Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Cultul Mozaic

Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România

Liviu Neagoe
Antisemitism şi emancipare
în secolul al XIX-lea
Dileme etnice şi controverse constituţionale
în istoria evreilor din România
Coperta:Diana DIMA
Redactor: George GÎLEA
Corector: Georgiana Petrache
Tehnoredactare: Diana DIMA

© Editura Hasefer a FCER

Str. Maria Rosetti, nr. 17
Bucureşti 020481 – România
Tel./Fax: 004-021.308.62.08
E-mail: hasefer@hasefer.ro
Pentru comenzi: difuzare@hasefer.ro
Site: www.hasefer.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEAGOE, LIVIU
Antisemitism și emancipare în secolul al XIX-lea : dileme
etnice și controverse constituționale în istoria evreilor din
România / Liviu Neagoe. - București : Hasefer, 2016
ISBN 978-973-630-359-3

323.12(=411.16)(498)
Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Cultul Mozaic
Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România

Liviu Neagoe

Antisemitism şi emancipare
în secolul al XIX-lea
Dileme etnice şi controverse constituţionale
în istoria evreilor din România
 Carte editată cu sprijinul
Departamentului pentru Relaţii Interetnice
 Cuprins

Introducere ..................................................................... 7
Capitolul I – Cum să devii cetăţean: dezbateri
şi polemici în jurul „chestiunii evreieşti”........................... 15
I. 1. Antisemitismul românesc în secolul al XIX-lea
– scurtă privire critică .................................................... 15
I. 2. Paradigma culturală a antisemitismului românesc:
evreii între neasimilare şi refuzul integrării .................... 38
I. 3. Intelectualii români şi chestiunea evreiască .............. 63
Mihai Eminescu ..................................................... 64
Ioan Slavici ............................................................ 75
Alexandru D. Xenopol ........................................... 80
Nicolae Iorga ......................................................... 85
Vasile Conta ........................................................... 94
Constantin Rădulescu-Motru ................................. 99
Capitolul II – Emanciparea evreilor
ca subiect de dezbatere constituţională .............................. 105
II. 1. Constituţionalismul românesc
şi tradiţia juridică a naturalizării .................................... 105
II. 2. O emancipare limitată:
restricţii legislative şi politici administrative ................ 125
II. 3. Chestiunea evreiască în cheie academică:
emancipare şi drept de proprietate ................................ 134
Capitolul III – O schimbare de paradigmă:
modificarea articolului 7 din Constituţie ........................... 149
III. 1. Dimensiunea juridică a modificării
articolului 7 din Constituţie ........................................... 149
III. 2. Dimensiunea politică a modificării
articolului 7 din Constituţie .......................................... 173
 Argumentul alterităţii pozitive a evreilor:
Petre P. Carp .................................................................. 186
Argumentul ireductibilităţii ontologice:
Titu Maiorescu .............................................................. 191
Argumentul radical antisemit:
Moţiunea nerevizioniştilor ............................................ 200
III. 3. Dimensiunea diplomatică a modificării
articolului 7 din Constituţie ........................................... 206
Concluzii ............................................................................ 227
Anexe ................................................................................. 233
Bibliografie ........................................................................ 240
Abstract .............................................................................. 258
 Introducere

Evoluţia relaţiilor dintre români şi evrei pe parcursul

secolului al XIX-lea a fost sinuoasă şi încărcată de
consecinţe. Modernizarea politică şi instituţională a
României nu poate ocoli emergenţa antisemitismului
în discursul public şi dezbaterile constituţionale
care au însoţit şi definit „chestiunea evreiască”
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deşi
problema antisemitismului şi constituirea codului
cultural al naţiunii sunt procese care s-au derulat
interdependent, o abordare istorică a antisemitismului
românesc, precum şi a emancipării evreilor ca subiect
al dezbaterilor politice şi a schimbării de paradigmă
constituţională, nu a fost realizată încă. O serie de
monografii şi studii ale unor istorici evrei şi străini
sugerează că antisemitismul a fost un fenomen
endemic cu rădăcini socio-economice şi implicaţii
ideologice în societatea românească1.
Din cauza limitărilor ideologice impuse de regimul
comunist, istoricii români au ocultat existenţa şi
persistenţa antisemitismului românesc, considerat
„inevitabil” din perspectiva securizării intereselor
naţionale şi economice, sau au tratat secvenţial
chestiunea2. Studii, mai curând izolate, abordează
1. Joseph Berkowitz, La question des israélites en Roumanie: étude
de son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle soulève,
Paris, Jouve, 1923, William O. Oldson, A providential Anti-Semitism.
Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania, American
Philosophical Society, Philadelphia, 1991, Carol Iancu, Evreii din
România (1866-1919) De la excludere la emancipare, ediţia a III-a, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 2009.
2. Dintre volumele recente care abordează problema relaţiilor dintre
români şi evrei, corelată cu chestiunea antisemitismului intelectual,

7
analitic dezbaterile pe marginea modificării artico-
lului 7 din Constituţie, iar alţi autori privilegiază
abordarea dimensiunii diplomatice3, însă o abordare
dinamică a schimbării de paradigmă constituţională
şi integrarea acesteia în contextul epocii prin relaţia
care a fost acordată dreptului de proprietate lipseşte
din istoriografia română.

pot fi menţionate: Simona Fărcăşan, Între două lumi: intelectuali

evrei de expresie română în secolul XIX, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei
pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004, Dinu Bălan, Naţional,
naţionalism, xenofobie şi antisemitism în societatea românească
modernă (1831-1866), Ed. Junimea, Iaşi, 2004, Ana-Maria Vele,
România şi Franţa în a adoua jumătate a secolului al XIX-lea.
Controversata chestiune evreiască, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009
şi studiul cultural al Martei Petreu „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte
autori despre chestiunea evreiască din volumul De la Junimea la
Noica. Studii de cultură românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
3. Pentru prima categorie menţionez istoricii Octavian Silvestru,
Opportunistic politicking and „Necessary nationalism” in Romania:
Anti-Semitism in the Context of the 1879 Revision of the Constitution,
Teză de master, CEU, Budapest, 2008 şi Dietmar Müller, Cetăţenie
şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate în dezbaterea cu privire la
articolul 7 din Constituţie, în Venera Achim, Viorel Achim (coord.),
Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2010, text care este o traducere a unei părţi
din volumul Staatsbürger auf Widerruf: Juden und Muslime als
Alteritätspartner im rumänischen und serbischen Nationcode:
etnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte, 1878-1941, Wiesbaden,
Harrasowitz, 2005, la origine o foarte substanţială teză de doctorat,
din păcate încă netradusă în limba română, iar pentru a doua
categorie menţionez volumele: Fritz Stern, Gold and Iron. Bismark,
Bleichröder and the Buiding of the German Empire, New York, Alfred
A. Knopf, 1977, Carol Iancu, Bleichröder et Crémieux. Le Combat
pour l’émancipation des Juifs de Roumanie devant le Congrès de
Berlin. Correspondance inédite, 1878-1880, Montpellier, Centres de
Recherches et d’Études Juives et Hébraïques, Université Paul Valéry,
1987 (trad. rom. Ed. Hasefer, Bucureşti, 2006) şi Sorin Liviu Damean,
România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Ed. Mica Valahie,
Bucureşti, 2005.

8
 Volumul de faţă abordează integral chestiunea
relaţiilor dintre români şi evrei din perspectiva ideii
de cetăţenie şi a procesului de construire în sens
modern a naţiunii. Concepţia etnoculturală asupra
omogenităţii naţiunii a definit mainstream-ul cultural
şi politic care a modelat crearea şi consolidarea
statului român modern. Tradiţia juridică a statului
român modern a favorizat în acordarea cetăţeniei
principiul jus sanguinis, al comunităţii de descendenţi,
în detrimentul principiului jus soli, al apartenenţei
teritoriale. În conformitate cu acest principiu, regăsit
în documentele juridice din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, legiferat prin Codul Civil din 1865 şi prin
Constituţia din 1866, populaţia necreştină – referinţa
constituind-o în mod evident evreii – era exclusă
de la acordarea cetăţeniei iar etnicilor români le
era recunoscută calitatea de român indiferent dacă
aceştia locuiau sau nu pe teritoriul ţării. Modificarea
articolului 7 din Constituţia din 1866, produsă în
1879 ca urmare a presiunilor internaţionale ale
Marilor Puteri exercitate în cadrul Congresului de
la Berlin din 1878, a eliminat criteriul religios în
acordarea cetăţeniei şi a creat cadrul legislativ care
permitea naturalizarea individuală a etnicilor evrei.
Însă naturalizarea, aşa cum a fost tradusă în fapt de
autorităţile române, s-a dovedit un proces laborios,
birocratic şi selectiv care a permis doar unui segment
restrâns de evrei să se bucure de beneficiile cetăţeniei.
În acest context, care a fost rolul acordat alterităţii
în elaborarea codului cultural al naţiunii? Care au
fost cauzele, cum s-a manifestat şi cât de extins a
fost antisemitismul românesc pe parcursul celei
de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea? Se poate

9
afirma despre antisemitismul românesc fin-de-siècle
că a fost precursorul curentului antisemit interbelic:
antimodern, rasist, fundamentalist ortodox, sau a
fost ataşat ideii moderne de construire a naţiunii şi
în acord cu antisemitismul european al epocii? Cum
s-au raportat intelectualii români din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea la „chestiunea evreiască”? Care
a fost traseul constituţional al emancipării evreilor? Şi
care a fost miza politică şi bătălia diplomatică în jurul
modificării articolului 7 al Constituţiei din 1866?
Sunt câteva întrebări asupra cărora mi-am propus să
reflectez în cuprinsul acestui volum.
Aşa cum rezultă şi din titlul volumului, există
mai multe paliere de discuţie care analizează
raporturile dintre români şi evrei pe parcursul
secolului al XIX-lea prin prisma dilemelor etnice
şi controverselor constituţionale care au marcat
evoluţia codului naţiunii şi a ideii de cetăţenie.
Primul capitol circumscrie „chestiunea evreiască”
din perspectiva antisemitismului cultural la care au
aderat cvasi-majoritatea intelectualilor români şi
pe care l-am asociat cu instituirea modernităţii în
societatea românească4. Pe parcursul capitolului am
operat o distincţie între antisemitismul fin-de-siècle
ataşat hermeneuticii identitare care a fost subsumat
înţelegerii etnice a naţiunii şi antisemitismul radical
al perioadei interbelice care a comportat o dimensiune
rasială şi a favorizat o ideologie a excluderii evreilor
din cultura şi societatea românească.
4. Am tratat cu altă ocazie (capitolul Modernizare politică şi tradiţie
juridică în definirea cetăţeniei din volumul Cetăţenie, naţiune şi
etnicitate. O perspectivă comparată, Ed. Avalon, Cluj-Napoca, 2014,
pp. 122-152) dimensiunea politică a modernizării şi lipsa de relevanţă a
unei clase de mijloc româneşti care a facilitat antisemitismul economic.

10
 Al doilea capitol este dedicat dezbaterii constitu-
ţionale pe marginea oportunităţii emancipării evreilor.
Tradiţia juridică românească a privilegiat instituirea
principiului juridic jus sanguinis, al comunităţii de
descendenţi, în detrimentul principiului jus soli,
al apartenenţei teritoriale în redactarea textului
Constituţiei din 1866 inspirat din Constituţia belgiană
din 1831. Pe de altă parte, un număr semnificativ de
studii şi teze de licenţă publicate după modificarea
din 1879 a articolului 7 al Constituţiei privesc
naturalizarea evreilor din perspectiva reglementării
proprietăţii rurale şi oferă o dimensiune inedită asupra
dinamicii relaţiilor dintre români şi evrei.
Pornind de la aceste aspecte, al treilea capitol
investighează schimbarea de paradigmă instituită prin
modificarea articolului 7 din Constituţie. Am avut în
vedere mai multe paliere de analiză: pe de o parte,
dimensiunea juridică a modificării şi consecinţele
sale constituţionale; pe de altă parte, dimensiunea
politică, cu argumentele aduse în favoarea, respectiv
împotriva naturalizării evreilor; iar nu în ultimul rând,
dimensiunea diplomatică, cu eforturile delegaţilor
români la Congresul de la Berlin în favoarea
emancipării individuale a subiecţilor evrei care
solicitau naturalizarea.
O parte dintre textele cuprinse în acest volum au
fost publicate în diverse reviste academice (Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane “Gh. Şincai”
al Academiei Române, Buletinul Centrului, Muzeului
şi Arhivei Istorice a Evreilor din România, Holocaust.
Studii şi cercetări, Revista Arhivelor) şi în volume
colective (Politici culturale şi modele intelectuale
în România). Scrise la intervale diferite de timp şi

11
răspândite în publicaţii autonome, integrarea acestor
texte în volum le oferă un plus de coerenţă datorită
firului narativ care face ca lectura să fie provocatoare
şi agreabilă în egală măsură. Ceea ce s-a dovedit a fi
iniţial doar un capitol al tezei de doctorat a sfârşit prin
a deveni, la o cercetare mai aprofundată, un volum
distinct. Drumul de la un capitol al tezei de doctorat la
acest volum nu ar fi fost posibil fără suportul câtorva
persoane şi instituţii faţă de care doresc să îmi exprim
recunoştinţa.
Mulțumesc domnului profesor Lucian Nastasă-
Kovács, coordonatorul tezei de doctorat, pentru
încrederea şi generozitatea pe care mi le-a acordat
pe parcursul cercetării doctorale. Domnul profesor
Alexandru Florian a ridicat numeroase întrebări
cu privire la geneza şi evoluția antisemitismului
românesc. Îi mulțumesc pe această cale şi sper că
volumul de față oferă răspunsuri argumentate la
întrebările domniei sale. Domnul profesor Liviu
Rotman m-a încurajat să scriu o carte despre un
subiect atât de fascinant, de sensibil şi de controversat
cum este cel de față; mulțumirile mele i se adresează
în egală măsură. Domnul profesor Raphael Vago mi-a
oferit câteva puncte de vedere care puneau aspecte
ale cercetării mele într-o perspectivă regională şi
comparată; îi mulțumesc pentru savoarea răsărit-
central-europeană a discuțiilor noastre. În fine, dar nu
în ultimul rând, domnul profesor George Voicu mi-a
pus la dispoziție câteva texte foarte interesante despre
un caz de excludere intelectuală: Lazăr Şăineanu; îi
mulțumesc pentru amabilitate.
Cercetarea mea a beneficiat de accesul la colecţiile
de documente şi microfilme de la Arhivele Naţionale

12
ale României şi la arhiva fotografică a Centrului
pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. Pentru
parcurgerea imensei bibliografii am beneficiat
de colecţiile Bibliotecii Academiei Române, ale
Bibliotecilor Centrale Universitare „Carol I” din
Bucureşti, „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, „Mihai
Eminescu” din Iaşi şi Central European University
din Budapesta. Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor
din România a girat editorial apariţia acestei cărţi;
tuturor şi fiecăruia în parte le mulţumesc.

13
 Capitolul I
Cum să devii cetăţean:
dezbateri şi polemici în jurul
„chestiunii evreieşti”

I. 1. Antisemitismul românesc
în secolul al XIX-lea – scurtă privire critică

Evoluţia etnicităţii, definirea codului naţiunii,

valorizarea hermeneuticii identitare, parcursul „che-
stiunii evreieşti”, istoria intelectuală a conceptului
de cetăţenie în România modernă sunt profund
legate de consolidarea structurilor statului modern,
de emergenţa naţionalismului, de preocuparea pentru
definirea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând de
procesul de asimilare şi de integrare a minorităţilor
etnice. Din această perspectivă, locul pe care
minoritatea evreiască ar fi trebuit să-l ocupe în
societatea românească a suscitat cele mai pasionale
reacţii intelectuale, cele mai controversate dezbateri,
polemici şi intervenţii parlamentare. Voi cerceta mo-
dul în care „chestiunea evreiască” a devenit o
problemă intelectuală cu o importantă miză politică
în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pentru
a investiga antisemitismul românesc din perspectiva
modernizării politice şi instituţionale. Întrucât un
studiu exhaustiv asupra discursurilor antisemite care
definesc „chestiunea evreiască” în context românesc
depăşeşte cadrul acestei analize, mă voi limita la o
lectură critică a discursurilor antisemite ale elitelor
intelectuale şi politice româneşti care au însoţit

15
constituirea şi consolidarea statului român modern,
pe parcursul deceniilor al şaptelea şi al optulea
ale secolului al XIX-lea pentru a pune în evidenţă
dimensiunea etnică a ideii de cetăţenie în România
modernă.
Demersul analitic asupra antisemitismului româ-
nesc din ultimile decenii ale secolului al XIX-lea
direcţionează analiza raportului dintre cetăţenie
şi naţiune în spectrul mai larg al modernizării
instituţionale, din care „chestiunea evreiască” în
interior şi noile raporturi ale României cu Marile
Puteri în exterior sunt părţi integrante. Reaşezarea
României pe harta Europei în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea a presupus un amplu proces
de modernizare politică, instituţională şi legislativă
care să armonizeze aspiraţiile către unitate ale
elitelor româneşti cu interesele politice europene.
Evenimentul istoric care a redefinit raportul de
forţe şi care a marcat în mod brutal relaţiile dintre
politica internă românească şi design-ul politic
european trasat de Marile Puteri a fost Congresul
de la Berlin din 1878. Prevederile Congresului de
la Berlin condiţionau recunoaşterea internaţională a
independenţei României de emanciparea politică a
tuturor evreilor, ceea ce a fost perceput ca un factor de
presiune externă în politica internă a statului român
şi a favorizat extinderea antisemitismului în discursul
public românesc.
Ca stat care şi-a obţinut independenţa pe câmpul de
luptă, România şi-a simţit profund lezată demnitatea
naţională de ceea ce a fost considerat ca un amestec
al Marilor Puteri într-o chestiune de politică internă
a unui stat suveran. Chiar dacă la nivelul societăţii

16
româneşti a existat o mentalitate antisemită încă
înainte de Congresul de la Berlin5, ea nu a fost
endemică. Evreii erau percepuţi ca o alteritate
tolerabilă şi exista un acord tacit cu privire la faptul
că ei nu erau îndreptăţiţi să aspire la dobândirea
drepturilor politice. Ceea ce scapă de cele mai
multe ori analizelor istorice asupra antisemitismului
românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
este faptul că nu avem de-a face cu un antisemitism
fundamentalist, clădit pe argumente religioase,
demografice, economice sau rasiste, ci dimpotrivă,
antisemitismul a fost instrumentalizat politic pentru
menţinerea şi întărirea puterii în interior, de aceea
trebuie înţeles în relaţie intrinsecă cu procesul mai
amplu de construire a naţiunii.
În această ordine de idei, voi porni de la
argumentul conform căruia principalul discurs al
elitelor politice şi intelectuale româneşti din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a fost centrat în jurul
chestiunii unităţii naţionale. Realizarea unui stat
unitar prin unirea Principatelor Române, instituirea
unei monarhii ereditare dintr-o dinastie europeană
ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării,
fundamentarea unor instituţii după model european şi
consacrarea independenţei noului stat au reprezentat
adevăratele provocări pe care elitele româneşti au
încercat să le realizeze pe parcursul celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea. De aceea, sunt
îndreptăţit să consider că antisemitismul a apărut
în România în momentul în care se consolidau
5. William O. Oldson, A providential Anti-Semitism. Nationalism
and Polity in Nineteenth-Century Romania, American Philosophical
Society, Philadelphia, 1991, p. 154.

17
structurile şi instituţiile statului modern şi în care s-a
pus problema naturalizării populaţiei alogene şi a
drepturilor politice aferente. Argumentele: demografic
(al invaziei etnice), economic (al pericolului intern),
cultural (al neasimilării) sau civilizaţional (al alterităţii
extreme) au fost aduse a posteriori pentru a justifica un
antisemitism de dată recentă. Nu excesul demografic
urban sau dinamica economică a evreilor au generat
antisemitismul românesc – care este o creaţie a
politicii primelor decenii ale celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XIX-lea – programele revoluţiilor
paşoptiste din Moldova şi din Muntenia nu conţineau
prevederi antisemite! – ci oportunitatea naturalizării
acestei populaţii.
Dacă iniţial antisemitismul era restrâns la o serie de
personalităţi politice care l-au folosit în scop electoral,
ulterior Congresului de la Berlin antisemitismul a
devenit endemic în discursurile parlamentare, în
dezbaterile intelectuale şi în articolele din presă.
Răspunsul oferit de elitele intelectuale şi politice
româneşti la „chestiunea evreiască” este simptomatic
pentru felul cum a fost autodefinită naţiunea în termeni
etnicişti şi esenţialişti. Codul românesc al naţiunii a
folosit evreitatea ca „alteritate etno-ontologică”6
pentru a-şi construi propriul model. Pe de o parte,
identitatea evreiască a fost considerată ireconciliabilă
cu identitatea românească (premisa de neasimilare);
pe de altă parte, evreii erau purtătorii unor valori –
cosmopolitismul, mercantilismul, umanitarismul –
capabile a împiedica dezvoltarea optimă, organică, a
6. Dietmar Müller, „Orientalism and Nation: Jews and Muslims as
Alterity”, Southeastern Europe in the Age of Nation-States, 1878-1941,
East Central Europe, 36, 2009, p. 68.

18
naţiunii (premisa coruperii civilizaţionale). Eliminarea
criteriului religios în acordarea cetăţeniei din textul
Constituţiei a întărit distincţia dintre cetăţeni şi
non-cetăţeni7 şi a crescut dezirabilitatea cetăţeniei
odată cu instrumentalizarea palierului restricţiilor
administrative care au avut rolul de a consolida
omogenitatea statului român.
După modificarea constituţională din 1879 discursul
antisemit şi-a diminuat anvergura parlamentară,
coborând în presa de profil, iar situaţia evreilor a
dobândit statut de cercetare juridică sau sociologică.
Pentru prima oară în cultura română, de la sfârşitul
anilor 1880 până la răsturnarea axiologică produsă
de A. C. Cuza, antisemitismul este interpretat în
cheie academică. O serie de studii şi teze de licenţă
analizează modificarea constituţională operată în
1879 din perspectiva naturalizării evreilor sau a
chestiunii proprietăţii rurale: Leon Ghyka, Despre
condiţiunea juridică a străinilor în România,
1884; Petru Th. Missir, Dreptul de succesiune al
străinilor la imobilele rurale în România: precedat
de un studiu asupra raportului juridic dintre dreptul
constituţional şi legile ordinare, 1885; Theodor A.
Brăiloiu, Despre condiţiunea juridică a streinilor în
România, Teză de licenţă, 1888; George G. Stroescu,
Condiţiunea străinilor în România din punctul de
vedere al dreptului public intern şi a dreptului privat,
Teză de licenţă, 1891; G. P. Petrescu, Studiu asupra
persoanelor civile, juridice sau morale şi asupra
drepturilor străinilor în România, 1894; P. Mihailoff,
7. Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenta rasială a
discursului antisemit din România până la Al Doilea Război Mondial,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010, p. 12.

