mandatelor care se pot obţine, ci se obţin atâtea mandate, de
câte ori a fost atins pragul implicit sau cel alternativ. Avantajul soluţiei
româneşti este că pragul alternativ aplicat pentru minorităţi este mult
inferior pragului implicit, prin urmare acesta este mai favorabil pentru
minorităţile mici, care nu ar fi capabile să atingă pragul implicit. Mino-
rităţile mai mari pot fi însă dezavantajate de acest sistem, iar o mino-
ritate ar fi în mod sigur avantajată de o simplă neaplicare a pragului:
romii. De exemplu, la alegerile parlamentare din 2008, câtul obţinut prin
împărţirea numărului de voturi valabil exprimate (6.614.531) cu numă-
rul mandatelor de distribuit (315) ar fi fost de 20.998. La aceste alegeri,
principala organizaţie a romilor, Partida Romilor Pro Europa, a obţinut
44.037 de voturi, adică mai mult decât numărul de voturi necesar pentru
alegerea a doi deputaţi în condiţiile ipotetice în care pragul electoral nu
ar fi fost aplicat. Aşadar, Partida Romilor ar fi fost avantajată mai degra-
bă de o simplă neaplicare a pragului electoral. În 1996 situaţia a fost şi
mai interesantă. Pragul implicit a fost de 37.313 voturi (12.238.746/328)
şi a fost atins chiar de două formaţiuni rome. Partida Romilor ar fi fost
îndreptăţită la două mandate datorită celor 82.195 de voturi strânse, iar
Ununea Romilor la un mandat cu cele 71.020 voturi. Aşadar, în 1996, o
simplă neaplicare a pragului electoral ar fi asigurat trei mandate şi ar fi
facilitat şi pluralismul politic în cadrul parlamentului pentru minoritatea
romă, în timp ce reglementările în vigoare au acordat un singur loc de
parlamentar.
Dintre celelalte minorităţi însă doar foarte puţine ar intra în parla-
ment dacă în loc de sistemul în vigoare s-ar aplica simpla exceptare de
la prag. În 2004 doar germanii, iar în 2008 doar germanii şi evreii ar
fi obţinut reprezentare în aceste condiţii. În 2008, Forumul Democrat al
Germanilor din România a obţinut 23.190 de voturi, iar Federaţia Comu-
nităţilor Evreieşti 22.393. Următoarea clasată a fost Uniunea Democrată
a Slovacilor şi Cehilor din România, însă cele 15.373 de voturi strânse de
această organizaţie au fost inferioare pragului implicit.
368
Probabil faptul că legea stabileşte că numărul maxim de mandate

pentru fiecare minoritate este de unu îi determină pe unii autori să ca-
talogheze sistemul românesc ca unul cu mandate rezervate. Într-adevăr,
există unele similarităţi. Pragul alternativ este atât de scăzut încât pare
aproape simbolic, ceea ce poate crea sentimentul că reprezentarea este
garantată. Însă chiar dacă pragul este simbolic, sistemul nu garantează
automat alegerea unui reprezentant al minorităţii. De exemplu, în 1996,
nicio organizaţie a minorităţii croate nu a reuşit să întrunească voturile
necesare (Horváth 2002: 64). În mod similar, Uniunea Generală a Asocia-
ţiilor Etniei Huţule din România a obţinut 646 de voturi în 1996 şi 1.225
de voturi în 2000 şi a rămas nereprezentată.48 În 1992, pragul de 5% din
numărul mediu al voturilor necesare pentru alegerea unui deputat a în-
semnat 1.327 de voturi, în 1996 1.494 de voturi, iar în 2000 1.273 de vo-
turi. Deşi aceste valori sunt foarte mici, este posibil ca nicio organizaţie
a unei minorităţi să nu adune suficiente voturi şi prin urmare mandatul
să rămână nealocat. Nu putem vorbi aşadar despre mandate rezervate,
deoarece – după cum am elaborat în secţiunea teoretică – acestea ar tre-
bui să garanteze reprezentarea indiferent de rezultatul alegerilor (Meier
2007: 3).
Pragul alternativ foarte generos este completat de alte două concesii
importante pentru organizaţiile minorităţilor. Prima dintre acestea se re-
feră la faptul că deputaţii minorităţilor au posibilitatea de a-şi forma pro-
priul lor grup parlamentar, deşi reprezintă multiple organizaţii distincte.
În condiţiile regulamentului Camerei Deputaţilor, acest lucru constituie
un avantaj considerabil faţă de situaţia în care ar trebui să activeze ca
parlamentari independenţi.
Cealaltă concesie se referă la condiţiile de a prezenta liste la alegeri.
Din 2000 – prin derogare de la regula generală – organizaţiilor mino-
rităţilor li s-a permis să depună aceeaşi listă de candidaţi în mai multe
circumscripţii electorale din ţară.49 Această schimbare a avut şi conse-
cinţe pozitive, dar şi mai puţin fericite. Partea bună constă în faptul că
minorităţile au primit şansa de a colecta voturi şi din judeţele în care de-
punerea unei liste de candidaţi le-ar fi creat dificultăţi. Partea mai puţin
fericită este că această prevedere a condus la conflicte serioase în cadrul
48 Huţulii nu se numără nici astăzi între minorităţile reprezentate în Parlament.

49 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 165, din 13 octombrie 2000. M. Of. nr. 514 din
19 octombrie 2000. Prevederea a fost păstrată şi în Legea 373/2004 (art. 4 alin. 12.)
369
unor minorităţi. De exemplu, în 2000, mandatul italienilor a fost câştigat

de o organizaţie care nu a prezentat aceiaşi candidaţi în toate judeţele.
Organizaţia rivală, care a avut aceiaşi candidaţi în toate judeţele, a de-
pus o contestaţie în care pleda că persoana de pe primul loc al listei lor
a obţinut de fapt mai multe voturi decât candidatul care a fost ales în
parlament. Contestaţia a fost însă respinsă, deoarece până în 2004 man-
datul obţinut de organizaţiile minorităţilor se aloca în circumscripţia în
care lista minorităţii respective a obţinut cele mai multe voturi (Aliones-
cu 2004: 68). Datorită acestor controverse, în 2004 toate organizaţiile
minoritare au ales să depună aceeaşi listă de candidaţi în toate judeţele.
O altă consecinţă negativă a acestui fenomen este concentrarea puterii la
conducerea centrală a organizaţiilor minoritare, în detrimentul filialelor
teritoriale, care nu mai pot promova propriii lor candidaţi.
Posibilitatea de a depune aceeaşi candidatură în mai multe circum-
scripţii a fost păstrată şi în noul sistem electoral adoptat în 2008, dar sub
o formă uşor modificată. În prezent organizaţiile minoritare au posibili-
tatea de a propune acelaşi candidat pentru mai multe colegii uninomina-
le. Însă se poate propune acelaşi candidat în colegii aparţinând diferitelor
circumscripţii electorale (judeţe) doar dacă se propune un singur candi-
dat la nivel naţional, adică pentru toate colegiile uninominale. Mandatul
se alocă în colegiul uninominal unde candidatul a obţinut cele mai multe
voturi.50 În 2008 fiecare organizaţie minoritară a ales să aibă doar un
singur candidat pentru Camera Deputaţilor.
Trebuie amintit încă un aspect interesant al legislaţiei electorale la
nivelul parlamentului, care nu este formulat făcând referire directă la
minorităţi, însă poate avea consecinţe asupra reprezentării acestora (este
vorba deci despre o soluţie indirectă pentru a avantaja minorităţile). Oda-
tă cu apariţia colegiilor uninominale în 2008, s-a introdus un prag alter-
nativ pentru partidele politice pe lângă cel exprimat în procente. Astfel,
o formaţiune politică poate primi mandate parlamentare chiar dacă nu
atinge pragul de 5%, în cazul în care candidaţii săi au terminat pe primul
loc în cel puţin şase colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi
50 Legea nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului
şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a
Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
(art. 9 alin 11.)
370
în trei colegii pentru Senat (în mod concomitent).51 Deşi la prima vedere
pragul alternativ nu are nimic de-a face cu minorităţile, singura forma-
ţiune care ar fi putut profita de pe urma lui ar fi fost UDMR. Partidele
mari nu au nevoie de o asemenea prevedere, deoarece atingerea pragului
procentual nu este o problemă pentru ele, iar celelalte partide mici (cum
ar fi PRM sau PNG–CD) nu au o bază electorală suficient de concentrată
pentru a termina pe primul loc în atâtea colegii electorale. Datorită aces-
tui fapt, pragul alternativ a început să fie numit „lex UDMR”52, deoarece
singurul său rost pare să fie menţinerea UDMR în Parlament în cazul în
care aceasta nu ar atinge pragul de 5%.53 Până la urmă, în 2008 UDMR a
întrunit pragul procentual şi nu a mai avut nevoie de cel alternativ pen-
tru a intra în Parlament.
Pragul alternativ foarte scăzut pentru minorităţile mici şi cel de 3+6
colegii uninominale pentru partidele politice sunt elemente ale legislaţiei
electorale care facilitează participarea minorităţilor în politică. Din pă-
cate, legislaţia română conţine şi elemente restrictive pentru minorităţi,
cea mai importantă fiind legată de condiţiile candidaturii. Începând din
2004, s-a introdus o diferenţiere extrem de strictă între organizaţiile mi-
norităţilor naţionale reprezentate în Parlament (mai precis în Consiliul
Minorităţilor Naţionale) şi cele nereprezentate în Parlament, acestora din
urmă stabilindu-li-se condiţii mult mai dificile pentru a participa la ale-
geri. Restricţiile se aplică atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru
consiliile locale.54
Potrivit modificării, organizaţiile aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale pot participa automat la
alegeri, fără a fi nevoite să îndeplinească alte condiţii. Însă organizaţiile
51 Legea 35/2008, art. 47, modificat prin art. 1 alin. (68) al Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 97 din 2008, M. Of. Nr. 630 din 29 august 2008.
52 Vezi prelegerea lui István Székely la tabăra de vară din septembrie 2008 de la Băile
Tuşnad http://itthon.transindex.ro/?cikk=7772. [Accesat 17 septembrie 2009].
53 Trebuie menţionat şi faptul că UDMR a propus ca pragul alternativ să fie de două
colegii de senator şi patru de deputat, dar amendamentul a fost respins. Vezi „De-
putaţii au menţinut pragul electoral de 5% sau şase mandate de deputat şi trei de
senator”. Mediafax, 4 aprilie 2008. http://www.mediafax.ro/politic/deputatii-au-
mentinut-pragul-electoral-de-5-sau-sase-mandate-de-deputat-si-trei-de-senator.
html?1687;2431906 [Accesat 17 septembrie 2009].
54 Diferenţierea a apărut prima dată în Legea 67 din 2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei locale, însă a fost preluată cuvânt cu cuvânt în Legea 373 din 2004
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi chiar completată cu alte restric-
ţii în Legea 35 din 2008.
371
nereprezentate în Parlament pot depune candidaturi numai dacă prezin-

tă la Biroul Electoral Central o listă de membri, numărul acestora trebu-
ind să fie mai mare decât 15% din numărul total al cetăţenilor care la ul-
timul recensământ s-au declarat ca aparţinând minorităţii respective.55
Mai mult, dacă numărul membrilor necesari pentru îndeplinirea acestor
condiţii este mai mare de 25.000 de persoane, lista membrilor trebuie
să cuprindă cel puţin 25.000 de persoane domiciliate în cel puţin 15 din
judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de per-
soane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti.56
Acest articol al legii a devenit foarte controversat, fiind criticat nu nu-
mai de către organizaţiile defavorizate, ci şi de specialişti în ştiinţele poli-
tice şi ONG-uri preocupate de calitatea democraţiei. Cea mai mediatizată
a devenit cerinţa celor 25.000 de semnături pentru minorităţile „mari”,
care i-a împiedicat pe adversarii UDMR să participe la alegerile locale din
2004. Însă nu doar maghiarii au avut de suferit în urma acestui articol.
De fapt, la alegerile locale din 2004 au putut depune candidaturi doar
organizaţiile reprezentate în Parlament. Într-un studiu despre alegerile
locale din 2004, Institutul pentru Politici Publice (IPP) a subliniat că arti-
colul adoptat la iniţiativa liderului grupului parlamentar al minorităţilor,
Varujan Pambuccian, a fost menit să asigure organizaţiilor minoritare
reprezentate în Parlament monopolul politic asupra comunităţilor pe
care le reprezintă. Concluzia analiştilor IPP a fost aceea că prevederea
este discriminatorie şi neconstituţională (Stan et alii 2004).
La rândul ei, Comisia de la Veneţia a formulat o critică dură la adre-
sa legiuitorului (vezi Venice Commission 2004: în special paragrafele
42–45, 48 şi 54), subliniind că aceste restricţii constituie o încălcare a
principiului tratamentului egal al cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, drept garantat, între altele, de articolul 4 al Convenţiei–cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale. În continuare, Comisia a aver-
tizat că restricţiile legii blochează competiţia politică în rândul minorită-
ţilor, prin urmare se încalcă principiul democraţiei plurale, constituind
o tentativă impusă de sus pentru a împiedica dezvoltarea alternativelor
politice. Specialiştii Comisiei au atras atenţia că fragmentarea excesivă a
alternativelor politice trebuie contracarată prin mecanismul de conver-
sie a voturilor în mandate (adică prin sistemul electoral), nu prin îngrădi-
55 Legea nr. 67/2004, art. 7, alin. (3).

56 Legea nr. 67/2004, art. 7, alin. (4).
372
rea dreptului la candidatură. Comisia a mai avertizat că cerinţa de a pre-

zenta o listă cu semnături provenind de la cel puţin 15% dintre membrii
comunităţii minoritare înseamnă că un număr mare de persoane sunt
nevoite să-şi declare preferinţele politice, iar acest lucru poate conduce la
presiuni în această direcţie, ceea ce nu este de dorit. Pe scurt, Comisia a
considerat că aceste prevederi ale legii sunt atât de severe, încât ele pot fi
considerate aproape prohibitive şi exclusiviste la adresa unor organizaţii
minoritare.
Cu toate acestea, prevederile discriminatorii sunt prezente în lege şi
astăzi. Mai mult, prin Legea 35 din 2008 s-a adăugat încă o condiţie pen-
tru organizaţiile minoritare din afara Parlamentului care doresc să par-
ticipe la alegeri, şi anume condiţia de a fi de utilitate publică.57 Această
condiţie a îngreunat şi mai mult participarea unor organizaţii minoritare
la alegeri, în special a celor nou înfiinţate, deoarece statutul de utilitate
publică poate fi obţinut doar după cel puţin trei ani de activitate.58
Drept consecinţă a acestor restricţii privind candidaturile, începând
cu alegerile locale din 2004, numărul formaţiunilor minoritare care au
participat la alegeri s-a redus drastic. La alegerile locale din 2004 au de-
pus candidaturi doar organizaţiile minoritare reprezentate în Parlament
în acel moment. La alegerile parlamentare din acelaşi an au reuşit să se
prezinte zece formaţiuni care nu erau reprezentate în Parlament, însă
acest număr reprezintă o scădere semnificativă faţă de anii electorali pre-
57 Legea 35/2008, art. 9, alin. (3).

58 Acordarea statutului de utilitate publică este reglementată prin Legea nr. 246 din
18 iulie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii, M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005 (articolele 38-39). Potrivit Legii,
organizaţiile neguvernamentale pot dobândi statutul de utilitate publică prin înde-
plinirea următoarelor patru condiţii: a) organizaţia desfăşoară o activitate în interes
general sau în interesul unor colectivităţi, după caz; b) funcţionează de cel puţin 3
ani; c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi
anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopu-
lui său, însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli
pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de
utilitate publică; d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteri-
ori în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial. Pentru a dobândi
statutul de utilitate publică, organizaţia adresează o cerere Secretariatului General
al Guvernului, iar recunoaşterea se face printr-o hotărâre a Guvernului. Excepţii de
la punctele a) şi b) pot fi acordate doar dacă organizaţia s-a constituit prin fuziunea a
două sau mai multe organizaţii, însă şi atunci toate organizaţiile preexistente trebuie
să fi îndeplinit restul condiţiilor.
373
cedenţi (câte 17 în 1996 şi 2000). La alegerile locale din 2008 au reuşit să

depună candidaturi doar două organizaţii nereprezentate în Parlament:
Alianţa pentru Unitatea Rromilor şi Uniunea Democrată a Ucrainenilor
din România,59 iar la alegerile parlamentare din acelaşi an au participat
iarăşi numai organizaţiile reprezentate în Parlament.
Aşadar, din cauza schimbărilor survenite în legislaţie, numărul or-
ganizaţiilor minoritare care au participat la alegeri s-a redus drastic,
comparativ cu situaţia de dinainte de 2004. Desigur, până în 2000, exis-
tenţa prea multor organizaţii în cadrul unor minorităţi a atras după sine
o fragmentare excesivă a voturilor. Mai mult, din cauza lipsei unor me-
canisme eficiente care să filtreze organizaţiile care încercau să obţină re-
prezentare apelând la minorităţi, existau condiţii optime pentru abuzuri
şi etnobusiness. Însă restricţiile introduse sunt prea dure, iar consecinţa
lor a fost îngheţarea situaţiei din Parlament din 2000: cele 18 minorităţi
naţionale sunt reprezentate de atunci de aceeaşi organizaţie.
2.2. Legislaţia referitoare la alegerile locale
Deşi primele alegeri locale din România postcomunistă s-au organi-

zat în 1992, prevederi speciale referitoare la minorităţi au apărut în legis-
laţie doar în 2004. Până în 2000 organizaţiile minorităţilor erau tratate
de Legea electorală la fel ca partidele politice, fără a beneficia de orice fel
de acţiune afirmativă electorală.60
Principiile de bază ale sistemului electoral folosit la alegerile locale
au rămas neschimbate din 1992, fiind modificate pe parcursul timpului
doar unele detalii. Sistemul folosit este unul de reprezentare proporţiona-
lă după metoda celor mai mari resturi. Mandatele se alocă în două etape:
în prima etapă se acordă fiecărui competitor atâtea mandate, de câte ori
a atins coeficientul electoral,61 iar în a doua etapă mandatele încă nealo-
cate vor fi împărţite în ordinea descrescătoare a voturilor neutilizate de
care dispun competitorii. Coeficientul electoral este egal cu câtul împăr-
59 La aceste alegeri a participat şi Partidul Civic Maghiar, însă această organizaţie este
înregistrată ca un partid politic.
60 Potrivit articolului 105 al Legii nr. 70 din 26 noiembrie 1991 privind alegerile locale,
(M. Of. nr. 239, din 28 noiembrie 1991) organizaţiile legal constituite aparţinând mi-
norităţilor naţionale erau asimilate partidelor şi formaţiunilor politice.
61 Desigur, candidaţii independenţi pot obţine doar un singur mandat, chiar dacă au
strâns un număr de voturi care este multiplul coeficientului electoral.
374
ţirii numărului total de voturi valabil exprimate la numărul de mandate

disponibile.62 Voturile neutilizate sunt acelea care au rămas după atribu-
irea mandatelor prin atingerea coeficientului, precum şi cele inferioare
coeficientului electoral.
Dintre modificările suferite ulterior de sistem, cea mai importantă
este evoluţia pragului electoral. În 1992 şi 1996 nu a existat un prag elec-
toral explicit, prin urmare cel mai important factor în ceea ce priveşte
şansele minorităţilor de a obţine reprezentare a fost numărul mandatelor
din consiliu. Potrivit logicii pragului implicit, egal cu coeficientul electo-
ral în absenţa unui prag explicit, minorităţile porneau cu şanse mai bune
pentru consiliile judeţene, şi în localităţile mari, cu consilii locale compu-
se din mulţi membri. În 2000 s-a introdus un prag electoral egal cu limita
de 5% din voturile valabil exprimate, în cazul în care coeficientul electo-
ral era superior limitei de 5%, sau cu coeficientul electoral, dacă acesta
era inferior limitei de 5% (modalitatea de calcul al coeficientului nu a su-
ferit modificări: voturile valabil exprimate împărţite la numărul manda-
telor disponibile).63 Practic, acest lucru însemna că, în localităţile în care
consiliul local era format din mai mult de 20 de membri şi în consiliile
judeţene (formate din cel puţin 37 de membri până în 2000), pragul de
5% nu era aplicat, deoarece aici coeficientul electoral era mai mic decât
5% din voturile valabil exprimate.64 În 2004, pragul electoral se stabileş-
te la 5% indiferent de valoarea coeficientului electoral,65 iar modalitatea
calculării coeficientului electoral se modifică: se iau în considerare doar
voturile exprimate pentru competitorii care au atins pragul.66 Datorită
62 În literatura de specialitate acest coeficient se numeşte cota Hare.