19
Despre condiţiunea juridică a streinilor în România,
Teză de licenţă, 1895; D. Alexandresco, Droit ancient
et moderne de la Roumanie: étude la de la legislation
compare, 1897; Nicolae Basilescu, Contribuţiuni la
înţelegerea art. 7 § 5 din Constituţiune precedate de
un studiu asupra naţionalităţei române, 1897; George
G. Mârzescu, Condiţiunea juridică a streinilor
în România, Teză de licenţă, 1897; N. Petresco-
Comnène, Étude sur la condition des israélites en
Roumanie, 1905, Constantin G. Dissescu, Dreptul
constituţional: istoria dreptului public, dreptul
public comparat, teoria generală a statului, dreptul
constituţional al României, ediţia a II-a, 1915.
Numitorul comun al acestor studii şi teze de licenţă
este dat de ideea conform căreia reprezentanţii cei
mai autorizaţi ai naţiunii nu au interpretat prevederile
Tratatului de la Berlin în raport cu situaţia evreilor
din celelalte ţări europene ci în raport cu tradiţia
juridică românească şi cu situaţia evreilor din
România. Această grilă de interpretare leagă procesul
naturalizării evreilor, asupra căruia s-au concentrat
dezbaterile privind modificarea articolului 7, de
dreptul acestora de a obţine proprietăţi în mediul rural.
Aspectul este deosebit de important întrucât dreptul
de proprietate era considerat un drept politic care era
intrinsec legat de naţionalitate: a deţine o proprietate
în mediul rural era echivalent cu a poseda o parte
din teritoriul ţării! Privit prin această paradigmă
întregul spectru al discursului antisemit românesc
de la sfârşitul anilor 1870 poate fi interpretat ca
parte a discursului modern asupra naţiunii şi definirii
propriei identităţi. Antisemitismul românesc din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea poate fi inserat

20
în procesul de modernizare instituţională şi politică
şi corelat cu procesul de consolidare a statului român
modern şi de cristalizare a unei hermeneutici identitare
în termeni etnici, cu consecinţe în plan constituţional
în promovarea principiului juridic jus sanguinis, al
comunităţii de descendenţi, în acordarea cetăţeniei.
De aceea, sunt îndreptăţit să apreciez antisemitismul
românesc din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea
drept o manifestare a discursului modernizator asupra
naţiunii care a conferit o dimensiune exclusivă ideii
de cetăţenie şi care este substanţial diferit de discursul
antisemit radical şi antimodern din anii 1930.
După independenţă naţionaliştii români au definit
codul naţiunii, cu care rezidenţii evrei au fost
consideraţi incompatibili, existând suspiciunea că
până şi convertiţi, evreii nu ar putea deveni membri
deplini ai naţiunii române8. În cazul României
răspândirea gândirii rasiale are legătură cu procesul
de construire a naţiunii şi cu frica de imigraţia
evreiască tot mai accentuată din Rusia şi Galiţia decât
cu nevoia de a legitima un colonialism românesc.
Ţări europene precum Anglia, Franţa, Germania
şi Italia au avut colonii şi au dezvoltat o gândire a
superiorităţii rasiale, în timp ce o dominantă rasială a
antisemitismului nu a caracterizat România9. El este
diferit de antisemitismul cu încărcătură rasistă care
a alterat relaţiile dintre români şi evrei începând cu
anii 1920 şi care a premers legislaţia antevreiască de
la sfârşitul anilor 1930. În acest sens, argumentul pe

8. William I. Brunstein, The Roots of Hate. Anti-Semitism in Europe

before the Holocaust, Cambridge University Press, 2003, p. 153.
9. Nicholas Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others: A History
of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, 1970, p. 332.

21
care îl propun include antisemitismul din discursul
public românesc contemporan Congresului de la
Berlin în contextul european care a făcut posibilă
ideologia antisemitismului, politica darwinismului
social şi teoriile rasiste cu pretenţii de ştiinţă din
ultimile decenii ale secolului al XIX-lea.
Este demn de interes faptul că virulenţa antisemită
nu era îndreptată atât împotriva evreului ca persoană,
cât mai ales asupra evreului care începea să semene
cu românul10. Evreul a fost considerat ca parte a unei
anumite minorităţi – religioase, sub denumirea de
israelit, etnice, ca evreu, sau desemnat prin apelativul
peiorativ de jidan – valorizate negativ, căci era
altceva, şi în raport cu care românii şi-au construit
o identitate pozitivă în numele valorilor europene
civilizatoare, progresiste, creştine. La intersecţia
secolelor al XIX-lea şi al XX-lea are loc o schimbare
de accent în ceea ce priveşte raportarea la evrei, odată
cu afirmarea tinerilor naţionalişti precum Ioan Slavici
şi Octavian Goga, pentru care evreii simbolizau un
tip de modernitate: liberală, urbană, cosmopolită,
corupătoare a interesului naţional. Acest „ethos
revoluţionar”11 a fost îndreptat împotriva tradiţiei
liberale bazată pe valorile iluministe şi a condus la
o înţelegere rasială a culturii, considerată o entitate
naturală, organică, păstrătoare a instinctului naţional
şi care trebuia ferită de orice influenţe străine.
10. Mulţumesc pentru această sugestie profesorului Liviu Rotman de
la Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi
Administrative Bucureşti.
11. Răzvan Pârâianu, Culturalist Nationalism and Anti-Semitism in
Fin-de-Siècle Romania, în Marius Turda, Paul J. Weindling (edit.),
„Blood and Homeland”. Eugenics and Racial Nationalism in Central
and Southeast Europe, 1900-1940, CEU Press, Budapest, 2007, p. 369.

22
 Într-un studiu dedicat antisemitismului ca metaforă
a modernităţii Răzvan Pârâianu se întreabă: de ce
evreul a fost ales ca referinţă negativă şi s-a aflat
în mijlocul antipatiei populare şi în centrul atâtor
programe politice? Un prim răspuns pe care-l oferă
este dat de ceea ce aş numi „conflictul civilizaţional”
dintre români şi evrei. Respectiv, românii le refuzau
evreilor integrarea considerându-i incapabili să se
asimileze, altfel decât renunţând la identitatea lor
evreiască şi adoptând normele şi valorile culturii
române. Raportul avea să fie răsturnat de noua
generaţie de naţionalişti, tot mai vizibilă odată cu
ultima treime a secolului al XIX-lea, care avea
să-i considere pe evrei drept purtătorii tuturor
tarelor civilizaţiei cosmopolite. Conflictul, purtat în
numele valorilor modernităţii – civilizaţie, progres,
emancipare – avea să se adâncească odată cu creşterea
conştiinţei evreieşti care se autodefinea în numele
aceloraşi valori. Nemulţumiţi de ritmul adoptării
civilizaţiei occidentale, considerat fie prea lent pentru
a ne putea sincroniza, fie prea rapid pentru a-l putea
asimila, intelectualii şi politicienii români din finalul
secolului al XIX-lea au atacat deopotrivă retorica
asimilaţionistă şi emancipatoare a evreilor, care au
rămas astfel singurii apărători ai valorilor umaniste
şi progresiste12.
Spre deosebire de statele Europei occidentale,
pentru care emanciparea evreilor a fost o consecinţă a
modernizării, România a experimentat o modernizare
întârziată, care a presupus simultan cu codificarea
juridică a cetăţeniei şi cu constituirea unui sistem
12. Răzvan Pârâianu, „Semitism as a metaphor for modernity”, Studia
Hebraica, 5, Bucureşti, 2005, pp. 66-67.

23
politic şi constituţional modern, dezvoltarea unei
birocraţii, a unei economii şi a unei culturi naţionale.
Idealul unităţii naţionale a subordonat toate eforturile
elitelor politice şi intelectuale româneşti de a
construi un stat modern. Pilonii modernizării
statului – legislaţie, administraţie, educaţie – au
fost importate din modelele ţărilor occidentale şi
adaptate realităţilor unei ţări prea puţin moderne.
Celebra formulă a „formelor fără fond” defineşte în
egală măsură un stigmat cultural şi o realitate socială.
Elitele româneşti moderne au excelat în proiectul de
construire a naţiunii, ceea ce a generat un anume tip
de naţionalism: birocratic, iredentist şi centrat etnic.
Ca atare, ideea de cetăţenie a comportat o pronunţată
dimensiune etnică, exprimată prin excluderea admi-
nistrativă a alogenilor, referinţa constituind-o evreii.
Lipsa de receptivitate a autorităţilor române faţă
de emanciparea populaţiei evreieşti, mai dinamică
economic şi mai consolidată urban, cel puţin în
oraşele şi târgurile din Moldova, decât majoritara
populaţie românească, a determinat-o pe Marta Petreu
să afirme, într-un studiu dedicat atitudinilor româneşti
faţă de chestiunea evreiască din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, că neemanciparea evreilor a
fost „păcatul originar al României moderne”13. Ar fi
putut fi altfel? Emanciparea evreilor ar fi dat acestora
posibilitatea să cumpere terenuri în mediul rural,
să-şi profesionalizeze afacerile, să-şi creeze o elită
educată în limba română care să promoveze social,
iar pentru o parte din ei ar fi creat oportunitatea de a
13. Marta Petreu, „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre
chestiunea evreiască, în De la Junimea la Noica. Studii de cultură
românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, p. 26.

24
fi aleşi în Parlament şi de a influenţa astfel politicile
interne şi externe ale statului. În mod cert, priorităţile
politicienilor erau altele. Implementarea acestui
model de coabitare în societatea românească ar fi
generat cel mai probabil tensiuni sociale şi dificultăţi
politice extrem de greu de depăşit pentru un stat care
avea nevoie de recunoaştere externă pentru a-şi putea
consolida autoritatea internă. Dealtfel, nu este deloc
întâmplător faptul că modelul românesc al cetăţeniei
a fost mai puternic influenţat de modelul german,
bazat pe concepţia etnoculturală a naţiunii decât de
modelul francez al incluziunii teritoriale. Principiul
juridic jus sanguinis consacrat de tradiţia legislativă
autohtonă a fost mai puternic decât principiul umanist
jus soli al comunităţii teritoriale.
Problema raportului dintre români şi evrei din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea transcende
domeniul demografic şi economic şi se centrează pe
menţinerea fragilului echilibru dintre naturalizarea
unei populaţii a cărei emancipare nu era dorită și
nici posibilă şi presiunile externe privind acordarea
de drepturi politice întregii populaţii evreieşti din
România. Mobilitatea socială şi economică erau mult
mai reduse comparativ cu occidentul european, iar
evreii au ocupat nişa unde ar fi trebuit să se găsească
burghezia locală şi care, în cazul românesc, a fost
preluată în cea mai mare parte de către intelectualitate.
Prin convertirea capitalului intelectual în capital
politic, intelectualitatea română a devenit exponenta
direcţiei naţionaliste. În momentul în care elitele
româneşti au afirmat că ţăranii reprezintă fondul
etnic genuin al poporului român, care au asigurat
conservarea naţiunii, a devenit clar că modernizarea

25
statului se va realiza prin extinderea sectorului
bugetar şi reglementarea regimului proprietăţii
funciare. Statul român modern şi-a elaborat propria
ideologie naţională din perspectiva realizării idealului
unităţii tuturor românilor, făcând din antisemitism un
vector politic al majorităţii programelor de guvernare
din ultima parte a secolului al XIX-lea. Pe de altă
parte, consolidarea conştiinţei naţionale s-a făcut
prin raportare la populaţia evreiască, considerată a
fi alteritatea extremă şi un potenţial pericol pentru
corpul naţiunii. Astfel încât, tendinţele emancipatoare
ale populaţiei evreieşti au intrat în contradicţie cu
tendinţa centripetă a statului român, care a promovat
politici interne centrate etnic. Acesta şi-a elaborat
propria ideologie naţională din perspectiva idealului
unităţii tuturor românilor, făcând din antisemitism
vectorul politic al majorităţii programelor de guvernare
din ultima parte a secolului al XIX-lea.
S-a afirmat că antisemitismul românesc „a apărut
ca ideologie, când Apusul îşi încheiase sau era pe
cale să-şi încheie emanciparea juridică a evreilor”14.
Soluţia românească privind naturalizarea individuală
a evreilor adoptată de Camerele legislative după
Congresul de la Berlin, reflectă fidel eforturile unui
stat care depunea intense eforturi diplomatice pentru
recunoaşterea independenţei şi tabloul unei societăţi
care nu era încă pregătită pentru emanciparea întregii
populaţii evreieşti. După cum apreciază cel mai
autorizat biograf al lui Nicolae Iorga, cu referire la
ultima perioadă a secolului al XIX-lea, situaţia din
14. Dinu Bălan, Naţional, naţionalism, xenofobie şi antisemitism în
societatea românească modernă (1831-1866), Ed. Junimea, Iaşi, 2004,
p. 24.

26
România „nu poate fi judecată după standardele
occidentale”15. Privit prin această grilă, este doar
aparent contradictoriu faptul că autorităţile române
i-au obligat pe evrei să facă serviciul militar, chiar
dacă doar un cetăţean poate fi membru al unei armate
naţionale16. Situaţia îi are în vedere evreii pământeni,
care, deşi locuiau pe teritoriul ţării, erau asimilaţi
străinilor care nu se află sub o protecţie străină.
Legea serviciului militar din 1868, cu reeditările
din 1872 şi 1876, menţiona, la articolul 2, faptul că
„toţi locuitorii ţării, cu excepţia străinilor, trebuie
să fie încorporaţi”17. Dar, din punctul de vedere al
autorităţilor române, atât timp cât nu erau supuşi ai
unui alt stat, evreii care locuiau în România nu erau
consideraţi subiecţi străini, deci erau obligaţi să-şi
satisfacă serviciul militar sub drapelul românesc. Este
interesant felul în care autorităţile române au apreciat
condiţiile naturalizării subiecţilor evrei prin prisma
principiului juridic jus sanguinis al comunităţii de
descendenţi, iar responsabilităţile administrative ale
indivizilor prin prisma principiului juridic jus soli al
comunităţii teritoriale.
Cu toate restricţiile administrative şi prevederile
legislative care limitau dreptul de reprezentare
profesională a evreilor din ultimile decenii ale
secolului al XIX-lea, apreciez faptul că discursul
antisemit nu a reprezentat principalul discurs al
15. Nicholas Nagy-Talavera, Nicolae Iorga – o biografie, Ed. Institutul
European, Iaşi, 1999, p. 29.
16. Bernard Lazare, Antisemitism. Its history and causes, Britons
Publishing Company, London, 1967, p. 103.
17. Edmond Sincerus, (E. Schwarzfeld), Les Juifs en Roumanie depuis
le Traité de Berlin (1878) jusqu’à ce jour, Macmillan & Co, New York,
1901, p. 104.

27
elitelor politice şi intelectuale româneşti. El a fost
doar unul dintre discursuri, de aceea sunt îndreptăţit
să consider eronat verdictul Hannei Arendt: „Nu
este o exagerare să spunem că România era cea
mai antisemită ţară a Europei antebelice. Încă din
secolul al XIX-lea, antisemitismul românesc era
un fapt bine stabilit”18. Din cauza radicalismului cu
care s-a manifestat antisemitismul în anii 1930-1940
şi Holocaustului care a însângerat relaţiile dintre
populaţia românească şi comunitatea evreiască,
istoricii români şi cei evrei se raportează diferit
la antisemitismul românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Dacă istoricii evrei, printr-un
efort de recuperare a memoriei colective, acordă
ample spaţii de cercetare chestiunii evreieşti, pe care
o integrează în ansamblul istoriei româneşti, cei mai
mulţi dintre istoricii români contemporani folosesc
perioada interbelică şi Holocaustul ca un interval-
tampon pentru a atenua antisemitismul românesc al
secolului al XIX-lea.
La începutul secolului al XX-lea, antisemitismul
românesc fin-de-siècle avea să fie abandonat, graţie
programului ideologic al lui A. C. Cuza, în favoarea
unui antisemitism cu pretenţii de ştiinţă19. Doctrina
naţional creştină întemeiată de A. C. Cuza, cuzismul,
era un antisemitism radical, prezentat „ca fiind un
sistem propriu, complet unitar, ştiinţific al doctrinei
naţionalist-creştine, dovedind, prin totalitatea elementelor
sale biologice, economice, sociologice, istorice, că

18. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii

răului, traducere Mariana Neţ, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 230.
19. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în
România anilor ‘30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 46-47.

28
singura soluţie posibilă a problemei evreieşti era
eliminarea totală a evreilor din societatea românească
şi care presupunea acţiunea imediată în toate
domeniile societăţii”20. Inspirat de darwinismul
social, de determinismul istoric şi de teoriile rasiste
tot mai influente în Europa, A. C. Cuza – un mediocru
dar tenace profesor universitar, asupra căruia avea
să planeze acuzaţia de plagiat – îşi construieşte
programul antisemit până la nivelul unei doctrine
politice proprii, asigurând liantul dintre antisemitismul
administrativ din ultima treime a secolului al XIX-lea
şi antisemitismul radical din perioada interbelică.
Cochetând iniţial cu socialismul şi apropiat de
cercurile Junimii, A. C. Cuza se va despărţi programatic
de idealurile tinereţii, considerând că misiunea gene-
raţiei sale o reprezenta regenerarea prin cultură a
naţiunii române, „faţă de străinii din sânul ei pe care
nu-i putem asimila şi care, prin urmare, ca şi un corp
străin înlăuntrul unui organism, pot să-i pericliteze
existenţa”21. Întrucât evreii se dovedeau un element
neasilimabil şi străin de interesele naţionale, se
impunea o prezenţă decisivă a elementului autohton
în toate sectoarele vieţii sociale şi economice. Având
suportul propriei formaţiuni politice (Liga Apărării
Naţional Creştine, pe care o va înfiinţa în 1923) A. C.
Cuza va milita pentru eliminarea evreilor din corpul
social şi pentru anularea drepturilor lor politice în
numele românizării României.
20. Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A. C. Cuza în politica
românească, cuvânt înainte de Radu Ioanid, Institutul Naţional pentru
Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2012, pp. 12-13.
21. A. C. Cuza, Generaţia de la ´48 şi Era Nouă, ediţia a II-a, Tipografia
„Ath. Gheorghiu”, Iaşi, 1943, p. 68.

29
 Programul antisemit cuzist va beneficia de girul
unor savanţi veritabili, de talia profesorului de
fiziologie Nicolae C. Paulescu şi a profesorului
de geografie Simion Mehedinţi, care în lucrările
publicate în primul deceniu interbelic vor aduce
argumente din ştiinţele particulare pentru a aprofunda
dimensiunea religioasă a antisemitismului românesc,
pregătind terenul fundamentalismului ortodox care
va da nota dominantă a peisajului intelectual al anilor
1930. Apropierea dintre controversatul profesor A.
C. Cuza şi respectabilul savant Nicolae C. Paulescu,
prin înfiinţarea primului partid cu o ideologie explicit
antisemită, în toiul agitaţiilor antisemite studenţeşti,
a însemnat începutul politizării antisemitismului
radical. Este dificil de dat un răspuns cert şi fără
echivoc la întrebarea cum a fost posibil ca un profesor
de înălţimea intelectuală a lui Paulescu să promoveze
idei atât de radical antisemite. Ipoteza conform căreia
realizările medicale ale profesorului Fernand Widal,
contemporan în perioada pariziană cu profesorul
Paulescu, au determinat la Paulescu o adâncă şi
nevindecată „rană a sinelui”22 poate fi susţinută până
la un punct şi poate să explice – deşi nu până la capăt
– destinul atât de tragic deturnat către antisemitism
al lui Paulescu. Un antisemitism radical provenit
din frustrare intelectuală este până la urmă o simplă
ipoteză de lucru şi nu un fapt dovedit cu certitudine.
Pe de altă parte, este ironic cum o serie de istorici
marxişti: Dan Berindei, Anastasie Iordache, Apostol
Stan, pur şi simplu reiterează argumentele liberalilor
22. Peter Manu, Horia Bozdoghină, Polemica Paulescu: ştiinţă,
politică, memorie, studiu introductiv de William Totok, postfaţă de
Radu Ioanid, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, p. 273.

30
radicali conform cărora „nu exista alternativă” la
neasimilarea evreilor sau prezintă chestiunea strict din
punct de vedere economic, definind protecţionismul
liberalilor ca o formulă de apărare a pieţii interne ori
se mulţumesc pur şi simplu să expedieze problema
în câteva rânduri23. O perspectivă similară asupra
modului în care este prezentat antisemitismul
românesc în secolul al XIX-lea expune cercetătoarea
Simona Fărcăşan, conform căreia, istorici precum
Gheorghe Cliveti, Gheorghe Platon sau Vasile M.
Russu readuc în discuţie aceleaşi argumente ale
liberalilor radicali şi „se concentrează asupra efectelor
nocive ale prezenţei evreieşti şi posibilelor consecinţe
dezastruoase asupra vieţii economice (şi nu numai)
ale emancipării evreilor”24. Se poate presupune că
emanciparea politică a evreilor ar fi dat posibilitatea
acestora să-şi exercite drepturile electorale şi în
ultimă instanţă – chiar în condiţiile votului censitar
– să poată fi reprezentaţi în Parlament. Însă este
greu de presupus că influenţa evreilor ar fi depăşit
cadrul restrâns al propriului grup parlamentar şi cu
atât mai puţin că influenţa lor s-ar fi putut exercita
în direcţionarea politicii interne a ţării. În ceea ce
priveşte influenţa lor economică, aceasta ar fi putut
conduce, în condiţiile emancipării, la o dinamizare a
economiei naţionale.
În 1927 Ştefan Zeletin publica Neoliberalismul, un
volum prin care îşi rafina ideile prezentate în 1925
23. Silvia Marton, La construction politique de la nation. La nation
dans les débats du Parlement de la Roumanie (1866-1871), Ed.
Institutul European, Iaşi, 2009, p. 294.
24. Simona Fărcăşan, Între două lumi (Intelectuali evrei de expresie
română în secolul al XIX-lea), Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2004, p. 161.

31
în Burghezia română şi în care considera evreii ca
fiind agenţii purtători ai capitalismului în Ţările
Române iar antisemitismul ca o expresie culturală a
sufletului nostru agrar. Pe cale de consecinţă, pentru
Zeletin întreaga cultură română este imprimată de un
antisemitism manifest25. Un deceniu şi jumătate mai
târziu teza lui Zeletin va fi respinsă de Constantin
Rădulescu-Motru în Etnicul românesc26, iar chestiunea
identităţii dintre apariţia capitalismului la gurile
Dunării şi migraţia masivă a evreilor în Principatele
Române va rămâne în continuare chestionabilă. Ea
reprezintă doar o parte a problemei, corespondenţa
dintre afluxul populaţiei evreieşti şi politicile
omogenizatoare ale statului român fiind un alt subiect
de luat în discuţie.
Reticenţa, şi în final refuzul, emancipării evreilor nu
se datorează sentimentului de teamă faţă de o prezenţă
tot mai numeroasă a evreilor, ci faptului că o eventuală
emancipare le-ar fi oferit evreilor drepturi politice
şi implicit posibilitatea cumpărării de pământuri în
mediul rural. Cum evreii erau principalii deţinători
şi intermediari de capital, simpla posibilitatea ca ei
să cumpere suprafeţe mari din teritoriul ţării, ceea ce
ar fi condus, în opinia politicienilor şi intelectualilor
români, la formarea unui stat evreiesc pe teritoriul
ţării sau chiar la extincţia statului român, era de
neacceptat. Îm lipsa unei clase de mijloc care să
susţină procesul de construcţie a naţiunii, radicalismul
25. Ştefan Zeletin, Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii
burgheziei române, ediţia a III-a îngrijită de C. D. Zeletin, Ed. Scripta,
Bucureşti, 1992, p. 120.
26. Constantin Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Naţionalismul,
îngrijire de ediţie, introducere şi note Constantin Schifirneţ, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1996, p. 116.

32
antisemitismului se produce din nevoia de protejare
a intereselor economice liberale şi se construieşte
cu argumente culturale conservatoare. Într-o ţară
înapoiată, cum este România la jumătatea secolului
al XIX-lea, adoptarea instituţiilor şi mecanismelor
de reprezentare occidentale produce nu emanciparea
etnică ci stagnarea în excluderea minoritară.
Principalul obstacol care trebuia depăşit de ambele
părţi era cel al deschiderii culturale: pentru evrei,
ieşirea din închiderea comunitară iar pentru români,
ieşirea din paradigma statului naţional. Lucru
extrem de dificil de realizat în condiţiile în care
autorităţile române din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea au gestionat chestiunea evreiască sub
imperiul unei duble presiuni: interne, generată de
expansiunea demografică a populaţiei evreieşti în
mediul urban, datorită închiderii accesului în mediul
rural şi al specificului ocupaţional al evreilor şi
externe, determinată de interesele Marilor Puteri
şi de lobby-ul agresiv al comunităţilor evreieşti
europene, coordonate de Alianţa Israelită Universală.
Definitoriu pentru relaţiile dintre români şi evrei
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dincolo
de excesele literare, de polemicile parlamentare, de
inflamarea presei sau de unele violenţe instrumentate
politic, este faptul că ceea ce separa naţiunea română
de populaţia evreiască era o „componentă de mutuală
neînţelegere”27.
La începutul secolului al XX-lea, România şi
Imperiul Țarist rămăseseră singurele țări din Europa
care nu emancipaseră numeroasa comunitate evreiască
de pe teritoriile lor. În cazul României, modificarea
27. William O. Oldson, A providential Anti-Semitism, p. 159.

33
constituțională din 1879 a oferit posibilitatea
naturalizării individuale. Însă procedurile birocratice
greoaie, costurile naturalizării şi arbitrariul
autorităților române au făcut ca un procent foarte
redus de evrei să beneficieze de acordarea cetățeniei
române. A fost doar o neșansă istorică faptul că
emanciparea evreilor din România s-a aflat pe
poziții ireconciliabile cu naționalismul românesc, cu
tendințe protecționiste și centripete, care a favorizat și
încurajat aplicarea principiului juridic jus sanguinis,
al comunității de descendenți, în acordarea cetățeniei.
În ultimă instanță, trebuie admis faptul că întreaga
„chestiune evreiască” a fost o problemă de opțiune
politică. A fost alegerea elitelor politice şi intelectuale
românești din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, de a găsi „rezolvarea” „chestiunii evreiești” în
formula antisemitismului administrativ, subsumat
idealului unității naționale și a integrării evreilor în
condițiile principiului juridic al lui jus sanguinis al
comunităţii de descendenți. Iar aceasta este o alegere
pe care trebuie să ne-o asumăm, români și evrei
deopotrivă, cu obiectivitate și detașare.
Bibliografie

ARENDT, Hannah
Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii
răului, traducere Mariana Neţ, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2008.
BĂLAN, Dinu
Naţional, naţionalism, xenofobie şi antisemitism în
societatea românească modernă (1831-1866), Ed.
Junimea, Iaşi, 2004.

34
BOZDOGHINĂ, Horia
Antisemitismul lui A. C. Cuza în politica românească,
cuvânt înainte de Radu Ioanid, Institutul Naţional
pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel” şi Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012.
BRUNSTEIN, William I.
The Roots of Hate. Anti-Semitism in Europe before
the Holocaust, Cambridge University Press, 2003.
BUTARU, Lucian T.
Rasism românesc. Componenta rasială a discursului
antisemit din România până la Al Doilea Război
Mondial, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2010.
CUZA, A. C.
Generaţia de la ´48 şi Era Nouă, ediţia a II-a,
Tipografia „Ath. Gheorghiu”, Iaşi, 1943.
FĂRCĂŞAN, Simona
Între două lumi (Intelectuali evrei de expresie română
în secolul al XIX-lea), Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2004.
LAZARE, Bernard
Antisemitism. Its history and causes, Britons
Publishing Company, London, 1967.
MANU, Peter, BOZDOGHINĂ, Horia
Polemica Paulescu: ştiinţă, politică, memorie, studiu
introductiv William Totok, postfaţă Radu Ioanid,
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010.
MARTON, Silvia
La construction politique de la nation. La nation
dans les débats du Parlament de la Roumanie (1866-
1871), Ed. Institutul European, Iaşi, 2009.
MÜLLER, Dietmar

35
„Orientalism and Nation: Jews and Muslims as
Alterity”, în Southeastern Europe in the Age of Nation-
States, 1878-1941, East Central Europe, 36, 2009.
NAGY-TALAVERA, Nicholas
The Green Shirts and the Others: A History of Fascism
in Hungary and Romania, Stanford, 1970.
Nicolae Iorga – o biografie, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999.
OLDSON, William O.
A providential Anti-Semitism. Nationalism and
Polity in Nineteenth-Century Romania, American
Philosophical Society, Philadelphia, 1991.
PÂRÂIANU, Răzvan
„Semitism as a metaphor for modernity”, Studia
Hebraica, nr. 5, Bucureşti, 2005.
Culturalist Nationalism and Anti-Semitism in Fin-de-
Siècle Romania, în Marius Turda, Paul J. Weindling,
(edit.), „Blood and Homeland”. Eugenics and Racial
Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-
1940, CEU Press, Budapest, 2007.
PETREU, Marta
„Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre che-
stiunea evreiască, în De la Junimea la Noica. Studii
de cultură românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin
Etnicul românesc. Naţionalismul, îngrijire de ediţie,
introducere şi note Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1996.
SINCERUS, Edmond, (SCHWARZFELD, E. )
Les Juifs en Roumanie depuis le Traité de Berlin (1878)
jusqu’à ce jour, Macmillan & Co, New York, 1901.

36
VOLOVICI, Leon
Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în
România anilor ‘30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
ZELETIN, Ştefan
Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii
burgheziei române, ediţia a III-a îngrijită de C. D.
Zeletin, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.

37
I. 2. Paradigma culturală a antisemitismului
românesc: evreii între neasimilare şi refuzul
integrării
Relevanţa discursului antisemit românesc pe
parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-
lea s-a evidenţiat într-un cadru cultural în care evreii
au fost consideraţi referinţa identitară în raport cu
care s-a construit şi consolidat identitatea naţională.
Canonul antisemit interbelic a preluat şi extrapolat
temele şi motivele culturale antisemite, promovate
de intelectualii reprezentativi ai secolului al XIX-
lea, pentru a acredita ideea unei linii de continuitate
între antisemitismul cultural fin-de-siècle, care nu
a fost lipsit de tuşe excesive, şi propriul radicalism
care a premers politicile rasiale de la sfârşitul anilor
1930 şi Holocaustul. Antisemiţi notorii, precum A. C.
Cuza (Naţionalitatea în artă, 1904) şi Octavian Goga
(România românilor, 1935) au introdus şi promovat
ideea determinării apartenenţei etnice, în definirea
criteriului estetic şi a unei culturi române adecvate
sufletului românesc, care nu poate asimila şi integra
elemente străine28.
Ideologii antisemitismului interbelic au preluat
selectiv şi au citat disproporţionat articolele politice şi
textele literare ale elitei cultuale a secolului al XIX-lea
pentru a-şi justifica extremismul cultural şi excluderea
28. Despre fundamentarea cuzismului, numele sub care s-a constituit
doctrina naţionalist-creştină, în Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui
A. C. Cuza în politica românească, Institutul Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel”/Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2012, p. 11, iar despre antisemitismul lui O. Goga în Elie
Wiesel, Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (ed.), Raport
final/Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din
România, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 22.

38
evreilor din cultura română. În buna tradiţie a
naţionalismului integral, pentru antisemiţii interbelici,
o cultură naţională nu poate fi fundamentată decât
pe elemente indigene. După cum remarca istoricul
Armin Heinen, „antisemitismul românesc a rămas, în
condiţii normale, antisemitismul gălăgios al tinerilor
scandalagii, antisemitismul retoric al politicienilor
naţionalişti şi conservatori, antisemitismul birocratic
şi maliţios al administraţiei şi antisemitismul cu
motivaţii economice, dar nu foarte virulent al
populaţiei rurale”29. El a fost substituentul cultural
pentru construirea codului naţiunii într-o perioadă
în care problema identităţii naţionale şi consolidarea
specificului naţional se puneau cu acuitate.
Legionarismul afirmat la sfârşitul primului deceniu
interbelic s-a revendicat ideologic de la moştenirea
culturală a lui Mihai Eminescu, pentru a evidenţia,
în baza incontestabilelor sale merite literare, ideile
antisemite cuprinse în publicistica sa. Ca exponent al
literaturii române, Eminescu a fost considerat creatorul
unei paradigme culturale a antisemitismului în care
au fost integrate şi alte personalităţi contemporane
acestuia. Voi analiza această paradigmă culturală din
perspectiva unor cazuri exemplare cu valoare de
model: istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu şi poetul
Vasile Alecsandri, ca precursori ai antisemitismului
cultural, pentru a încheia cu un caz ilustrativ de
excludere culturală: filologul Lazăr Şăineanu.
Personalitatea care a dominat viaţa intelectuală la
jumătatea secolului al XIX-lea, prin enciclopedismul
29. Armin Heinen, România, Holocaustul şi logica violenţei, traducere
de Ioana Rostoş, prefaţă Alexandru-Florin Platon, Ed. Universităţii „Al.
I. Cuza”, Iaşi, 2011, p. 63.

39
şi spiritul său polemic, a fost filologul, scriitorul şi
istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907).
Filolog de forţă, filosof atras deopotrivă de romantism,
pozitivism şi spiritualism, scriitor prolific, istoric de
anvergură şi spiritus rector al mai multor publicaţii,
Hasdeu s-a pronunţat în mai multe rânduri în privinţa
chestiunii evreieşti. Pentru el raportul dintre evrei şi
români se defineşte în primul rând prin inaderenţa
primilor la tradiţia creştină europeană şi implicit
românească. Pe cale de consecinţă, fondul evreilor
îl constituie inadecvarea: ei nu sunt creştini, deci nu
pot fi asimilaţi; se îmbogăţesc prin nemuncă, deci e
periculos să fie asimilaţi; în fine, conştiinţa faptului că
sunt diferiţi îi face să urască toate celelalte popoare în
mijlocul cărora trăiesc, deci e intolerabil să fie asimilaţi.
Evreii se dovedesc un element neintegrabil în corpul
naţiunii, deosebit de toate celelalte etnii printr-o
serie de câteva trăsături fundamentale: „tendinţa de
a câştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate şi
vrăjmăşia contra tuturor popoarelor”30. Drept urmare,
datorită trăsăturilor care-i caracterizează, evreii au
acaparat insidios cea mai mare parte a economiei şi
comerţului, tendinţa lor de a câştiga prin nemuncă
fiind strâns legată de imposibilitatea asimilării şi de
lipsa lor totală de patriotism.
Argumentul inadecvării face atacabilă posibilitatea
oricărei asimilări: evreii nu pot fi români pentru că
pur şi simplu sunt altceva. Diferiţi prin îmbrăcăminte,
obiceiuri, religie şi limbă evreii reprezintă alteritatea
extremă, în raport cu care se defineşte şi se
30. B. P. Hasdeu, Studiu asupra iudaismului. Industria naţională,
industria străină şi industria evreiască faţă cu principiul concurenţei,
Ed. Ziarului „Apărarea Naţională”, Bucureşti, 1901, p. 109.

40
construieşte codul etnic al naţiunii. Dimensiunea
etnică este prioritară în afirmarea şi promovarea
codului naţiunii, în raport cu dimensiunea religioasă,
culturală sau lingvistică, după cum comunitatea de
descendenţi este definitorie pentru calitatea de român,
în raport cu apartenenţa teritorială. Mai mult decât
atât, urmând fidel principiile rabinismului, care le
interzicea să se amestece cu alte popoare, evreii sunt
în mod voit neasimilabili, scopul lor fiind dominaţia
creştinilor iar pentru aceasta un prim pas îl reprezintă
emanciparea31.
Definirea specificului evreilor în termeni cu
conotaţie negativă, prin raportare la români ale căror
trăsături care alcătuiesc matricea identitară sunt
mereu pozitive, inaugurează direcţia antisemitismului
cultural, care îşi va găsi – prin publicistica lui Mihai
Eminescu, prin discursurile lui Vasile Conta, prin
broşurile semidocte ale lui A. C. Cuza – sursele
intelectuale ale radicalismului interbelic. Pe de altă
parte, a evalua comunitatea evreiască în termeni de
inadecvare este mai puţin o dovadă de antisemitism,
cât o dovadă de afirmare a identităţii naţionale în
termeni etnici.
Dealtfel, antisemitismul hasdean trebuie integrat,
pentru a fi înţeles şi receptat, în contextul ideologic
şi politic al epocii. Antisemitismul românesc, generat
şi preluat de intelectualii care au fundamentat codul
românesc al naţiunii, îşi are originea în deceniul
dintre războiul Crimeii, pregătirea unirii Principatelor
şi recunoaşterea internaţională a noului stat, pentru
31. B. P. Hasdeu, Studiu asupra iudaismului. Talmudul ca profesiune
de credinţă a poporului israelit, Ed. „Biroul Universal”, Bucureşti,
1916, p. 140.

41
care un principe dintr-o dinastie europeană trebuia să
fie garantul securităţii statale în cazul unui eventual
conflict. Într-un context dominat de insecuritate naţio-
nală, în care ideea unui stat unitar la gurile Dunării,
în vecinătatea marilor imperii, îşi găsise locul în
conştiinţa publică, consistenta migraţie evreiască nu
putea genera decât suspiciuni şi animozităţi, între o
comunitate autarhică şi prea puţin dispusă asimilării şi
o comunitate care se autodefinea în termenii ortodoxiei
şi ai apartenenţei la o naţiune etnic omogenă32.
Urmând sugestia istoricului Ovidiu Pecican, se
poate pleca de la premisa că antisemitismul românesc
îşi găseşte expresia în mediile intelectuale liberale
ale foştilor revoluţionari paşoptişti trecuţi prin
francmasonerie33. Antisemitismul hasdean este doar
aparent, întrucât autorul a cultivat relaţii cordiale
cu intelectualii evrei, chiar dacă şi-a fundament
toleranţa pe principiul afirmării şi conservării identi-
tăţii naţionale. El inaugurează îndelunga tradiţie a
diferenţelor ireconciliabile dintre români şi evrei,
bazată pe argumentul ireductibilităţii ontologice,
conform căruia ultimii nu puteau accede la cetăţenia
română întrucât nu erau şi nu puteau fi asimilabili.
„Antisemitul român nu a cerut şi nu cere altceva
decât: egalitate pentru români de orice rit şi egalitate
pentru străini de orice religiune. Evreul, întrucât nu
s-a împământenit, nu e român, ci străin”34.
În 1866, când Hasdeu îşi expunea argumentele
32. Ovidiu Pecican, B. P. Haşdeu istoric, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2004, p. 112.
33. Ibidem, p. 123.
34. O nevastă româncă în traiul românesc şi-n viaţa după moarte. O
conferinţă academică şi mai multe şedinţe extraacademice, în Opere,
vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996, p. 327.

42
antisemite, chestiunea evreiască explodase în peisajul
public românesc, doar în câteva publicaţii răzleţe.
Conform unei anumite interpretări din istoriografia
românească, puternica imigraţie evreiască de la
începutul anilor 1860 în Principate, generează o
contrareacţie din partea populaţiei româneşti, întrucât
populaţia evreiască „încearcă să-i ia locul” clasei de
mijloc abia în formare35. Este dubitabil faptul că în anii
1860 exista o clasă de mijloc românească, suficient de
consolidată, pe care evreii să o poată „înlocui” printr-
un excedent demografic. Privite din perspectiva
dinamicii demografice urbane, sunt justificate –
doar datorită unei schimbări de perspectivă şi nu a
unui determinism istoric – aprecierile antisemite
ale oamenilor politici şi intelectualilor români care
percepeau explozia demografică urbană a evreilor în
termeni de „invazie”. În acest sens, este simptomatică
descrierea pe care o face Alecu Russo capitalei
Moldovei, în 1840, oferind imaginea unui Iaşi
cosmopolit şi multicultural, lipsit de antisemitismul
care avea să se manifeste pregnant peste numai o
generaţie36.
Vasile Alecsandri (1821-1890), poetul a cărui glorie
literară atingea apogeul în momentul înfiinţării
cenaclului literar Junimea, reprezintă un alt caz
exemplar pentru schimbarea de paradigmă culturală
petrecută la jumătatea secolului al XIX-lea. Vechi
revoluţionar şi unionist, Alecsandri se va manifesta
35. Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi
regimului parlamentar în România (1866-1871), Ed. Majadahonda,
Bucureşti, 1997, p. 74.
36. Alecu Russo, Iaşii şi locuitorii lui în 1840 (fragmente), în Scrieri
alese, ediţie îngrijită de Geo Şerban, studiu introductiv şi note de
Teodor Vârgolici, Ed. Albatros, Bucureşti, 1970, p. 308.

43
în plan politic împotriva revizuirii articolului 7 din
Constituţie iar în plan literar îşi va afirma sentimentele
antisemite în piese de teatru precum Lipitorile
satelor37. Antisemitismul manifest al lui Alecsandri
va fi redescoperit şi reevaluat în perioada interbelică,
pentru a justifica faptul că evreii nu au nimic în
comun cu poporul român şi că nu meritau beneficiile
emancipării. În 1926, editorul unei broşuri anonime
intitulate „Poeţi la cîrma ţării” a publicat discursul
lui V. Alecsandri, rostit în şedinţa Senatului din 10
octombrie 1879 în care poetul prezintă momentul
revizuirii în termeni tragici.
În discursul său, Alecsandri îşi etalează întregul
repertoriu antisemit, fundamentat pe premisa
conflictului civilizaţional dintre români şi evrei:
românii sunt „un popor blând, generos, ospitalier,
inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu
naţiunile cele mai civilizate, tolerant în materie de
religie” iar, prin opoziţie, evreii sunt prezentaţi ca
„un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea
misiunii sale; sunt adepţii celui mai orb fanatism
religios; cei mai esclusivişti din toţi locuitorii
pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare
ale lumii!”38.
Plecând de la aceste premise, este evident că
migraţia evreiască nu poate fi prezentată altfel decât
în termeni de „invazie”, scopul evreilor care vin în
37. G. Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri, povestea unei vieţi, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1926, p. 55.
38. Biblioteca „Arma”, Poeţi la cîrma ţării, Discurs rostit de marele
poet, marele bărbat de stat şi marele patriot V. Alexandri în memorabila
şedinţă a Senatului de la 10 octombrie 1879 contra suprimărei art. 7
din Constituţie şi contra acordărei drepturilor civile jidanilor, Iaşi,
1926, pp. 8 şi 10.

44
România fiind acela de „a se substitui locuitorilor
acestei ţări şi de a face din ţara întreagă o proprietate
israelită”39. Dealtfel, dreptul de proprietate era asociat
palierului drepturilor politice, iar evreilor le era
interzis să deţină proprietăţi în mediul rural. Pe de
altă parte, urbanitatea evreilor, specificul ocupaţional
şi contribuţia adusă la înfiinţarea unor târguri îi face
să fie purtători de modernitate. Şi, nu este deloc lipsit
de semnificaţie faptul că antisemitismul românesc
din ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi-a proiectat
argumentele tot de pe poziţiile modernităţii, ale
valorilor civilizaţionale, ale consolidării specificului
naţional.
Din perspectiva lui Alecsandri, acceptarea prevederilor
articolului 44 din Tratatul de la Berlin este, pentru
poporul român, „un verdict ce pune în pericol viitorul
lui, naţionalitatea lui, şi chiar avutul său strămoşesc,
moşia lui!”40
„Acel articol 44, prin aceea că pune o condiţie
pentru ca să ne recunoască neatârnarea noastră,
cuprinde un blam nevrednicit de noi, o ocară care
loveşte mândria noastră română!”41
Întrucât „supunându-ne cu capul plecat penalităţii
cuprinsă în art. 44, am lua deprinderea supunerii, pe
când alţii ar lua vis-à-vis de noi, deprinderea poruncii”
şi astfel „ne-am expune la cea mai tristă umilire,
aceea de a datori recunoaşterea independeţei noastre,
39. Ibidem, p. 12.
40. Ibidem, p. 9.
41. Glasuri din morminte şi din cer… - pentru noi cei de azi -, Vorbirea
marelui poet şi patriot Vasile Alexandri rostită în Adunarea Senatorilor
României la 1879, la desbaterea legii care deschide evreilor uşiţa
de intrare în rândul cetăţenilor României, Tipografia „Libertatea”,
Orăştie, 1928, p. 45.

45
nu sacrificiilor noastre, nu vitejiei noastre (…) nu
simţului de equitate a Europei, dar am datori-o în
parte…cui?...Alianţei Israelite!”42, se cuvine:
„Să ne urcăm dar de la această tribună conduşi
numai de glasul conştiinţei noastre (a sufletului
din noi), şi feriţi de orice simţământ de duşmănie
împotriva nimănui, nici chiar împotriva art. 44 din
Tratatul de la Berlin, nici chiar împotriva Alianţei
Israelite cărora datoreşte România cumpăna în care
se găseşte astăzi. Voi zice mai departe: departe de a fi
duşmani, să le fim oarecum recunoscători, căci Alianţa
Israelită, prin dorinţa-i nerăbdătoare şi nechibzuită,
de a câştiga grabnic drepturi civile şi politice pentru
cei de-o religie cu ea, cât şi art. 44 din Tratat care
ne porunceşte nouă împlinirea acelei dorinţe, fără a-i
păsa de nevoile noastre – ne-au deschis ochii asupra
primejdiei ce ne ameninţa, şi au deşteptat în noi
simţământul păstrării de sine naţionale”43.
Conform cercetătoarei Măriuca Stanciu, reeditarea
discursului lui Alecsandri în perioada interbelică face
şi mai legitimă întrebarea dacă dreapta românească
interbelică şi legislaţia antievreiscă din anii 1940
îşi pot găsi rădăcinile în discursurile militante şi
politice ca şi în operele literare ale membrilor elitei
culturale din secolul al XIX-lea, cum ar fi Bogdan
Petriceicu Hasdeu şi Vasile Alecsandri44. Din
perspectiva antisemitismului radical al anilor 1930,
o asemenea linie argumentativă poate conduce la
42. Biblioteca „Arma”, Poeţi la cîrma ţării, p. 36.
43. Glasuri din morminte şi din cer…, p. 12.
44. Măriuca Stanciu, „The end 19th century cultural elite and the origins
of the Romanian Anti-Semitism (Two classical authors of Romanian
literature: Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Vasile Alecsandri)”, Studia
Hebraica, vol. V, 2005, p. 76.

46
ideea conform căreia întreaga cultură română din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea este impregnată
de un antisemitism manifest. O astfel de perspectivă
este reducţionistă, întrucât se revendică de la
antisemitismul inaugurat de Hasdeu şi Alecsandri
şi reiterat de Vasile Conta şi A. C. Cuza şi exclude
demersurile proasimilaţioniste ale lui Petre P. Carp
şi ale lui Titu Maiorescu, dintr-o anumită perioadă.
Relaţia simpatetică dintre antisemitism şi intelectualii
români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu
este una strict cauzală, ci trebuie privită în termenii
consolidării statului naţional. Pentru intelectualii
români care au fundamentat codul naţiunii în anii 1860-
1870, antisemitismul era adiacent, căci chestiunea
identitară era cea care preocupa spiritele vremii.
Privit prin această grilă, antisemitismul apare ca o
inovaţie politică în primul deceniu al celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea, după cum susţine
Moses Gaster, filolog evreu, promotor al sionismului,
expulzat din România în 1885 şi reabilitat ulterior,
prin alegerea sa ca membru de onoare al Academiei
Române:
„Pentru a susţine micii negustori şi artizani, foarte
puţini în România acelor vremi au început să fie
puse restricţii tuturor consideraţi concurenţi, cum
erau evreii. În felul acesta guvernul obţinea adesea
un vot în parlament şi a căpătat întotdeauna voturile
elementului proletar oferindu-le drepturi şi privilegii
mai mari în dauna evreilor; aşa s-a încurajat, cu
încetul, antisemitismul”45.
Gaster aduce antisemitismul românesc pe tărâmul
45. Moses Gaster, Memorii. Corespondenţă, ediţie îngrijită şi adnotată
de Victor Eskenasy, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998, pp. 57-58.

47
politicii, unde se află adevărata lui miză, însă exemplul
său este relevant din perspectivă culturală întrucât,
alături de un alt evreu ilustru, Lazăr Şăineanu, pune
în lumină paradigma culturală a antisemitismului
românesc: excluderea evreilor de la recunoaşterea
culturală, pe criteriul nonapartenenţei la naţiunea
română. Lămuritoare în acest sens este mărturia lui
Lazăr Şăineanu căruia, ca o crudă ironie, i-a fost
refuzată încetăţenirea tocmai datorită meritelor sale
culturale:
„Las în sarcina psihologului explicaţiunea
următorului fenomen interesant sub raportul
moravurilor noastre parlamentare: toţi bancherii care
au cerut naturalizarea, au obţinut-o fără cea mai mică
dificultate; iar tinerii, al căror întreg avut constă în
diplome academice şi în sforţări intelectuale, au
întâmpinat şi întâmpină o rezistenţă disperată”46.
Licenţiat în Litere în 1887, cu o lucrare recompensată
cu premiul Hillel de către Universitatea din Bucureşti,
Încercare asupra Semasiologiei limbii române, Lazăr
Şăineanu (1859-1934) părea sortit unei certe cariere
academice. La îndemnul ministrului Instrucţiunii
Publice, Dimitrie Sturdza, beneficiind de sprijinul unor
personalităţi precum B. P. Hasdeu şi Al. Odobescu, L.
Şăineanu îşi susţine în 1889 doctoratul în filologie la
Universitatea din Leipzig, fiind numit la întoarcere,
suplinitor – neplătit – la Facultatea de Litere. Pentru a se
putea întreţine, Şăineanu solicită un post de suplinitor
la o şcoală secundară, pe care îl obţine, la intervenţia
lui Odobescu, după ce iniţial postul îi fusese refuzat. În
46. Lazăr Şăineanu, O carieră filologică. Istoricul unei împămînteniri:
memoriu auto-biografic, Librar-Editor Emil Storck, Bucureşti, 1901,
pp. 23-24.