63 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 28 din 2000. M. Of. Nr. 153 din 13 aprilie
2000, art. I, aliniat (7).
64 Datorită acestei reglementări, minorităţile aveau şanse mai bune în localităţile urba-
ne mari, unde consiliul este compus din mai mulţi membri. De exemplu, pragul era
de 1/21=4,76% acolo unde consiliul local era format din 21 membri, de 4,35% dacă
numărul membrilor era de 23 şi aşa mai departe. Într-un consiliu judeţean format
din 45 de membri se puteau teoretic obţine mandate cu 1/45=2,22% din voturi, iar în
Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu 1/65=1,54% din voturi. Vom vedea că
prevederea specială care este în vigoare şi în prezent a răsturnat situaţia, deoarece
aceasta poate avea un impact real mai degrabă în localităţile mici, cu consilii formate
din 9 sau 11 membri.
65 La acesta se mai adaugă 2% pentru alianţele electorale sau politice formate din doi
membri, iar la trei membri încă 1%. Legea 67/2004, art. 92, alin. (1).
66 Legea 67/2004, art. 92, alin (3). (În versiunea republicată a Legii 67/2004, în M. Of.,
nr. 333, din 17 mai 2007, numărul articolului a devenit 96). O altă schimbare impor-
375
acestor modificări progresive ale pragului electoral, şansele minorităţilor

de a obţine mandate au scăzut considerabil în localităţile unde ponderea
lor este mică.
Poate nu întâmplător, odată cu stabilirea pragului de 5% s-a încer-
cat introducerea în lege a unui element care să compenseze această
evoluţie care afecta în mod negativ minorităţile. În Legea 67/2004 a fost
finalmente inclus un mecanism de acţiune afirmativă electorală desti-
nată minorităţilor naţionale, însă numai pentru consiliile locale, nu şi
pentru cele judeţene. Acest mecanism special este cu totul diferit de cel
aplicat la nivelul Camerei Deputaţilor şi este şi mai dificil de încadrat în
clasificarea prezentată în prima parte a lucrării. După cum vom vedea,
efectele acestei soluţii speciale sunt din păcate dezamăgitoare. Însă
înainte de a divulga numărul exact de mandate câştigate de minorităţi
datorită prevederii speciale, trebuie explicată funcţionarea ei. Pentru
o interpretare mai facilă a aspectelor tehnice ale sistemului electoral,
am încercat să redăm grafic algoritmii de alocare a mandatelor pentru
partide (şi alianţe), respectiv organizaţii ale minorităţilor naţionale, în
Figurile 1 şi 2.
Prevederea specială referitoare la organizaţiile minorităţilor intervi-
ne în cea de-a doua etapă de alocare a mandatelor (pe baza voturilor ne-
utilizate). Legea prevede ca „în cazul în care nici una dintre organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alta decât cea maghiară,
nu a obţinut cel puţin un mandat, se atribuie un mandat de consilier, din
cele rămase din prima etapă, organizaţiei care a întrunit pragul electoral
şi a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate dintre toate
aceste organizaţii.”67
Prin urmare, acţiunea afirmativă garantată de Legea electorală se
referă doar la situaţiile în care nicio organizaţie minoritară nu a întrunit
coeficientul electoral, însă cel puţin una a atins pragul de 5%. Organiza-
ţiile minoritare care au atins coeficientul vor fi tratate în mod identic cu
partidele sau alianţele: vor primi atâtea mandate, de câte ori au întrunit
tantă, care a avut consecinţe asupra reprezentării minorităţilor (în special a maghia-
rilor), se referă la candidaţii independenţi, care de acum încolo pot primi mandate
doar dacă obţin un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral, ceea ce
înseamnă condiţii mult mai dificile pentru a fi aleşi. Înainte, candidaţii independenţi
puteau participa în cea de-a doua etapă de distribuire a mandatelor şi în cazul în care
nu au atins coeficientul electoral.
67 Legea nr. 67/2004, art. 96, alin. (4).
376
coeficientul şi vor participa la etapa a doua pe baza voturilor neutiliza-

te.68 Aşa cum se poate observa în Figurile 1 şi 2, partea superioară a al-
goritmilor pentru partide şi pentru minorităţi este identică, iar prevede-
rea specială poate fi aplicată doar dacă nicio organizaţie minoritară nu a
câştigat mandate în prima etapă.
Figura 1. Algoritmul de alocare a mandatelor pentru partide politice,

alianţe electorale sau politice:
Efectul prevederii speciale este acela de a propulsa în mod automat

prima dintre organizaţiile minoritare care au obţinut un număr de vo-
turi cuprins între pragul de 5% şi coeficientul electoral pe locul întâi al
68 Vezi şi normele tehnice de repartizare a mandatelor de consilier stabilite prin Hotă-

rârea nr. 74. din 15 mai 2008 a Biroului Electoral Central, publicată în M. Of. nr. 384,
din 21 mai 2008.
377
listei pe care competitorii sunt înscrişi în ordinea descrescătoare a vo-

turilor neutilizate. Partidele sau alianţele vor primi mandate în etapa a
doua numai după ce unei organizaţii minoritare aflate în această situaţie
i s-a alocat un mandat. Însă dacă sunt mai multe organizaţii minoritare
în această situaţie, numai prima dintre ele va fi ajutată, iar celelalte vor fi
excluse automat din restul procesului de alocare.
Această soluţie este destul de dificil de clasificat într-unul dintre
tipurile descrise în prima parte a lucrării. Fiind vorba despre o încer-
care de a avantaja minorităţile în fazele mai avansate ale distribuţiei
mandatelor, prevederea specială se apropie cel mai mult de familia pra-
gurilor alternative, deoarece permite acordarea unor mandate cu un
număr de voturi mai redus decât pentru partidele politice. Cu mult mai
importantă decât încadrarea teoretică este capacitatea soluţiei specia-
le de a contribui la reprezentarea adecvată a minorităţilor Din păcate,
chiar şi fără o analiză amănunţită, se poate observa că domeniul de
aplicabilitate a prevederii speciale este destul de limitat, deoarece poa-
te beneficia de pe urma ei:
• doar o singură formaţiune (cea cu cele mai multe voturi);
• dacă nu reprezintă minoritatea maghiară;
• dacă a obţinut un număr de voturi cuprins între valoarea pragului
electoral de 5% şi coeficientul electoral. Acest interval devine din
ce în ce mai îngust, cu cât numărul membrilor din consiliul local
creşte, iar în cazul în care consiliul are mai mult de 20 de membri,
coeficientul electoral nu poate fi mai mare decât pragul. Intervalul
este cel mai larg în comunele cu consilii mici, formate din 9 sau 11
membri;
• dacă nicio altă formaţiune minoritară (excluzând iarăşi maghiarii)
nu a obţinut încă mandate în consiliu.
Prevederea ar reprezenta un ajutor real pentru minorităţi doar în ca-
zul în care organizaţia minoritară propulsată pe primul loc al listei nu
ar fi fost capabilă să obţină mandatul prin forţe proprii, adică dacă nu
ar fi avut suficiente voturi neutilizate pentru a „prinde” ultimul mandat
repartizat în etapa a doua. Altfel spus, prevederea poate ajuta doar acele
organizaţii care trec prin punctul marcat cu asterisc (*) al algoritmului
din Figura 2. Pentru organizaţiile care trec prin punctul marcat cu plus
(+), este indiferent dacă „sar” pe primul loc al listei sau rămân pe un loc
inferior, dar care încă furnizează un mandat.
378
Figura 2. Algoritmul de alocare a mandatelor pentru organizaţiile cetă-

ţenilor aparţinând minorităţilor naţionale:
Cum prevederea se aplică doar dacă nicio altă formaţiune minoritară

nu a obţinut mandate, suntem obligaţi să marcăm încă un punct sensibil
în algoritmul din Figura 2. Acesta este semnalat prin semnul exclamării
(!) şi indică faptul că, datorită existenţei prevederii speciale, o formaţiune
care ar fi avut suficiente voturi neutilizate pentru un mandat, în cazul în
care ar fi fost tratată la fel ca partidele, nu poate fi sigură de reprezentare,
379
deoarece soarta ei depinde şi de performanţa celorlalte organizaţii mino-

ritare. Dacă o altă minoritate (în afară de maghiari) a primit deja mandat,
a doua organizaţie minoritară va rămâne nereprezentată, iar mandatul
care i-ar reveni poate fi obţinut de un partid politic care are chiar mai
puţine voturi.
Utilitatea prevederii speciale depinde deci de răspunsul la următoa-
rea întrebare: cât de frecvente sunt situaţiile din punctele marcate cu
asterisc, respectiv semnul exclamării, în care o organizaţie minorita-
ră obţine mandatul într-adevăr datorită prevederii speciale sau în care
îl pierde datorită aplicării ei, deşi l-ar fi obţinut dacă ar fi fost tratată
în mod identic cu partidele politice (cum s-a întâmplat până în 2000)?
Răspunsul este, din păcate, unul dezamăgitor. Prin recalcularea proce-
durii de atribuire a mandatelor din fiecare localitate în care cel puţin o
organizaţie a minorităţilor a atins pragul electoral, am constatat că nu-
mărul mandatelor care s-au obţinut într-adevăr datorită acestei clauze
speciale a fost nesemnificativ.69 În 2004 am identificat doar opt man-
date din cele 382 obţinute de minorităţi care nu ar fi revenit acestora
în lipsa prevederii speciale, iar în 2008, doar patru dintre cele 351. Însă
dincolo de aplicabilitatea limitată, o problemă şi mai serioasă o consti-
tuie faptul că prevederea poate deposeda minorităţile de mandate pe
care le-ar fi obţinut pe baza voturilor neutilizate, dacă ar fi fost tratate
în mod identic cu partidele politice. În 2004 s-au înregistrat şase astfel
de cazuri, iar în 2008, cinci. Astfel, câştigul net al minorităţilor a fost de
două mandate în 2004, iar în 2008 bilanţul a fost negativ (vezi Székely
2008).
Nu putem trece cu vederea nici faptul că această măsură de acţiune
afirmativă nu se aplică pentru minoritatea maghiară. Avem de-a face cu
un caz evident de discriminare, o astfel de diferenţiere între minorităţi
nu poate fi justificată prin faptul că minoritatea maghiară este cea mai
numeroasă din România şi că dispune de o organizaţie (UDMR) care este
capabilă să intre în Parlament prin întrunirea pragului de 5%, fără a re-
curge la mandatele speciale pentru minorităţi. Aşa cum s-a subliniat şi în
raportul Comisiei de la Veneţia (Venice Commission 2004), reprezentarea
la nivel local nu trebuie să depindă de reprezentarea la nivel naţional. O
69 Am procedat astfel: am recalculat repartizarea mandatelor în fiecare localitate în
care o organizaţie a minorităţilor a obţinut un mandat doar în cea de-a doua etapă de
alocare, apoi am comparat rezultatul cu ceea ce s-ar fi întâmplat dacă organizaţiile
minoritare ar fi fost tratate la fel ca partidele politice.
380
parte semnificativă a maghiarilor trăiesc în localităţi unde ponderea lor

este scăzută,70 în această privinţă ei nu se deosebesc de celelalte minori-
tăţi. Cu multă ironie am putea spune însă că prevederea discriminatorie
are şi o consecinţă fericită: soluţia specială poate fi aplicată pentru cele-
lalte minorităţi în cazurile în care o formaţiune maghiară a obţinut deja
mandate în consiliu, altfel şansele minorităţilor „mici” de a fi reprezen-
tate în localităţile unde există o populaţie semnificativă de maghiari ar
scădea considerabil.
Concluzia este deci că acţiunea afirmativă electorală garantată de
legislaţie în forma ei actuală la nivelul consiliilor locale nu reprezintă un
ajutor real pentru a îmbunătăţi calitatea reprezentării, mai mult, ea este
şi discriminatorie. Se poate afirma că ar fi mai bine fără această preve-
dere în forma ei actuală decât cu ea, abrogarea ei cel puţin ar simplifica
într-o oarecare măsură procesul de distribuire a mandatelor. Problema
reprezentării minorităţilor naţionale la nivelul local şi judeţean, care în-
seamnă în prezent în mod evident subreprezentare serioasă, poate fi însă
rezolvată doar prin adoptarea unei soluţii speciale mult mai puternice
decât cea din prezent. O posibilitate ar fi păstrarea mecanismului speci-
al şi completarea lui cu un prag mai scăzut pentru minorităţi. Dar vom
reveni asupra acestei posibilităţi după ce am discutat o propunere de re-
formă care se află în prezent în faţa Parlamentului.
2.3. Propunerea minorităţilor: un sistem asemănător celui în

vigoare la nivel naţional
După experienţa alegerilor din 2004, minorităţile au înţeles că ac-

ţiunea afirmativă electorală garantată de legislaţie în forma ei actuală
nu reprezintă un ajutor real pentru a îmbunătăţi calitatea reprezentării.
Drept consecinţă, pe 21 iunie 2006, un număr de 11 deputaţi din grupul
parlamentar al minorităţilor naţionale au înaintat un proiect de lege pen-
70 Potrivit recensământului din 2002, avem următoarele date: 3,5% dintre maghiari
trăiesc în localităţi unde ponderea lor este sub 5%; 10,89% trăiesc în localităţi cu
o pondere sub 10% de maghiari; 17,02% trăiesc în localităţi unde ponderea lor nu
atinge 15%. Se observă că şi cei din prima categorie sunt adesea mai numeroşi decât
unele minorităţi „mici”. Calcul propriu pe baza datelor publicate de Árpád Varga E.,
disponibile la adresa: http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm [Accesat 17
septembrie 2009].
381
tru modificarea Legii nr. 67/2004.71 În expunerea de motive a iniţiativei,

deputaţii au constatat că „[t]extul acum în vigoare este deficitar, întrucât
nu asigură o participare reală şi reprezentativă a minorităţilor naţiona-
le la viaţa publică a colectivităţilor locale, numărul consilierilor locali ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale fiind mult
inferior ponderii acestor minorităţi în configuraţia etnică a localităţilor
respective.”72
Minorităţile au propus abrogarea sistemului în vigoare şi înlocuirea
acestuia cu o prevedere similară celei aplicate pentru Camerei Deputaţi-
lor. Conform iniţiativei, „[o]rganizaţiile cetăţenilor aparţinând unei mi-
norităţi naţionale […], legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cel
puţin un mandat de consilier local, au dreptul, împreună, la un mandat
de consilier local, dacă au obţinut, pe întreaga circumscripţie electorală
comunală, orăşenească sau municipală, după caz, un număr de voturi
egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe
circumscripţie pentru alegerea unui consilier local.”73
Deşi minorităţile ar fi dorit ca la alegerile din 2008 să se aplice deja
sistemul propus prin amendament, iniţiativa nu a fost votată până la ale-
geri, neajungând să fie supusă votului în Camera Deputaţilor, deşi a fost
aprobată de Senat la 29 aprilie 2008. Senatul a adoptat modificarea prin
aprobare tacită, prin împlinirea termenului, la data de 24 aprilie 2008.
După aceasta, proiectul a fost trimis la Camera Deputaţilor, unde a primit
avizul Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi şi al Comisiei pentru
drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale pe data de
17, respectiv 18 iunie 2008, cu ceva mai mult de două săptămâni după
primul tur al alegerilor locale.
Dincolo de greutatea cu care legislaţia poate fi amendată, întrebarea
este dacă acest sistem propus de către minorităţi ar rezolva cu adevărat
problema reprezentării acestora la nivel local. Cu certitudine, printr-o
astfel de soluţie specială reprezentarea minorităţilor în consiliile locale
71 PL-x nr. 275/2008. Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.67/2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Documentele sunt dispo-
nibile la adresa: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=7543 [Accesat
15 septembrie 2009].
72 Expunere de motive, disponibil la http://www.cdep.ro/proiecte/2008/200/70/5/
em275.pdf [Accesat 15 septembrie 2009].
73 Vezi forma adoptată de către Senat a proiectului de lege la adresa: http://www.cdep.
ro/proiecte/2008/200/70/5/se275.pdf [Accesat 15 septembrie 2009].
382
s-ar îmbunătăţi, cel puţin prin prisma numerelor.74 În acelaşi timp însă
s-ar importa la nivel local şi toate problemele care caracterizează repre-
zentarea minorităţilor la nivelul Parlamentului, pe care le-am discutat
adineauri. Fără eliminarea condiţiilor restrictive referitoare la candida-
tură, monopolul politic al formaţiunilor reprezentate în Parlament ar fi
întărit şi mai mult. Problema cea mai mare ar fi însă că nu s-ar putea
controla proliferarea mandatelor acordate în mod preferenţial. 10% din
numărul mediu de voturi necesar pentru alegerea unui consilier local
poate fi foarte scăzut într-o comună mică; astfel, câteva zeci de voturi pot
fi suficiente pentru un mandat. Prin urmare, tentaţia va fi foarte mare
pentru organizaţiile minoritare (sau pentru antreprenorii electorali care
vor reuşi să se strecoare sub sigla acestor organizaţii) să prezinte candi-
daţi şi în localităţi unde comunitatea respectivă nu este prezentă, şi nu
vor avea o misiune imposibilă.75
74 Trebuie să menţionez faptul că în câteva lucrări anterioare am interpretat propu-

nerea în mod greşit, deoarece am considerat că expresia „au dreptul, împreună”
înseamnă că un singur mandat va fi acordat mai multor minorităţi împreună. Însă
formularea este identică şi în legile referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor, prin
urmare „împreună” se referă la toate formaţiunile unei anumite minorităţi. Desigur,
nicio soluţie care ar acorda un singur mandat mai multor minorităţi împreună nu ar
fi lipsită de dezavantaje, deoarece doleanţele şi interesele diferitelor minorităţi pot fi
conflictuale.
75 Experienţa din Ungaria oferă învăţături valoroase în această privinţă. În Ungaria, Le-
gea LXXVII din 1993 privind drepturile minorităţilor naţionale şi etnice (cu modificările
ulterioare) permite celor 13 minorităţi recunoscute să aleagă autoguvernări minori-
tare la nivel local, regional şi naţional (însă doar cele locale se aleg prin vot direct). În
timp ce autoguvernările minoritare locale se aleg în mod paralel cu consiliile locale,
Legea alegerilor locale a conţinut şi o prevedere specială care a permis minorităţilor
să obţină mandate de consilier prin tratament preferenţial (prin întrunirea unui nu-
măr de voturi egal cu jumătatea voturilor necesare pentru alegerea unui consilier).
În 2005 legea minorităţilor a fost modificată, între altele s-a propus ca un membru
al autoguvernării minoritare (cel care a obţinut cele mai multe voturi) să devină în
mod automat membru al consiliului local (iar mecanismul special în vigoare până
atunci să fie abrogat). Dacă modificarea ar fi fost adoptată, s-ar fi putut ajunge la si-
tuaţii absurde. Teoretic este posibil ca toate cele 13 minorităţi recunoscute de lege să
formeze câte o autoguvernare minoritară într-o anumită localitate. Dacă din fiecare
autoguvernare câte o persoană ar deveni automat membru al consiliul local, consi-
liul ar putea fi practic preluat de minorităţi. Datorită acestei posibilităţi, preşedintele
Ungariei a trimis legea la Curtea Constituţională, iar curtea a decis că articolul este
neconstituţional.
383
Concluzii
Sistemul de reprezentare a minorităţilor din România pare foarte ge-
neros, deoarece asigură reprezentare parlamentară chiar şi minorităţilor
foarte mici. În această privinţă reglementările româneşti surclasează nu
doar ţările care nu aplică pragul electoral pentru minorităţi, dar şi unele
care le garantează mandate de drept. Desigur, facilitarea reprezentării
cât mai multor comunităţi în parlament este un lucru lăudabil. Trebuie
însă avut în vedere şi faptul că numărul ridicat de mandate (18) se explică
şi prin interesele guvernelor dintotdeauna de a avea un grup de deputaţi
care se comportă ca cei mai fideli aliaţi ai partidului aflat la guvernare
(Alionescu 2004). Mai mult, cooperarea acestor lideri minoritari cu gu-
vernul arată bine şi din exterior, iar partidele politice nu s-au sfiit să folo-
sească acest argument pentru a discredita revendicările UDMR (potrivit
lui Dan Oprescu /1999/, acesta a fost motivul adevărat pentru crearea
mecanismului special de reprezentare pentru minorităţi).
După o analiză atentă, devine evident că sistemul în vigoare are şi
unele efecte mai puţin fericite, aparenţa numărului ridicat de mandate
ascunde deficienţe serioase. Prima problemă constă în tratamentul ne-
diferenţiat al celor 18 de minorităţi la nivelul parlamentului, care bene-
ficiază toate de câte un singur mandat. Şi minoritatea romă, care este
mult mai numeroasă decât toate celelalte minorităţi mai mici la un loc,
beneficiază doar de un singur mandat, la fel ca etniile care numără doar
câteva sute de persoane (de exemplu rutenii, albanezii sau macedonenii).
Însă numărul mandatelor minorităţilor este deja atât de ridicat, încât o
nouă extindere nu ar fi foarte oportună.
Aceasta nici nu ar fi o problemă atât de serioasă, am putea pleda că
echitatea cere ca toate comunităţile să fie prezente în Parlament, iar pre-
ţul trebuie plătit de minorităţile mai numeroase, pentru a permite şi celor
mici să îşi spună cuvântul. Numărul de mandate nu poate fi extins la
infinit, aşadar este nevoie de un compromis. Alegătorii majoritari au fă-
cut acest compromis pentru că au acceptat ca minorităţile să primească
mandate cu un număr foarte scăzut de voturi, acum este rândul minori-
tăţilor mai mari să accepte că sunt îndreptăţite doar la un singur man-
dat, pentru a permite şi celor mici să fie reprezentate. Acest argument ar
putea fi convingător, însă numai în cazul în care am avea garanţii ferme
că toate organizaţiile minoritare din Parlament reprezintă într-adevăr
comunităţi reale de cetăţeni minoritari. După câte ştim, această asump-
384
ţie este problematică, există cazuri în care caracterul minoritar al orga-