48
anul următor Şăineanu este numit profesor suplinitor
la cursul superior de la liceul „Gh. Lazăr” pe catedra
de Limba şi literatura română, pentru ca, în toamna
aceluiaşi an, printr-o adresă a Ministerului Instrucţiunii
Publice, să fie transferat la Universitatea Bucureşti,
pe nou creata catedră de Istorie şi literatură română.
În ciuda incontestabilelor sale merite, numirea lui
Şăineanu ca profesor universitar declanşează virulente
proteste orchestrate de profesorul V. A. Urechia care se
dorea unicul deţinător al catedrei şi care nu era dispus
să împartă privilegiile universitare cu un „străin”47. Ca
urmare a presiunilor la care se vedea supus şi în faţa
cărora nu dispunea de mijloacele necesare pentru a se
apăra – consiliul profesoral al Universităţii înaintând
Ministerului Instrucţiunii Publice propunerea de
revocare din funcţie, motivând că nu era naturalizat –
Şăineanu îşi înaintează demisia.
Conştient că fără a beneficia de cetăţenia română
nu putea accede la o carieră universitară pe care ar fi
fost îndreptăţit să o revendice, Şăineanu întreprinde
demersurile necesare obţinerii naturalizării. Prima
încercare de naturalizare are loc în 1889 şi se soldează,
previzibil, cu un eşec, întrucât lui Şăineanu nu-i este
acordată dispensa de stagiu solicitată în virtutea art. 7,
§ II, lit. a din Constituţie48. Spre sfârşitul lui decembrie
1891 (în autobiografia sa, Şăineanu menţionează data
de 19 decembrie, dar conform cercetării întreprinse
de George Voicu, ultima şedinţă a Senatului din acel
an avusele loc pe 11 decembrie) Senatul adoptă cu

47. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,

Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din
România „Elie Wiesel”, nr. 1 (3), 2008, pp. 15-16.
48. Lazăr Şăineanu, O carieră filologică, p. 10.

49
79 de bile albe şi 2 bile negre, raportul Comisiei
de indigenat, care se pronunţa pentru respingerea
naturalizării.
În urma unei discuţii purtate ulterior cu Dimitrie
Sturdza, lui Şăineanu nu i-a fost dificil să-şi dea
seama ce se ascundea în spatele refuzului Comisiei de
indigenat: „Atâta doară am putut înţelege, că antipatia
de estimp a fost provocată de catedrele ce mi se
oferise şi mai ales de numirea la Universitate”49. Iniţial
Dimitrie Sturdza a manifestat o atitudine protectoare
faţă de tânărul savant Şăineanu, însă în ceea ce priveşte
naturalizarea evreului Şăineanu, atitudinea lui Sturdza
era una de refuz categoric. Întrucât naturalizarea era
un proces extrem de birocratic şi laborios – fiecare
dosar de naturalizare fiind analizat individual şi
admis numai după votul favorabil din cele două
camere legislative – cererea de naturalizare depusă de
Şăineanu ajunge la Cameră în 1893. De data aceasta
votul este în favoarea naturalizării cu 76 de bile albe
şi 20 de bile negre. Însă votul decisiv urma să se dea
în Senat iar Şăineanu, prudent, încearcă să atragă de
partea sa personalităţi care ar fi putut influenţa, direct
sau indirect, soarta votului. Deşi tergiversate, lucrurile
păreau să se aşeze, votul final fiind programat pentru
şedinţa Senatului din 13 aprilie 1895.
Dar, din nou, între Şăineanu şi naturalizare se
interpune V. A. Urechia. Acesta, cu un discurs
pregătit în care indirect îl critica şi pe Hasdeu, care
intervenise în favoarea încetăţenirii lui Şăineanu, îşi
expune acuzele „într-un crescendo al gravităţii”50: i) că
49. Ibidem, p. 11.
50. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,
p. 27.

50
Şăineanu ar fi plagiat şi că ar fi susţinut anterioritatea
evreilor în spaţiul românesc; ii) că Şăineanu ar fi
dovedit o atitudine nepatriotică refuzând să intervină
în favoarea românilor ardeleni persecutaţi de unguri;
iii) că Şăineanu, deşi a scris cărţi despre limba română,
ar fi incapabil să simtă româneşte şi în consecinţă să
adopte identitatea pe care o revendică.
„În definitiv dl. Şăineanu nu şi-a făcut, după
mine, proba de bun Român. D-sa îmi face efectul
unui profesor de anatomie. D-sa se pricepe să taie,
să despice cadavrul limbei româneşti; apoi mai mare
nevoie are limba română de acei cari o pot face să
rămână etern vie, în lupta cu neamurile cari încearcă
să o suprime! La lucru, dle Şăineanu, alături de acei
cari se jertfesc ca să ţină vie limba română şi vei fi
cetăţean român, nu numai cu voia unei majorităţi, cu
voia unui ministru oarecare, dar cu aceea a naţiunii
întregi române!”51.
Avalanşei de negaţii venite din partea celui care i-a
fost coleg de catedră la Universitate, care-l acuza de
incapacitate funciară de a simţi şi gândi româneşte şi
de lipsa sentimentului patriotic, Şăineanu îi răspunde
într-o scrisoare deschisă în Românul (12 mai 1895)
în care afirmă ce anume a făcut pentru a fi primit în
rândurile naţiunii române şi îşi exprimă convingerea că
faptele sunt mai importante din perspectiva eternităţii
decât declaraţiile zornăitoare despre patriotism:
„Nu, dle Urechia, nu-mi vei putea răpi generoasa
ilusiune, ba chiar convingerea-mi profundă, că a lucra
pentru gloria şciinţifică a Românismului e a servi
ţara într-un mod mai durabil decât cu tiradele şi cu

51. Lazăr Şăineanu, O carieră filologică, pp. 66-67.

51
declamaţiunile sonore, dar sterile şi efemere”52.
Campania calomnioasă iniţiată şi susţinută de V.
A. Urechia avu şi de această dată succes: proiectul
legii de împământenire a lui L. Şăineanu a primit
aviz negativ. Scorul foarte dur: 61 de voturi
împotrivă şi doar 12 pentru, „l-a rănit profund pe
L. Şăineanu”53 care decide să părăsească România
şi să se dedice studiului lingvisticii române. De la
iniţierea demersurilor pentru naturalizare trecuseră
6 ani, interval în care L. Şăineanu publicase Istoria
filologiei române încununată cu premiul Ion
Heliade-Rădulescu al Academiei Române în 1894.
Recunoaşterea academică a meritelor savantului
Şăineanu a fost considerată ca un afront personal
de către corifeii naţionalismului cultural pur şi dur,
pentru care cultura română era câmpul de acţiune în
care se puteau afirma doar cei care simţeau, gândeau,
trăiau şi luptau româneşte: etnicii români.
„Optimist din fire, credeam şi eu că oamenii noştri
politici, oricât de pătimaşi ar fi, vor trebui în cele din
urmă să recunoască meritele mele necontestabile
pentru cultura română. (…) Cufundat în aceste studii,
înalte şi senine, uitai pentru moment apucăturile
perfide ale oamenilor noştri politici şi îndărătnica lor
răutate. Fui cuprins de nostalgia reîntoarcerii. Speram
că tăcerea mea la toate infamiile săvârşite contra mea
va fi potolit o ură provenită din senin. Oricum, eram
hotărât a începe o nouă viaţă şi reuşind a-mi regula
posiţiunea socială, să-mi consacru toate forţele pentru
renumele intelectual al ţării”54.
52. Ibidem, p. 34.
53. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”, p. 34.
54. Lazăr Şăineanu, O carieră filologică, p. 40.

52
 După exilul autoimpus la Paris şi Berlin, între
1894 şi 1896, Lazăr Şăineanu publică Dicţionarul
Universal al Limbei Române, fiind „prima tentativă
de definire a lexicului român, conţinând aproximativ
30.000 de termeni şi 80.000 de definiţii”55 şi un
instrument de lucru indispensabil pentru filologi şi
literaţi. Recepţia Dicţionarului este aproape unanim
favorabilă, atât în ţară cât şi pe plan european, iar
reacţiile negative au venit, aşa cum era de aşteptat, din
partea celor pentru care meritele lucrării nu puteau fi
iertate, din cauza apartenenţei etnice a autorului. La
numai 2 ani de la publicare, în 1898, V. Şăghinescu,
un institutor cu preocupări antisemite care se opunea
emancipării evreilor, publică broşura Scrutare.
Dicţionarul Universal al Limbei Române de Lazăr
Şăineanu, în care critică „dicţionarul neromânesc
al d-lui Şăineanu”56 întrucât, în forma în care a fost
publicat, este dăunător şcolii şi societăţii româneşti.
În acelaşi an, medicul Alceu Urechia, fiul lui V. A.
Urechia, publică broşura Şăinizme. Conferinţă ţinută
la Ateneu în seara de 29 martie 1898, într-un stil
care se dorea ironic dar care nu depăşea limitele unui
pamflet antisemit.
Decis să obţină naturalizarea şi prin aceasta să aspire
la recunoaşterea academică la care era îndreptăţit,
Lazăr Şăineanu mai întreprinde o încercare. De
data aceasta, pentru a-şi optimiza şansele şi cel mai
probabil sfătuit de susţinători, Şăineanu se converteşte
la creştinism. Decizia convertirii sugerează faptul
55. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,
p. 34.
56. V. Şăghinescu, Scrutare. Dicţionarul Universal al Limbei Române
de Lazăr Şăineanu, Tipografia Dacia P. Iliescu & D. Grosu, Iaşi, 1898,
p. 95.

53
că Şăineanu a fost dispus să renunţe, în virtutea
unui ideal existenţial asumat, la ceea ce-l definea ca
evreu pentru a-şi însuşi, prin trecerea la creştinism,
o nouă identitate şi, implicit, cetăţenia română.
Această schimbare de identitate a fost luată în deplină
cunoştinţă de cauză, Şăineanu fiind un spirit pozitivist,
dedicat ştiinţei şi neinfluenţat de tradiţiile religioase
ale comunităţii din care provenea. Pe tot parcursul
solicitării naturalizării, Şăineanu a fost perceput şi s-a
comportat ca evreu, iar eforturile sale de a contura un
domeniu de pionerat, filologia, au fost receptate ca
atacuri ale unui străin la patrimoniul culturii române.
Pe de altă parte, strategia convertirii nu era inedită:
ea fusese folosită cu succes de către Constantin
Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz, 1855-1920), un
apropiat al mişcării narodniciste, emigrat din Rusia
ţaristă la vârsta de 20 de ani şi integrat în cercurile
socialiste din ţară. Fără a beneficia de anvergura
intelectuală a lui Şăineanu, Gherea s-a afirmat ca un
locvace critic literar şi activist social, întreţinând o
vie polemică literară cu mentorul grupării Junimea
Titu Maiorescu. Estetismul maiorescian s-a afirmat
ca o critică a direcţiei naţionaliste iniţiate de Simion
Bărnuţiu şi a importului neadecvat de forme culturale.
Studiile maioresciene În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (1868) şi Direcţia nouă în poezia şi
proza română (1872) definesc noua critică pentru care
caracterul naţional al unei opere nu reprezintă criteriul
determinant de judecată estetică. Prin activitatea sa
de pedagog, critic şi promotor cultural, Maiorescu a
reuşit să alinieze cultura română la valorile europene.
Influenţa sa în cultura română a fost majoră, în parte
datorită valorilor estetice pe care le promova şi a

54
mentoratului cultural pe care l-a susţinut, iar pe de altă
parte, datorită faptului că s-a dovedit mai european
decât rivalii săi liberali57. Maiorescu are marele merit
de a fi resuscitat interesul pentru literatură într-o
perioadă în care cultura română era dominată de
politică,iar valorile nu se decantaseră.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea serenitatea
criticii maioresciene avea să fie tulburată de o critică
venită din partea unui socialist evreu cu origini
ruse, naturalizat român şi convertit la creştinism. În
studiul Asupra criticei metafizice şi a celei ştiinţifice
(1891) Constantin Dobrogeanu-Gherea a criticat
contradicţiile metafizice din estetica maioresciană,
pe care o considera inconsecventă, întrucât era lipsită
de legătura cu mediul social în care arta era produsă.
Preeminenţa socialului asupra esteticului formează
nucleul criticii gheriste, care deşi se situează pe
poziţii socialiste nu se defineşte ca antinaţională ci ca
o critică a „neoiobăgiei”, a unei societăţi înapoiate,
dominate de instituţii superficiale şi idei de import. În
mod paradoxal, în acest punct, Gherea se întâlneşte cu
Maiorescu: ambii au folosit literatura ca modalitate
de a-şi promova propriile ideologii politice, ambii
s-au raportat critic la predecesori şi ambii au renunţat
la critică, atunci când au dobândit suficient prestigiu
cultural, pentru a se dedica politicii58.
În cazul lui Lazăr Şăineanu strategia convertirii s-a
dovedit doar în aparenţă benefică. Spun „în aparenţă”
întrucât – şi aici este drama evreului Şăineanu – iniţial

57. Alex Drace-Francis, The Making of Modern Romanian Culture.

Literacy and the Development of National Identity, Tauris Academic
Studies, New York, 2006, p. 188.
58. Ibidem, pp. 193-194.

55
naturalizarea i-a fost acordată59, apoi, prin decizia
ministrului Justiţiei, Constantin G. Dissescu, titularul
cursului de Drept constituţional la Universitatea
Bucureşti, cererea de naturalizare a fost retrimisă la
Cameră, rediscutată, votată şi respinsă. Faptul că din
cele 93 de voturi exprimate 45 au fost în favoarea
naturalizării iar 48 împotrivă – pentru a se forma
majoritatea erau necesare doar 47 de voturi – este
mai puţin important şi oricum nu-i putea oferi alinare
lui Şăineanu pentru care cetăţenia română, atât de
râvnită, rămânea inaccesibilă.
Fiind convins de inutilitatea oricărui demers
de a obţine cetăţenia română, Şăineanu decide să
părăsească definitiv ţara. O face cu amărăciune şi
mâhnire, convins că decizia de a-i fi refuzată cetăţenia
română nu se datora naţiunii române, ci „conduitei
nedemne a câtorva politicieni rătăciţi”60.
„Această ultimă şi definitivă respingere a natu-
ralizării mele coincide cu apariţia uneia din marile
lucrări ale vieţii mele sciinţifice: Influenţa orientală
asupra Limbei şi Culturei române. Deşi adâncit în
mâhnire, sunt totuşi mândru de a fi putut da astfel ţării
o supremă dovadă de iubirea mea nestrămutată pentru
poporul român şi pentru limba sa. Dacă’mi va fi dat
să închid ochii pe pământul străinătăţii, cultul acestei
limbi, căreia am consacrat entusiasmul tinereţilor şi
vigoarea maturităţii, mă va însoţi pretutindenea şi’mi
va înlocui patria pierdută…”61.
În autobiografia scrisă în exil Şăineanu rememorează
59. Prin şedinţa Senatului din 11 decembrie 1899, cu 37 de bile albe şi
2 bile negre. Sursa: George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul
Lazăr Şăineanu”, pp. 41-42.
60. Lazăr Şăineanu, O carieră filologică, p. VIII.
61. Ibidem, p. 50.

56
euforic momentul în care, pentru o zi, a fost cetăţean
român:
„În sfîrşit, iată-mă cetăţean român! După 12 ani de
sforţări şi nespuse suferinţe, iată-mă ajuns la limanul
mult dorit! Respiram acum cu nesaţiu aerul acestei
patrii, pe care o puteam în fine numi a mea. Parcă
pieptul mi se lărgise şi o lumină neobicinuită’mi
inundă minţile. Misterele istoriei mi se relevau pe
neaşteptate şi palpabilă îmi deveni raţiunea Romei
antice cu nobila ei descendenţă: începusem a simţi
româneşte! O lume de idei şi de sentimente, un
orizont imens se deschise ca prin farmec privirilor
mele uimite. La ce mi-au folosit atâţia ani de studiu
şi de muncă, când un singur moment fericit a fost de
ajuns spre a mă face să pătrund aşa de adânc în sufletul
poporului român? Ha! Acuma d’abia înţeleg, de ce
toate problemele sociale se presintă intelectualului
patriotic sub o lumină atât de justă! Acuma pricep
până şi convulsiunile lui Urechia şi nobila-i indignare
în contra celor nu sunt mistuiţi ca dânsul de focul
sacru al cultului naţional! Civis romanul sum!”62
Dintr-un anumit punct de vedere, cazul Lazăr
Şăineanu este singular în cultura română: el este
evreul care a aspirat la naţionalitatea română şi la
recunoaşterea culturală, exclusiv în baza meritelor
sale intelectuale şi a cărui competitivitate l-a făcut
indezirabil63 pentru corifeii culturii naţionale. Spre
deosebire de evreul convertit C. D. Gherea, care a
dovedit o certă abilitate în a-şi cultiva relaţiile sociale
şi care a intrat în competiţie culturală pentru a obţine
62. Ibidem, p. 40.
63. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,
p. 64.

57
capital simbolic şi nu pentru recunoaştere academică
şi poziţie universitară64, L. Şăineanu a fost un solitar.
Într-o societate în care meritul intelectual era valorizat
şi promovat politic, Lazăr Şăineanu nu avea cum să
se impună. În cazul lui Gherea convertirea timpurie
şi opţiunea pentru politică i-au facilitat naturalizarea
dar i-au certificat marginalitatea, atât culturală cât şi
politică, ca cetăţean român. Naturalizarea lui Şăineanu
l-ar fi promovat social, oferindu-i recunoaşterea
academică şi universitară pe care le merita şi întărindu-i
statutul de personalitate culturală. De aceea aspiraţia
lui Şăineanu de a se naturaliza, nu în virtutea relaţiilor
politice ci strict în baza competenţelor sale intelectuale,
apărea ca o insolenţă de neacceptat65 într-o societate
care putea îngădui doar un rol marginal pentru evrei.
Pentru Şăineanu, destinul intelectual va rămâne pentru
totdeauna legat de cultura română, pentru care a scris
şi în care dorea să se integreze.
Procedeul de a aprecia o creaţie intelectuală prin
trimiterea la originea etnico-religioasă a autorului
i-a fost aplicat lui Lazăr Şăineanu atât de către
naţionaliştii culturali români, cât şi de către evreii
pământeni: primii nu i-au iertat evreitatea iar ultimii
l-au repudiat tocmai din cauza renunţării la identitatea
evreiască. Manifestată în dublu sens în cazul lui
Şăineanu, această „ideologie a excluderii”66, avea
să se transforme în perioada interbelică într-o nouă
64. George Voicu, „Conversion to Christian Orthodoxy as a Means
to Naturalization. Two Cases and Their Distinct Fates: Lazăr Şăineanu
and Constantin Dobrogeanu-Gherea”, Holocaust. Studii şi cercetări,
vol. V, nr. 1 (6), p. 11.
65. Ibidem, p. 12.
66. George Voicu, „Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,
p. 83.

58
ideologie literară în care antisemitismul devenea
criteriu axiologic şi vector politic. Pentru antisemiţii
interbelici, o cultură naţională nu admitea existenţa
elementelor elogene. Este o subtilă ironie a istoriei,
faptul că în momentul când cultura română se
pregătea să facă pasul către universalitate, adepţii
antisemitismului accentuau, în numele specificului şi
valorilor naţionale, provincialismul nostru cultural.
În cercetarea antisemitismului românesc lucrurile
trebuie nuanţate şi analizate în adevărata lor lumină.

Bibliografie

Glasuri din morminte şi din cer… - pentru noi cei de

azi -, Vorbirea marelui poet şi patriot Vasile Alexandri
rostită în Adunarea Senatorilor României la 1879,
la desbaterea legii care deschide evreilor uşiţa de
intrare în rândul cetăţenilor României, Tipografia
„Libertatea”, Orăştie, 1928.
Poeţi la cîrma ţării, Discurs rostit de marele poet,
marele bărbat de stat şi marele patriot V. Alexandri
în memorabila şedinţă a Senatului de la 10 octombrie
1879 contra suprimărei art. 7 din Constituţie şi contra
acordărei drepturilor civile jidanilor, Biblioteca
„Arma”, Iaşi, 1926.
BOGDAN-DUICĂ, G.
Vasile Alecsandri, povestea unei vieţi, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1926.
BOZDOGHINĂ, Horia
Antisemitismul lui A. C. Cuza în politica românească,
cuvânt-înainte de Radu Ioanid, Institutul Naţional

59
pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel”/Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012.
DRACE-FRANCIS, Alex
The Making of Modern Romanian Culture. Literacy
and the Development of National Identity, Tauris
Academic Studies, New York, 2006.
DRAGNEA, Radu
Mihail Kogălniceanu, ediţia a II-a, prefaţă de Victor
Rizescu, Ed. DominoR, Iaşi, 2005.
GASTER, Moses
Memorii. Corespondenţă, ediţie îngrijită şi adnotată
de Victor Eskenasy, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998.
HASDEU, Bogdan Petriceicu
Studiu asupra iudaismului. Industria naţională,
industria străină şi industria evreiască faţă cu
principiul concurenţei, Ed. Ziarului „Apărarea
Naţională”, Bucureşti, 1901.
Studiu asupra iudaismului. Talmudul ca profesiune de
credinţă a poporului israelit, Ed. „Biroul Universal”,
Bucureşti, 1916.
O nevastă româncă în traiul românesc şi-n viaţa după
moarte. O conferinţă academică şi mai multe şedinţe
extraacademice, în Opere, vol. II, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1996.
HEINEN, Armin
România, Holocaustul şi logica violenţei, traducere
de Ioana Rostoş, prefaţă Alexandru-Florin Platon, Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2011.
KOGĂLNICEANU, Mihail
Discurs în problema israeliţilor, în Discursuri
parlamentare, antologie, prefaţă, table cronologic
şi note de Georgeta Penelea Filitti, Ed. Minerva,

60
Bucureşti, 1994.
PECICAN, Ovidiu
B. P. Haşdeu istoric, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2004.
RUSSO, Alecu
Iaşii şi locuitorii lui în 1840 (fragmente), în Scrieri
alese, ediţie îngrijită de Geo Şerban, studiu introductiv
şi note de Teodor Vârgolici, Ed. Albatros, Bucureşti,
1970.
STANCIU, Măriuca
„The end 19th century cultural elite and the origins of
the Romanian Anti-Semitism (Two classical authors
of Romanian literature: Bogdan Petriceicu Haşdeu şi
Vasile Alecsandri)”, Studia Hebraica, vol. V, 2005.
ŞĂGHINESCU, V.
Scrutare. Dicţionarul Universal al Limbei Române
de Lazăr Şăineanu, Tipografia Dacia P. Iliescu & D.
Grosu, Iaşi, 1898.
ŞĂINEANU, Lazăr
O carieră filologică. Istoricul unei împămînteniri:
memoriu auto-biografic, Librar-Editor Emil Storck,
Bucureşti, 1901.
VOICU, George
„Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu”,
Caietele Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel”, nr. 1 (3),
2008.
„Conversion to Christian Ortodoxy as a Means to
Naturalization. Two Cases and Their Distinct Faces:
Lazăr Şăineanu and Constantin Dobrogeanu-Gherea”,
Holocaust. Studii şi cercetări, vol. V, nr. 1 (6), 2013.

61
WIESEL, Elie, FRILING, Turia, IOANID, Radu,
IONESCU, Mihail, E. (edit.)
Raport final/Comisia Internaţională pentru Studierea
Holocaustului din România, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.

62
I. 3. Intelectualii români şi chestiunea evreiască

Una dintre cele mai dificile şi controversate probleme

cu care s-a confruntat societatea românească a ulti-
milor patru decenii ale secolului al XIX-lea, a fost
aşa-numita „chestiune evreiască”. Integrarea unei
minorităţi necreştine, din ce în ce mai numeroasă şi
dinamică economic, se dovedea deosebit de delicată
pentru elitele politice şi intelectuale româneşti. Teama
de pericolul pe care l-ar fi putut reprezenta evreii
pentru naţiunea română, într-o societate preponderent
agrară, fără o clasă de mijloc sustenabilă, aflată la
începutul procesului de modernizare, a etalat un întreg
repertoriu antisemit la care au aderat aproape fără
rezerve majoritatea politicienilor şi intelectualilor.
Mă voi referi în continuare la modul cum „chestiunea
evreiască” a devenit, în ultima treime a secolului
al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului al XX-
lea, o problemă intelectuală cu rezonanţă politică
şi la criticile pe care „chestiunea evreiască” le-a
suscitat în mediile intelectuale româneşti. Voi porni
de la argumentul conform căruia principalul discurs,
căruia i s-au subsumat toate celelalte, a fost centrat în
jurul chestiunii identităţii şi unităţii naţionale şi voi
analiza sursele intelectuale şi atitudinile ideologice
faţă de „chestiunea evreiască”, alături de cei mai
reprezentativi intelectuali ai perioadei. Am preferat
folosirea termenului „intelectuali” pentru a desemna
personalităţile culturale cele mai proeminente care
s-au exprimat în „chestiunea evreiască”, chiar dacă
cele mai multe dintre acestea şi-au asumat anumite
opţiuni politice. În selecţia operată de mine vor

63
fi prezenţi doi scriitori: poetul Mihai Eminescu
şi prozatorul Ioan Slavici, doi istorici: Alexandru
D. Xenopol şi Nicolae Iorga, şi doi filosofi: Vasile
Conta şi Constantin Rădulescu-Motru. Ei definesc şi
particularizează tabloul intelectual al unei epoci în
care discursul identitar şi codul românesc al naţiunii67
au căpătat preponderenţă în dezbaterea a ceea ce
istoriografia a încetăţenit sub termenul de „chestiunea
evreiască”.

Mihai Eminescu

Poet şi prozator de inspiraţie romantică, publicist de

orientare conservatoare, cu un destin tumultuos, care
s-a refuzat unei cariere universitare sau administrative,
Mihai Eminescu (1850-1889) a studiat ca privatist
la gimnaziul din Cernăuţi (1864-1866) şi a audiat
cursuri de filosofie la universităţile din Viena (1869-
1872) şi Berlin (1872-1874). Contactul cu centrele
universitare de limbă germană ale Europei a influenţat
decisiv formarea tânărului Eminescu. Audiind cursuri
de filosofie, este mult mai probabil că Eminescu a fost
atras de filosofiile orientale şi de contactul direct cu

67. Termenul de Nationcode („cod al naţiunii) este preluat după

Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate în
dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în Venera Achim,
Viorel Achim (coord.), Minorităţile etnice în România în secolul al
XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 2010, pp. 202-203, asupra
căruia voi mai reveni. Teza de doctorat a istoricului Dietmar Müller,
Staatsbürger auf Widernuf. Juden und Muslime als Alteritätspartner
im rumänischen und serbischen Nationcode. Etnonationale
Staatsbürgerschaftskonyeptionen, 1878-1941, Wiesbaden, 2005, care
îşi aşteaptă traducerea în limba română, reprezintă cea mai substanţială
contribuţie la istoriografia ataşată acestui subiect.

64
operele cu Platon, Spinoza, Schopenhauer şi Kant68
decât de eventuale idei antisemite. După întoarcerea
de la studii şi o foarte scurtă perioadă în care a
activat ca bibliotecar şi revizor şcolar (1874-1876),
Eminescu debutează ca publicist la ziarele Curierul
de Iaşi (unde a colaborat între 1876 şi 1877) şi Timpul
(la care a scris constant între 1877 şi 1883).
Dintre articolele scrise ca jurnalist, în care aborda
teme diverse, de la analiza instituţiilor statului, la
chestiunea dunăreană şi de la argumentarea teoriei
păturii superpuse, la critica politicianismului, cele
referitoare la „chestiunea evreiască” ocupă un spaţiu
relativ redus. Originea antisemitismului prezent în
articolele sale nu trebuie căutată în anii de formare
intelectuală, ci mai curând în originea sa bucovineană,
regiune în care exista o puternică prezenţă evreiască
şi interesului său pentru problemele societăţii în
care trăia. Ca şi Nicolae Iorga o generaţie mai
târziu, Mihai Eminescu face parte dintr-un filon de
intelectuali români care proveneau din zone de graniţă
şi au forjat spiritul naţional încercând să-şi rezolve
relaţia dubitabilă cu propria identitate. În zonele de
graniţă în care identitatea românească era resimţită
ca fiind ameninţată, spiritul naţional s-a afirmat şi
mai pregnant. Din această perspectivă este relevant
pentru aceşti intelectuali interesul pentru conservarea
naţiunii, independent de orice influenţe străine şi
apelul la virtuţile înălţătoare ale trecutului ca replică
pentru neîmplinirile prezentului.
Publicate în decurs de numai 5 ani, între 1876 şi
1881, articolele eminesciene referitoare la „chestiunea
68. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi,
1977, p. 48.

65
evreiască” sunt integrabile în teoria sa socială care,
potrivit criticului literar Garabet Ibrăileanu, comportă
trei faze: faza organicistă, cu o componentă utopic-
regresivă, faza junimistă, accentuat critică, antiliberală
şi anticonstituţională şi faza conservatoare,
constituţională69. Aristocraţia românească veritabilă
aproape a dispărut, iar locul ei a fost luat de o clasă
superpusă alcătuită din străini, în special evrei,
care riscă să sufoce ţărănimea autentică. Până la
un punct, teoria socială eminesciană este similară
teoriei inadecvării formelor occidentale la fondul
naţional promovată de corifeii Junimii. Ceea ce
particularizează concepţia socială a lui Eminescu, care
include ideile sale antisemite, este tradiţionalismul
său. În acest sens, scriind despre cultura română
modernă, criticul literar Eugen Lovinescu remarca,
pe bună dreptate că, pentru Eminescu, aşa-zisa
clasă de mijloc, „câteva mii de proprietari, mii de
amploaiaţi, sute de mii de evrei, zeci de mii de alţi
supuşi străini”, este susţinută exclusiv prin munca
ţăranilor70. Se poate spune că, scriind despre evrei,
Eminescu scrie, în ultimă instanţă, despre naţiunea
română: el militează pentru puritatea etnică a naţiunii
şi asimilează conceptul de cetăţenie celui de etnie71,
în cadrul unei utopii regresive72 care presupunea
69. Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, ediţia a II-a,
Viaţa Românească, Iaşi, 1992, pp. 175-176.
70. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II,
Forţele reacţionare, ediţia II-a îngrijită de Zigu Ornea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1992, p. 115.
71. Victor Neumann, Istoria evreilor în România, Ed. Amarcord,
Timişoara, 1996, p. 174.
72. Un consistent studiu despre utopismul eminescian se găseşte în
Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română,
ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 117-152.

66
revenirea la organizarea socială patriarhală şi recursul
la valorile medievalităţii, ca răspuns la nerealizările
contemporanilor.
Evreii sunt în majoritatea lor cârciumari sau cămătari,
forma lor de îmbogăţire nu o reprezintă munca, ci
specula, atitudine viciantă şi care „falsifică fiinţa
naţională a ţării”73. În opoziţie cu liderul conservator
Petre P. Carp, cunoscut pentru atitudinea sa filosemită,
Eminescu scuză „slăbiciunea românilor”, lipsiţi de
„exerciţiul industriei şi comerţului”. Pe de o parte,
evreii parazitează agricultura şi caută să-i facă pe
ţărani dependenţi, prin sistemul învoielilor agricole,
pe de altă parte, în industrie, statul a oferit evreilor
posibilitatea de a controla capitalul public şi bugetul
administraţiilor locale. În seria de articole intitulată
Cestiunea israelită74, Eminescu pune problema (şi
implicit rezolvarea ei) în termeni economici:
„Astfel, preferându-se străinii şi îndeosebi israeliţii,
statul le-a oferit acestora putinţa de a mânui capitalul
public, veniturile bugetului statului, al judeţelor şi
al comunelor. Cu aceasta, nu numai că s-au cauzat
pierderi materiale industriaşilor şi comercianţilor
români, dar israeliţii şi străinii au fost înlesniţi a-şi face
capitaluri cu banii publici. Prin continua înlăturare
a pământenilor, li s-au luat însă mijlocul de-a se
susţinea şi dezvolta practica şi inteligenţa afacerilor,
spiritul de întreprindere, educaţiunea industrială
şi comercială, cu un cuvânt, acea cultură ce se
dobândeşte prin exerciţiul industriei şi a comerţului;
73. Harry Kuller, Opt studii despre istoria evreilor din România, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 126.
74. Timpul, 24 mai, 12, 13, 14, 21 iunie, în M. Eminescu, Opere, X,
Publicistică (1 noiembrie 1877–15 februarie 1880), ediţia Dumitru
Vatamaniuc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 248.

67
şi în aceasta consistă slăbiciunea românilor şi puterea
israeliţilor în România. Cu acest mod a trebuit să se
constituie puterea industrială şi mai ales comercială
a israeliţilor, iar statul a mijlocit-o, şi prin aceasta a
contribuit la imigrarea străinilor şi a israeliţilor”.
Punctul de vedere eminescian este unul
protecţionist, de apărare a intereselor clasei mijlocii,
suprapopulată de elemente alogene, şi al ţărănimii, în
lipsa unei burghezii româneşti suficient de puternice
pentru a contracara anvergura economică a evreilor.
Interesant este faptul că în ceea ce priveşte nevoia
protecţionismului economic, opiniile publicistului de
orientare conservatoare Mihai Eminescu sunt similare
cu cele ale politicianul liberal Ioan C. Brătianu.
Adversar tradiţional şi declarat al liberalilor, pentru
Eminescu este logic ca găsirea unei soluţii pentru
rezolvarea „chestiunii evreieşti” să decurgă firesc, din
rezolvarea chestiunii agrare:
„După ce prin sporirea suficientă a populaţiei,
cultura pământului, din extensivă cum este, ar avea
braţe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp
a ne gândi şi la regularea poziţiei noilor cetăţeni de rit
mozaic”75.
Reacţionarismul eminescian este considerat
antisemit şi xenofob de Lovinescu: „Naţionalismul
[lui Eminescu – n. m.] nu putea duce decît la xenofobie.
Pornind de la realităţile noastre, xenofobia lui a
început prin ura împotriva evreilor, nu pe motive
de rasă sau de religie, ci pe motive economice şi

75. Articol de fond din Timpul, mai 1879, reluat în Dumitru Murăraşu,
Naţionalismul lui Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, ediţia a II-
a, care reia ediţia originală apărută în 1932 la editura „Bucovina” I. E.
Torouţiu, p. 113.

68
naţionale”76. Antisemitismul eminescian nu este
justificat aşadar prin considerente de rasă, religie sau
civilizaţie, ci este fundamentat social şi economic.
Într-un scurt inventar al trăsăturilor care caracterizează
evreitatea, Eminescu enumeră faptul că evreii nu sunt
producători ci consumatori, care dispreţuiesc munca
şi se îmbogăţesc din speculă, care nu au muncit pentru
ridicarea neamului şi nici nu au luptat pentru apărarea
lui; pe scurt, ei nu sunt capabili de sacrificii şi de aceea
nu merită drepturi77. Inventarul antisemit eminescian
este un reflex al stării de spirit al societăţii româneşti,
vexată de prevederile articolului 44 al Congresului
de la Berlin din 1878, care condiţiona recunoaşterea
independenţei României de modificarea articolului
7 al Constituţiei din 1866, în favoarea naturalizării
evreilor. Într-un articol de fond, scris pentru Timpul în
iunie 1879, Eminescu notează: „Ocupaţi cu strângerea
de material în chestiunea israelită şi tratând-o noi
înşine cu toată paza cuvenită, n’am avut de câteva
zile nici timpul material, nici spaţiu destul în coloanle
noatre pentru alte întâmplări”78.
Atunci când se exprimă împotriva „exigenţelor
jidoveşti”, Eminescu operează cu argumentul ire-
ductibilităţii ontologice, atât de drag antisemiţilor
români. Evreii nu sunt doar corupători de moravuri
şi acaparatori de economie, pur şi simplu ei „nu sunt
– nu pot fi români”79. Nefiind români, evreii nu pot
76. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, p. 126.
77. Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Ed. Pacifica,
Bucureşti, 1994, p. 109.
78. Ibidem, pp. 109-110.
79. M. Eminescu, Evreii şi conferinţa, în Chestiunea evreiască,
antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Ed. Vestala, Bucureşti,
2008, p. 135.

69
fi nici asimilaţi, căci „în numărul în care sunt la noi
evreii rămân străini de rit necreştin, ce nu se pot nici
contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult
decât de a fi suferiţi, şi ne pare că n-au nici o cauză
de a se plânge de toleranţa noastră”80. Demersul său
se constituie ca o reacţie la articolele apărute în presa
europeană controlată de evrei şi la ideile promovate
prin organismul lor reprezentativ, Alianţa Israelită
Universală:
„Dar pretinşi români cari încep activitatea lor de
fii ai patriei prin a denunţa şi a calomnia patria lor şi
prin a-i impune condiţii internaţionale de existenţă,
sau neexistenţă, asemenea români nu-i admitem noi şi
nu-i admite nimeni. Orice s-ar zice aşadar, uneltirile
Alianţei pe lângă Congres constituie din partea
membrilor pământeni ai acestei Alianţe un act de
înaltă trădare: ameninţarea cu intervenţia străină, cu
nerecunoaşterea independenţei ţării”81.
Acuzaţia de „înaltă trădare” este până la un
punct, lipsită de obiect, atât timp cât evreii, chiar şi
cei pământeni, nu beneficiau de cetăţenia română,
totuşi erau obligaţi să respecte legile statului şi, mai
mult, să-şi satisfacă serviciul militar obligatoriu!
Analiza întreprinsă de Eminescu asupra „chestiunii
evreieşti”, nu se limitează la cercetarea unor cauze
sau la descrierea unor stări de fapt. Spre deosebire
de majoritatea intelectualilor epocii, care se arătau
preocupaţi să etaleze repertoriul antisemit pentru
a exalta atitudinile naţionaliste ale opiniei publice,

80. M. Eminescu, „Alianţa universală a izraeliţilor” şi evreii din

România, în Chestiunea evreiască, p. 139.
81. M. Eminescu, „Alianţa Izraelită” şi drepturile evreilor în România,
în op. cit., p. 110.

70
Eminescu propune şi soluţii:
„A crea pentru evrei posibilitatea de-a ajunge la
drepturi civile şi politice fără a compromite nici un
interes naţional şi economic al românilor, a ridica
piedeca absolută a religiei pentru a o-nlocui cu
garanţii şi mai puternice, iată ţinta la care trebuie să
aspirăm cu toţii”82.
Antisemitismul eminescian „născut din panică şi din
compasiune faţă de populaţia românească, surclasată
economic, iar nu din ură, se dovedeşte maleabil”83 şi,
într-o anumită măsură, pro asimilaţionist. Într-o notă
manuscrisă găsită de D. Murăraşu, Eminescu adoptă
o poziţie care este în favoarea emancipării evreilor,
constatând amar că „din nefericire nimeni n’are
curajul să propună singura soluţie: tratarea pe picior
egal a străinilor şi ştergerea deplină a deosebirilor de
confesiuni”84. Pronunţându-se în chestiunea revizuirii
articolului 7 din Constituţie, „în spiritul păcii”, „fără
ură şi patimă”, Eminescu scria:
„Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă
în mult mai mult decât în precupeţirea de muncă
străină, evreii se vor deda ei înşişi cu ocupaţiuni
productive, dacă şcoalele noastre, în cari oricând au
fost primiţi şi trataţi pe picior de perfectă egalitate cu
românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească şi
să scrie româneşte, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi
o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui
82. M. Eminescu, Congresul de la Berlin şi amestecul în treburile
interne ale României, în op. cit., p. 75.
83. Marta Petreu, „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre
chestiunea evreiască, în De la Junimea la Noica. Studii de cultură
românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, p. 56.
84. D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti,
1994, p. 152.

71
român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetăţean
român”85.
Se poate conchide că antisemitismul eminescian a
fost unul conjunctural, dictat de interesul său manifest
pentru „chestiunea evreiască”, parte integrantă a
vastului proiect de pedagogie naţională căreia i se
subsumează întreaga sa operă, şi nu unul programatic
sau doctrinar. Spre deosebire de junimişti, promotori
ai ireductibilităţii ontologice, poziţia eminesciană în
ceea ce priveşte „chestiunea evreiască” s-a dovedit
în final a fi una asimilaţionistă, atât timp cât evreii
se arătau dispuşi să îndeplinească două condiţii: să
desfăşoare o activitate economică productivă şi să
înveţe limba română.
Ideile sale au influenţat sămănătorismul lui Nicolae
Iorga, antidemocratismul lui Aurel C. Popovici
şi teoriile rasiale ale lui A. C. Cuza. Ele au fixat
în conştiinţa culturală canonul antisemitismului
românesc, generând susţinători şi epigoni într-o zonă
în care Eminescu însuşi probabil nu s-ar fi aşteptat86.
Dar folosirea prestigiului intelectual al lui Eminescu
pentru a justifica ideologic antisemitismul asumat
al mişcărilor extremiste din perioada interbelică,
reprezintă un exces al culturii române moderne.
Decontextualizate şi absolutizate, ideile eminescine
cuprinse în articolele referitoare la „chestiunea
evreiască” au fost folosite în mod abuziv de cuzişti şi
de legionari „ca ingredient principal într-o doctrină şi

85. M. Eminescu, Suntem în mijlocul unei soluţiuni…, în Opere, X,

Publicistică, p. 330.
86. Lucian T. Butaru, „Eminescu and the pattern of Romanian
Antisemitism”, Studia UBB. Europaea, LVII, 3, Cluj-Napoca, 2012, p.
126.

72
o practică a urii şi a crimei”87.
Mişcările antisemite din perioada interbelică se
distanţează de antisemitismul din ultima treime
a secolului al XIX-lea prin radicala dimensiune
rasială. Ele s-au revendicat ideologic din moştenirea
intelectuală şi mai ales din publicistica lui Eminescu,
figură iconică a culturii române din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, cu un destin tragic
şi o glorie postumă, care nu a mai fost egalată de
nici un alt scriitor român. În analiza pe care o face
surselor intelectuale ale antisemitismului interbelic,
Leon Volovici sugerează ipoteza conform căreia
Eminescu ar fi devenit antisemit întrucât ar fi studiat
la Viena, considerată „unul din centrele antisemitismului
european”88. Însă susţinerea unei relaţii cauzale Viena –
antisemitism – Eminescu (şi prin extensie intelectual
român) este bazată pe o premisă slabă. Studenţi la
Viena au fost şi Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-
Motru sau Lucian Blaga - ca să amintim doar
numele cele mai ilustre – însă creaţiile şi atitudinea
lor publică nu ne îndreptăţesc să-i etichetăm drept
antisemiţi. Totuşi, într-un anumit sens, Constantin
Rădulescu-Motru reprezintă o excepţie: critica culturală
a politicianismului din debutul secolului al XX-lea,
se transformă în perioada interbelică în apologia
naţionalismului totalitar. Este cert că, privită în
ansamblu societatea românească a secolului al XIX-
lea se dovedea prea puţin pregătită de întâlnirea – şi
asimilarea – cu celălalt, străinul, de o altă confesiune,
87. Marta Petreu, „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre
chestiunea evreiască, p. 58.
88. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”.
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor
’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 132.

73
cu alte îndeletniciri, obiceiuri şi mentalităţi, diferite
de metehnele moldo-valahe.

Bibliografie

ACHIM, Venera, ACHIM, Ioan (coord.)

Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea,
Ed. Academiei, Bucureşti, 2010.
ANTOHI, Sorin
Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română,
ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
BUTARU, Lucian T.
„Eminescu and the pattern of Romanian
Antisemitism”, Studia UBB. Europaea, LVII, 3, Cluj-
Napoca, 2012.
CĂLINESCU, George
Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1977.
EMINESCU, Mihai
Opere, X, Publicistică, ediţia Dumitru Vatamaniuc,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
Chestiunea evreiască, antologie, prefaţă şi note de
Dumitru Vatamaniuc, Ed. Vestala, Bucureşti, 2008.
IBRĂILEANU, Garabet
Spiritul critic în cultura română, ediţia a II-a, Viaţa
Românească, Iaşi, 1992.
KULLER, Harry
Opt studii despre istoria evreilor din România, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 1997.
LOVINESCU, Eugen
Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, Forţele
reacţionare, ediţia II-a îngrijită de Zigu Ornea, Ed.

74
Minerva, Bucureşti, 1992.
MURĂRAŞU, Dumitru
Naţionalismul lui Eminescu, ediţia a II-a, Ed. Pacifica,
Bucureşti, 1994.
NEUMANN, Victor
Istoria evreilor în România, Ed. Amarcord, Timişoara,
1996.
PETREU, Marta
„Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre
chestiunea evreiască, în De la Junimea la Noica.
Studii de cultură românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
VOLOVICI, Leon
Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”.
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în
România anilor ’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

Ioan Slavici

Între intelectualii români cu o bogată activitate

literară şi publicistică din ultimile decenii ale
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
o figură aparte o face ardeleanul Ioan Slavici. Născut
în 1848, într-o mică localitate lângă Arad, într-un
mediu multicultural şi cosmopolit, Slavici a rămas pe
tot parcursul vieţii fidel propriului credo intelectual şi
naţional: obţinerea de drepturi egale pentru românii
transilvăneni şi deplină loialitate faţă de interesele
coroanei habsburgice. Posteritatea literară l-a aşezat
alături de „marii clasici”: Eminescu, Creangă şi
Caragiale, însă Slavici era structural diferit: el nu
avea nici revolta romantică a poetului Eminescu, nici

75
ironia fină a dramaturgului Caragiale, nici molcomul
talent de povestitor al lui Creangă. Ca şi Eminescu, de
care l-a legat o adâncă şi statornică prietenie, Slavici
îşi desăvârşeşte studiile în mediile universitare
germane. Contactul cu capitala imperiului, cu
cercurile studenţeşti româneşti de la Viena, a avut
asupra tânărului Slavici o vastă influenţă, definindu-i
formarea intelectuală şi atitudinea civică. Spre
deosebire de Eminescu, ale cărui scrieri au fost
puternic influenţate de filosofia romantică germană,
Slavici a rămas până la sfârşitul vieţii ataşat de ceea
ce însemna spiritul Vienei fin-de-siècle: stabilitate,
predictibilitate instituţională, loialism dinastic,
efervescenţă culturală, activism civic.
Dar imaginea lui Slavici de promotor cultural,
prozator de geniu şi memorialist de talent este
umbrită de un text, scris în 187889, de o virulenţă
antisemită, neobişnuită pentru spiritul tolerant cu
care suntem înclinaţi să apreciem scrierile sale.
Despre ce este vorba şi cum îşi construieşte Slavici
discursul antisemit? Pentru scriitorul ardelean
evreii sunt un cancer social care trebuie extirpat
neîntârziat din corpul naţiunii, iar pentru justificarea
acestui comandament, argumentele lui Slavici sunt
enunţate în cascadă. Redactat în contextul tensionat
al desfăşurării Congresului de la Berlin, în care
societatea românească era ostilă emancipării evreilor,
textul lui Slavici poate fi explicabil, însă nu şi tolerabil.
Excesiv prin ideile vehiculate şi prin violenţa
89. Este vorba de textul intitulat Soll si Haben. Cestiunea evreilor din
România, nereluat în ediţia de Opere, publicată de editura Minerva în
colecţia Scriitori români, dar editat în volumul Primele şi ultimele,
postfaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, Curtea Veche Publishing,
2000. Citatele sunt extrase din această ediţie.