nizaţiei poate fi pus la îndoială (vezi Alionescu 2004). Având în vedere
acestea, argumentul că cele optsprezece mandate constituie un bun finit
care trebuie împărţit frăţeşte nu mai poate fi susţinut.
Cu aceasta am ajuns la cea mai serioasă problemă a sistemului ro-
mânesc de reprezentare a minorităţilor: lipsa unui mecanism de control
bine gândit, care ar elimina posibilităţile de etnobusiness şi ar asigura
ca mandatele pentru minorităţi să fie ocupate într-adevăr de minorităţi.
Lipsa garanţiilor este o problemă nu numai la nivelul Parlamentului, ci şi
la nivel local, deoarece aici trebuie căutată sursa restricţiei absurde din
prevederea specială pentru consiliile locale care poate priva minorităţile
de mandate pe care le-ar fi obţinut în absenţa acestei prevederi care teo-
retic ar trebui să îi ajute. Dar lipsesc nu numai garanţiile, ci şi o definiţie
rezonabilă pentru minorităţile naţionale.
Definiţia minorităţilor naţionale folosită în prezent a apărut în Legea
electorală doar în 2004 şi este circulară în contextul în care vorbim de
alegeri: „Prin minoritate naţională se înţelege acea etnie care este repre-
zentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”.76 Întrebarea este: cine poate
deveni reprezentat în condiţii speciale? Răspunsul: cine este deja repre-
zentat. Circularitatea definiţiei reflectă în mod clar intenţia de a stopa ex-
tinderea numărului de minorităţi recunoscute şi, implicit, al mandatelor
care se pot obţine prin tratament preferenţial. Mesajul este: minorităţile
sunt acelea care sunt deja reprezentate, alte locuri nu mai sunt disponi-
bile. Înainte de apariţia definiţiei însă, accesul în parlament depindea de
contextul politic şi nu de criterii clare, aplicate în mod consecvent. Pen-
tru a ajunge în Parlament, un politician trebuia să obţină două lucruri.
Primul era avizul autorităţii electorale că organizaţia sa are un carac-
ter minoritar. Al doilea lucru de obţinut a fost un număr de aproximativ
două mii de voturi, etnia cetăţenilor de la care provin nefiind relevantă.
Aşadar, în România pot candida în condiţii speciale organizaţiile
care sunt recunoscute ca fiind minoritare, dar, după cum am semnalat,
acest lucru a depins întotdeauna de contextul politic. De votat poate vota
oricine, deşi trebuie să aleagă între partidele politice şi organizaţiile mi-
noritare. Aceste reglementări sunt perfect compatibile cu principiul libe-
ral al autoidentificării, însă nu sunt capabile să asigure o reprezentare
adecvată.
76 Legea 373/2004, art 4.; Legea 35/2008 art. 2 alin. 29.
385
În contrast cu alte ţări, lipsa registrelor electorale şi condiţionarea

votului şi a candidaturii de prezenţa pe aceste liste nu se explică prin
temerile minorităţilor de abuzurile statului, ci prin faptul că acest lucru
nu ar fi în interesul elitelor minorităţilor. Dacă s-ar introduce liste, numă-
rul celor care votează cu organizaţiile minorităţilor s-ar reduce drastic.
La alegerile din 2008 foarte multe organizaţii minoritare au primit mult
mai multe voturi decât numărul cetăţenilor care s-au declarat ca fiind de
etnia respectivă la recensământ. Dacă este vorba despre voturi de simpa-
tie (şi de protest împotriva partidelor politice) sau de capacitatea acestor
organizaţii de a menţine reţele clientelistice extinse care funcţionează
ca nişte maşinării politice, este o întrebare foarte interesantă, însă din
păcate nu cunoaştem răspunsul. Dar indiferent de răspuns, esenţa este
că nu ar fi în interesul elitelor minorităţilor ca votul să fie condiţionat de
prezenţa pe o listă. În cazul unor minorităţi foarte mici, numărul persoa-
nelor care au declarat la recensământ că aparţin etniei a fost mai redus
decât numărul de voturi necesar pentru atingerea pragului alternativ.
Elitele acestor comunităţi ar avea motive bune să se opună introducerii
listelor.
Un posibil argument împotriva listelor speciale poate fi că mandatele
minorităţilor din România nu sunt de fapt mandate rezervate, ci locuri
care se câştigă prin atingerea unui prag alternativ foarte generos. Într-
adevăr, în ţările care aplică soluţii de acest tip nu întâlnim registre elec-
torale speciale, pe baza cărora să se poată decide cine este îndreptăţit
să voteze pentru mandatele minorităţilor. Însă rezultatul din România
este foarte similar celui la care ar conduce mandatele rezervate: repre-
zentarea se obţine în mod aproape sigur, aşadar introducerea unor liste
de acest gen nu ar fi imposibilă.
Pe lângă tratamentul nediferenţiat şi lipsa mijloacelor de control, sis-
temul românesc este nesatisfăcător şi din punctul de vedere al pluralis-
mului politic. Desigur, dacă fiecare minoritate poate fi reprezentată doar
printr-un singur deputat, acest lucru nu va încuraja pluralismul politic.
Dar disponibilitatea unui singur mandat nici nu ar exclude competiţia.
Sursa problemei este, în mod evident, reglementarea referitoare la can-
didatură, foarte restrictivă şi discriminativă faţă de organizaţiile nere-
prezentate în parlament. Fără eliminarea acestor restricţii sistemul nu
va deveni just. Limitările au fost justificate, între altele, prin necesitatea
de a contracara fragmentarea excesivă a votului minoritarilor şi de a nu
permite înfiinţarea în mod prea uşor a unor organizaţii care vor doar să
386
abuzeze de eticheta de minoritar. Dar, precum a avertizat şi Comisia de

la Veneţia, fragmentarea excesivă a alternativelor politice trebuie contra-
carată prin mecanismul de conversie a voturilor în mandate (adică prin
sistemul electoral), nu prin îngrădirea dreptului la candidatură. Iar pen-
tru prevenirea etnobusiness-ului există metode mai bune, de exemplu
recurgerea la registre electorale speciale. Desigur, registrele electorale
speciale pot constitui o alternativă doar în condiţiile în care înscrierea pe
listă se face în mod absolut voluntar.
O altă modalitate de reformă ar fi mărirea pragului alternativ (însă
fără să se atingă pragul implicit) şi eliminarea restricţiei la un singur
mandat. Acest lucru ar permite o diferenţiere între romi şi celelalte mi-
norităţi, însă ar conduce la o problemă cel puţin la fel de delicată, pentru
că un prag mai ridicat ar putea scoate unele minorităţi din parlament.
În ceea ce priveşte reprezentarea la nivelul consiliilor locale, regle-
mentările în vigoare sunt evident ineficiente, dar nici propunerea mino-
rităţilor de a adopta un sistem similar celui aplicat pentru Camera De-
putaţilor nu ar fi o soluţie prea fericită. O soluţie intermediară ar putea
fi abrogarea reglementării din prezent. Ea nu numai că nu este eficientă,
ci poate fi interpretată şi ca un gest de ipocrizie faţă de minorităţi. Chiar
şi tratamentul identic cu partidele politice ar fi de preferat situaţiei din
prezent. Prevederea specială în vigoare nu trebuie însă respinsă cu desă-
vârşire, deoarece unele dintre elementele sale ar putea fi reţinute.
Prevederea specială ar putea fi modificată astfel, încât elementele dis-
criminatorii şi restrictive să fie eliminate. Cea mai evidentă modificare ce
se impune este extinderea aplicabilităţii şi pentru maghiari. Acest lucru
ar presupune însă în mod automat şi eliminarea restricţiei potrivit căreia
prevederea nu mai poate fi aplicată dacă o organizaţie minoritară a obţi-
nut deja mandate prin atingerea coeficientului electoral, deoarece în caz
contrar şansele minorităţilor mici de a fi reprezentate în localităţile unde
există o populaţie semnificativă de maghiari ar fi practic compromise.
Dar eliminarea acestei restricţii ar fi binevenită şi din motive care nu
au nimic de a face cu interesele maghiarilor. Nu este corect ca un mandat
care ar fi fost obţinut dacă organizaţiile minoritare ar fi fost tratate la fel
ca partidele politice să se piardă tocmai datorită aplicării unei prevederi
care teoretic ar trebui să ajute minorităţile. În mod similar, faptul că o
altă formaţiune minoritară a obţinut mandate prin întrunirea coeficien-
tului electoral nu poate justifica descalificarea altor organizaţii, deoare-
ce prevederea specială ar trebui să ajute întocmai acele organizaţii care
387
nu sunt capabile să atingă coeficientul. Iar dacă mai multe formaţiuni se

află în situaţia de a avea prea puţine voturi neutilizate, ar fi mai fericit ca
toate să primească mandate în mod preferenţial, în limita locurilor dis-
ponibile, decât să fie favorizată doar prima dintre ele. Prin urmare, solu-
ţia specială ar deveni mai justă dacă s-ar acorda în etapa a doua manda-
te de consilier în mod prioritar tuturor formaţiunilor minoritare care au
obţinut un număr de voturi cuprins între pragul electoral şi coeficientul
electoral, indiferent de rezultatul celorlalte organizaţii minoritare.77
Modificările schiţate până acum ar elimina consecinţele absurde ale
mecanismului special, dar nici în această formă nu s-ar obţine o amelio-
rare spectaculoasă a reprezentării, deoarece incidenţa situaţiilor în care
prevederea ar reprezenta un ajutor real ar rămâne în continuare scăzută.
Mecanismul special ar fi cu adevărat folositor doar dacă situaţiile în care
o formaţiune a atins pragul electoral, dar nu are suficiente voturi neutili-
zate pentru a obţine un mandat ar deveni mai frecvente. O modalitate de
a obţine acest lucru ar fi combinarea prevederii speciale (în forma modi-
ficată schiţată adineauri) cu un prag electoral mai scăzut pentru mino-
rităţi (dar numai pentru minorităţi!). Un prag mai scăzut în sine nu ar fi
suficient, deoarece ar atrage după sine doar revenirea la situaţia de di-
nainte de 2004, când şansele minorităţilor depindeau în primul rând de
coeficientul electoral, determinat la rândul său de numărul mandatelor
de consilier. Însă cu un prag mai redus intervalul dintre prag şi coeficient
s-ar lărgi, iar situaţiile în care voturile neutilizate nu ar fi suficiente pen-
tru un mandat în etapa a doua ar deveni mai frecvente decât în prezent
cu pragul de 5%.
Trebuie făcută însă o menţiune importantă. Partea restrictivă a pre-
vederii, potrivit cărei aceasta nu poate fi aplicată dacă o formaţiune mi-
noritară a obţinut deja mandate, este menită să împiedice proliferarea
nerezonabilă a mandatelor acordate prin tratament preferenţial, ceea
ce ar putea dezavantaja ceilalţi competitori electorali. Cu un prag de 5%
restricţia nu are prea mult sens, însă cu un prag mai redus pentru mino-
rităţi am putea avea teoretic prea multe formaţiuni minoritare care au
77 Articolul ar putea fi reformulat astfel: „În cazul în care există organizaţii ale cetăţeni-
lor aparţinând minorităţilor naţionale care au obţinut un număr de voturi mai mare
decât pragul electoral, dar inferior coeficientului electoral, şi care nu reprezintă un
număr de voturi neutilizate suficient pentru un mandat în etapa a doua, se atribuie
câte un mandat de consilier acestor organizaţii, în limita celor rămase din prima
etapă”.
388
obţinut un număr de voturi cuprinse între pragul electoral şi coeficientul

electoral, dar totuşi insuficiente ca voturi neutilizate.78 Dacă toate aces-
te organizaţii ar fi propulsate în etapa a doua în faţa partidelor politice
(care nu ar beneficia de un prag mai redus), partidele ar avea într-adevăr
motive să fie îngrijorate. Aşadar, cu cât pragul este mai scăzut, cu atât
mai uşor pot fi justificate restricţiile: este nevoie de ele pentru a proteja
majoritatea, dar în primul rând pentru a descuraja organizaţiile mino-
ritare (sau antreprenorii electorali) să-şi încerce norocul şi în localităţi
unde nu există o comunitate semnificativă de cetăţeni minoritari. Esenţa
este deci că trebuie găsit un echilibru care să permită o reprezentare mai
bună decât în prezent, dar care să nu defavorizeze excesiv nici ceilalţi
competitori electorali.
După cum am încercat să ilustrăm în prima parte a lucrării, din
punct de vedere teoretic există o mulţime de modele care ar putea fi lu-
ate în considerare pentru reformarea sistemului în vigoare. Iar necesita-
tea reformei este evidentă, deoarece tendinţele care s-au manifestat la
ultimele două alegeri locale sunt evident negative. Minorităţile au fost
subreprezentate la nivel local şi în 2004, însă situaţia lor s-a deteriorat şi
mai mult în 2008. Prin urmare, trebuie găsite soluţii pentru a stopa acest
trend negativ.
Trecerea la un sistem cu mandate garantate, de genul celor folosite
în Slovenia, Croaţia sau Noua Zeelandă, ar fi o soluţie eficientă, însă acest
lucru ar necesita introducerea unor registre electorale speciale, astfel în-
cât să poată vota pentru organizaţiile minorităţilor doar persoanele care
figurează în aceste liste. În România, introducerea listelor nu pare o op-
ţiune realistă în momentul de faţă, aşa ceva nu ar fi în interesul elitelor
minorităţilor, iar fără liste nu s-ar putea garanta autenticitatea reprezen-
tării. Din acest motiv, importarea modelului folosit pentru Camera Depu-
taţilor şi la nivel local – aşa cum au propus minorităţile – nu mi se pare
o soluţie fericită. Sistemul folosit pentru parlament nu este suficient de
convingător în ceea ce priveşte posibilitatea de etnobusiness, iar la nivel
local această problemă ar deveni şi mai serioasă.
78 În cercetarea efectuată pentru evaluarea eficienţei prevederii speciale am întâlnit

doar sporadic situaţii în care două (dar niciodată mai multe) formaţiuni minoritare
s-au aflat în mod concomitent în această situaţie.
389
Există însă şi modalităţi mai puţin radicale pentru îmbunătăţirea sis-