76
limbajului, cu care se detaşează de publicistica
eminesciană şi de pledoariile politice ale
contemporanilor, textul lui Slavici condensează
întregul turbion antisemit care a tensionat atât de mult
relaţiile dintre români şi evrei, în momentul în care
recunoaşterea internaţională a independenţei a fost
condiţionată de modificarea actului fundamental al
statului. Cum independenţa a fost câştigată pe câmpul
de luptă, evreii nu pot pretinde drepturi depline într-o
ţară pentru care nu s-au jertfit cu preţul propriei
vieţi. Ignorând contribuţia evreilor la războiul pentru
independenţă, Slavici le rezervă acestora cel mult un
statut de cetăţeni de rang doi:
„Este un moft vorba că românii asupresc pe ovrei:
ovreii nici nu pot să fie asupriţi pe pământul românesc,
deoarece aici nu li se cuvin chiar nici drepturile de care
se bucură. De asemenea este un moft că, respingând
pe ovrei, românii nesocotesc principiile umanitare,
deoarece umanitatea nu merge până la a cere jertfe,
pe care un om ori un popor nu le poate aduce fără a-şi
pune în joc viitorul”90.
De asemenea, nici din punct de vedere etnic evreii
nu se află sub acelaşi raport cu românii. Argumentul
ireductibilităţii ontologice este depăşit: evreii nu
sunt doar diferiţi şi neasimilabili, ci şi un factor de
dezechilibru social. De aceea, a acţiona împotriva
evreilor este un act legitim, de menţinere a ordinii
sociale şi de autoapărare:
„Orice măsură contra ovreilor e legitimă dacă
dovedim că ei într-un chip ori într-altul turbură ordinea
socială. În sine fapta unei persecuţiuni e vrednică de
osândă; motivată însă prin consideraţiuni a căror
90. Ioan Slavici, Primele şi ultimele, p. 18.

77
legitimitate o admite întreaga societate modernă, ea
ni se înfăţişează ca un act de legitimă apărare, ca un
drept firesc, la care noi, românii, în stadiul de tranziţie
în care ne aflăm, nu putem renunţa”91.
În fine, dar nu în ultimul rând, deoarece evreii sunt
„peirea neamului românesc”, extirparea lor devine
un gest salubru, necesar, de igienă naţională. Pentru
aceasta, Slavici propune, anticipând radicalismul
antisemitismului interbelic, un îndemn şi o soluţie:
„Nu putem lăsa ca aceşti streini iviţi ca din senin
să se facă stăpâni pe izvoarele noastre de bogăţie,
să ne strice limba, datinile şi moravurile, să-şi facă
slugi din boierii ţării şi hiloţi din ţăranii români,
nu putem lăsa ca ei să ne oprească în dezvoltarea
noastră firească. […] Nu ne-ar rămâne decât ca, la un
semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi
aruncăm în Dunăre, până la cel din urmă om, încât
să nu mai rămâie nici sămânţă de dânşii. Aceasta e
singura soluţiune ce după mintea sănătoasă îi poate
rămîne unui popor trainic în nişte împregiurări ca cele
de astăzi”92.
„Cu un simţ profetic macabru, scrie istoricul Carol
Iancu, făcând referire la textul lui Slavici – care nu se
sfia să afirme: „aşa socotesc că ar trebui să cugete şi
să vorbească un fiu şi cetăţean al acestei ţări, dacă s-ar
rosti asupra chestiunei ovreilor”93 – Slavici a prevăzut
soluţia finală”:
„Dacă va ajunge cuţitul la os, Europa creştină şi
indo-germană va fi pentru noi iar nu pentru semiţii
mozaici. Ştim cît de iubiţi sunt evreii în ţările
91. Ibidem, pp. 41-42.
92. Ibidem, p. 68.
93. Ibidem, p. 74.

78
occidentale! Să încerce să ne aducă la disperare
şi atunci să nu ne învinovăţească dacă focul aprins
pe pământ românesc va cuprinde şi Bucovina,
Transilvania, Galiţia, Ungaria, Boemia, Austria şi
chiar şi Germania luminată”94.
Din fericire, textul lui Slavici, ignorat până şi de
exegeţii operei sale, constituie mai curând excepţia
decât regula unei culturi care, chiar dacă nu era
întrutotul de acord cu emanciparea politică a evreilor,
nu putea nici împărtăşi soluţiile extreme propuse de
scriitorul cu origini ardelene. Ceea ce defineşte şi
dă consecvenţă atitudinii naţionale a lui Slavici este
militantismul său pentru obţinerea de drepturi egale
pentru românii din Transilvania şi fidelitatea asumată
faţă de monarhia habsburgică, ceea ce avea să-i
aducă, odată cu intrarea României în Primul Război
Mondial, acuzaţia de spionaj în favoarea Austro-
Ungariei şi întemniţarea95. Experienţa carcerală l-a
marcat profund pe Slavici. Redevenit liber, el nu se
va fi reabilitat deplin în ochii contemporanilor şi avea
să poarte după sine, până la decesul survenit în 1925,
vina de a fi rămas fidel convingerilor sale şi nu cauzei
naţionale.

94. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la

emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 223.
95. Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii
primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 309-310.

79
Bibliografie

BOIA, Lucian
„Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii
primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2009.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919). De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2009.
SLAVICI, Ioan
Primele şi ultimele, postfaţă de Cornel Ungureanu,
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2000.
VATAMANIUC, Dumitru
Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1968.

Alexandru D. Xenopol

Dacă dezbaterea „chestiunii evreieşti” părea să fie

domeniul exclusiv al politicienilor, al jurnaliştilor şi
al scriitorilor, A. D. Xenopol (1847-1920) dovedeşte
faptul că istoricii nu puteau sta departe de cercetarea
unei probleme care făcea chestionabilă paradigma
noastră identitară. Născut la Iaşi, Xenopol urmează
cursurile primare la şcoala Trei Ierarhi şi pe cele
secundare la Institutul Academic, unde îşi dă
bacalaureatul în 1867. Îşi continuă studiile la Berlin,
cu o bursă a Junimii, unde îşi va lua doctoratul în
istorie şi drept în 187196. Între 1871 şi 1878 face parte
96. I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, t. IV, Institutul de Arte
Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1933, p. 381.

80
activ din gruparea Junimii, pe care o va părăsi însă
pentru a trece la liberalii moderaţi, odată cu Vasile
Conta. Observator atent al fenomenului evreiesc, pe
care l-a examinat din perspectiva unui naţionalism
asumat, Xenopol acuză creşterea exagerată a numă-
rului de evrei raportat la populaţia românească şi
denunţă acapararea ilicită de către evrei a comerţului
şi mesteşugurilor în detrimentul românilor97.
Antisemitismul său este unul demografic şi
economic: întrucât evreii practică în raport cu românii
exclusivismul economic cel mai riguros, pentru ca
românii să recâştige independenţa economică în
interior trebuie să le opună evreilor o forţă cel puţin
egală pe tărâm politic: abia atunci va sosi momentul
în care se vor putea deschide pentru evrei porţile
emancipării98. Însă pretenţia evreilor de a fi naturalizaţi
în masă nu poate fi satisfăcută decât cu riscul extincţiei
naţiunii române. Evreii sunt ireductibil diferiţi, după
cum o arată ducumentat Xenopol menţionând petiţia
adresată Adunării Constituante care adopta, în 1866,
articolele Constituţiei prin care se protesta împotriva
acordării de drepturi politice evreilor şi al cărei
conţinut este următorul:
„Jidanii fiind cu totul deosebiţi prin limbă, origine,
moravuri, tradiţie, morală, religie, constituesc o
ameninţare permanentă pentru naţia română, căci ei
nu se fuzionează cu rasa indigenă; că ei ar fi răpit prin
uzură proprietăţile din oraşe; că tot comerciul cel mare
cu bogatele-i izvoare de câştig, de asemenea cel mic
care asigura viaţa poporului mai mărunt, a încăput pe
97. A. D. Xenopol, „La question israélite en Roumanie”, Renaissance
Latine, 15 Octobre Paris, 1902, pp. 11-15.
98. Ibidem, p. 25.

81
mâinile jidanilor; că tot ei au dezorganizat breslele şi
au sfărâmat industria şi meseriile româneşti aşa cum
au desfiinţat starea mijlocie a poporului român; că
toate obiectele de hrană sunt acaparate de jidani care
le falsifică şi le strică în dauna sănătăţii poporului; că
jidanii se întind acuma şi la singura speculă ce mai
rămăsese în mâinile baştinaşilor, arenda moşiilor,
întrebuinţând această ramură de activitate spre a
exploata şi mai aprig pe ţărani, prin unirea arendaşilor
cu crâşmarii; că şi proprietatea moşiilor este atacată
prin uzura cea neomenească care ar preface pe jidani,
deîndată ce li s-ar da drepturile politice, în proprietari
de moşii; că atunci populaţia de moldoveni ar rămâne
o hoardă de vagabonzi şi hiloţi, fără drepturi în
propria lor patrie, căci jidanii substiindu-se lor în
bunurile stramoşeşti, ar dobândi prin însuşi acest fapt,
drepturi naţionale în locul românilor, fiindcă orice
naţionalitate este bazată pe posedarea pământului şi,
pierzând proprietatea naţionalitatea se stinge”99.
La fel ca M. Eminescu, în ultima parte a articolelor
despre „chestiunea evreiască”, sau P. P. Carp în
discursurile politice, A. D. Xenopol adoptă o atitudine
echilibrată în acest studiu dedicat „chestiunii evreieşti”.
El apreciază pragmatic că singura soluţie de rezolvare
a „chestiunii evreieşti” o constituie naturalizarea
individuală. Aceasta trebuie să fie însă doar rezultatul
juridic al unui proces de asimilare prin care evreii
să fie integraţi în naţiunea română prin limbă,
spirit şi aspiraţii100. În privinţa „chestiunii evreieşti”

99. A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. I, partea

a II-a, De la 1848 până la 1866, Ed. Albert Baer, Bucureşti, 1910, pp.
509-510.
100. A. D. Xenopol, „La question israélite en Roumanie”, p. 28.

82
Xenopol se distanţează de antisemitismul doctrinar
al profesorului Vasile Conta şi de naţionalismul
ireductibil al mai tânărului coleg istoric, Nicolae
Iorga. Într-un studiu sugestiv intitulat Naţionalism şi
antisemitism Xenopol îşi expune punctul de vedere în
următorii termeni:
„Nu ne trebuiesc legi care să împiedice pe străini,
ci măsuri de tot felul care să încurajeze pe români.
În locul urii şi stânjenirii muncii străinilor trebuie
ocrotirea şi încurajarea muncii naţionale. Aici ne
deosebim noi radical de naţionaliştii noştri. Ei ar vrea
ca statul să izgonească pe evrei, sau, dacă aceasta nu
se poate, să li se facă viaţa imposibilă prin măsuri
obşteşti îndreptate contra lor. Noi suntem de părere să
lăsăm străinilor şi deci şi evreilor drepturile de care se
bucură şi astăzi şi la umbra legilor ocrotitoare care ne
apără îndestul pe calea legiuitoare, să creăm instituţii
mai ales pe calea iniţiativei private, nu cu sprijinul
statului.
Aceasta va pune pe român în stare a lupta cu evreul,
a-l concura şi a-l învinge în lupta pentru trai.
Făcând aceasta, evreii care nu vor putea fi asimilaţi
se vor duce de la noi, nemaiavând ce să exploateze şi
din ce să se mai hrănească.
Aşa va fi rezolvată chestia evreiască, iar nu pe calea
violenţei şi a brutalităţii preconizate de unele spirite
sincere în părerile lor rătăcite”101.
Promotor al argumentului ireductibilităţii ontologice
şi adept al unei emancipări progresive şi individuale a

101. A. D. Xenopol, „Naţionalism şi antisemitism”, publicat în Noua

Revistă Română, t. V, nr. 18, 8 februarie 1909, reprodus după A. D.
Xenopol, Naţiunea română, ediţie, studiu introductiv şi note de
Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, p. 311.

83
evreilor, Xenopol s-a văzut pus într-o situaţie cel puţin
bizară, atunci când s-a încercat combaterea ideilor
sale, printr-un argument ad hominem, prin invocarea
unei presupuse genealogii iudaice a acestuia102.
La cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea,
interesul pentru cercetarea în cheie academică a
antisemitismului, prin articole, studii, teze de licenţă,
este tot mai accentuat. Din această perspectivă, A. D.
Xenopol ilustrează, alături de filosoful postjunimist
Constantin Rădulescu-Motru şi de sociologul de
orientare marxistă Alexandru Claudian, o serie
intelectuală singulară în cultura română, a cărei
particularitate constă în faptul că a teoretizat un
fenomen, antisemitismul, care a fost instrumentalizat
politic şi fundamentat ideologic cu scopul de a
împiedica, sau cel puţin a limita substanţial, accesul
la cetăţenie al unei minorităţi etnice, considerată
a reprezenta un potenţial pericol sub aspect etnic,
cultural, economic şi social pentru naţiunea română.

Bibliografie

CLAUDIAN, Alexandru
Antisemitismul şi cauzele lui sociale, studiu
introductiv, ediţie şi note de Constantin Schifirneţ,
Ed. Albatros, Bucureşti, 2000.
GRIGORAŞ, N.
Naţionalismul antisemit al lui A. D. Xenopol,
Institutul Românesc de Arte Grafice „Brawo”, extras
102. N. Grigoraş, Naţionalismul antisemit al lui A. D. Xenopol,
Institutul Românesc de Arte Grafice „Brawo”, extras din Revista
„Cetatea Moldovei”, Anul III, Vol. VI, Nr. 8-9, Iaşi, 1942, p. 20.

84
din Revista „Cetatea Moldovei”, Anul III, Vol. VI, Nr.
8-9, Iaşi, 1942.
TOROUŢIU, I. E.
Studii şi documente literare, t. IV, Institutul de Arte
Grafice “Bucovina”, Bucureşti, 1933.
XENOPOL, Alexandru D.
„La question israélite en Roumanie”, Renaissance
Latine, 15 Octobre 1902, Paris, 1902.
Istoria partidelor politice în România, vol. I, partea
a II-a, De la 1848 până la 1866, Ed. Albert Baer,
Bucureşti, 1910.
Naţiunea română, studiu introductiv, ediţie şi note de
Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999.

Nicolae Iorga

Alături de Mihai Eminescu, cel din articolele

din perioada 1876-1878, şi de Vasile Conta, cel
din discursurile parlamentare antisemite, istoricul
Nicolae Iorga formează ceea ce voi numi „triada
culturală antisemită”: o serie de intelectuali ale căror
idei, exploatate politic, vor fundamenta radicalismul
şi excesele antisemite ale anilor 1930. Ceea ce este
specific acestor intelectuali şi le conferă particularitate
în raport cu triada A. D. Xenopol – C. Rădulescu-Motru
– A. Claudian – este retorica aparte a discursului,
apelul la utopia regresivă, simpatia pentru ţărănime
văzută ca unică deţinătoare a specificului naţional,
antisemitismul manifest în numele păstrării demnităţii
naţionale, argumentarea necesităţii fundamentării
statului pe principiile purismului etnic.
Istoric eminent, cu un doctorat obţinut la

85
Universitatea din Leipzig la numai 22 de ani (1893),
autor a numeroase sinteze şi monografii istorice,
editor de colecţii de documente privind istoria şi
civilizaţia românească, profesor universitar, scriitor,
critic literar, director de publicaţii (Sămănătorul şi
Neamul Românesc), animator cultural dar şi prolific
om politic, Nicolae Iorga personifică în mod strălucit
mitul cărturarului de factură romantică, cu o cultură
enciclopedică şi veritabil pegagog al neamului.
Orator desăvârşit şi un excelent cunoscător al datelor
istorice, Iorga pune accentul pe nota profetică a
naţionalismului său, în numele unui comandament
istoric explicit: regenerarea spirituală a naţiunii şi
dezvoltarea ei organică pe fundamentele date de
tradiţia medievală a vechilor comunităţi româneşti.
Taciturn şi rezervat în relaţiile cu ceilalţi,
de o sensibilitate aproape maladivă, cu un ego
supradimensionat, izvorât din conştiinţa propriei
valori şi cu un simţ al demnităţii împins la extrem,
Iorga era omul luptei: intelectuale, politice,
naţionale. Dar mai presus de toate istoria a fost
şi a rămas adevăratul său câmp de luptă. Pentru
istoricul Iorga, care căuta în trecut soluţii pentru
problemele prezentului, nici junimismul la modă,
nici poporanismul în ascensiune şi nici marxismul
importat de dincolo de Prut nu puteau oferi suficientă
substanţă pentru filosofia sa politică. Singura sursă
intelectuală care i-a influenţat decisiv naţionalismul
ca şi, într-o anumită măsură, propria concepţie asupra
istoriei, a aflat-o în ideile poetului Mihai Eminescu103.
La fel ca Eminescu, Iorga a respins occidentalizarea
103. Nicholas Nagy-Talavera, N. Iorga – o biografie, Institutul
European, Iaşi, 1999, p. 56.

86
incompletă a României, căreia îi opunea evoluţia
organică a naţiunii cu rădăcini într-un trecut medieval
idealizat. Asemenea lui Eminescu, Iorga a empatizat
cu soarta ţărănimii, pe care o considera adevărata
clasă socială din România. Ca şi Eminescu, Iorga a
atacat în termeni duri politicianismul clasei politice,
corupţia generalizată şi pe străinii care se îmbogăţeau
ilicit prin exploatarea muncii ţăranilor. Şi tot ca
Eminescu, Iorga punea naţiunea şi interesul naţional
mai presus de orice.
De aceea, pentru Iorga, promovarea naţionalismului
cultural a reprezentat credo-ul întregii sale activităţi
intelectuale, publicistice, pedagogice şi politice.
Naţiunea, cultura şi istoria sunt conceptele care susţin
eşafodajul gândirii lui Iorga. El credea sincer că
regenerarea spirituală a naţiunii nu poate fi obţinută
decât printr-o revoluţie culturală. Dar cultura însemna
pentru istoricul Iorga, în primul rând o cultură
naţională, eliberată de dăunătoarele influenţe străine,
iar în al doilea rând o cultură care să-i cuprindă pe toţi
românii, chiar şi pe cei din afara graniţelor statului.
Doar o veritabilă cultură naţională putea să conducă la
solidaritatea naţională şi în final la autodeterminarea
naţională. Egocentrismul naţiunii i-a influenţat
decisiv lui Iorga estetica sămănătoristă şi i-a anihilat
orice urmă de simpatie faţă de curentele moderniste.
Ca istoric, şi încă unul de forţă, Iorga se simte dator
să intervină în dezbaterile privind acordarea cetăţeniei,
condamnând, de pe poziţii sămănătoriste, atât
rezoluţiile Congresului de la Berlin cât şi încercarea
de emancipare progresivă a evreilor instituită de
Alexandru Ioan Cuza. Iorga reiterează mai vechile
argumente antisemite: evreii sunt văzuţi asemenea

87
unor invadatori care au acaparat viaţa economică şi
socială a ţării şi a căror covârşitoare prezenţă riscă
să degradeze însăşi fiinţa naţională. Evreii sunt, nici
mai mult nici mai puţin, decât o „naţie năvălitoare”
care „ni sugrumă bisericile, ni înlocuiesc prăvăliile,
ni ocupă locurile, ni falsifică sufletul, ni degradează
moralitatea”104. În acelaşi registru, Iorga îşi continuă
rechizitoriul la adresa evreilor: popor de negustori
ambulanţi cărora le contestă vechimea pe teritoriul
ţării, căci până la 1600 nu exista menţionat niciun
„element evreesc aşezat în părţile noastre”105. Odată
cu jumătatea secolului al XVIII-lea, după anexarea
Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, evreii încep
să emigreze în număr tot mai mare către Moldova,
fenomenul amplificându-se odată cu anexarea
Basarabiei de către Rusia în 1812. Tot la începutul
secolului al XIX-lea apar şi primele plângeri la
adresa evreilor care se bucurau de protecţie străină,
aşa numiţii sudiţi, „colonie de paraziţi obraznici,
nesupuşi, călcători de datorie, stricători de bresle,
nepăsători faţă de ţara în care se hrăniau”106.
Folosind retorica invaziei Iorga îi consideră pe
evrei un organism parazit, infiltrat fraudulos în corpul
naţiunii. Argumentul ireductibilităţii ontologice este
reluat de Iorga în volumele de memorii107: evreii sunt
104. Nicolae Iorga, Iudaica, „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, f.
a., p. 18.
105. Nicolae Iorga, Istoria evreilor din ţerile noastre, Librăriile Socec
& Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 1913, p. 8.
106. Nicolae Iorga, Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă împotriva
sudiţilor străini în Moldova, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea,
extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXV, Memoriile
Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1912, p. 8.
107. Nicolae Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie îngrijită de
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 289.

88
neasimilabili, iar puternica rezistenţă parlamentară
la momentul votării Constituţiei din 1866, împotriva
emancipării evreilor, se datorează dominaţiei
curentului naţionalist care milita împotriva pericolului
evreiesc şi pentru o „Românie pentru toţi Românii”108.
Pentru Iorga „chestiunea evreiască” nu reprezintă
un mecanism politic de eliminare a evreilor din
viaţa economică şi socială a ţării, ci însăşi afirmarea
drepturilor istorice ale naţiunii române:
„Chestia evreiască nu e o chestie negativă, e o
chestie pozitivă, e o chestie care se leagă cu o mulţime
de alte chestii şi care formează la un loc marea noastră
chestie naţională, adică chestia drepturilor noastre în
toate domeniile şi în toată întinderea teritoriului asupra
căruia singuri avem şi drepturi etnice şi istorice”109.
Constantin Stere (1865-1936), scriitor cu origini
basarabene, cofondator, alături de criticul literar
Garabet Ibrăineanu, a Vieţii Româneşti şi ideolog al
poporanismului110, aduce un punct de vedere similar
în ceea ce priveşte „chestiunea evreiască” de pe
poziţii divergente de cele iorghiste. În ciclul de
scrieri Social-democratism sau poporanism?111 Stere

108. Nicolae Iorga, Istoria evreilor din ţerile noastre, p. 37.

109. Nicolae Iorga, Problema evreiască la Cameră. O interpelare, cu
o introducere de A. C. Cuza şi note despre vechimea evreilor în ţară,
Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1910, pp. 13-14.
110. Despre rolul şi importanţa poporanismului în peisajul cultural
al începutului secolului al XX-lea în Zigu Ornea, Poporanism,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1972 şi Dumitru Micu, Poporanism şi „Viaţa
Românească”, Bucureşti, EPL, 1961.
111. Publicat în numerele 8, 9, 10 şi 11 din 1907 şi 1 şi 4 din 1908 din
Viaţa Românească şi reeditat ulterior în volumele Social-democratism
sau poporanism?, ed. Mihai Ungheanu, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996
şi Scrieri politice şi filosofice, ediţie şi prefaţă de Victor Rizescu, Ed.
Dominor, Bucureşti, 2005.

89
îşi expune ideile care alcătuiesc nucleul ideologic
al poporanismului: România nu poate urma calea
de dezvoltare occidentală – aici Stere se desparte
explicit de socialistul Gherea – întrucât nu are o
industrie şi un proletariat suficient de puternice pentru
a putea susţine exporturile şi, implicit, dezvoltarea
economică. Pornind de la această premisă Stere
introduce conceptul de „democraţie rurală”, care
va fi ulterior preluat şi dezvoltat de ţărănişti, bazat
pe mica proprietate ţărănească implementată prin
reforma agrară şi prin protecţionismul de stat.
Reformele agrare din 1864 şi 1923 au fost menite să
creeze o clasă de mici proprietari rurali şi să limiteze
fenomenul arendăşiei dar soluţiile folosite nu au avut
efectele scontate. Statutul evreilor de intermediari
între ţărani şi elitele rurale, este în cea mai mare
măsură responsabil de propagarea antisemitismului
economic, coroborat cu excedentul demografic urban
al evreilor şi cu blocarea accesului în administraţie şi
în exercitarea unor profesiuni liberale.
În ceea ce priveşte „chestiunea evreiască” Stere
apreciază că în nicio altă ţară europeană problema
nu se pune cu acuitatea cu care se pune în România.
Suprapopulaţia evreiască din mediul urban şi sporul
demografic superior al evreilor, generează o presiune
demografică, economică şi socială care nu poate fi
diminuată decât prin emigrarea cu ajutorul statului a
acestui surplus de populaţie112. Întrucât soluţia se află
la îndemâna autorităţilor române, antisemitismul ar
trebui extirpat din cultură:
„Un European nici nu va putea înţelege că la noi se
poate încă discuta dacă valoarea unei lucrări ştiinţifice
112. Constantin Stere, Scrieri politice şi filosofice, p. 298.

90
trebuie cercetată în sine însăşi sau după originea
autorului!”113
Bineînţeles că pentru arhitecţii antisemitismului
românesc, originea evreiască nu putea justifica
meritele unui autor. O cultură naţională nu putea fi
decât o cultură unanim românească şi orice element
străin era a priori considerat indezirabil. Aşa cum
foarte just remarca istoricul Răzvan Pârâianu, la
începutul secolului al XX-lea se manifestă o nouă
tendinţă prin care „cultura devine politică şi politica
devine cultură”114. Naţionalismul cultural cu substanţă
neoconservatoare este exclusiv în disonanţă cu
naţionalismul politic cu origini liberale, care este
inclusiv. Totul este raportat la cultură, căci numai
cultura este expresia adecvată a spiritului naţional.
Dealtfel, naţionalismul cultural şi antisemitismul
cultural coexistă, se întrepătrund şi se influenţează
reciproc, generând proiecte normative şi societale
tot mai radicale. Această perspectivă avea să fie
preluată şi dezvoltată prin parteneriatul politic creat
între istoricul Nicolae Iorga şi profesorul ieşean A.
C. Cuza.
În 1910 Iorga înfiinţează împreună cu A. C. Cuza
Partidul Naţionalist Democratic, prin care îşi propun
să promoveze politic, principiile naţionalismului. Ca
istoric şi ca om politic Iorga a fost profund ataşat
promovării culturii naţionale şi în cadrul acestui
demers antisemitismul ocupa un loc marginal, în
timp ce A. C. Cuza a promovat o direcţie profund
113. Ibidem, p. 299.
114. Răzvan Pârâianu, Sintaxa antisemitismului. Despre superstiţii,
prejudecăţi şi stereotipuri referitoare la evrei, în Alexandru Zub, Adrian
Cioflâncă (edit.), Cultură politică şi politici culturale în România
modernă, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005, p. 231.

91
antisemită iar parteneriatul dintre cei doi a durat doar
până în 1920, unul dintre motivele despărţirii fiind şi
antisemitismul agresiv promovat de A. C. Cuza. Pentru
A. C. Cuza doctrina naţionalistă însemna întâi de toate
„conservarea naţionalităţii” şi de pe această poziţie
se opunea „umanismului cosmopolit”, promovat de
evrei115. Practicând un reducţionism axiologic, A. C.
Cuza subliniază că, întrucât ideea naţională a creat
toate naţiunile moderne, cultura naţională trebuie
dezvoltată numai din ideea naţionalităţii, „păstrându-i
caracterul ei curat românesc”116. Mai mult, aşezarea
evreilor pe teritoriul României este apreciată de A.
C. Cuza ca o „ştirbire materială” a naţionalităţii,
aceasta trebuind să-şi păstreze caracterul omogen şi
nicidecum să fie cosmopolită. Evreii nu pot fi creatori
de cultură românească, pe care nu o înţeleg ci doar
o falsifică, de aceea ei trebuie eliminaţi din cultură,
ca şi din economie. În aceeaşi linie argumentativă,
concluzia silogismului practicat de A. C. Cuza nu
poate fi decât una singură: întrucât naţiunea română
este ameninţată de numărul tot mai mare de evrei care
propagă umanitarismul, cosmopolitismul şi ateismul,
contrare spiritului naţional, se cere unirea tuturor
românilor în jurul unui ideal: cel al naţionalităţii117.
Ulterior despărţirii politice de N. Iorga, A. C.
Cuza pune bazele altui parteneriat politic prin
înfiinţarea, alături de emeritul profesor Nicolae C.
Paulescu, a Ligii Apărării Naţional Creştine, cea mai
radical antisemită formaţiune politică din perioada
115. A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă. Expunere a doctrinei
naţionaliste, Ediţia a II-a, „Minerva” Institut de Arte Grafice şi Editură,
Bucureşti, 1915, p. 72.
116. Ibidem, p. 82.
117. Ibidem, p. 169.

92
interbelică. Astfel, A. C. Cuza realizează alianţa
ideologică dintre naţionalism şi creştinism care
va face carieră în perioada interbelică. Pe fondul
frământărilor intelectuale şi politice, apărute în primii
ani după Marea Unire, A. C. Cuza devine ideologul
programului radical al doctrinei naţionalist creştine şi
unul dintre parinţii spirituali ai generaţiei care avea
să asigure legătura dintre naţionalismul cultural,
promovat de Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga şi
naţionalismul integral promovat de Nichifor Crainic,
Nae Ionescu şi discipolii lor. A. C. Cuza va gira
revendicările mişcărilor studenţeşti din anii 1920,
care vor prefaţa radicalismul politic al anilor 1930 şi
va justifica numerus clausus – limitarea numărului
de evrei în şcoli şi universităţi. Spre deosebire de
ascensiunea politică a lui A. C. Cuza, destinul lui
Iorga se va frânge brusc sub gloanţele legionarilor
care – crudă ironie a istoriei – îşi inspiraseră ideile
antisemite tocmai din naţionalismul cultural al
savantului.

Bibliografie

CUZA, A. C.
Naţionalitatea în artă. Expunere a doctrinei
naţionaliste, Ediţia a II-a, „Minerva” Institut de Arte
Grafice şi Editură, Bucureşti,1915.
IORGA, Nicolae
f. a. Iudaica, „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti.
Problema evreiască la Cameră. O interpelare, cu o
introducere de A. C. Cuza şi note despre vechimea
evreilor în ţară, Tipografia „Neamul Românesc”,
Vălenii de Munte, 1910.

93
Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă împotriva
sudiţilor străini în Moldova, Librăriile Socec &
Comp. şi C. Sfetea, extras din Analele Academiei
Române, Seria II, Tom XXXV, Memoriile Secţiunii
Istorice, Bucureşti, 1912.
Istoria evreilor din ţerile noastre, Librăriile Socec &
Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 1913.
O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie îngrijită de
Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1976.
NAGY-TALAVERA, Nicholas
N. Iorga – o biografie, Institutul European, Iaşi, 1999.
PÂRÂIANU, Răzvan
Sintaxa antisemitismului. Despre superstiţii,
prejudecăţi şi stereotipuri referitoare la evrei, în
Alexandru Zub, Adrian Cioflâncă (edit.), Cultură
politică şi politici culturale în România modernă, Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005.
STERE, Constantin
Scrieri politice şi filozofice, ediţie şi prefaţă de Victor
Rizescu, Ed. Dominor, Bucureşti, 2005.

Vasile Conta

În aceeaşi linie a unei atitudini ireconciliabile

faţă de evrei se pronunţă filosoful Vasile Conta.
Descendent al unei familii de preoţi dintr-un sat
moldovenesc, Conta (1845-1882) este cel mai
important filosof român din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, cu o operă filosofică majoră,
care exprimă o concepţie deterministă asupra lumii,
în acord cu tendinţele generale ale epocii. Adept

94
al materialismului, influenţat de pozitivismul lui
Auguste Comte şi evoluţionismul lui Herbert Spencer,
opera lui Vasile Conta cuprinde volume precum:
Teoria fatalismului (1875), Teoria ondulaţiunii
universale (1877) sau Bazele metafizicii (1890).
Atunci când se va exprima cu privire la „chestiunea
evreiască”, Conta va încerca să argumenteze pe baze
„ştiinţifice” propriile convingeri antisemite. Odată cu
Vasile Conta antisemitismul fundamentat pe premise
culturale, economice sau demografice este depăşit
pentru a fi integrat într-o nouă paradigmă, cu pretenţii
de obiectivitate. Abordarea sa diferă de cea a lui
Eminescu sau Slavici, cu care a fost contemporan,
locul tonului polemic fiind luat de stilul profesoral,
al sentinţei formulate de la înălţimea catedrei. În
acest sens, Leon Volovici îl consideră pe Vasile Conta
„adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar
românesc”118.
În celebrul său discurs ţinut în Camera Deputaţilor,
Conta încearcă să justifice, cu argumente bazate pe
principiul naţionalităţilor şi pe unitatea de rasă a
unei naţiuni, justeţea formulării articolului 7 din
Constituţie: „art. 7 aşa cum este redactat este, pentru
onoarea Naţiunei Române, conform şi cu ştiinţa şi
cu ideile veacului nostru”119. Redactarea articolului
7 s-a făcut „prudent şi raţional”, în virtutea faptului

118. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”.

Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor
’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 34.
119. Chestia evreiască [Discurs rostit în şedinţele Adunărei Deputaţilor
din 4 şi 5 septembrie 1879], textul urmează volumul Filozoful Conta.
Opere complecte, ediţia Octav Minar, reprodusă în ediţie anastatică
de Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2011, p. 642. Referinţele din text vor face
trimitere la această ediţie.

95
că o religie are menirea să se ocupe cu lucruri ce
nu au de-a face cu organizarea socială; or, întrucât
specificul religiei evreieşti are în conţinutul său
menţiuni exprese care ţin de organizarea socială,
devine evident că apartenenţa la religia evreiască,
care prin specificul ei ar fi influenţat organizarea
întregii societăţi, nu putea fi acceptată drept temei al
naturalizării. Astfel, interdicţia impusă prin articolul
7, „este foarte dreaptă şi se justifică chiar cu principiile
ştiinţei moderne” întrucât „art. 7 din Constituţiune este
conform cu ideile cele mai pure, cu principiile cele
mai sănătoase de drept şi de umanitate, în acord cu
ştiinţa”120. Interesant de remarcat este faptul că, atunci
când se pronunţă împotriva revizuirii articolului 7
din Constituţia din 1866, Conta foloseşte acelaşi tip
de argumente ca oponenţii săi din Alianţa Israelită
Universală, vorbind, ambii, în numele civilizaţiei,
umanităţii, progresului.
Pentru a da mai multă greutate argumentului său,
Conta îşi îndreaptă expunerea către evidenţierea
pericolului pe care îl reprezintă pentru naţiunea
română „elementul jidovesc”. Ireductibilitatea
ontologică favorizată de purismul etnic al evreilor,
face imposibilă orice asimilare cu alte naţiuni. Printr-
un complex de legi şi comandamente cu valoare de
religie, evreii se dovedesc neasimilabili şi, ca atare, ei
nu pot nutri sentimente de ataşament faţă de o anumită
patrie întrucât eforturile lor se îndreaptă în direcţia
constituirii ţării sfinte, Palestina. Dar Palestina nu
este un stat anume ci un teritoriu ideal, putând fi
stabilit oriunde, la rigoare chiar în România, şi faţă
de care evreii manifestă un ataşament disproporţionat
120. Ibidem, p. 647.

96
în raport cu statele pe teritoriul cărora vremelnic
locuiesc.
În ceea ce priveşte primejdia pe care evreii o
reprezintă pentru interesele naţionale ale României,
Conta foloseşte argumente similare cu cele ale lui
Hasdeu: concurenţa neloială pe care evreii o fac
românilor şi faptul că evreii reuşesc astfel să controleze
– şi să manipuleze în interes propriu – economia.
Scopul lor nu este altul decât „aservirea economică
a ţărei”121 şi asigurarea dominaţiei economice în
defavoarea românilor. Iar dacă la forţa lor economică
s-ar adăuga şi forţa politică dată de emancipare,
atunci evreii „vor ajunge să ocupe poziţiunile cele
mai înalte, funcţiunile publice cele mai mari şi să puie
mâna pe puterea legislativă, încât la un timp oarecare
ţara să devină jidovească”122.
Imposibilitatea asimilării şi pericolul economic
pe care–l reprezintă evreii sunt argumente făcute
în numele unui comandament suprem: prezervarea
identităţii naţionale:
„Astfel principiul de conservaţiune trebuie să
meargă înaintea tuturor principiilor de libertate şi
egalitate şi aceasta pentru motivul că dacă eu nu mă
voiu conserva, nu voiu putea să exist, şi pe cât timp
nu voiu exista, nu mă voiu putea bucura de beneficiile
tuturor celorlalte principii. A pretinde că libertatea şi
egalitatea cea mai largă, e bine să fie adoptată de o
naţiune, chiar când ea îşi compromite prin aceasta
existenţa, este tot una ca şi a pretinde că e bine a da
libertate prizonierului, care se află pe o corabie în
mijlocul mării, cu condiţiunea ca el să se arunce în
121. Ibidem, p. 660.
122. Ibidem, p. 661.

97
mare, pentru a profita de libertate”123.
Acest argument se bazează pe prioritatea principiului
conservării naţiunii, în raport cu principiile umanitare
generoase dar lipsite de fundament ale libertăţii şi
egalităţii. Din prioritatea naţiunii grefată pe tema
primejdiei reprezentate de „elementul jidovesc”
şi cu elemente din filosofia sa deterministă şi-a
construit Vasile Conta eşafodajul argumentativ al
antisemitismului pe care l-a promovat. Din ideile
sale s-a inspirat A. C. Cuza atunci când afirma că
arta nu poate fi decât naţională şi când cerea, tot în
numele conservării naţiunii, expulzarea evreilor din
universităţi. Însă A. C. Cuza nu avea nici pe departe
anvergura intelectuală a lui Vasile Conta. Pentru el
antisemitismul a fost în egală măsură o modalitate
de a-şi masca propria mediocritate academică şi un
instrument de ascensiune politică. Dar odată cu A. C.
Cuza, calea antisemitismului universitar – şi a celui
ridicat la rang de politică de stat – avea să fie deschisă.

Bibliografie

MINAR, Octav
Filozoful Conta. Opere complecte, Ed. TipoMoldova,
Iaşi, 2011.
VOLOVICI, Leon
Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”.
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în
România anilor ’30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.

123. Ibidem, p. 668.

98
Constantin Rădulescu-Motru

Alături de A. D. Xenopol şi A. Claudian, Constantin

Rădulescu-Motru face parte dintr-o serie intelectuală
care se particularizează în raport cu intelectualii care
s-au pronunţat public în „chestiunea evreiască”, prin
faptul că nu au avut o atitudine accentuat antisemită,
ci au folosit antisemitismul strict ca obiect de studiu.
Prin detaşarea epistemică cu care s-au raportat
la antisemitism aceşti intelectuali, cu orientări
academice distincte, se distanţează de direcţia
inaugurată de Vasile Conta, a antisemitismului
justificat cu argumentele ştiinţei, care va fi accentuată
de antisemiţii puri şi duri, Nicolae Paulescu şi A. C.
Cuza, precum şi de numeroşii lor epigoni politici care
vor domina câmpul politic al jumătăţii anilor 1930.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este, în
ordine cronologică, al doilea filosof român de talie
europeană care a analizat – însă din perspectiva
etnicului şi a specificului naţional – fundamentarea
teoretică a antisemitismului românesc. Filosof,
psiholog, profesor universitar, academician, doctrinar
şi om politic, C. Rădulescu-Motru a publicat în primii
ani ai secolului al XX-lea, studii şi cărţi care tratau
problema etnicului şi a specificului naţional: Cultura
română şi politicianismul (1904), Sufletul neamului
nostru. Calităţi şi defecte (1910) şi care prefaţau
studiile de filosofie identitară de la jumătatea anilor
1930: Românismul, catehismul unei noi spitritualităţi
(1936), Psihologia poporului român (1936), Etnicul
românesc (1942). Cel mai important filosof al
etnicităţii de la începutul secolului al XX-lea, C.
Rădulescu-Motru propune termenul „românism”

99
pentru a desemna manifestarea pură a realităţii
istorice româneşti. Filosofia sa etnică urma un dublu
comandament: pe de o parte, de a se înscrie în filonul
naţionalismului genuin, originat în publicistica
eminesciană, pe de altă parte, de a oferi culturii
române şansa de a accede la universalitate.
Într-un articol apărut în Noua Revistă Română124
C. Rădulescu-Motru caracteriza în următorii termeni
fundamentul teoretic al antisemiţilor români:
„Fraze şi iar fraze; iar când frazele nu prind,
utopia sentimentală. Dacă unele şi altele n-ar avea
atâta putere de atracţie asupra inteligenţelor române,
mişcarea antisemită la noi ar fi fost de la început
redusă în marginile ei strict normale. Dar cum să n-o
aibă, când frazele şi utopiile sentimentale au stăpânit
întreaga dezvoltare a culturii noastre din ultima
jumătate a secolului!”125
Când cultul frazei are menirea de a ne distrage de
la înţelegerea realităţii noastre, frazeologia ţine loc
de discurs iar sofismele ţin loc de argumente. Însă
prezenţa evreilor în ţară este o realitate care nu poate
fi înlocuită prin frazele antisemiţilor. Pornind de la
această constatare, C. Rădulescu-Motru analizează
problemele care decurg din statutul actual al evreilor
pentru a propune soluţii de urmat. Astfel, prin
excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor
politice se produce o „rărire a numărului de alegători
124. „Cât costă pe ţară politica antisemită”, în Noua Revistă Română,
vol. 2, nr. 18, 15 septembrie 1900, pp. 210-205, reprodus în Constantin
Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, studiu introductiv,
îngrijire de ediţie şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1999. Citatele ulterioare vor fi preluate după ediţia C.
Schifirneţ.
125. C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, p. 216.

100
în acele părţi ale ţării unde evreii sunt mai numeroşi”126.
Acest viciu constituţional consolidează sistemul
clientelar deja existent în politica românească, ceea
ce face ca obţinerea unei funcţii publice să devină
un scop în sine şi nu un mijloc pentru realizarea
binelui public. Pe de altă parte, situaţia excepţională
a evreilor: locuitori ai ţării, dar lipsiţi de cetăţenia
română, determină o supralicitare a cetăţeniei.
Aceasta devine dezirabilă nu în virtutea statutului pe
care îl conferă ci a beneficiilor pe care le produce. În
al treilea rând, însăşi moralitatea funcţionarilor are de
suferit ca urmare a situaţiei excepţionale în care se
găsesc evreii.
Pe plan extern, autoritatea statului este depreciată
din cauza perpetuării acestei situaţii în care se găsesc
evreii. Iar piaţa internă nu este mai puţin afectată
prin excluderea evreilor de la dreptul de a deţine
imobile în mediul rural. Presiunea demografică şi
profesională creată prin obligativitatea evreilor de
a se stabili exclusiv în oraşe „deschide perspectiva
unui proletariat evreiesc mai periculos decât oricare
alt proletariat”127. Perpetuarea situaţiei indezirabile
în care se află evreii nu face decât să-i îndepărteze
de la orice dorinţă de asimilare cu naţiunea română
şi, mai mult, să-i transforme în viitor în duşmani ai
naţiunii. În fine, dar nu în ultimul rând, extinderea
antisemitismului către straturile de jos ale societăţii
va determina un caracter cvasi-religios al aceste
mişcări, cu consecinţe dificil de estimat.
Pentru a evita pericolul pe care îl poate aduce ţării o
politică antisemită, filosoful neoconservator propune,
126. Ibidem, p. 218.
127. Ibidem, p. 220.

101
în numele „sacrificiilor cerute de civilizaţiune”, o
soluţie:
„Nu putem urma în acelaşi timp o politică de
consolidare a statului şi o politică antisemită; ci
trebuie să alegem. Antisemitismul măguleşte amorul-
propriu naţional, e adevărat; dar e şi mai adevărat
că o acţiune română nu se poate conserva pe malul
stâng al Dunării decât sprijinită pe un stat puternic.
De aceea, un bun patriot nu poate aproba mişcarea
antisemită”128.
„Bunul patriot” de la începutul secolului al XX-lea,
Constantin Rădulescu-Motru va realiza peste numai
două decenii o veritabilă buclă retorică pentru a face
apologia „revoluţiei conservatoare” în Concepţia
conservatoare şi progresul (1924) şi a justifica noul
naţionalism al perioadei interbelice în Românismul
(1939). Filosoful neoconservator reuşeşte performaţa
de a crea legătura organică dintre individ şi naţiune,
pentru a stabili formula integrării europene care impune
sincronismul şi eludează imitaţia: „Românismul este
spiritualitatea care pune în acord cerinţele vieţii
româneşti cu noua spiritualitate europeană”129. Ieşirea
din minoratul cultural şi integrarea în marea familie
europeană nu se poate face, pentru C. Rădulescu-
Motru, decât pe calea naţionalismului totalitar. Pentru
filosoful proaspăt convertit la naţionalism, asemeni
majorităţii intelectualilor care s-au manifestat ca
gânditori politici în perioada interbelică, totalitarismul
propriilor idei s-a dovedit mai puternic decât
democratismul polemicilor cordiale de altădată.
128. Ibidem, p. 224.
129. C. Rădulescu-Motru, Scrieri politice, selecţia textelor, îngrijirea ediţiei
şi studiu introductiv de Cristian Preda, Ed. Nemira, Bucureşti, p. 451.

102
 O foarte interesantă analiză, autointitulată „schiţă
sociologică” a antisemitismului ca diversiune politică,
îi aparţine sociologului social-democrat A. Claudian
(1898-1962). Sociolog de filieră marxistă, afiliat
stângii social-democrate şi ideolog al Partidului
Social Democrat-Titel Petrescu, A. Claudian publică în
1945 o analiză sociologică dedicată antisemitismului,
marcând un veritabil arc peste timp, prin care mută
accentul de la perspectiva religioasă sau rasială a
cercetării antisemitismului la o perspectivă care
privilegiază mişcarea de capital favorizată de
interdicţia Bisericii privind camăta, de fiscalitatea
ridicată a regilor creştini şi de orientarea evreilor către
alte meserii decât cele practicate de breslele creştine130.
Din această perspectivă, explicaţia antisemitismului nu
poate fi decât de natură economică, iar anti-semitismul
explodează social doar în momente de criză: „Anti-
semitismul, ca mişcare socială, este produs, nu de
antipatia religioasă, fenomen benign şi permanent, ci
de grave nemulţumiri de natură economică”131.
Direcţia intelectuală trasată de A. D. Xenopol, C.
Rădulescu-Motru şi A. Claudian reuşeşte să ofere o
perspectivă detaşată emoţional asupra antisemi-
tismului. Ea nu a fost însă nici urmată intelectual, nici
valorizată politic, dovedindu-şi singularitatea într-o
cultură care punea tot mai mult accent pe crearea
unei filosofii identitare care să răspundă aşteptărilor
naţionale şi aspiraţiilor politice ale celor care le
elaborau. Răspunsul oferit de intelectualii români

130. A. Claudian, Antisemitismul şi cauzele lui sociale: schiţă

sociologică, studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Constantin
Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p. xxvii.
131. Ibidem, p. 46.

103
la „chestiunea evreiască” este simptomatic pentru
felul în care a fost autodefinită naţiunea în termeni
etnicişti şi esenţialişti. Privit prin această paradigmă,
discursul antisemit românesc contemporan anilor
1870 poate fi interpretat ca parte a discursului modern
asupra naţiunii şi definirii identităţii naţionale. El a
configurat dimensiunea etnică a ideii de cetăţenie şi
este substanţial diferit de discursul antisemit radical
şi antimodern din perioada interbelică.

Bibliografie

CLAUDIAN, Alexandru
Antisemitismul şi cauzele lui sociale: schiţă
sociologică, studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi
note de C. Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin
Scrieri politice, selecţia textelor, îngrijirea ediţiei
şi studiu introductiv de Cristian Preda, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1998.
Psihologia poporului român, studiu introductiv,
studiu introductive ediţie şi note de Constantin
Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999.