temului. Aşa cum am încercat să schiţez în lucrare, prevederea specială
în vigoare ar putea fi modificată şi eventual completată cu un prag elec-
toral mai redus, astfel încât elementele absurde şi discriminatorii să fie
eliminate, iar domeniul său de aplicabilitate să fie extins, desigur, ţinând
cont şi de interesele majorităţii. La final, mai trebuie făcut un comentariu:
când am discutat alternativele, nu am abordat în detaliu problema condi-
ţiilor discriminative referitoare la candidatură. Motivul este simplu: dacă
acestea vor rămâne în vigoare, indiferent de mecanismul special la care
se recurge, sistemul va rămâne în esenţă nedemocratic.
Bibliografie
ALIONESCU, Ciprian-Călin
2004 Parliamentary Representation of Minorities in Romania. Southeast
European Politics V. (1) 60–75.
ÁLVAREZ-RIVERA, Manuel José
n.d. Elections to the Italian Parliament. Election Resources on the Internet
http://electionresources.org/it/#NEW. (Accesat: 12 septembrie 2009).
BARRETO, Matt A. – SEGURA, Gary M. – WOODS, Nathan D.
2004 The Mobilizing Effect of Majority–Minority Districts on Latino Tur-
nout. American Political Science Review 98. (1) 65–75.
BOCHSLER, Daniel
2006 Electoral Engineering and Inclusion of Ethnic Groups. Ethnic Minori-
ties in Parliaments of Central and Eastern European Countries. Paper
presented at the SSEES Postgraduate conference, London, February
2006.
CHUKOV, Vladimir
2001 The Movement for Rights and Freedoms. Turk Flagman of Bulgarian
Post-Totalitarian Liberalism. Sofia: Center for Regional and Confes-
sional Studies. http://crcs0.tripod.com/mrfvlad.html (Accesat: 12
septembrie 2009).
ELKLIT, Jørgen – PADE, Anne Birte
1999 Election Administration in Denmark. Behavioral science research.
37. (Special Issue: Election Administration in a Comparative Perspec-
tive) 24–53.
390
ERGIL, Doğu
2000 The Kurdish Question in Turkey. Journal of Democracy 11. (3) 122–
135.
EUROPEAN COMMISSION FOR DEMOCRACY THROUGH LAW (VENICE
COMMISSION)
2000 Electoral Law and National Minorities (CDL-INF (2000) 4). http://
www.venice.coe.int/docs/2000/CDL-INF%282000%29004-e.asp
(Accesat: 19 septembrie 2009).
2004 Opinion On The Law For The Election Of Local Public Administrati-
on Authorities In Romania (CDL-AD(2004)040). www.venice.coe.int/
docs/2004/CDL-AD(2004)040-e.asp (Accesat: 14 septembrie 2008).
2005 Report on Electoral Rules and Affi rmative Action for National Mino-
rities’ Participation in Decision-Making Process in European Countries.
(CDL-AD (2005) 009). http://www.venice.coe.int/docs/2005/CDL-
AD(2005)009-e.asp (Accesat: 19 septembrie 2009).
FROWEIN, Jochen A. – BANK, Roland
2000 The Participation of Minorities in Decision-Making Processes. Expert
Study Submitted on Request of the Committee of Experts on Issues Re-
lating to the Protection of National Minorities (DH-MIN) of the Coun-
cil of Europe by the Max-Planck-Institute for Comparative Public Law
and International Law, Heidelberg. (DH-MIN(2000)1). Secretariat Of
The Framework Convention For The Protection Of National Minori-
ties, Strasbourg. http://www.humanrights.coe.int/Minorities/Eng/
InterGovernmental/Publications/dhmin20001.htm (Accesat: 12
septembrie 2009).
GEDDIS, Andrew
2006 A Dual Track Democracy? The Symbolic Role of the Māori Seats in
New Zealand’s Electoral System. Election Law Journal 5. (4) 347–371.
HORVÁTH István
2002 Facilitating Conflict Transformation: Implementation of the Recom-
mendations of the OSCE High Commissioner on National Minorities to
Romania, 1993–2001. Centre for OSCE Research, Hamburg.
HTUN, Mala
2003 Why Identity Groups Get Represented in Politics. Working paper.
http://www.newschool.edu/GF/polsci/seminar/Htun9-25-03.pdf
(Accesat: 10 aprilie 2008).
391
IORNS, Catherine J.
2003 Dedicated Parliamentary Seats for Indigenous Peoples: Political Rep-
resentation as an Element of Indigenous Self-Determination. Murdoch
University Electronic Journal of Law 10. (4). http://www.austlii.edu.au/
au/journals/MurUEJL/2003/39.html (Accesat: 12 septembrie 2009).
KA-LOK CHAN, Kenneth
1995 Poland at the Crossroads: The 1993 General Election. Europe-Asia
Studies 47. (1) 123–145.
KALTENBACH Jenő
2007 A nemzeti és etnikai kisebbségi jogok országgyűlési biztosának je-
lentése a 2006. évi települési kisebbségi önkormányzati választások-
ról. http://nemzetisegek.hu/dokumentumok/ombudsmanvizsgala-
ti_jelentes.pdf (Accesat: 19 septembrie 2009).
KOMAC, Miran
2002 The Protection of Ethnic Minorities in the Republic of Slovenia. In:
POLZER, Miroslav – KALČINA, Liana – ŽAGAR, Mitja (eds.): Slovenia
& The European Standards for the Protection of National Minorities.
Information and Documentation Centre on the Council of Europe –
Institute for Ethnic Studies – Austrian Institute of East and Southeast
European Studies, Ljubljana, 13–66.
KORHECZ Tamás
2002 Democratic Legitimacy and Election Rules of National Ethnic Mi-
nority Bodies and Representatives – Reflections on Legal Solutions
in Hungary and Slovenia. International Journal on Minority and Group
Rights 9. (2) 161–181.
LIJPHART, Arend
1992 Democratization and Constitutional Choices in Czechoslovakia,
Hungary and Poland, 1989–1991. Journal of Theoretical Politics, 4. (2).
207–223.
MEIER, Petra
2007 Who Is Who? Defining Groups Entitled to Reserved Seats in National
Legislatures. Working paper. http://www.paviagroup.be/documents/
Meier.07.WhoIsWho.doc. (Accesat: 12 iunie 2008).
MORASKI, Bryon –LOEWENBERG, Gerhard
1999 The Effect of Legal Thresholds on the Revival of Former Communist
Parties in East-Central Europe. The Journal of Politics 61. (1) 151–170.
392
OPRESCU, Dan
1999 Politici publice pentru minorităţile naţionale din România. Sfera Po-
liticii 6. (66) 13–18.
2001 Un pas greşit în direcţia cea bună. Sfera Politicii 9. (87–88) 46–56.
ORGANIZATION FOR SECURITY AND CO-OPERATION IN EUROPE – OFFI-
CE FOR DEMOCRATIC INSTITUTIONS AND HUMAN RIGHTS
2007 Republic Of Serbia Parliamentary Elections 21 January 2007. OSCE/
ODIHR Election Observation Mission Report. OSCE–ODIHR, Warsaw.
http://www.osce.org/documents/odihr/2007/04/24171_en.pdf (Ac-
cesat: 19 septembrie 2009).
PALERMO, Francesco – WOELK, Jens
2003 No Representation without Recognition: the Right to Political Partici-
pation of (National) Mnorities. European Integration 25. (3) 225–248.
PAP András László
2003 Európai kisebbségpolitika, magyar kisebbségi önkormányzatok -- jog-
politika, harmonizáció és kollízió esettanulmány az etnikai-nemzetiségi
identitás és választójogi korrupció tárgykörében. (műhelytanulmány a
magyarországi Európa Társaság részére). http://www.kisebbsegivalasz-
tasok.mtaki.hu/adattar/tanulmanyok/tanulmanyok_20030317_1.
html (Accesat: 19 septembrie 2009).
PETRIČUŠIĆ, Antonija
2004 Wind of Change: the Croatian Government’s Turn towards a Policy
of Ethnic Reconciliation. European Diversity and Autonomy Papers
EDAP 6/2004. www.eurac.edu/documents/edap/2004_edap06.pdf
(Accesat: 12 iunie 2008).
RÁTKAI Árpád
2000 A kisebbségi önkormányzatok legitimációhiánya [Deficitul de
legitimitate a autoguvernărilor minoritare]. Regio: Kisebbség,
politika,társadalom 11. (3) 112–132.
REILLY, Benjamin
2001 Democracy in Divided Societies. Electoral Engineering for Conflict Ma-
nagement. Cambridge University Press, Cambridge.
REYNOLDS, Andrew
2005 Reserved Seats in National Legislatures: A Research Note. Legislati-
ve Studies Quarterly 30. (2) 301–310.
REYNOLDS, Andrew – REILLY, Ben – ELLIS, Andrew
2005 Electoral System Design: The New International IDEA Handbook. IDEA,
Stockholm.
393
RIGBY, Andrew
2000 Lebanon: patterns of confessional politics. Parliamentary Affairs 53.
(1) 169–180.
STAN, Valentin – MORARU, Adrian – IORGA, Elena – TEIŞANU, Radu
2004 Alegerile locale 2004. O lecţie politică. Institutul pentru Politici Publi-
ce, Bucureşti. http://www.ipp.ro/altemateriale/alegeri%20locale%20
2004.pdf, 59–61. [Accesat la 17 septembrie 2008].
SZÉKELY István Gergő
2008 The representation of national minorities in the local councils – an
evaluation of Romanian electoral legislation in light of the results of the
2004 and 2008 local elections. Reprezentarea minorităţilor naţionale la
nivel local – O evaluare a legislaţiei electorale româneşti pe baza rezul-
tatelor alegerilor locale din 2004 şi 2008. Studii de atelier. Cercetarea
minorităţilor naţionale din România – Working Papers in Romanian
Minority Studies. Institutul pentru Studierea Minorităţilor Naţionale,
Cluj-Napoca.
VASILJEVIĆ, Snježana
2004 The legal aspects of the protection of minorities in the process of
stabilization and association. In: OTT, Katarina (ed.): Croatian Acces-
sion to the European Union: Institutional Challenges. II, 249–272.
VOWLES, Jack
1995 The Politics of Electoral Reform in New Zealand. International Politi-
cal Science Review 16. (1) 95–115.
394
Sistemul drepturilor minoritare şi autonomia culturală în proiectul de lege
Attila VARGA
Sistemul drepturilor minoritare

şi autonomia culturală în
proiectul de lege privind statutul
minorităţilor naţionale
În perioada de după 1989 – momentul unanim acceptat al schimbă-
rii de regim – interpretarea eronată a libertăţii, caracterul neconsolidat
al statului de drept, starea euforică de a se trezi la independenţa şi suve-
ranitatea statală au condus – în general în toată regiunea central-est eu-
ropeană şi în mod particular în România – la promovarea idealului unui
naţionalism exclusivist, exprimat politic prin stipularea constituţională
a caracterului de stat naţional.
Într-un astfel de context politic şi constituţional, prezenţa şi realita-
tea firească a diversităţii naţionale, etnice, lingvistice, culturale, religioa-
se se confruntă cu proiectul naţional (al majorităţii) al unei iluzorice vo-
caţii a singularităţii şi unicităţii, un anacronism în sens istoric, dar care
s-a revigorat şi a ajuns să domine.
Pe parcursul ultimilor cincisprezece ani, relaţia dintre comunitatea
naţională majoritară şi minorităţi s-a confruntat, adaptat şi cizelat pe di-
feritele paliere ale vieţii publice sociale şi politice. Ca rezultat al acestui
proces, diferite legi includ dispoziţii de protecţie a minorităţilor şi în ge-
neral condiţiile convieţuirii sociale s-au normalizat în mare măsură; cu
toate acestea, nici până astăzi nu s-a ajuns la o reglementare juridică
într-adevăr cuprinzătoare a acestor relaţii.
395
Ca atare, inclusiv pentru o parte a elitei politice majoritare române

ţine deja de domeniul evidenţei (chiar dacă în cazul lor nu putem vor-
bi despre un crez internalizat) necesitatea ca drepturile deja garantate
comunităţilor naţionale minoritare, formele de organizare comunitară
trebuie fixate în cadrul unei singure legi cuprinzătoare şi coerente.
Însă acceptarea necesităţii existenţei unei singure legi care să regle-
menteze drepturile minorităţilor naţionale nu reprezintă încă o schim-
bare majoră a mentalităţilor politice. Despre o schimbare autentică am
putea discuta în cazul în care proiectul elaborat de către UDMR ar fi
adoptat de Parlament. Implementarea acestuia ar putea deschide o nouă
perspectivă în reglementarea protecţiei minorităţilor şi, în general, în
ceea ce priveşte condiţia de minoritar.
Consider elaborarea şi adoptarea proiectului de lege privind statutul
minorităţilor naţionale ca un deziderat politic, juridic şi moral îndreptăţit
al comunităţilor naţionale minoritare din România.
Desigur, stagnarea este explicabilă printr-un paradox al situaţiei (deşi
anumite interpretări l-ar putea considera firescul ei) – rezidă în faptul că
nevoia elaborării proiectului este resimţită mai degrabă de minorităţi şi
nu de către majoritate, care, în fapt, decide soarta acestei legi. În contex-
tul acestui paradox rămâne o certitudine: toate guvernele au preferat să
amâne problema, în loc să-şi asume soluţionarea ei.
I. Contextul elaborării proiectului de lege

Imediat după alegeri din toamna lui 2004, încă în decembrie, s-a de-
semnat un grup de lucru însărcinat cu elaborarea unui proiect de lege
care să reglementeze drepturile minorităţilor naţionale şi autonomia cul-
turală.1
Motivaţia politică a elaborării proiectului de lege o constituie, pe de o
parte, capitolul referitor la autonomia culturală din programul electoral
al UDMR, pe de altă parte, programul Guvernului, care şi-a asumat ca
obiectiv al guvernării: crearea cadrului juridic al autonomiei culturale.2
1 Membrii grupului de lucru: Markó Attila, Márton Árpád, Máté András, Székely István,
Tokay György, Veress Emőd, Varga Attila (şase dintre ei fiind jurişti, unul politolog).
2 Programul electoral al UDMR, Dialog pentru autonomie, UDMR, 19. Programul de Gu-
vernare al României, 2005–2008, capitol 25. Politici în domeniul relaţiilor interetnice,
396
Din punct de vedere juridic, elaborarea şi adoptarea proiectului de

lege este motivată de Hotărârea adoptată de către Parlament cu privire la
priorităţile legislative, printre care figurează şi proiectul privind Statutul
minorităţilor naţionale, respectiv punctul r. al alineatului 73 (3) din Con-
stituţie, care menţionează Legea minorităţilor printre legile organice.3
Grupul de lucru s-a achitat de sarcină până la sfârşitul lunii martie
2005. Sub aspectul structurii şi implicit al metodologiei de lucru, lucrarea
începe cu consideraţii generale şi cu circumscrierea precisă a obiectului
reglementării, respectiv cu fixarea caracterului şi a structurii proiectului
legislativ. După acesta s-a trecut la studierea comparativă a diferitelor
modele şi proiecte europene funcţionale, au urmat opiniile experţilor de
recunoaştere internaţională. La finalul lucrării a urmat propunerea le-
gislativă pe capitole.
În aprecierea noastră, demersul metodologic a fost corect, a reprodus
procesul legiferării, în sensul că mai întâi am elaborat textul proiectu-
lui într-un cerc mai restrâns de specialişti şi doar ulterior l-am prezentat
unui public mai larg. Raţionamentul a fost simplu: cu greu se pot elabora
texte de lege de către grupuri de lucru cu un număr mai mare de persoa-
ne. Şi oricum dezbaterea într-un cerc mai larg este mult mai eficient dacă
acesta se face pe baza unui document deja elaborat.
Cu toate că această dezbatere publică şi profesională a fost fără îndo-
ială de scurtă durată, de doar trei săptămâni, peste 100 de propuneri şi
sugestii de modificări au ajuns la autori, dintre care o parte semnificati-
vă au fost încorporate în proiect.
Timpul scurt dedicat dezbaterii n-a fost motivat de intenţia evitării
sau a limitării acesteia, ci de o anumită circumstanţă semnificativă pen-
tru noi: guvernul trata ca prioritate legislativă înaintarea Legii privind
statutul minorităţilor naţionale în Parlament, deci procedurii i-am putut
aloca doar o perioadă limitată.
http://www.gov.ro/obiective/afis-docdiverse-pg.269 „Pe plan legislativ se vor iniţia –

legea privind statutul minorităţilor naţionale din Românie, precum şi cadrul juridic
corespunzător privind organizarea şi funcţionarea sistemului instituţional al minori-
tăţilor naţionale, [...] asigurându-se atribuţiile necesare reprezentanţilor minorităţilor
naţionale în înfiinţarea şi conducerea instituţiilor culturale şi educaţionale în limba
maternă, în vederea creării cadrului legal şi instituţional al autonomiei culturale.”
3 Programul legislativ al Guvernului României pentru perioada 2005–2008, capito-
lul XVI. Relaţii interetnice. Relaţii cu românii de pretutindeni 59–62. „Proiect de lege a
minorităţilor naţionale din România”, termen: martie 2005.
397
Cunoscând acest context, ar fi fost o iresponsabilitate politică, toc-

mai din partea UDMR-ului, dacă ar fi pierdut contextul favorabil alocând
mai mult timp dezbaterilor. Au fost păreri critice, care susţineau că dez-
baterea asupra proiectului trebuia continuată şi înaintarea către Guvern
întârziată (unii susţineau inclusiv că proiectul ar trebui retras). În opinia
mea, aceştia tratează proiectul de lege a minorităţilor, ideea autonomiei
doar la nivelul retoricii politice, fiind incapabili de a o transpune în con-
textul practicii politice reale.
II. Modalităţile de abordare a elaborării Legii

minorităţilor
Privit ă ca strategie politică, iniţierea unei Legii privind statutul mi-

norităţilor poate fi făcută din mai multe perspective. Aici ţin să punctez
trei modalităţi distincte (cu trei finalităţi politice distincte) de a iniţia o
asemenea lege:
1. Comunitatea naţională doreşte să stabilească, într-un cadru coerent
de drept, drepturile indivizilor aparţinând comunităţii şi drepturile comu-
nităţii în sine, sistemul acestor drepturi, garanţiile exercitării lor. Revendi-
cările legitime ale comunităţii sunt enunţate, dar şansele reale ale adoptării
nu sunt evaluate – fie pentru că cei care promovează proiectul nu dispun
de mijloacele politice efective prin care să impună dezbaterii legislative
un asemenea proiect, fie pentru că organizaţia legitim aleasă a comuni-
tăţii nu se află în poziţia de a impune cu succes pe agenda dezbaterilor un
asemenea proiect, de exemplu pentru că este în opoziţie. Într-o asemenea
situaţie este totuşi important ca majoritatea să fie informată despre nevo-
ile comunităţii naţionale minoritare care motivează un asemenea demers
legislativ. Astfel s-a întâmplat în 1994, când UDMR a înaintat proiectul de
lege privind „Minorităţile naţionale şi comunităţile autonome”, care a fost
discutat de o comisie de specialitate timp de aproape un an şi jumătate, dar
nu a ajuns niciodată în faţa plenului Parlamentului.
2. A doua abordare o reprezintă elaborarea unui proiect care din punct
de vedere al contextului politic este neoportună înaintării pentru o dezbatere
parlamentară, este nefundamentată profesional (nu corespunde realităţilor
juridice existente şi nici realităţilor sociologice ale comunităţii vizate), fiind
398
totuşi maximalist în formulări. Ea poate fi utilă (cel puţin în opinia iniţiatori-

lor) ca o sursă (de altfel falsă) de legitimare sau de mobilizare pentru obţine-
rea de voturi. Acesta a fost cazul acelor două iniţiative legislative care au fost
înaintate Parlamentului în 2004 (de către Consiliul Naţional Maghiar din
Ardeal, Consiliul Naţional Secuiesc), în cazul cărora se ştia de la bun început
că nu există şanse pentru a fi supuse unei dezbateri de substanţă, darămite
pentru a fi adoptate. Asemenea demersuri pot fi incluse, în esenţă, în cate-
goria acţiunilor compensatorii şi consecinţa lor – dat fiind tocmai diletantis-
mul soluţiilor promovate – este desconsiderarea întregii problematici, pre-
zentarea într-o perspectivă neserioasă a ideilor comunităţii legate de acest
subiect. Sub alt aspect, asemenea demersuri ale unor politicieni iresponsa-
bili, dornici de afirmare, duc în mod categoric la divizarea comunităţii.
3. În final, menţionez o ultimă strategie politică – elaborarea unui pro-
iect de lege privind minorităţile în aşa fel încât: a) să se conformeze cadrelor
juridice şi constituţionale existente şi să ofere reglementarea drepturilor
minorităţilor în mod coerent; b) să fie formulată într-o manieră acceptabilă
şi pentru majoritate; ca atare, înaintarea către Parlament să nu fie forma-
lă, ci acceptarea ei de către majoritate şi adoptarea ei să aibă şanse reale.
În acest caz, inclusiv iniţiatorii sunt conştienţi de faptul că proiectul nu
este cel mai bun proiect posibil din punctul de vedere al minorităţilor, ci
(date fiind circumstanţele elaborării) reprezintă doar varianta optimă. Un
exemplu pentru acest tip de abordare este proiectul de lege privind statu-
tul minorităţilor naţionale, elaborat recent şi aflat pe parcursul legislativ.
Premisa politică a elaborării a fost că obiectivul în acest context nu
este informarea societăţii majoritare, dar nici mobilizarea societăţii mi-
noritare cu scopul obţinerii de voturi şi al creării de imagine politică, ci
elaborarea unui proiect care poate fi înaintat Parlamentului cu şanse de
adoptare.
III. Definiţia conceptelor de bază

Conţinutul proiectului de lege privind statutul juridic al minorităţilor
are două componente principale:
a. prima este sistemul drepturilor individuale şi colective ale mino-
rităţilor, adică un sistem specific de drepturi fundamentale de origine
constituţională;
399
b. cealaltă componentă este cea referitoare la autonomia culturală:

definirea ei, descrierea sistemului de instituţii, a competenţelor acestora,
care se referă la mecanismele de funcţionare şi organizare a statului, la
modalităţile exercitării puterii.
Este extrem de important să vorbim în prealabil despre definiţiile
care figurează în lege, respectiv despre definirea conceptelor de minori-
tate naţională, de persoană aparţinând minorităţii naţionale şi de auto-
nomie. Fără îndoială că în legătură cu acestea s-au desfăşurat şi la nivel
internaţional dezbateri teoretice, profesionale şi politice importante, dar
până în prezent, astfel de definiţii nu se pot găsi de fapt în legislaţiile în
vigoare ale statelor europene.
Definiţia referitoare la minoritate naţională a proiectului de lege (arti-
colele 2–3) este compusă din următoarele elemente principale:
a. minorităţile naţionale sunt factori constitutivi ai statului român,
b. minorităţile naţionale sunt comunităţi naţionale care trăiesc pe
teritoriul României din momentul constituirii statului român modern,
c. sunt o comunitate compusă din cetăţeni români,
d. sunt în inferioritate numerică faţă de populaţia majoritară,
e. urmăresc ca scop păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii
naţionale exprimate prin cultură, limbă, apartenenţă religioasă.
Importanţa acestei definiţii constă în faptul că minorităţile naţionale
sunt considerate ca fiind comunităţi naţionale constitutive ale statului,
adică sunt recunoscute ca minorităţi istorice. O consecinţa majoră a unei
asemenea definiţii este, pe de o parte, faptul că diferenţiază în mod clar
şi în termeni juridici minorităţile istorice de comunităţile de imigranţi şi
de refugiaţi mai recent stabiliţi în România. Iar pe de altă parte o atare
definiţie instaurează o egalitate simbolică a diferitelor comunităţi naţio-
nale – inclusiv cea majoritară.
În acelaşi timp identitatea naţională, lingvistică, culturală este pro-
movată ca o valoare ce trebuie recunoscută, protejată şi a cărei posibili-
tate de dezvoltare trebuie garantată prin puterea legii.
Prin conceptul de persoană aparţinând unei minorităţi naţionale sunt
numiţi acei cetăţeni români care îşi pot exprima liber şi neîngrădit apar-
tenenţa la o comunitate naţională (articolul 4).
Importanţa definiţiei constă în faptul că stabileşte principiul – carac-
teristic statului de drept liberal – al liberei alegeri a identităţii.
400
Autonomia este definită de articolul 57 al proiectului de lege ca drep-

tul unei comunităţi naţionale de a avea competenţe decizionale cu va-
loare normativă şi administrativă în problemele privind identitatea sa
naţională, culturală, lingvistică şi religioasă, prin Consiliul Autonomiei
ales de către membrii săi.
Din această definiţie rezultă că:
a. subiectul de drept al autonomiei este comunitatea naţională şi nu
una sau alta dintre organizaţiile ei (aşa cum incorect au interpretat anu-
miţi critici);
b. drepturile, competenţele de autonomie sunt exercitate de către un
Consiliu al Autonomiei;
c. competenţele sunt, pe de o parte, atribuţii decizionale cu caracter
normativ, pe de altă parte, competenţe executive administrative;
d. Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale este un organism de
drept public, o autoritate publică;
e. scopul drepturilor de autonomie este păstrarea, exprimarea şi dez-
voltarea identităţii naţionale.
IV. Sistemul drepturilor minoritare în proiectul

de lege4
În zilele noastre, căutarea identităţii, păstrarea, exprimarea şi dez-

voltarea identităţii naţionale, etnice, lingvistice, culturale şi religioase
constituie baza protecţiei moderne a minorităţilor. În interpretarea pro-
iectului de lege, identitatea naţională a comunităţilor minoritare este o
valoare ce trebuie protejată prin puterea legii. Iar elementele identităţii
sunt limba, cultura, valorile culturale ale comunităţii, tradiţia şi religia.
4 Capitolul de faţă nu este o prezentare detaliată a proiectului, ci ci urmăreşte/vizează

doar conturarea unor aspecte, rezumarea întregii legi, punctarea unor aspecte,
împreună cu contraargumentele formulate, reacţiile la dezbateri, criticile aduse.
Aceasta deoarece proiectul se găseşte într-o formă prealabilă dezbaterii parlamen-
tare, în procedeul administraţiei publice fiind deci supus unor modificări. Din acest
motiv mă voi referi la conţinutul reglementărilor şi nu la numărul, încă incert, al
unor articole care pot suferi permutări ulteriore.
401
În acest sens, proiectul reglementează în capitole separate drepturi-

le speciale educaţionale, cele culturale, cele care se referă mass-media,
la viaţa confesională şi la folosirea limbii minorităţilor respective, atât
ca drepturi individuale, cât şi ca drepturi exercitate în colectiv de către
aceste comunităţi.
Fără un sistem eficient şi implementabil al drepturilor specifice,
protecţia minorităţilor şi condiţia de minoritar sunt de neimaginat. Se
constată încercări de a separa şi de a opune la nivel conceptual sistemul
drepturilor minoritare, luate ca drepturi lingvistice şi culturale, şi auto-
nomia, ca formă de organizare minoritară instituită în mod autonom.
În fapt, acestea două nu pot fi opuse, deoarece se presupun şi se com-
pletează reciproc. Considerarea sistemului cuprinzător de reglementare
a drepturilor minoritare doar ca drepturi lingvistice, ca fiind o instituţie
de protecţie minoritară inferioară autonomiei, este total eronată, căci
în absenţa unei astfel de reglementări cuprinzătoare nu doar protecţia
eficientă a minorităţilor, dar nici forma autoguvernării comunitare nu
poate fi concepută.
Este lipsit de sens a se vorbi, pe de o parte, despre politici lingvistice
faţă de minorităţi ca despre un cadru mărginit de protecţie a minorităţi-
lor (aşa cum afirmă unii politicieni), iar pe de altă parte a slăvi autonomia
ca fiind singura modalitate posibilă a protecţiei juridice a comunităţilor
naţionale. Într-o ţară în care drepturile lingvistice minoritare nu sunt
garantate, nu se poate ajunge nici la ideea ipotetică a autonomiei.
În consecinţă, cine opune sau pune într-o relaţie de excluziune drep-
turile minoritare lingvistice cu diferitele forme de autonomie comunita-
ră, acela este complet nedocumentat conceptual în această privinţă. Dar
ceea ce este şi mai grav este faptul că, separând cele două componente
interconectate ale protecţiei minorităţilor, nu se pot elabora strategii şi
programe raţionale de politici publice pentru minorităţi, respectiv nu se
poate iniţia un proces coerent de reglementare şi de codificare a unor
asemenea politici.
Proiectul subliniază dreptul constituţional al minorităţilor naţionale

la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea – atât individuală, cât şi în co-
mun – a identităţilor naţionale, lingvistice, culturale şi religioase. În mod
similar, egalitatea în faţa legii constituie un principiu constituţional de
bază. În acelaşi timp, proiectul înţelege să interpreteze in extenso ideea
402
de egalitate în faţa legii, stipulându-se în proiect inclusiv cerinţa egalită-

ţii de şanse.
În mod firesc, proiectul stabileşte şi interdicţia discriminării, dar mă-
surile (normele legale sau administrative) de protecţie specială a unor
minorităţi ce implică un tratament diferenţiat şi sunt favorabile comuni-
tăţii nu constituie discriminare.
Astfel, proiectul formulează şi dispoziţii de interdicţie, iar în cazul
încălcării legii se pune în vedere tragerea la răspundere penală sau con-
travenţională, prin aceasta crescând puterea normativă a dispoziţiilor
legale.
Dispoziţiile generale ale proiectului prescriu următoarele interdicţii
principale:
a. interzice orice fel de îndemn la ură naţională, rasială sau religioa-
să, respectiv orice fel de discriminare;
b. este interzisă orice măsură al cărei efect direct sau indirect este
asimilarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
c. este interzisă modificarea raporturilor etnice în toate acele unităţi
administrative în care componenţa etnică s-a constituit în mod tradiţio-
nal, de-a lungul istoriei;
d. nu se pot modifica limitele unităţilor administrative sau ale cir-
cumscripţiilor electorale în aşa fel încât prin aceasta să se modifice şi
raporturile etnice.
Şi aceste dispoziţii de interdicţie se referă, în anumite cazuri, la per-
soanele aparţinând minorităţile naţionale, iar în alte cazuri, la minorita-
tea naţională ca şi comunitate. Cu alte cuvinte, interzic fapte – indiferent
dacă acestea sunt săvârşite de către persoane fizice sau juridice – care
în anumite cazuri pot fi săvârşite exclusiv în dauna indivizilor, iar în alte
cazuri în dauna comunităţii, ca subiect de drept colectiv.
Nu intru în amănunte cu privire la capitolele, secţiunile care prescriu
drepturile ce alcătuiesc sistemul de drept minoritar, formulez doar ca-
racteristicile fiecăruia.
În legătură cu drepturile la învăţământ poate fi menţionat ca princi-
piu de bază dreptul la învăţământ în limba maternă la toate nivelele şi în
toate formele de învăţământ, şi dincolo de aceasta, dreptul de a alege în
mod liber instituţia de învăţământ şi limba de predare.
Proiectul de lege se referă şi la multe alte detalii privind educaţia,
însă evită să se suprapună dispoziţiilor referitoare la învăţământul în
limba minorităţilor ale Legii învăţământului.
403
Secţiunea despre cultură prescrie ca principiu de bază protejarea

specificului cultural al minorităţilor naţionale, egalitatea culturilor, ac-
cesul liber la cultură.
O secţiune separată se referă la accesul la informaţie prin mijloacele
de informare în masă, respectiv la aspectele specifice ce privesc exercita-
rea acestor drepturi de către minorităţi.
Iar partea despre Folosirea limbii materne reglementează pentru o va-
rietate considerabilă de situaţii de comunicare atât dreptul folosirii aces-
teia, cât şi modalităţile de aplicare, garanţiile de exercitare a utilizării
limbii materne de către minorităţi.
La elaborarea proiectului de lege ne-am confruntat cu o dilemă lega-
tă de măsura reglementărilor referitoare la practicile religioase, văzute
din punctul de vedere al libertăţii de conştiinţă. Considerăm că (în con-
formitate cu dispoziţiile constituţionale) drepturi legate de libertatea de
conştiinţă, cele care prevăd libertatea profesării şi a practicării religiei,
dar şi cele referitoare la instituţiile de cult şi bisericeşti trebuie să facă în
mod firesc şi indiscutabil parte din această lege. Acestea deoarece con-
vingerea şi apartenenţa religioasă, profesarea religiei constituie în mod
evident parte organică a identităţii individuale şi colective. Dar, pe de altă
parte, este cert faptul că aria problematică acoperită de această regle-
mentare şi-ar avea locul într-o lege referitoare la regimul bisericilor şi al
cultelor.
Pe marginea acestei dileme s-au formulat şi critici comportând anu-
mite valenţe contradictorii. Şi anume, unii au susţinut că în proiectul de
lege n-au ce căuta drepturile privind practicarea liberă a religiei. Această
critică nu ia în considerare faptul că practicile religioase constituie forme
de exerciţiu identitar la nivel individual, respectiv instituţiile de cult asi-
gură cadre comunitare de exercitare a acestui drept. Dar a fost formulată
şi o critică în sens contrar: unii considerau insuficiente (şi lipsite de im-
pact substanţial) dispoziţiile referitoare la acest capitol.
În aprecierea noastră, proiectul de lege a reuşit să stabilească măsu-
ra corespunzătoare, atât din punctul de vedere tehnic al legiferării, cât şi
în privinţa conţinutului reglementării. Religia, cultele sunt factori atât de
puternici, determinanţi ai identităţii, încât în cazul anumitor comunităţi
identitatea lor culturală este exprimată şi se manifestă aproape exclusiv
prin apartenenţa lor religioasă (ca, de exemplu, în cazul comunităţilor
evreieşti sau armene).
404
Au constituit obiectul unor critici şi dispute serioase acele reglemen-

tări care stabileau statutul juridic al organizaţiilor minorităţilor, mai
exact acelea care au preluat din Legea alegerilor locale criteriile şi condi-
ţiile referitoare la înregistrarea organizaţiilor care doresc să participe la
alegeri. S-au formulat, fără îndoială, şi critici şi obiecţii îndreptăţite faţă
de reglementările acestei legi.
Pe parcursul discuţiilor iniţiatorii legii au au modificat aceste regle-
mentări, iar rezultatele pot fi rezumate astfel:
a. Alineatul care făcea distincţie între organizaţii parlamentare şi ex-
traparlamentare, obligându-le doar pe cele din urmă să se înregistreze,
putea fi considerat discriminativ şi a fost eliminat. Cu toate că trebuie
să menţionăm că prezenţa parlamentară a unei organizaţii a minorită-
ţilor are semnificaţii importante, căci reprezentarea parlamentară poate
fi interpretată ca o formă de încredere direct exprimată a alegătorilor,
ceea ce conferă legitimitate acestor organizaţii. Deci, în conformitate cu
reglementările actuale ale proiectului, acele organizaţii ale minorităţilor
(indiferent dacă sunt în Parlament sau în afara lui), care doresc să parti-
cipe la alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale, deci la cele mai im-
portante evenimente de drept public, trebuie să se înregistreze din nou.
b. Proiectul reia reglementările anterioare care condiţionează, mai
exact facilitează înregistrarea organizaţiilor politice ale minorităţilor.
Conform condiţiilor, dacă numărul cetăţenilor aparţinând unei comuni-
tăţi naţionale este mai mic de 25.000 de persoane, atunci este nevoie de
10% din numărul cetăţenilor pentru înregistrarea organizaţiei minorita-
re respective (şi nu de 15%, aşa cum figura în anterioara Lege a alegeri-
lor locale). Dacă numărul cetăţenilor aparţinând comunităţii depăşeşte
numărul de persoane menţionat, atunci este nevoie de cel puţin 25.000
de semnături din 15 judeţe, cel puţin 300 dintr-un judeţ. Proiectul a eli-
minat semnăturile obligatorii din Bucureşti (această reglementare este
încă obiectul discuţiilor şi al consultărilor!).
c. Este adevărat că condiţiile înregistrării organizaţiilor minorităţi-
lor (nu în calitate de asociaţii, ci ca subiecte de drept public) sunt mai
severe decât condiţiile pentru constituirea partidelor politice. În acelaşi
timp, trebuie pornit de la faptul că organizaţiile minorităţilor (cu excepţia
UDMR-ului) pot intra în Parlament graţie unei discriminări pozitive ex-
trem de puternice, generoase, şi nu trebuie să întrunească nici pe departe
numărul necesar de voturi pentru un mandat ordinar, ci doar o fracţiu-
ne a acestuia. În concluzie, este adevărat că condiţiile constituirii unui
405
partid politic sunt mai simple decât condiţiile înregistrării organizaţiilor

minorităţilor, dar dacă luăm în considerare faptul că obiectivul amându-
rora este identic, şi anume intrarea în Parlament, acest obiectiv este mult
mai dificil pentru partidele politice, pe când organizaţiile minorităţilor
beneficiază de o discriminare pozitivă, adică de un avantaj semnificativ.
V. Autonomia culturală personală

Teoria aferentă a dreptului, respectiv modelele existente de autono-
mie cunosc, în principal, două forme de autonomie. Acestea sunt autono-
mia personală şi autonomia teritorială.
Autonomia personală înseamnă procesul de autonomizare instituţi-
onală a unei comunităţi constituite din indivizi care şi-au asumat în mod
voluntar o anumită identitate etnică, lingvistică, culturală sau religioasă,
care delegă anumite drepturi decizionale reprezentanţilor acestei comu-
nităţi. O astfel de autonomie este, de exemplu, autonomia culturală sau
autonomia religioasă. Cealaltă formă de autonomie, cea teritorială, poate
funcţiona în parametrii unei entităţi a administraţiei publice, deci este
autonomia instituţională şi funcţională a unei comunităţi care trăieşte
în limitele unei unităţi administrative din cadrul unui anumit stat. Dar
poate însemna şi autonomia specific teritorială pe bază etnică a unei co-
munităţi etnice concertate într-un anumit teritoriu, autonomie stabilită
şi exercitată pe baza statutului special al teritoriului respectiv, teritoriu
ce devine unitate administrativă cu anumite competenţe speciale garan-
tate de către stat. Deci prima formă de autonomie se referă la autonomia
local-administrativă, aşa cum este ea reglementată şi de către Consti-
tuţia României, iar a doua formă de autonomie teritorial-administrativă
cu statut specific, nu este reglementată juridic în România. În ceea ce
priveşte unităţile administrative cu un statut specific trebuie menţionat
că legislaţia din România stipulează posibilitatea garantată de stat a con-
feririi unui statut specific anumitor regiuni, dar aceasta vizează în mod
exclusiv activităţile economice, fiind vorba despre regiuni de dezvoltare
economică şi nu despre entităţi ale administraţiei publice.
Proiectului de lege nu abordează (dar nu prin omisiune) problema
autonomiei teritoriale, ci scopul lui exclusiv este reglementarea autono-
miei culturale. Cei care au elaborat legea consideră că, la momentul ac-
406
tual, atât din punct de vedere juridic, cât şi politic forma de autonomie
culturală este cea care are şansa de a fi adoptată de Parlamentul român.
Pe de altă parte, ţinând cont de tehnica legiferării, autonomia teritorială
va trebui să constituie obiectul unei legi următoare, distincte.
În acelaşi timp autonomia teritorială, în forma ei actuală din admi-
nistraţia publică locală, poate fi extinsă cu o modificare de lege cores-
punzătoare, respectiv se poate crea treptat fundalul juridic, legal al regi-
onalizării administraţiei publice.
Cele mai importante caracteristici ale reglementărilor proiectului de
lege care se referă la autonomia culturală sunt următoarele:
a. Subiectul evident al dreptului la autonomie este, în accepţiunea
proiectului de lege, acea comunitate (şi nu vreuna dintre organizaţiile
ei) care doreşte să-şi exercite, printr-un organism de drept public, ales
de către membrii comunităţii, dreptul legal de a lua deciziile şi măsuri-
le normative şi administrative necesare pentru păstrarea, exprimarea şi
dezvoltarea identităţii acestei comunităţi.
b. Exercitarea competenţelor legate de exercitarea autonomiei devi-
ne posibilă în două feluri. O arie mai restrânsă a competenţelor poate
fi exercitată de către organizaţia minoritară legitimă (reprezentată în
Parlament). Şi în acest caz, subiectul de drept al autonomiei, mai exact
co-deţinătorul suveranităţii inerente autonomiei, este comunitatea na-
ţională în cauză. În acelaşi timp, comunitatea naţională poate să decidă
să exercite totalitatea competenţelor garantate de către lege, iar în acest
caz este obligat să înfiinţeze, prin alegere internă, Consiliul Naţional al
Autonomiei Culturale (în cele ce urmează: Consiliul Autonomiei), care
devine, în conformitate cu legea, un organism de drept public, o autori-
tate publică.
În consecinţă, Consiliul Autonomiei, constituit printr-o alegere in-
ternă organizată în cadrul comunităţii care doreşte să-şi exercite au-
tonomia, este un organism de drept public. Acest organism preia de la
organismele specializate ale statului competenţe de drept public care îi
parvin în virtutea legii.
c. Caracterul de autoritate publică al Consiliului Autonomiei este re-
glementat, în primul rând, de competenţele garantate prin lege. Iar din
punctul de vedere al dreptului procedural, Consiliul devine autoritate
publică prin faptul că principalele caracteristici ale organizării şi func-
ţionării sale sunt înfiinţate şi reglementate chiar de către lege, aceste
caracteristici fiind completate cu Regulamentul intern aprobat de către
407
Consiliu. Deşi în proiectul de lege original înregistrarea Consiliului Auto-

nomiei a fost atribuită competenţei Tribunalului municipiului Bucureşti,
această reglementare ar fi întărit caracterul de drept privat al organis-
mului, motiv pentru care această prevedere a fost eliminată, iar legea
însăşi dispune de regulile cu caracter statutar ale Consiliului. O astfel
de regulă este aceea că durata mandatului Consiliului este de patru ani;
membrii Consiliului îşi aleg preşedintele, cei doi vicepreşedinţi, cei doi
secretari. Consiliul îşi desfăşoară activităţile în cadrul unor sesiuni de
şedinţe – şedinţe plenare şi comisii de specialitate – stabilite de către
Consiliu însuşi.
Procedeele legate de funcţionarea concretă, zilnică vor fi stabilite de
Regulamentul intern de organizare şi funcţionare.
d. Alegerile pe baza cărora se va putea constitui primul Consiliu se
vor organiza de către organizaţia care are deja o legitimare comunitară,
deci reprezintă în Parlament comunitatea respectivă. Această procedură
nu afectează sub nicio formă democraţia internă a comunităţii (aşa cum
s-a formulat ca acuzaţie), deoarece acest drept aparţine, conform pro-
iectului, tocmai acelei organizaţii care dispune de legitimitatea cea mai
mare faţă de oricare altă organizaţie – de încrederea clar exprimată de
către majoritatea covârşitoare a membrilor comunităţii, cu ocazia alege-
rilor generale.
La alegerile interne astfel organizate pot participa, în mod firesc,
candidaţii oricărei organizaţii care este preocupată de identitatea co-
munităţii respective, dar şi candidaţi individuali. Desfăşurarea alegerii şi
rezultatul ei sunt supravegheate şi confirmate de către un organism de
stat, Autoritatea Electorală Permanentă.
e. Competenţele definite în proiectul de lege, care vor fi delegate Con-
siliului Autonomiei de către instituţiile de stat, acoperă în totalitate drep-
turile şi sarcinile care sunt în legătură cu păstrarea, exprimarea şi dez-
voltarea identităţii naţionale. Astfel văzută autonomia culturală este un
mod de organizare statală care, prin faptul că deleagă reprezentanţilor
comunităţii minoritare exercitarea anumitor competenţe, poate adăuga
o nouă dimensiune calitativă vieţii comunităţii respective.
f. Un criteriu de reglementare important şi esenţial al proiectului de
lege este faptul că nu impune comunităţilor naţionale autonomia cultu-
rală cu caracter obligatoriu, ci aceasta este definită ca o oportunitate ce
ţine de doleanţele comunităţii respective – dacă aceasta doreşte sau nu
408
să beneficieze de acest drept colectiv special, respectiv de această formă

de organizare a statului rezervată comunităţii naţionale.
Iar în ceea ce priveşte organizaţia deja legitimată prin încrederea
cetăţenilor votanţi, ea nu se bucură de niciun privilegiu. Faptul că or-
ganizează prima alegere a Consiliului nu-i conferă un statut special,
mandatarea ca organizator al primelor alegeri interne nu înseamnă o
metamorfozare a acestei organizaţii în Consiliul Autonomiei, ci această
organizaţie va exista şi va funcţiona ca entitate separată în cadrul Consi-
liului, ca orice altă organizaţie ce va intra în componenţa acestuia.
În încheiere şi referitor la stadiul actual al proiectului de lege. Fieca-

re aspect al textului proiectului de lege a fost negociat cu reprezentanţii
organizaţiilor minorităţilor reprezentate în Parlament, iar în momentul
actual are loc evaluarea şi avizarea, în cadrul unei proceduri de admi-
nistraţie publică, de către ministerele de resort. În cadrul Guvernului,
proiectul a fost iniţiat de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice.
Până în prezent, Guvernul a discutat proiectul de mai multe ori: într-o
primă lectură pe 31 martie, apoi a fost supus dezbaterii pe 14 aprilie şi
21 aprilie (2008), când s-a amânat aprobarea şi înaintarea lui către Par-
lament. Proiectul a fost evaluat şi avizat de către Ministerul Învăţămân-
tului, Ministerul Culturii, Ministerul Finanţelor, Ministerul de Interne şi
Ministerul de Externe.
Observând reacţiile politice şi argumentele de specialitate, mai ales
cele venite de la Guvern (la nivelul anului 2008, n. red.), ne confruntăm
cu un întreg arsenal de subterfugii şi obiecţii, observăm o anumită ter-
giversare, deci dezbaterea la acest nivel nu are loc nicidecum într-un
mediu favorabil autonomiei. Totuşi, motivaţiile care au dus la avansarea
acestui proiect ţin mai degrabă de unele considerente legate de condiţia
României de membru al Uniunii Europene.
Deci dezbaterea politică nu indică faptul că la nivelul mediului po-
litic sau, mai general, în gândirea publică românească s-ar fi produs o
schimbare de paradigmă în privinţa gestionării problematicii minorităţi-
lor naţionale. Faptul că proiectul de lege merge înainte se datorează mai
degrabă în faptul că elita politică care conduce România este dispusă la
concesii, este dispusă să adopte (sub eventuala influenţă a unor presiuni
externe) reglementări şi în acest domeniu, fără a neglija şi faptul ca prin-
tr-un asemenea gest să culeagă şi anumite beneficii de imagine.
409
În acelaşi timp, nu poate fi neglijat nici faptul că situaţia minorităţi-

lor este doar unul din aspectele ce influenţează evaluarea României în
cadrul UE, o Uniune în cadrul căreia multe state sunt încă restante cu
soluţionarea satisfăcătoare a problemei minorităţilor. În consecinţă, con-
siderăm că o schimbare autentică de paradigmă la nivelul gândiri politi-
ce şi publice va putea fi rezultatul pe termen mediu şi lung al adoptării şi
aplicării acestui proiect de lege.
Astfel, proiectul de lege nu constituie încheierea unui proces, ci în-
suşi debutul acestuia, obiectivul fundamental fiind crearea şi exercitarea
practică a formelor de autonomie a comunităţilor minoritare.
Din toate acestea rezultă că proiectul de lege, dincolo de faptul că
trebuie să armonizeze interesele comunităţii maghiare din Transilvania,
din România, generează, de fapt, o dezbatere maghiaro-română, dezba-
terea dintre naţionalismul român, concepţia anacronică a statului naţi-
onal şi concepţia actuală a protecţiei minorităţilor, ideologia acceptării
diversităţii naţionale; sau generează chiar o dezbatere româno-română,
care se desfăşoară între naţionaliştii conservatori şi cei care susţin valo-
rile europene actuale, în definitiv progresul, modernizarea şi integrarea
României.
410
REZUMATE
Rezumate
Gábor GÁNGÓ
Una din dificultăţile majore – nerezolvate până astăzi – ale legiferării
în probleme de natură naţională sau etnică o constituie caracterul necla-
rificat al conceptului de stat naţional maghiar. În consecinţă, în legislaţia
(şi în gândirea publică) maghiară nu există nici până astăzi un punct de
vedere unitar asupra naturii cadrului politic în care naţionalităţile/mi-
norităţile trebuie să deţină drepturi speciale individuale sau colective.
Formarea Uniunii Europene a fost, inclusiv în faza realizării ei efecti-
ve, un proces de mai multe decenii, la care Ungaria participă de douăzeci
de ani. În această perioadă, ideea paneuropeană, precum şi comunitatea
concretă însăşi s-au schimbat în mod semnificativ. Situaţia actuală – din
punctul de vedere al subiectului nostru – se caracterizează îndeosebi prin
trei trăsături. Statul naţiune, ca instituţie politică, a fost păstrat în Europa
fără alternativă. În cadrul statelor naţiune luate individual sau dincolo de
graniţele acestora, legăturile comunitare primordiale (anterioare, prima-
re) şi mişcările care doresc afirmarea acestora se amplifică din nou. Ega-
litatea, în sensul filosofiei politice a egalităţii de şanse şi a echităţii – ca
şi contrapondere la conceptul de libertate al individualismului clasic – se
afirmă din ce în ce mai accentuat în practică. Acesta este cadrul în care
este posibil şi trebuie să se ofere un răspuns politic orientat spre viitor
la păstrarea şi bunăstarea – din toate punctele de vedere – nu numai a
minorităţilor, dar şi a naţiunii maghiare ca şi comunitate culturală-etni-
că-lingvistică.
Ágnes DEÁK
Istoriografia maghiară a făcut deja multe cercetări în legătură cu
programele formulate la diferite date de către mişcările maghiare şi ne-
maghiare de pe teritoriul Ungariei. Cercetările comparatiste însă – în afa-
ră de unele excepţii – în general au omis un punct de vedere, şi anume că
elitele politice naţionale din Ungaria, în cadrul mai larg al Imperiului, au
411
fost supuse unor influenţe susţinătoare şi/sau descurajatoare venite din

„cealaltă jumătate” a imperiului, îndeosebi din centrul acestuia. După
cum se ştie, Legea naţionalităţilor din 1868 a considerat ca punct central
utilizarea limbilor. Liberalii maghiari au crezut că soluţionarea conflicte-
lor dintre naţionalităţi ar fi posibilă prin reglementarea utilizării limbilor
vorbite în Ungaria în administraţie, în învăţământ, în viaţa cultelor şi în
general la nivelul sferei publice. Prin urmare, trecem în revistă încercări-
le Austriei de a reglementa utilizarea limbilor din ultimele două decenii
care au precedat elaborarea acestei legi.
Attila DEMETER
Concepţiile despre naţionalitate ale lui József Eötvös în „Ideile
dominante”
Dacă parcurgem Ideile dominante – opera politică principală în două
volume a lui József Eötvös – doar în mod superficial, nu pare evident fap-
tul că problema naţionalităţilor ar fi, aici, una de importanţă centrală. De
altfel, acest fapt nu le era evident nici contemporanilor, dovada fiind că,
în al doilea volum, Eötvös a trebuit să se apere încontinuu mai ales din
acest motiv. Aşa cum scrie, deşi aproape toţi criticii i-au reproşat că „sub-
apreciează influenţa naţionalităţilor” în lucrarea sa, el afirmă că foarte
probabil ei „s-au înşelat în această privinţă”.
În studiul prezent am încercat să prezint sumar concepţiile lui Eötvös
– expuse în primul şi în al doilea volum – despre naţionalitate şi totodată
să identific acele reflexii, intuiţii şi presupoziţii care definesc aceste con-
cepţii.
Ákos EGYED
Problema naţionalităţilor este un fenomen extrem de complicat, care
– în funcţie de loc şi de timp – apare în forme uneori mai paşnice, alteori
mai radicale. Calea rezolvării acestei probleme poate fi abordată şi ea în
mai multe feluri. Este bine-cunoscut faptul că secolul al XIX-lea a fost
perioada în care s-au născut naţiunile şi mişcările naţionale moderne,
iar aceasta a atras după sine în întreaga Europă, dar mai ales în Euro-
pa Centrală şi de Est, accentuarea conflictelor între naţiuni. Monarhia
Habsburgică multietnică, ce cuprindea Ungaria şi Transilvania, nu a fost
o excepţie; dimpotrivă, această accentuare a conflictelor a constituit un
factor hotărâtor al vieţii politice şi sociale. Aceasta în pofida faptului că
412
REZUMATE
intensitatea ei în anumite perioade era mai redusă, în timp ce în alte

perioade s-a transformat chiar în război civil, aşa cum s-a întâmplat în
1848–1849. În consecinţă, toţi cei care şi-au asumat un rol în politică au
fost nevoiţi să se ocupe de acest fenomen greu de administrat. Acest stu-
diu analizează concepţia contelui Imre Mikó, personalitate proeminentă
a maghiarimii din Transilvania, şi poziţia sa cu privire la problema naţi-
onalităţilor.
Judit PÁL
Uniune sau autonomie? Reglementarea legală a uniunii Transil-
vaniei în 1868
Studiul de faţă parcurge antecedentele Legii nr. XLIII din 1868 şi con-
textul adoptării ei de către Parlamentul ungar.
La mijlocul secolului al XIX-lea problema uniunii Transilvaniei cu
Ungaria a devenit o chestiune fundamentală pentru maghiarii din Tran-
silvania, împărţind atât politicienii, cât şi opinia publică ardeleană în
curs de formare în două tabere culminând în conflictul de la 1848–49.
Compromisul austro-ungar din 1867 a adus reintrarea în vigoare al uni-
unii Ungariei cu Transilvania şi a pus la ordinea de zi reglementarea le-
gislativă a uniunii. Consfinţirea prin lege a uniunii a avut însă loc numai
în anul următor, la sfârşitul anului 1868, când Parlamentul a aprobat
legea referitoare la uniune împreună cu Legea naţionalităţilor. Prelungi-
rea procesului de normalizare a situaţiei a avut mai multe cauze, printre
care problema delicată a naţionalităţilor era doar una – chiar dacă cea
mai importantă. Se pare că la început a existat din partea guvernului
intenţia şi bunăvoinţa de a rezolva problema prin compromis. Dar din
moment ce guvernul s-a confruntat cu critica tot mai aspră nu numai
din partea naţionalităţilor, dar şi din partea opoziţiei, elanul s-a pierdut
treptat: politica guvernamentală se zbătea între principiile idealiste şi
politica pragmatică.
Studiul analizeaza procesul elaborării legii, precum şi condiţiile în
care ea a fost dezbătută şi aprobată în Parlament. Legea, care a ieşit cam
ambiguu (precum condiţiile în care a fost adoptată) ne arată foarte bine
greutăţile şi obstacolele care au stat în faţa integrării.
413
András CIEGER
Liberalism şi interes de putere. Dileme politice privind liber-
tăţile individuale şi cetăţeneşti din perioada dualismului din
Ungaria
Începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea, chestiunea liber-
tăţilor individuale şi politice a constituit partea fundamentală a crezului
liberal maghiar.
Scopul acestui studiu este de a contura un posibil context al Legii na-
ţionalităţilor din 1868. Mai exact, ce loc a ocupat – în cadrul planului de
reformă al elitei liberale ajunse la putere prin Compromisul austro-ungar
din 1867 – cauza codificării libertăţilor. În cadrul cercetărilor mele am
încercat să adun acele documente de arhivă din prima decadă de după
Compromis din care se pot descifra viziunile politice referitoare la garan-
tarea libertăţilor şi soluţiile juridice dorite.
Identitate reprimată. Legislaţie şi deznaţionalizare în Transil-
vania dualistă
Cercetarea este consacrată prezentării unui punct de vedere româ-
nesc asupra Legii naţionalităţilor din 1868. Lucrarea analizează maniera
critică în care românii se raportau la această lege, structurând obiecţiile
aduse legii şi contradicţiile, aşa cum au fost formulate în sursele timpului,
în special în presa vremii şi în acte politice fundamentale, precum Replica
sau Memorandumul. Concluziile articolului evidenţiază faptul că cele mai
importante critici formulate vizau reperele identităţii, în special limba
sau educaţia, şi atestă dubla perspectivă, contradictorie, asupra acestei
legi, respectiv caracterul ei formal în percepţia ardelenilor şi caracterul
democratic pretins de maghiari.
Mirela ANDREI-POPA
Legea şcolară 38/1868 şi efectele sale asupra evoluţiei învăţă-
mântului confesional năsăudean
Anul 1868 a rămas unul de referinţă pentru Ungaria dualistă în ma-
terie legislativă. Au fost dezbătute şi votate în Dieta maghiară legile de-
finitorii pentru organizarea părţii răsăritene a monarhiei bicefale aus-
tro-ungare, cum ar fi Legea naţionalităţilor (sau articolul de lege nr. 44),
Legea şcolară, cunoscută ca Legea nr. 38, sau Legea Eötvös, Legea unirii
Ardealului cu Ungaria (Legea 43).
414
REZUMATE
În studiul de faţă ne propunem să evidenţiem în ce mod a influenţat

Legea şcolară din 1868 evoluţia învăţământului confesional greco-cato-
lic din zona Năsăudului. La începutul demersului nostru considerăm ne-
cesar să precizăm faptul că atunci când utilizăm sintagma „ţinutul Nă-
săudului”, avem în vedere cele 39 de comunităţi greco-catolice din „ţara
Năsăudului”, situate pe valea Someşului superior, a Sălăuţei, a Mureşului,
respectiv a Bârgăului. Aceste 39 de comunităţi româneşti năsăudene au
format, din punct de vedere ecleziastic, o entitate cunoscută sub numele
de vicariatul Rodnei, care, în perioada aflată în atenţia noastră, se găsea
în jurisdicţia episcopiei de Gherla.
Bálint VARGA-KUNA
Istoriografia maghiară s-a ocupat din mai multe perspective de ser-
bările dedicate aniversării milenare a existenţei statului maghiar în anul
1896. Aceste cercetări au vizat rezultatele festivităţilor Mileniului, expo-
ziţia milenară sau simbolica Pieţei Eroilor (Hősök tere). Evenimentele din
afara Budapestei au fost tratate şi ele de istoriografii locali, studiile con-
centrându-se mai ales asupra festivităţilor şi a rezultatelor durabile ale
anului milenar, câteodată pe un ton marcat de nostalgia epocii dualiste.
Aceste studii însă rareori s-au încumetat să contureze spaţiul socioistoric
al serbărilor. Nu s-a făcut însă până acum niciun studiu aprofundat des-
pre ecoul festivităţilor Mileniului în rândul populaţiilor nemaghiare.
Statul maghiar a organizat pentru prima dată o manifestare simbo-
lică, la nivel naţional, prin care dorea să se adreseze tuturor cetăţenilor
săi. Astfel, liderii naţionalităţilor erau obligaţi să răspundă provocării
simbolice pe care o constituia Mileniul. Din aceste reacţii putem înţelege
mai lesne cum au conceput liderii mişcărilor naţionale nemaghiare rela-
ţia lor cu statul maghiar şi care erau mijloacele, strategiile şi posibilităţile
de mobilizare de care dispuneau.
Csilla FEDINEC
În momentul izbucnirii Primului Război Mondial situaţia naţionalită-
ţilor din Ungaria a fost destul de tensionată. În urma intrării în război, si-
tuaţia a fost agravată de faptul că guvernul lui István Tisza a pus imediat
în aplicare Legea LXIII din anul 1912 cu privire la exerciţiul excepţional al
puterii. Printre altele, a fost limitată activitatea partidelor, a asociaţiilor şi
415
a presei naţionalităţilor. Teritoriile considerate periclitate în mod special,

din Ungaria de Nord, Transilvania şi Voivodina, au fost declarate zone
militare, cu reguli stricte. Pe teritoriul Subcarpatiei de mai târziu au nă-
vălit de mai multe ori trupe ţariste, care au fost respinse cu succes, însă
Curţile Marţiale au pronunţat numeroase condamnări grave împotriva
localnicilor rusini, acuzându-i de colaborare cu inamicul.
În Ungaria, în urma revoluţiei din toamna anului 1918, a venit la pu-
tere guvernul lui Mihály Károlyi. În cadrul acestuia, Ministerul Naţiona-
lităţilor condus de Oszkár Jászi a reuşit să facă un singur pas concret în
privinţa autonomiei regiunii Ruska Kraina, prin elaborarea „Legii popu-
lare” nr. X, adoptată la 21 decembrie şi publicată la 25 decembrie 1918.
La 10 septembrie 1919, Cehoslovacia a semnat la Saint-Germain
tratatul privind reglementarea drepturilor minorităţilor. Prin articolele
10–13 din capitolul II al acestui tratat, Republica Cehoslovacă s-a angajat
să organizeze teritoriul intrat sub suzeranitatea sa cu denumirea Pod-
karpatská Rus, ca o unitate autonomă care dispune de autodeterminare.
Realizarea autonomiei a fost însă amânată până în toamna anului 1938.
În octombrie a luat fiinţă guvernul autonom din Podkarpatská Rus, în
noiembrie parlamentul de la Praga a adoptat Legea autonomiei, iar la 15
martie 1939 guvernul din Podkarpatská Rus a declarat teritoriul auto-
nom stat de sine stătător. În paralel cu aceste evenimente şi cu realizarea
aspiraţiilor revizioniste maghiare, ideea autonomiei rusine în Subcarpa-
tia a revenit pe primul plan în cercurile oficiale ungare.
Vasile CIOBANU
Proiecte pentru o lege a minorităţilor naţionale în România in-
terbelică
Statul român constituit în urmă cu 90 de ani, în toamna anului 1918,
a avut între graniţele sale din anii interbelici şi un procent însemnat de
populaţie aparţinând minorităţilor naţionale. Problema minorităţilor
naţionale, a garantării drepturilor lor a fost o cerere constantă a repre-
zentanţilor acestora în toată perioada interbelică. În consecinţă, toate
partidele politice a trebuit să includă în programele lor şi soluţii pentru
problema minorităţilor.
Proiectele de lege privind minorităţile din anii interbelici relevă preo-
cuparea oficialităţilor pentru această problemă, care însă nu a fost rezol-
vată. Apariţia unei legi a minorităţilor ar fi îmbunătăţit situaţia acestora,
le-ar fi dat o anume siguranţă a existenţei şi dezvoltării lor. Faptul că s-a
416
REZUMATE
rămas mereu la faza de proiect până în 1938 este simptomatic pentru

politica indecisă, lipsită de claritate a guvernelor faţă de minorităţi. În
acelaşi timp, însă, elita conducătoare din România se „alinia” la starea
de lucruri în acest domeniu din Europa vremii.
Csaba ZAHORÁN
O mică Ungarie în România Mare. Alternative pentru Secuime
în proiectele maghiare dintre cele două războaie mondiale
Prezenta lucrare trece în revistă concepţiile cu privire la Secuime ale
proiectelor maghiare privind viitorul Transilvaniei, elaborate între cele două
războaie mondiale. Cu toate că majoritatea documentelor (proiecte de lege,
memorandumuri, articole de presă etc.) tratează întregul teritoriu adjude-
cat României prin Tratatul de la Trianon, aici voi aborda îndeosebi acele
concepţii care se referă şi la Secuime. În clasificarea propunerilor examinate
am luat în considerare două puncte de vedere în mod simultan: apartenen-
ţa (cadrul statal în care autorii au imaginat viitorul acestei zone), respectiv
modalitatea integrării (cum şi-au imaginat acest viitor). Documentele anali-
zate pot fi examinate sub mai multe aspecte în acelaşi timp. Textele trădează
anumite informaţii despre autorii lor – statutul lor social, concepţia despre
lume şi viziunea de viitor –, despre circumstanţele în care au luat naşte-
re – situaţia internaţională actuală şi relaţiile româno-maghiare –; totoda-
tă ele oglindesc şi politica minoritară a României Mari. Prezenta lucrare se
concentrează nu pe o prezentare detaliată a proiectelor, ci, în primul rând,
asupra caracteristicilor comune şi a paralelismelor existente între diferitele
texte, din care se conturează, pe lângă obiectivele politice, şi o imagine des-
pre Transilvania elitelor maghiare în perioada 1918–1940.
Liviu CARARE
Evreii din România între 1938–1940. De la statutul de cetăţean
la cel de paria
Poziţia unei minorităţi etnice în societate este stabilită de statutul pe
care aceasta îl are din punct de vedere juridic, statut ce reglementează tot-
odată rolul în plan politic, economic, social şi cultural ocupat de respectiva
minoritate. În ceea ce priveşte situaţia evreilor din România în secolul XX,
există o bogată legislaţie internă ce se referă la ei în mod direct.
După înfăptuirea statului naţional modern, prin Unirea Principatelor
şi opera reformatoare a lui Cuza, societatea românească s-a confruntat
cu problema deosebit de dificil de abordat şi de soluţionat a minorităţilor,
417
a statutului acestora în statul nou constituit. Printre aceste minorităţi se

remarcă comunitatea evreiască, foarte numeroasă, concentrată în spe-
cial în oraşele din nordul Moldovei, cu o pondere însemnată în domeniul
social şi economic.
Teama de străini, justificată de ameninţarea unei posibile interven-
ţii externe, la care se adaugă aspectul demografic (creşterea populaţiei
evreieşti cu 98,7% în perioada 1860–1899) şi cel economic (monopolul
asupra comerţului şi industriei) au costituit principalele motive pentru
care problema acordării cetăţeniei evreilor a fost soluţionată abia după
Primul Război Mondial şi după înfăptuirea Marii Unirii.
Zsuzsa PLAINER
Din piesă de teatru, discurs. Cum se făcea politică în mod simbo-
lic în anii 1980, într-o societate locală maghiară din România
În vara anului 1987, secţia maghiară a teatrului din Oradea prezintă
piesa lui András Sütő, Vidám sirató egy bolyongó porszemért. La specta-
colele în stil „effervescence collective” publicul aplaudă în picioare, mul-
ţumind în acest fel pentru faptul că o instituţie vorbeşte despre el, adică
despre maghiarimea din România, în regimul Ceauşescu, în care viaţa
publică se află sub control strict. Pentru gândirea socio ştiinţifică din
Transilvania aceste episoade constituie terenul politicii simbolice, uşor
de uitat şi greu de abordat, care, din perspectiva democraţiei reprezen-
tative a anilor 2000, care funcţionează într-un cadru formal, este lipsit
de valabilitate, impenetrabil şi irelevant. Studiul nostru abordează totuşi
acest fenomen, încercând să prezinte acţiunile şi mecanismele culturale
care fac posibilă formularea de către elita culturală a societăţii locale a
unui discurs opus celui politic oficial din România anilor 1980.
Balázs DOBOS
Obiective şi concepţii în politica minoritară a Ungariei în peri-
oada 1988–1993
Studiul de faţă încearcă să prezinte şi să analizeze obiectivele şi con-
cepţiile relevante din punctul de vedere al dispoziţiilor normelor juridice
prezentate de actorii cei mai importanţi, pe parcursul celor cinci ani de
elaborare a Legii LXXVII din anul 1993, privind drepturile minorităţilor
naţionale şi etnice din Ungaria.
418
REZUMATE
Scopul principal al studiului este să ofere o imagine mai nuanţată

despre modelarea politicii minoritare, a cărei apreciere constituie de
multă vreme obiectul unei discuţii între specialiştii în această problemă,
nelipsită de constatări sumare, mai ales în legătură cu minorităţile ma-
ghiare de peste hotare.
Radu CHIRIŢĂ
Discriminarea etnică şi rasială în jurisprudenţa Curţii Europe-
ne a Drepturilor Omului
Lucrarea prezentată vizează în principal jurisprudenţa Curţii Europe-
ne a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte discriminarea pe baze rasiale
ori etnice, precum şi raportarea situaţiei din România la această jurispru-
denţă, în condiţiile în care statul român se află pe locul trei într-un „clasa-
ment” al numărului de condamnări pronunţate de Curtea Europeană din
cauza unor tratamente discriminatorii pe baze etnice ori rasiale.
Prima parte a prezentări implică o sintetizare rapidă a criteriilor pe
baza cărora se determină în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor
omului existenţa unei discriminări pe baze etnice sau rasiale. Din acest
punct de vedere, trebuie subliniat în mod special faptul că, potrivit juris-
prudenţei foarte recente, existenţa unei diferenţe de tratament poate fi de-
terminată şi pe baze statistice, criteriu a cărui introducere în jurisprudenţa
internă este încă departe, cu excepţia câtorva dintre deciziile CNCD.
A doua parte a lucrării vizează prezentarea sintetică a acelor cazuri
în care România a fost condamnată în urma unei proceduri în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, încercându-se identificarea eventualelor
consecinţe în legislaţia şi jurisprudenţa internă a acestor hotărâri.
În fine, finalul lucrării vizează prezentarea unor opinii personale cu
privire la compatibilitatea sistemului de drept intern privitor la proteja-
rea minorităţilor etnice şi rasiale împotriva discriminării şi jurispruden-
ţa instanţelor europene în materie.
Sergiu CONSTANTIN
Legislaţia minoritară în Italia şi Slovenia. Studiu de caz cu pri-
vire la educaţie şi participare politică
Acest articol îşi propune să ofere o analiză sintetică a două sisteme
juridice complexe de protecţie a minorităţilor naţionale din Europa de
Sud-Est. Am ales Italia şi Slovenia pentru că sunt ţări vecine, membre ale
Uniunii Europene şi ambele au o minoritate înrudită pe teritoriul celuilalt
419
stat. Prima întrebare la care articolul va răspunde este următoarea: ce

minorităţi sunt recunoscute oficial în statele care fac obiectul studiului şi
în baza căror criterii? Din raţiuni practice, această cercetare se limitea-
ză la prezentarea cadrului legislativ şi instituţional relevant în domeniile
educaţiei şi participării politice a minorităţilor. O atenţie deosebită este
acordată aşa-numitelor minorităţi cu statut special (tirolezii şi ladinii în
Italia, respectiv italienii şi maghiarii în Slovenia). Concluziile conţin o
scurtă comparaţie a celor două sisteme, subliniind în acelaşi timp carac-
terul asimetric al protecţiei minorităţilor în aceste state.
Mihály TÓTH
Legislaţia şi aplicarea drepturilor de protecţie a minorităţilor în
Ucraina. Experienţele politicii privind minorităţile într-un stat
naţional nou
Renaşterea popoarelor, a naţiunilor şi a naţionalităţilor pe teritoriul
Uniunii Sovietice începe oficial odată cu plenara Comitetului Central
al PCUS din anul 1986, cu proclamarea „noii politici a naţionalităţilor”.
Bineînţeles, această hotărâre de partid nu era rezultatul unei treziri la
rezonabilitate a unor conducători de partid ramoliţi, ci o consecinţă a
schimbărilor petrecute în lume, a deteriorării situaţiei geopolitice şi eco-
nomice interne a Uniunii Sovietice. Dar şi o consecinţă a trezirii conştiin-
ţei naţionale, a mobilizărilor pe bază naţională intensificate în interiorul
partidului dar şi la nivelul întregii societăţi, intesificare produsă în con-
textul politicii de „destindere” a lui Leonid Brejnev.
István HORVÁTH
Drepturile lingvistice ale minorităţilor şi utilizarea limbilor mi-
noritare în România
În ultimele aproximativ două decenii politicile lingvistice din Româ-
nia privind minorităţile au fost caracterizate de modificări, schimbări de
direcţie considerabile. Politicile lingvistice ale primilor ani de tranziţie
(aproximativ perioada 1990–1996) au fost defavorabile minorităţilor sub
mai multe aspecte. Apoi, începând din 1996 (deşi în mod ezitant şi în-
tr-o anumită măsură comportând şi aspecte contradictorii) s-a articulat
o orientare a politicilor lingvistice faţă de minorităţi care tolerează şi din
anumite puncte de vedere chiar promovează bilingvismul. În prima par-
te a acestui studiu vom analiza în ce a constat particularitatea orientă-
rilor anterior schiţate, respectiv prin ce se caracterizează cursul actual
420
REZUMATE
al politicii lingvistice din România. În a doua parte a studiului, pe baza

unor date despre caracteristicile utilizării limbii de către maghiarii din
România, vom încerca să creionăm impactul sociolingvistic al politicilor
lingvistice pluraliste.

Soluţii electorale speciale pentru minorităţi – legislaţia româ-
nească în perspectivă comparată
Structura lucrării este următoarea: la început distingem între re-
glementări electorale generale şi reguli speciale care se referă doar la
minorităţi. În secţiunea următoare vom prezenta principalele tipuri de
reglementări speciale, cum ar fi cotele statutorii, mandatele rezervate,
excepţiile de sub pragul electoral şi alte soluţii menite să favorizeze mino-
rităţile naţionale, ilustrând fiecare tip cu exemple. Vom discuta în detaliu
două dileme fundamentale care trebuie abordate de fiecare soluţie spe-
cială, şi anume determinarea grupului de cetăţeni care vor beneficia de
aceste drepturi şi posibilităţile de a armoniza prevederile de acţiune afir-
mativă cu principiul egalităţii voturilor. În partea a doua a lucrării vom
analiza elementele speciale din legislaţia română, atât la nivelul parla-
mentului, cât şi al consiliilor locale. În final vom schiţa direcţiile posibile
care ar putea fi urmate pentru îmbunătăţirea sistemului românesc.
Attila VARGA
Sistemul drepturilor minoritare şi autonomia culturală în pro-
iectul de lege privind statutul minorităţilor naţionale
Pe parcursul ultimilor cincisprezece ani, relaţia dintre comunitatea
naţională majoritară şi minorităţi s-a confruntat, adaptat şi cizelat pe di-
feritele paliere ale vieţii publice sociale şi politice. Ca rezultat al acestui
proces, diferite legi includ dispoziţii de protecţie a minorităţilor şi în ge-
neral condiţiile convieţuirii sociale s-au normalizat în mare măsură; cu
toate acestea, nici până astăzi nu s-a ajuns la o reglementare juridică
într-adevăr cuprinzătoare a acestor relaţii.
Ca atare, inclusiv pentru o parte a elitei politice majoritare române
ţine deja de domeniul evidenţei (chiar dacă în cazul lor nu putem vorbi
despre un crez internalizat) necesitatea ca drepturile deja garantate co-
munităţilor naţionale minoritare, formele de organizare comunitară să
fie fixate în cadrul unei singure legi cuprinzătoare şi coerente.
421
422
Abstracts
Abstracts
Gábor GÁNGÓ
The Hungarian Minorities Act 1868: 44. and Its Aftermath
The study through revisitation of the parliamentary debates of and
some political writings on the Hungarian Minorities Act 1868: 44, seeks
the answer of how far this legislation process predetermined the fra-
mework of reasoning on nationality matters in Hungarian legislation up
to the present days.
It argues that the spiritual father of this Act, Ferenc Deák, was not as
much motivated by arrogant nationalism as by intentions to defend the
then existing playground of Hungarian political community. His notori-
ous formulation of the one and indivisible Hungarian nation, however,
returned in the 2000’s in Hungarian legislation on ethnic Hungarians
living in the neighbouring countries.
Ágnes DEÁK
The Nationality Act of 1868 and its antecedents in the Habsburg
Monarchy
In Hungarian historiography the different programmes of the natio-
nal groups living in Hungary in the 19th century have been already tho-
roughly investigated. However, comparative studies have mostly negliga-
ted a very important point of view: the national elites had been strongly
influenced, whether encouraged or detered, by political forces and pro-
cesses of the „other part” of the common empire. All government efforts
and failures from 1849 onwards, first of all concerning language use re-
gulation in public sphere, have to been outlined and analysed in order to
evaluate the characteristic features of the regulation of 1868 but at the
same time to range it among the former similar initiatives launched by
Viennese governments.
In the 1860s political pressure exerted on Hungarian political elite
by the imperial central government was aimed at forcing the formers to
ensure the use of different native tongues in public administration, juris-
diction and education, moreover to establish autonomous national ad-
423
ministrative territorial units in Hungary. Among the Hungarian national

orientated intellectuals, however, this kind of constant pressure resulted
rather in strengthening of the feeling of being politically threatened than
in any strengthening of willingness to compromises. On the other hand,
the non-Hungarian national movements rightly resented the restrictive
language use regulation and practice enforced after the so-called October
Diploma of 1860 and once more regarded the monarch and the Vienne-
se government as their mighty protector against Hungarian politicians.
Thus they were driven to represent their national demands without any
compromise and not to accept any sort of politics of short steps.
The Bill and its passionate debate in Hungarian parliament in 1868
reflected on both sides not only temporary political strains and views but
political experiences of the former last decades as well. The former ini-
tiatives of the empiral political centre constituted both stimulating and
impeding factors in this process.
Attila DEMETER
József Eötvös’s views on the nationality problem in “Uralkodó
eszmék”
The present paper is a synopsis of József Eötvös’s views on the nati-
onality problem, as treated in his seminal work in two volumes entitled
The Dominant Ideas. In this treatise Eötvös rejects the claims of nationa-
lities for territorial autonomy, yet, at the same time, he emphasizes the
importance of local self-government. This reasoning can only be under-
stood by taking into consideration Eötvös’s long-term objective, namely
the reinterpretation of the dominant ideas of his age. In his view national
ambitions are rooted in the new interpretation that the concept of self-
determination acquired after the French Revolution, that is, in nationa-
lism. As a consequence, both the dominant nationality’s and the minori-
ties’ aspirations gravitate towards achieving supremacy and sovereignty.
Furthermore, he argues that the nationality problem can only be settled
successfully by turning against its triggering cause, against nationalism.
Local self-government is not only a model for a possible solution of the na-
tionality-problem. Along with Tocqueville, Eötvös hopes that self-gover-
nance will contribute to an upsurge of patriotism among nationalities,
which can be regarded as a political form of collective loyalty.
424
Abstracts
Ákos EGYED
Count Imre Mikó and the Question of Nationalities
Baron Mikó Imre was called the Széchenyi of Transylvania by even
his contemporaries, because as a founder of institutions and as a protec-
tor, he closely resembled the great ideal. His conception concerning the
question of nationalities was not an exception to this. In his work publi-
shed in 1860 and entitled Principal Ideas he wrote that national rights
“are regarded by the world as sacred possessions which can not and must
not be taken away or suppressed. The conscience of the world protests
against this, as do the citizens and humanity as such.”
He stated several times that he lists the erasure of the laws referring
to feudalism and aristocracy, and the constitutional annunciation of
the citizen equality rights among the greatest achievements of the 1848
Hungarian revolution. In the tensioned political situation following the
repression of freedom fight, in the period of neoabsolutism – when the
empire politics eager to melt together nations and ethnicities constitu-
ted a danger for the identity of the different ethnic communities within
the monarchy – he concluded: “The fact that we are feeling passionately
about our nationality does not suppose that we distance ourselves from
the others, or that we regard them as our enemies – a Hungarian should
remain Hungarian, a Saxon should stay a Saxon, while a Romanian a
Romanian, and each of them should attend to their own nationality, thus
they live together in peace, and if the common interest of their country
should demand, they need to hold each other’s hands to help her.”
Therefore the views of count Imre Mikó may be summarized as: gu-
arding one’s identity, recognizing difference and cooperation in common
issues.
Judit PÁL
Union or Autonomy? The Legal Regulation of Transylvania’s
Union
The paper examines the terms of coming into being of legal article
nr. XLIII. from the year 1868 which regulated the union of Hungary with
Transylvania. As a consequence of the conciliation, union came again
into being, however this was not legally approved for two more years, and
it was accepted by the parliament only at the end of 1868, together with
the nationality law. The delay (besides many other causes) – and here
we must mention the delicate minority question as a first one – was also
425
motivated by the fact that the government did not have a clear concepti-
on concerning the integration of Transylvania, and not only Hungarians,
Romanians, and Saxons could not reach a consensus in the question, but
this was the case within the circles of the Hungarian political elite as well.
And it was not a coincidence that the two laws reached the parliament’s
agenda simultaneously, as these related to each other in many ways.
Transylvania’s question was a question of minorities as well. Because
of Transylvania’s former autonomy, the question of minorities was most
sharply raised here, and rights of the minorities – primarily concerning
language use – were most developed here. However, the standpoints of
Hungarian and minority politicians rigidly differed both concerning the
union and the unified political nation. After long processes of delay the
law turned out to be only partly satisfactory, and the conditions of its ac-
ceptance illustrate well the difficulties of Transylvania’s integration.
András CIEGER
Liberalism and Reason of State. Politician’s Dilemmas on Free-
dom Rights in Hungary after 1867
The aim of this paper is to draw a possible context of the Law XLIV of
1868: ’On the Equality of Nationality Rights’: what kind of role did the codifi-
cation of freedom rights play in the reform plans of the ruling (liberal) elite?
Firstly the author shortly summarises the positive effects of the Law-
ful Revolution (1848) on the freedom rights, than he tries to find answers
to the following problem: after the Austro-Hungarian Compromise of
1867, despite of the good antecedents and the promises of the political
elite, the codification of freedom rights was slow and incomplete. Accor-
ding to the historian the reasons of this phenomenon are: (1) the new
political system of 1867 had not got complete legitimacy, the system was
legitimated formally, but not substantially (the moral identification of the
subjects with the political regime was missing). (2) the system-stabilizing
efficiency of governments was low and the reform questions divided the
ruling party (and the opposition too). (3) At last the author analyses the
modification of the Hungarian liberal program in the second half of the
19th Century. During this period the liberal ideas did not disappear totally,
but a more pragmatic and state-defending liberalism replaced doctrinal
liberalism. The idea of national superiority triumphed over the principles
of equality.
426
Abstracts
Identity suppressed. Legislation and denationalization in Tran-
sylvania during the Dualist Period
The research attempts to offer a Romanian point of view upon Nati-
onalities Law from 1868. The article analyses a critical manner in which
Romanians regarded the law, setting up the objections and contradictions
brought to this law, as they are revealed by the sources of time, journals
and political acts, such as Replica and Memorandumul. The conclusion of
the article points out the fact that the most important critics formulated
regard identity marks, especially language and education and testifies a
double disjunctive perspective upon this law, a formal character in the
Romanians perception and a democratic character alleged by Hungari-
ans.
Mirela ANDREI-POPA
The Educational Law No. 38 of 1868 and its Consequences on the
Evolution of the Confessional Educational System of Năsăud
After the establishment of the dualist Austro-Hungarian political
regime, the entire society and its institutions experienced a process of
changing and re-organization. The re-organization of the instruction in
the Hungarian part of the dualist monarchy was based on the Law no. 38
of 1868. A blueprint of the minister for Public Instruction of that time, the
baron Eötvös Jószef, the new educational law was influenced by the po-
litical and economical principles of liberalism and its provisions stirred
nationalist interpretations.
From the perspective of the interests of the Church, the Law no. 38
of 1868 guaranteed undeniably the future existence of the confessional
school on the condition of strictly observing its legal provisions. Therefo-
re, during the first years after the promulgation of the new educational
legislation, the instruction system of Năsăud and also the entire confes-
sional educational system of the nationalities in Hungary was forced to
comply with a process of internal re-evaluation and re-organization. In
this context, the cultural elite of Năsăud, headed by Vicar Grigore Moisil,
focused its efforts on maintaining the confessional schools of the district.
For example, the Vicar sent to the subordinate parishioners and priests
numerous circular letters in which he insisted on a good knowledge of
the law by the worshippers and also on the strictly application of its pro-
visions.
427
It is worth mentioning that the consequences of the above menti-

oned law were mostly negative in terms of the general development of
the confessional educational system in the mother tongue of the natio-
nalities mainly because of their existing logistic and financial problems.
Many Romanian communities from Transylvania lacked proper financi-
al means and consequently, their confessional schools were transformed
into parish or state-sponsored schools where instruction was in Hunga-
rian.
In contrast, the educational system of Năsăud succeeded in com-
plying with the exigencies imposed by the Eötvös law. This resulted in
the preservation of the confessional and national character of the scho-
ols (their teaching language was Romanian) from the region, including
during the dualist period. This was possible because the educational in-
stitutions of Năsăud had the necessary means for applying the Law no.
38, adequate educational equipment acquired in the 1860s and didactic
personnel properly qualified according to the that time exigencies. These
teaching personnel were educated during the period of the Austrian neo-
absolutism and political liberalism in local schools (such as the superior
primary school – „norma”, gymnasiums and the pedagogical institute
from Năsăud) and in other similar institutions from all over the Empire.
Bálint VARGA-KUNA
The Millennium and the Minorities
The millennium celebrations in 1896 were meant to propagate the
idea of Hungarian statehood on the whole territory of Hungary. As the a
propos of the millennium was constituted by the Hungarians’ occupying
their state territory, that is the armed victory of the Hungarian tribes
over the indigenous population, it is not surprising that non-Hungarian
inhabitants of the country could not identify with the celebrations. The
Hungarian state wished to immortalize the dominance of the Hungari-
an ethnicity throughout the country with festivities, statues, and monu-
ments, therefore they represented political reality through symbolic ges-
tures. On their turn, (national) minorities intended to demonstrate their
disagreement with similar symbolic steps.
A comparative analysis of the national minorities’ reactions flatters
us with the result that in a given moment we will be able to measure and
compare the power and the strategy of the national movements vis-à-vis
the Hungarian nation-building. Moreover, the reactions given to the mil-
428
Abstracts
lennium celebrations also present the dividing lines or the regional, reli-
gious, generational differences within the national movements as well.
Csilla FEDINEC
How Should the Rusyn Autonomy Look Like? The Question of
the Transcarpathian Mini-State
In the period between the two world wars the official circles of Hun-
gary offered material help to parties militating for autonomy in Trans-
carpathia, with a clear political intent. After the region – following the
first Vienna dictate, and then the armed intervention in March 1939 – re-
entered again under the authority of Hungary, Prime Minister Pál Teleki
strongly urged the autonomy of the Rusyns to be granted. My aim is to
analyse the argumentation system of plans and public opinions issued
between the 18th of March 1939, when the Prime Minister held the first
official conference on the question, and the 5th of August 1940, when he
revoked the legal plan presented to parliament, with a special attention
paid to allusions to the 1868 nationality law.
Vasile CIOBANU
Projects for a National Minorities Law in Romania between the
World Wars
After 1918 28,1% of Romania’s total population belonged to natio-
nal minorities. The union declarations adopted at Chişinău (March 27th,
Aprilie 9th 1918), Cernăuţi (November 28th 1918) and Alba Iulia (December
1st 1918) stipulated that the rights of the national minorities would be
granted. These rights were also written in the Minorities’ Treaty signed
by Romania on December 10th 1919.
The political parties included the regulation of the minorities’ rights
in their programmes. Once they reached power, these parties made seve-
ral attempts to propose projects of bills for the minorities. In 1920–1921,
the Averescu government founded a State Under-secretariate office for
minorities, which was however dissolved later on. Projects for a bill of
the minorities were also suggested by some of the national minorities’
representative (V. Dutceak, L. Kecskemety, L. Epstein). They were closely
following the laws for cultural autonomy adopted in Latvia (1924) and
Estonia (1925).
429
The government formed by the National Peasant Party in 1928 ini-

tiated the preparation of a project for the minorities’ bill. Deputy Ghiţă
Pop visited the European countries which had minorities and drafted a
bill project. But it never got to be discussed in the Parliament due to the
political upheaval and the economic crisis. This situation led to the dissa-
tisfaction of the minorities.
It was only during the authoritarian regime of King Carol II, on Au-
gust 1st 1938, that the Statute of the Minorities as published and a Minis-
try for the National Minorities was founded, which was to be dissolved by
the national – legionary which came to power on September 14th 1940.
Csaba ZAHORÁN
A little Hungary in Greater Romania. Alternatives Regarding
Szeklerland in Hungarian Plans Between the Two World Wars
The study analyses the Hungarian plans and propositions regarding
‘the Transylvania question’ in the interwar period (1918–1940) and fo-
cuses on the issue of Szeklerland – a region with a Hungarian (Szekler)
majority in the very centre of Greater Romania. Suggestions ranged from
setting up an independent or autonomous Transylvania or Szeklerland
within Hungary or Romania to the region having cultural and educatio-
nal autonomy within the Romanian state. The 31 examined drafts con-
cerning the region’s integration in Hungary or Romania varied in accor-
dance with the actual political situation and with chances of a change in
the status quo. The study concentrates on the parallels and common as-
pects of the different plans. The documents reveal Hungarian ideas con-
cerning the building of the Romanian nation-state and the government’s
minority policy in the two decades between the two world wars, as well
as the Hungarian elite’s conceptions of Transylvania and Szeklerland and
their future.
Liviu CARARE
The Jews in Romania between 1938–1940. From the Citizenship
to exclusion
The 1923 Constitution garanted Romanian citizenship to all the
country’s minorities, including Jews. This legal regulation lasted until
1938 when the government has enacted the January 22 citizenship law
revision, which was based on racially discriminatory grounds. Decree-
Law no. 169/22 actually cancelled the citizenship granted to Jews after
430
Abstracts
World War I. The interval between the years 1938–1940 captures the
evolution of Romanian anti-Semitic legislation, since the dictatorship of
Carol II and ending with the Antonescu regime. Thus, there was gradual
deterioration of the situation of Jews that culminated with the impact of
territorial cessions in summer 1940, followed by exclusion of the Hebrew
element from all state sectors and structures. Romania’s relation with
the Western totalitarian regimes contributed to an accelerated spread of
fascist elements. The pressure of Nazi Germany and Soviet Russia have
led directly and indirectly to identify Romanian Jewry as scapegoat for
all the state failures. Henceforth Jews will be treated as an enemy from
within, and their rights and freedoms be restricted. This restrictive mea-
sures were accompanied by violence, massacres and pogroms of the local
population against the Jews.
Zsuzsa PLAINER
From Theater Play to Discourse – Symbolical politics of a local
Hungarian society in the 80-ies
András Sütő’s play, A Hapy Mourning was presented in 1987 by the
Hungarian section of the theater in Oradea. Aknowleged as a great public
success, this work of art written by one of the well-know figure of minori-
ty cultural resistance, was turned into a discourse on Hungarian-ness by
the local theater elite. This study tries to identify those cultural mecha-
nism that enabled such a discoursive production. Analysing the possible
meanings of the play (given by the author, by the stage director as well as
by the censors), the existence of certain duplicity in reading codes beco-
mes obvious: even in the totalitarianism of Ceauşescu’s Romania it was
possible for a work of art to convey meanings relevant either for the offi-
cial ideology or for the Hungarian minority nationalism, confronting the
former. Presentation of such phenomena has a certain aim: it highlights
the nature of cultural politics, so common for the 80-ies but regarded
irrelevant for the social studies after 89.
Balázs DOBOS
The Aims and Concepts of Minority Policy in Hungary (1988–
1993)
The study aims to introduce and analyse the main objectives and
concepts represented by the major actors within the framework of for-
mulation of the 1993 law on the rights of national and ethnic minorities
431
in Hungary. On the whole it concentrates on the examination of both the

substantive issues of minority interests and the way they made attempts
to prevail over others. In consideration of Hungarian minorities living
abroad it challenges the prevalent hypothesis stating that granting ex-
tended individual and collective rights and non-territorial cultural au-
tonomy for the minority groups in Hungary, however, proved to be just
an instrument for Hungary to set an example for the neighbouring coun-
tries. I argue that indeed this could be one of the major aims but this was
complemented by other, mostly more powerful political and financial in-
terests and concepts at domestic level.
Radu CHIRIŢĂ
Ethnic and Racial Discrimination in the Jurisprudence of the
European Court of Human Rights
The present paper focuses mainly on the jurisprudence of the Euro-
pean Court of Human Rights as far as discrimination on ethnic or racial
bases is concerned, as well as the relationship of Romania with this juris-
prudence, given the conditions of the Romanian state being on the third
place in a “top list” of the number of condemnations pronounced by the
European Court because of treatments discriminatory from an ethnic or
a racial point of view.
The first part of the paper is a quick synthesis of the criteria on the
basis of what the existence of an ethnicity or race-based discriminati-
on is determined in the jurisprudence of the European Court of Human
Rights. From this perspective we must emphasize especially that, accor-
ding to the very recent jurisprudence, the existence of such a treatment
can be also determined on statistical bases, a criteria the introduction of
which is quite far away in our internal jurisprudence, even if some of the
decisions of the ECHR are already introduced.
The second part of the paper synthesizes those situations in which Ro-
mania was condemned as a follow-up to the procedure in front of the Euro-
pean Court of Human Rights, trying to identify the eventual consequences
of these decisions in the internal legislation and jurisprudence
Finally, the paper presents some personal opinions referring to the
compatibility of the internal right system of ethnic and racial minority
protection against discrimination and the jurisprudence of European in-
stances in the matter.
432
Abstracts
Sergiu CONSTANTIN
The Italian and Slovenian Legal Frameworks for Protection of
National Minorities
The article provides a concise analysis of two complex national syste-
ms for protection of national minorities. Italy and Slovenia represent inte-
resting case-studies for the Central and South Eastern European context.
They are neighbouring countries, members of the European Union and
both have a kin minority living on the territory of the other.
While the brief introductory part answers the question “who are the
officially recognized minorities?”, the main part of the paper deals with
the Italian and Slovenian legal and institutional frameworks for minori-
ties in two key areas: education and political participation. The research
focuses on the so-called minorities with special status meaning the Ger-
man speaking South Tyroleans and the Ladins in Italy, and the Italian
and Hungarian communities in Slovenia.
The conclusions offer a short comparison of the two systems highli-
ghting the asymmetric features of the protection of minorities in these
countries.
Mihály TÓTH
Creation of Minority Protection Laws and their Validation in
Ukraine. Experiences of a New Nation State’s Minority Politics
The minority politics of Ukraine underwent significant changes from
the period of independence and up to our days. The author intends to
clarify the birth and differentiation(s) of this politics, presenting the main
stations and characteristics of the legal context regulating relations of
nationalities and languages. Changes occurred in the judgement of the
minority question constitute a part of the evolution of the conception re-
ferring to the construction of the state, which, in a relatively short histo-
rical period, from a state ideal liberal from every perspective gradually
arrives at the conception of an administratively absurdly centralized one
nation-state with one language. In the framework of this conception a
politics of minority protection is gradually replaced by the protection of
the majority from the minorities.
433
István HORVÁTH
Minority Language Rights and Minority Language Use in Ro-
mania
In the last approximately two decades a specific change of trends
characterized minority language policies in Romania. The language poli-
cy of the first years following the change of political systems (approx. the
period 1990–1996) was not beneficial for the minorities in many respects,
then, beginning with 1996 (even if not in a fluent manner and also para-
doxical to a certain degree) a new language policy course started, which
tolerated pluralism and also supported some of its aspects. In the first
part of our paper we will analyze the characteristic features of the diffe-
rent language policy directions, and also the specificities of the current
language policy in Romania. In the second part, based on data concer-
ning characteristics of language use of the Hungarians in Romania, we
will evaluate the efficiency of the current language policy course, from
the perspective of minority language use.

Specific Election-Rights Solutions for Minorities – Romanian Le-
gislation in a Comparative Frame
The aim of this paper is twofold: to review some examples of special
institutional solutions meant to facilitate the political representation of
national minorities, and to analyse the Romanian regulations in force
by comparing them to these examples that can be found worldwide. The
paper is structured in the following way: first, we distinguish between
general and special electoral rules, the latter type being those rules that
apply only to the minorities and are meant to facilitate their participation
in decision making. Second, we present the main types of special elector-
al rules (statutory quotas, reserved seats, exceptions from the electoral
threshold etc.), offering examples for each type. Third, we discuss two
fundamental dilemmas that have to be addressed by any of these special
solutions: defining the groups entitled to preferential treatment and the
compatibility of affirmative action with the principle of the equality of
votes. The remainder of the paper is dedicated to the special electoral
rules employed in Romania: the analysis covers the regulations in force
both at the level of the Parliament and of the local councils. In the final
section, some possibilities for improving the current Romanian system
are explored.
434
Abstracts
Attila VARGA
A System of Minority Rights and the Cultural Autonomy in the
Law-Project on the Situation of National Minorities
After the year 1989, which is generally accepted as the date of the
change of political systems, in the Central and Eastern European region
in general, and in Romania in particular, a bad, mistaken interpretation
of freedom, a precocious situation of the law state, and as a result of the
euphoric atmosphere caused by the independence and sovereignty of the
state, the ideal of national exclusivity, national unity and of an agreement
without conditions came to the forefront, which manifested itself politi-
cally in the constitutional anchorage of the nation state.
In such a political situation and constitutional framework the natu-
ral presence and reality of national, ethnic, linguistic, cultural and re-
ligious diversity came face to face with the illusion of the majority na-
tion’s uniqueness, singularity, exclusivity, and even if belatedly acquired
power.
In the last fifteen years the relationship of the majority and the na-
tional communities living in minority changed and formed on the differ-
ent platforms of the social and political public sphere, and as a result of
this (process) minority protection dispositions appeared in the different
legal conventions, conditions of social coexistence normalized to a great
extent, however, true and overall legal regulation has not happened up
to now.
That the necessity of the law referring to the rights of national mi-
norities was accepted can not be considered a change of paradigms in po-
litical public thinking, still, if the law project prepared by the DAHR will
be accepted in legislation and be applied in practice, it could be evaluated
as a serious breakthrough, that can open new perspectives in minority
protection regulations, and the quality of minority life as such.
435
436
Lista autorilor
Lista autorilor
Andrei-Popa, Mirela (1971) – cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie
„George Bariţiu”, Cluj-Napoca
mirela_and_rei@yahoo.com
Carare, Liviu (1982) – asistent cercetare, Institutul de Istorie „George

Bariţiu”, Cluj-Napoca
lcarare@yahoo.com
Cieger András (1973) – cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie, Faculta-

tea de Litere şi Filosofie, Universitatea „Eötvös Loránd”, Budapesta
ciegera@freemail.hu
Ciobanu, Vasile (1947) – conferenţiar universitar, Facultatea de Istorie şi

Patrimoniu „Nicolae Lupu”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu
vasileciobanu47@yahoo.com
Deák Ágnes (1960) – conferenţiar universitar, Catedra de Istorie Mo-

dernă Maghiară, Facultatea de Litere şi Filosofie, Universitatea
„József Attila”, Szeged
deakagnes@yahoo.com
Demeter Attila (1972) – lector universitar, Catedra de Filosofie Sistema-

tică, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş–Bolyai”,
Cluj-Napoca
demeter_attila@yahoo.com
Dobos Balázs (1980) – cercetător ştiinţific, Institutul de Cercetare a Mino-

rităţilor, Academia Ungară de Ştiinţe, Budapesta
balazs.dobos@gmail.com
Egyed Ákos (1929) – istoric, cercetător, Societatea Muzeului Ardelean

(Cluj-Napoca), membru extern al Academiei Ungare de Ştiinţe
titkarsag@eme.ro
437
Fedinec Csilla (1968) – cercetător ştiinţific, Institutul de Cercetare a Mi-

norităţilor, Academia Ungară de Ştiinţe, Budapesta
fedinec@hotmail.com
Gángó Gábor (1966) – cercetător ştiinţific, Institutul de Filosofie, Acade-

mia Ungară de Ştiinţe, Budapesta
gango@webmail.phil-inst.hu
Gidó Attila (1979) – cercetător ştiinţific, Institutul pentru Studierea

Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca
gidoattila@yahoo.co.uk
Horváth István (1966) – sociolog, conferenţiar universitar, Catedra de

Sociologie, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Univers-
itatea „Babeş–Bolyai”, preşedintele Institutului pentru Studierea
ihorvath66@yahoo.com
Ignat-Coman, Luminiţa (1980) – cercetător postdoctoral, Facultatea de

Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş–Bolyai”, Cluj-Napoca
ic.luminita@gmail.com
Pál Judit (1961) – conferenţiar universitar, Catedra de Istorie Modernă, Facul-

tatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
paljudit@gmail.com
Plainer Zsuzsa (1974) – cercetător ştiinţific, Institutul pentru Studierea

plainerzsuzsa@gmail.com
Chiriţă, Radu (1976) – lector universitar, Catedra de Drept Public, Faculta-

tea de Drept, Universitatea „Babeş–Bolyai”, Cluj-Napoca
radu@raduchirita.ro
Constantin, Sergiu (1973) – cercetător ştiinţific, Institutul pentru Studie-

rea Drepturilor Minorităţilor, Academia Europeană, Bolzano
sergiu.constantin@eurac.edu
438
Lista autorilor
Székely István Gergő (1981) – cercetător ştiinţific, Institutul pentru Studi-

erea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca
istvanszekely@yahoo.com
Tóth Mihály (1954) – cercetător ştiinţific, Academia Ucraineană de Şti-

inţe, Kiev
tothmihaly@meta.ua
Varga Attila (1963) – jurist, lector universitar, Facultatea de Ştiinţe Politi-

ce, Adminsitrative şi ale Comunicării, Universitatea „Babeş–Bolyai”,
Cluj-Napoca
vargaattila63@freemail.hu
Varga-Kuna Bálint (1983) – doctorand, Centrul de Ştiinţe Sociale

Francez–Maghiar, Universitatea „Eötvös Loránd”, Budapesta
balintvarga@gmail.com
Zahorán Csaba (1977) – doctorand, Facultatea de Litere şi Filosofie, Uni-

versitatea „Eötvös Loránd”, Budapesta
csaba@babylononline.hu
439
440

Gido Attila Horvath Istvan Pal Judit 140 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gido Attila Horvath Istvan Pal Judit 140 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

140 de ani de legislaţie minoritară

în Europa Centrală şi de Est

Editori: Gidó Attila – Horváth István – Pál Judit

Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Gidó, Attila (ed.)

Coordonator serie: Horváth István, Jakab Albert Zsolt

Tipar: IDEA şi Gloria, Cluj-Napoca

© Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

István Gergő SZÉKELY

Lista autorilor 437

Prima lege a naţionalităţilor (Legea XLIV/1868) din Europa Centrală

Conferinţa a dorit să ofere un cadru pentru analiza istorică, identi-

Attila GIDÓ – István HORVÁTH – Judit PÁL

Legea naţionalităţilor din 1868 şi

taţiei sale (care se baza pe o interpretare tendenţioasă a propriilor sale

cunoscută din introducerea legii: „Toţi cetăţenii Ungariei, conform, între

politică. Dar în vocabularul de dinainte de 1848 al lui Deák, cuvântul

ca despre o comunitate politică, dar nu explicitează sensul acesteia din

rentă a suverenităţii populare din perioada „socialismului existent”, Le-

Legea despre Promulgarea Convenţiei-cadru pentru Protecţia Minorită-

din nou. Egalitatea, în sensul filosofiei politice a egalităţii de şanse şi a

Antecedentele din Austria ale

I. În cercurile guvernamentale de la Viena a apărut încă din vara

1 Nota Ministerului Justiţiei, Viena, 7 februarie 1852, Österreichisches Staatsarchiv,

În primăvara anului 1849, noul guvern condus de către prinţul Fe-

de a păstra sau de a introduce în administraţie – cel puţin temporar şi în

în februarie 1853, Conferinţa Miniştrilor a dezbătut principiile de bază

chowski, noul ministru de interne – a semnalat necesitatea schimbării

italiene în teritoriul Italiei de Nord, şi nu plănuiau nicio modificare. În

Nu s-a luat vreo decizie nici la următoarea şedinţă a conferinţei mi-

Consiliului de Miniştri de la sfârşitul lui iunie, a luat atitudine în favoarea

– ca şi în Voivodina – germana, în contactele exterioare fiind permisă fo-

conferinţa ministerială nu a luat nicio hotărâre (Procesul verbal al şedin-

ar fi avut efecte politice nemijlocite asupra jumătăţii vestice a Imperiului,

15 Vezi, de ex.: ordonanţa Ministerului Justiţiei către Prezidiul Tribunalului Superior de

adresate autorităţilor naţionale, respectiv în cazul autorităţilor judiciare.

Unul dintre documentele domnitorului anexate la Diplomă l-a însăr-

IV. Aşa-numitul „provizorat Schmerling” (5 noiembrie 1861 – iunie

În continuare, în februarie 1867 s-a decretat ca legile din Boemia să fie

contribuţia majorităţii Consiliului de Miniştri. Cancelarul Ungariei, Antal

Forgách cu elaborarea unui proiect de lege, care trebuia să asigure, pe

nalităţilor în Ungaria, aceasta nu a ajuns nici măcar la stadiul pregătitor

însă, programul districtelor administrative pe bază naţională şi sprijinul

V. După 1867, concepţia elitei aflate la guvernare a evoluat în direcţii

domnitorul apăreau iarăşi ca nişte binevoitori îndepărtaţi. Astfel, drep-

2008 Soknemzetiségű nemzetállam és soknemzetiségű birodalom erőte-

KLETEČKA, Thomas – SCHMIED-KOWARZIK, Anatol (ed.)

Concepţiile despre naţionalitate

doar printr-o comparare cu rezultatele cercetărilor moderne asupra na-

popor trebuia să se grăbească să devină francez” (Eötvös I. 1981: 125). În

gen îi „cade victimă” ori libertatea politică ori principiul naţionalităţii.

le naţionalităţilor – fie că este vorba despre naţionalităţi majoritare sau

rea problemei naţionalităţilor, acceptând faptul existenţei naţionalismului

tantă şi ulterior: principala operă de maturitate a acestuia, despre vechiul regim şi

care se simt ofensate de către domnia nelimitată a acestei poporalităţi,

dreptul istoric, şi prin autonomia comunelor să lăsăm să se afirme ace-

rea administrativă supune „libertatea individuală” „puterii naţionale”.

întotdeauna de numărul şi însemnătatea sentimentelor şi intereselor

FICHTE, Johann Gottlieb

Contele Imre Mikó şi chestiunea

Contele Imre Mikó s-a născut la 4 septembrie 1805 la Zăbala, în Trei

În aprilie 1848 a fost numit de către domnitor cancelar al Transilva-