104
 Capitolul II
Emanciparea evreilor ca subiect de
dezbatere constituţională

II. 1. Constituţionalismul românesc şi tradiţia

juridică a naturalizării

Primele documente juridice care caută să

reglementeze condiţiile naturalizării la începutul
epocii moderne în Ţările Române, sunt creaţia
reprezentanţilor micii boierimi influenţaţi de spiritul
Luminilor şi de principiile Revoluţiei franceze. În
1822 comisul Ionică Tăutu redactează proiectul
cunoscut sub numele de Constituţia Cărvunarilor
care cuprinde 77 de articole şi pe care istoricul A.
D. Xenopol îl apreciază drept cea dintâi expresie
a gândirii constituţionale româneşti moderne132.
Proiectul cărvunar propune o serie de reglementări de
inspiraţie franceză: garantarea libertăţii individuale,
egalitatea în faţa legilor, dreptul la proprietate,
separarea puterilor în stat în scopul limitării
prerogativelor domneşti şi creditarea accesului la
pârghiile puterii a reprezentanţilor boierilor mici şi
mijocii, aleşi în forul legislativ numit Sfatul Obştesc.
Dar egalitarismul constituţional nu cuprindea pe
toţi indivizii ci se limita doar la cei aleşi, cerinţele
cărvunarilor fiind astfel „mai mult o revenire la trecut

132. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XI,

Istoria politică a ţărilor române de la 1822-1848, ediţia a III-a, Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 32.

105
decât o inovaţie democratică”133. Dealtfel, termenul
„democraţie” reprezenta o inovaţie filologică pentru
care nu exista acoperire în realitatea politică a vremii.
O tradiţie a parlamentarismului care să implice
exersarea principiului reprezentativităţii pentru toate
categoriile sociale depăşea capacitatea semantică pe
care o presupunea Constituţia Cărvunarilor.
Articolele din proiectul de constituţie cărvunar
referitoare la cetăţenie şi la condiţiile naturalizării (14, 15
şi 16), reflectă tradiţia juridică a „obiceiului pământului”
afiliată principiului jus sanguinis al comunităţii de
descendenţi: „Pământean al Moldovei să se numească tot
acel născut în Moldova din părinţi moldoveni slobozi şi
aşezat cu locuinţa în Moldova”134. Pe lângă descendenţa
etnică este prevăzută drept condiţie a naturalizării
căsătoria cu o localnică „cu avere nemişcătoare”135 şi un
stagiu de 10 ani neîntrerupt petrecut în ţară. Instituţia
căsătoriei era considerată atât de puternică încât, un
străin care se căsătorea cu o româncă, chiar aflându-
se sub supuşenie străină, era privit ca renunţând la
protecţia străină136.
Problema migraţiei străinilor şi posibilitatea stabilirii
acestora pe teritoriul ţării este dezbătută în alte articole
ale proiectului cărvunar. „Streinii, să nu mai poată de
133. Ioan C. Filitti, Frământările politice în Principatele Române de la
1821 la 1828, în Opere alese, text stabilit, cuvânt înainte, bibliografie şi
note de Georgeta Penelea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 32.
134. Articolul 14 reprodus în A. D. Xenopol, „Primul proiect de
Constituţiune a Moldovei din 1822: Originile partidului Conservator
şi ale celui Liberal”, Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 20,
Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1898, p. 36.
135. D. V. Barnoschi, Originile democraţiei române. „Cărvunarii”
Constituţia Moldovei de la 1822, Ed. „Viaţa Românească” S. A., Iaşi,
1922, p. 152.
136. Ibidem, p. 49.

106
acum înainte a mai cumpăra moşii şi alte acareturi de
veci în pământul acesta”137, este menţiunea expresă
cuprinsă în articolul 68. Interdicţia de a mai cumpara
moşii era o măsură menită a proteja capitalul autohton
şi interesele proprietarilor de pământ moldoveni,
iar dreptul de a dobândi, a deţine şi a transmite o
proprietate rurală era considerat un drept politic. În
această linie argumentativă, articolul 70 interzice
intrarea în ţară a evreilor şi luarea în arendă a moşiilor,
antisemitismul acestui articol justificându-se pe de o
parte prin protecţionismul agriculturii, care reprezenta
principala sursă economică a ţării, iar pe de altă parte
prin considerente de ordin religios.
Vechiul drept românesc nu acorda străinilor privi-
legiul drepturilor politice, al deţinerii de funcţii publice
şi al titlurilor de nobleţe. Totuşi, domnii aveau puterea
de a conferi ranguri şi funcţii publice străinilor care
se remarcau prin merite sau capacităţi deosebite138.
Până la adoptarea Regulamentelor Organice, pe lângă
decretul domnesc, doar căsătoria cu o pământeancă
putea oferi străinilor posibilitatea deţinerii de drepturi
politice şi de proprietăţi. Instituţiile domniei şi
căsătoriei au fost singurele care au oferit accesul unui
străin la exercitarea drepturilor publice şi, totodată,
o modalitate sigură de promovare socială. Dealtfel,
exogamia era întâlnită doar în rândul păturii sociale
înalte care dorea să-şi întărească şi să-şi securizeze
privilegiile sociale, iar această practică era mai curând
excepţia decât regula socială: asimilarea străinilor

137. D. V. Barnoschi, op. cit., p. 153.

138. J. Condurachi, Câteva cuvinte asupra condiţiei juridice a
străinilor în Moldova şi Ţara Românească până la Regulamentul
Organic, Tipografia „Cultura”, Bucureşti, 1918, p. 42.

107
prin căsătorie era un obicei care nu se întâlnea la
majoritatea populaţiei româneşti.
Adoptarea Regulamentelor Organice139, în 1831 pentru
Ţara Românească şi în 1832 pentru Moldova, a reprezentat
un pas înainte în drumul spre modernizare şi în reformarea
regimului administrativ al celor două Principate. În
esenţă, Regulamentele Organice reprezentau un corp
de legi care cumulau prevederi din domenii diverse,
de la administraţie la fiscalitate şi de la drept public
la reglementări civile: organizarea pe baze noi a
comunităţilor locale, înfiinţarea unui sistem contabil
şi de pensii, reformarea sistemului judecătoresc,
dezvoltarea învăţământului, a sistemului medical şi de
asigurări sociale, constituirea fondului funciar. Ele nu
au reprezentat propriu-zis o constituţie întrucât nu au
fost rezultatul unui consens naţional, însă au fost un
moment important în evoluţia constituţionalismului
prin introducerea principiului separării puterilor şi
prin limitarea prerogativelor domnului care era ales
pe o perioadă determinată, dintre marii boieri. Chiar
dacă din cuprinsul Regulamentelor lipsesc articolele
care privesc drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi
raporturile care se instituie între cetăţeni şi stat, în ceea
ce priveşte cetăţenia, meritul Regulamentelor constă
în „reglementarea pentru prima oară a instituţiei

139. Pentru cadrul general al perioadei regulementare se pot consulta:

Ioan C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia
rusească şi Regulamentul Organic, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, Bucureşti, 1934, pp. 9-21; Keith Hitchins, Românii 1774-
1866, traducere de George G. Potra, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,
pp. 178-145; Emanuel Turczynski, De la Iluminism la Liberalismul
timpuriu. Vocile politice şi revendicările lor în spaţiul românesc, Ed.
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pp. 138-154.

108
 pământeniei, azi numită a cetăţeniei”140.
Tradiţia juridică românească – confirmată prin
textul, de inspiraţie rusă, al Regulamentelor Organice
– fundamentează cetăţenia conform principiului jus
sanguinis, al comunităţii de descendenţi, ceea ce va
determina dimensiunea pronunţat etnică a cetăţeniei
din documentele constituţionale ulterioare, dezbaterile
pe marginea acordării cetăţeniei subiecţilor străini şi a
criteriilor naturalizării şi, nu în ultimul rând, instituirea
raportului de subordonare dintre cetăţean şi stat. În
ceea ce priveşte procedeul de acordare a cetăţeniei,
Regulamentele disting între mica împământenire,
care conferă drepturi civile subiecţilor, şi marea
împământenire, care conferă drepturi politice. Mica
împământenire era considerată un stadiu intermediar
între supuşenia străină şi naturalizare, în timp ce
marea împământenire presupunea nu doar înaintarea
unei cereri adresate Domnului ci şi parcurgerea
unui stagiu – determinant, pentru legiuitorii primei
jumătăţi a secolului al XIX-lea, în stabilirea loialităţii
faţă de stat – în care subiectul urma să dovedească,
prin destoinicie, că e folositor statului.
Prin distincţia operată de Regulamentele Organice
între mica împământenire şi marea împământenire
în acordarea cetăţeniei nu mai reprezenta privilegiul
domnului, acesta putând doar întări decizia care
era luată de Obşteasca Adunare. Pe lângă decizia
de naturalizare oferită de Obşteasca Adunare, un
candidat la încetăţenire trebuia să parcurgă un stagiu
de 7 sau de 10 ani şi să aparţină religiei creştine141.
140. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context
internaţional comentată juridic, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 112.
141. J. Condurachi, op. cit., p. 54.

109
Instituirea apartenenţei la religia creştină drept
criteriu major al naturalizării va bloca accesul tuturor
evreilor la încetăţenire şi va marca începutul unei
tradiţii constituţionale care va nominaliza evreii sub
categoria de străini.
Sub pretextul reglementării vagabondajului şi sub
pedeapsa expulzării tuturor evreilor care nu puteau
face dovada „exercitării unei meserii”, capitolul III,
articolul 94 din Regulamentul Organic al Moldovei
va consi-dera evreii “în bloc ca străini” şi va institui
“principiul apartenenţei la religia creştină ca o condiţie
pentru acordarea drepturilor civile şi politice”142.
Această reglementare, şi menţinerea privilegiilor marilor
boieri, în virtutea prezervării „obiceiului pământului”,
au făcut ca modernizarea pe care Regulamentele
ar fi putut-o realiza să fie făcută doar pe jumătate.
Naturalizarea va fi asociată palierului drepturilor
politice, evreilor fiindu-le acordate o serie de drepturi
civile în virtutea cărora viaţa comunităţilor evreieşti
şi-a putut continua cursul. Adoptarea Regulamentelor
Organice a inaugurat pentru Principatele Române o
epocă de prefaceri, înnoiri şi proiecte constituţionale.
Dar nimic nu a avut consecinţe mai adânci şi
mai durabile pentru schimbarea de mentalitate a
intelectualilor români decât febra revoluţionară care
a cuprins Europa anului 1848.
Evenimentele petrecute în Principatele Române,
Transilvania şi Bucovina în 1848 sunt opera unei
generaţii cu totul deosebite de intelectuali. Rămaşi
în conştiinţa istorică sub numele de paşoptişti, de la
anul producerii memorabilelor evenimente, ei repre-
142. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 45.

110
zintă prima generaţie care a cunoscut efectiv – graţie
studiilor şi contactelor personale – Europa şi care
erau la curent cu starea de spirit şi cu schimburile de
idei ale colegilor lor din celelalte părţi ale Europei. Ca
origine socială143, paşoptiştii proveneau din rândurile
boierimii mijlocii şi, în alte condiţii, ar fi fost
destinaţi unei cariere militare sau administrative. Ca
şi predecesorii lor, ei împărtăşeau atitudinea critică şi
nevoia de reformare a instituţiilor, care ar fi trebuit să
fie nu doar moderne, în acord cu instituţiile similare
europene, dar şi adaptate la specificul local al ţării
lor. Ceea ce-i distingea de generaţiile precedente era
înalta conştiinţă istorică, febrilitatea eforturilor lor
plasate sub semnul urgenţei, devotamentul asumat
faţă de idealurile naţionale.
Prima experienţă constituţională a Ţărilor Române
– întrucât prevederile ei au fost puse în practică de un
guvern provizoriu – a fost Proclamaţia de la Izlaz.
Redactată pentru a înlocui Regulamentele Organice,
considerate anacronice, Proclamaţia prevedea, printre
altele, alegerea unui domn pământean pe o durată de
5 ani, administrare internă independentă, drepturi şi
libertăţi extinse pentru toţi locuitorii, împroprietărirea
ţăranilor prin despăgubire, dezrobirea ţăganilor, tot
prin despăgubire, „emanciparea israeliţilor” şi acordarea
de drepturi politice „pentru orice compatrioţi de altă
credinţă”144. Redactate la câteva luni distanţă, reformele
143. Keith Hitchins apreciază faptul că membrii generaţiei paşoptiste
nu aparţineau clasei de mijloc, aceasta fiind „redusă numericeşte şi
lipsită de coeziune”, Românii 1774-1866, p. 285, ceea ce confirmă
ipoteza mea că nu se poate vorbi despre existenţa unei clase de mijloc
în România la jumătatea secolului al XIX-lea.
144. Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol.
I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 582.

111
constituţionale propuse de paşoptiştii moldoveni
reflectă într-o mai mică măsură revoluţionarismul
proiectului muntean. Ele sunt formulate de Mihail
Kogălniceanu în documentul intitulat Dorinţele
partidei naţionale din Moldova, publicat la Cernăuţi
în august 1848: alegerea unui domn pe o perioadă
de 5 ani, din toate straturile societăţii, desfiinţarea
privilegiilor boiereşti, administraţie independentă,
împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire, dezrobirea
ţiganilor, secularizarea averilor mănăstireşti, eman-
ciparea graduală a evreilor.
Emanciparea evreilor cuprinsă în programele
revoluţionare paşoptiste, era menită să elimine
diferenţele religioase în exercitarea drepturilor
civile şi politice şi să extindă palierul participării la
categorii sociale eliminate de la beneficiile cetăţeniei.
Mobilizaţi de generoasele prevederi ale Proclamaţiei
de la Izlaz, evreii ar fi trebuit să se alăture în număr
cât mai mare cauzei revoluţiei. Participarea evreilor
la evenimentele revoluţionare a fost doar la nivel
individual, cel mai ilustru nume fiind cel al lui David
Rosenthal, căruia i se datorează celebrul tablou
„România revoluţionară” şi care s-a identificat până
la sacrificiu cu cauza camarazilor revoluţionari. În
Cuvântul introductiv la cursul de istorie naţională,
ţinut la Academia Mihăileană, Mihail Kogălniceanu
declara: „Iată, Domnilor, opinia mea limpede şi
neîmpiedicată; pentru mine fiecare fiu al ţării, fiecare
pământean este Român. (…) cred că în curând va sosi
timpul când religia în România nu va mai fi un titlu de
exclusie pentru nici un cetăţean”145.
145. Mihail Kogălniceanu, Cuvânt introductiv la cursul de istorie
naţională şi câteva din discursurile din Divanul ad-hoc al Moldovei,

112
 Chiar dacă situaţia evreilor din Principate nu
s-a schimbat ca urmare a derulării evenimentelor
revoluţionare paşoptiste, meritul programelor
politice ale revoluţiilor din Moldova şi din Ţara
Românească în ceea ce-i priveşte pe evrei constă
în aceea că, departe de a-i marginaliza, au căutat
să-i integreze în ansamblul societăţii româneşti.
Deşi considerate „făgăduieli iluzorii”146, programele
revoluţionare paşoptiste au meritul de-a fi arătat –
e drept, la nivel declarativ – că o soluţie politică la
problema emancipării evreilor era posibilă, chiar dacă
palierele emancipării au fost diferite în prevederile
programelor revoluţionare din Moldova şi din Ţara
Românească. Entuziasmul paşoptist se estompează
din cauza înfrângerii revoluţiei şi a exilului fruntaşilor
revoluţionari, iar discursul emancipator este înlocuit
de discursul unităţii naţionale. Emanciparea evreilor ca
subiect de dezbatere constituţională îşi va avea originea
în perioada ulterioară evenimentelor paşoptiste, când
revoluţionarii români aflaţi în exil erau interesaţi de
problema unirii Principatelor, iar Războiul Crimeii a
reaşezat problema orientală pe agenda cancelariilor
europene.
În noul context european, Congresul de Pace de la Paris,
din 1856 a admis implicit faptul că Principatele Române
trebuiau integrate într-o formulă care să se dovedească
o parte a soluţiei şi nu o parte a problemei în chestiunea
orientală. În acest sens, au fost înfiinţate adunările ad-hoc,
al căror rol era consultativ în ceea ce priveşte organizarea
administrativă şi politică a Principatelor Române.
Adunările ad-hoc au fost organizate „în aşa fel încât
Ed. Leon Alcalay, Bucureşti, 1909, p. 66.
146. Carol Iancu, op. cit., p. 53.

113
să constituie reprezentarea cea mai exactă a intereselor
tuturor claselor societăţii”147. Ele au reflectat fidel punctul
de vedere românesc cu privire la organizarea Principatelor
şi au luat în discuţie „chestiunea evreiască”, exprimând,
în majoritatea lor, voinţa de acordare a libertăţii religioase
şi de emancipare a populaţiei evreieşti. Este vorba de o
emancipare graduală direct proporţională cu gradul de
asimilare de către evrei, a valorilor şi culturii româneşti.
O perspectivă civilizaţională răzbate din dezbaterile
divanului ad-hoc al Moldovei (1857), în care se conturează
ideea necesităţii emancipării culturale a evreilor, chiar
dacă din punct de vedere al abordării instituţionale se
„ilustrează contradicţiile dintre obiectivele liberale de
a întemeia statul modern, pe principiul separării puterii
seculare de cea spirituală şi un înrădăcinat tradiţionalism
care perpetuează ideea anacronică a statului creştin”148.
Discuţiile purtate în divanul ad-hoc al Moldovei pe
marginea principiului libertăţii cultelor, au instituit statutul
ortodoxiei ca religie dominantă, exerciţiul celorlalte culte
fiind prevăzut în raport cu restricţiile vechilor Capitulaţii.
Convenţia de la Paris (1858) cuprindea 133 de articole
cu rol de constituţie care stabileau statutul Principatelor:
autonome sub suzeranitatea Porţii şi stipulau principiile
separării puterilor cu un domn pământean ales de
Adunarea electivă. În viziunea Convenţiei, rolul legislativ
era asumat de două Adunări elective, două administraţii
şi o Comisie Centrală cu rol consultativ, cu sediul la
147. Tratatul general de pace între Austria, Franţa, Marea Britanie,
Prusia, Rusia, Sardinia şi Poarta Otomană (Paris, 30 martie 1856),
reprodus în Iulian Oncescu, Texte şi documente privind istoria modernă
a românilor (1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 278.
148. Simona Fărcăşan, Între două lumi (Intelectuali evrei de expresie
română în secolul al XIX-lea), Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2004, p. 154.

114
Focşani. În privinţa aplicării drepturilor politice, articolul
46 al Convenţiei menţiona faptul că „Moldovenii şi
Valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de
drepturile politice. Exersarea acestor drepturi se va putea
întinde şi la celelalte culte prin dispoziţii legislative”149.
Evreii erau astfel excluşi de la exercitarea drepturilor
politice, printr-un act legislativ cu caracter de constituţie,
urmând ca exercitarea drepturilor politice de către
populaţia necreştină să fie reglementată prin alte legi.
Există o diferenţă de nuanţă între naturalizare şi
asimilare: naturalizarea este un proces politic care
serveşte unui scop politic, asimilarea este un proces
cultural care are o finalitate politică. Din această
perspectivă, Regulamentele Organice şi Convenţia
de la Paris reprezintă documente de extracţie străină
care restricţionau naturalizarea de criteriul religios.
Tradiţia cutumiară a „obiceiului pământului” stabilea
drept paliere ale asimilării, botezarea şi căsătoria cu o
româncă, altfel spus, trecerea la ortodoxie şi renunţarea
la identitatea religioasă iudaică. Pe de altă parte, Legea
comunală din 1864 şi Legea serviciului militar din 1868
(cu reeditările din 1872 şi 1876) impuneau evreilor
asimilarea prin educaţie şi loialitatea prin satisfacerea
serviciului militar. Legea comunală stabilea faptul că
„străinii care vor fi dobândit împământenirea mică”
pot deveni alegători comunali, consacrând astfel, prin
articolul 26, „calitatea de israelit pământean”150:
„Israeliţii pământeni, până ce vor arăta că au
149. Ion Bujoreanu, Colecţiunile de legiuirile României vechi şi noi,
vol. I, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti, 1873, p. 10.
150. Chestiunea evreilor pământeni. Discurs rostit de J. B. Brociner
la Congresul Asociaţiei Israeliţilor Pământeni, ţinut la 26 Octombrie
1897 în Sala Eforiei Spitalelor din Bucureşti, Tipografia H. Goldner,
Iaşi, 1901, p. 11.

115
simţămintele şi moravurile româneşti şi până la
o modificare a legii de faţă, nu vor putea exercita
drepturile comunale decât în condiţiile următoare:
a) Dacă servind în armata română au dobândit
rangul de subofiţer.
b) Dacă au săvârşit cursul de colegiu sau de
facultate în România.
c) Dacă după studii regulate au dobândit de la o
facultate străină diploma de doctor sau de licenţiat în
orice specialitate, trebuind însă ca această diplomă să
fie recunoscută de guvernul ţării.
d) Dacă au întemeiat în România o fabrică sau o
manufactură folositoare ţării şi care ocupă cel puţin
50 de meseriaşi”151.
Este drept că evreii pământeni speraseră în
posibilitatea unei emancipări graduale, speranţe care
le fuseseră întărite de domnul Alexandru Ioan Cuza152.
Codul civil adoptat la 4/16 decembrie 1864 şi intrat în
vigoare un an mai târziu, prevedea, prin articolele 8, 9
şi 16, o serie de măsuri pentru emanciparea evreilor.
În scurtul interval dintre punerea în act a Codului civil
(1 decembrie 1865) şi publicarea în Monitorul Oficial
a Constituţiei (1 iulie 1866) evreii nu au profitat de
fereastra deschisă spre emancipare, această rezervă
putând fi motivată de calcule de oportunitate, de
151. Articolul 26 este reprodus după George Panu, Campanie contra
ţărei. Chestia evreiască, Tipografia „Heliade”, Bucureşti, 1902, p. 34.
152. Răspunsul lui Cuza dat unui grup de evrei care au trimis o petiţie
Domnului este elocvent în acest sens: “În 1864, israeliţii români vor
avea a se felicita de mai multe drepturi. Înainte de a primi petiţiunea,
noi am luat deja această măsură. Am voit să vă dau totul, însă n-am
putut. Veţi avea o emancipare graduală. Pretutindenea unde am fost
v-am iubit şi n-am făcut nici o distincţie de religiune”. Reprodus după
Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu în chestia evreiască, Uniunea
Evreilor Pământeni, Bucureşti, 1911, p. 21.

116
indiferenţa faţă de emanciparea politică sau de teama
unui viitor necunoscut153.
Sub influenţa intervenţiei în Parlament a lui
Adolphe Crémieux, preşedintele Alianţei Israelite
Universale, comisia guvernamentală care se ocupa de
redactarea Constituţiei a prezentat, la 1 mai 1866, un
proiect care stabilea o soluţie la problema evreiască,
prin eliminarea criteriului religiei în dobândirea
cetăţeniei154. Articolul 6, aliniatul 1, din proiectul
de Constituţie prevedea următoarele: „Calitatea de
român se dobândeşte, se conservă şi se pierde conform
regulilor prevăzute prin legile civile”155. Se consacrau
astfel principiile adoptate prin Codul civil din 1865
la articolele 8, 9, 10, 16, 17, 18, 19, 20. Articolul 6,
aliniatul 2, „Religia nu poate fi un obstacol în stabilirea
acesteia”, introduce o schimbare în dispoziţiile
Codului civil, întrucât acesta, prin articolul 9, susţine
teza contrară şi obligă pe cei care nu sunt de rit creştin
să urmeze procedurile naturalizării. Cu alte cuvinte,
art. 9 Cod civil este abolit prin introducerea art. 6,
alin. 2, din Constituţie şi prin aceasta art. 8 din Codul
civil, care prevede naturalizarea fără formalităţi,
printr-o simplă declaraţie a fiecărei persoane născute
şi crescute în ţară care nu se află sub o protecţie
străină, revine în vigoare. Se deschidea în acest mod
posibilitatea naturalizării fără formalităţi a evreilor
153. Dinu Bălan, „Coordonate ale antisemitismului românesc din
perspectivă comparatistă”, SAHIR, 8, 2003, p. 236.
154. Constantin Iordachi, „The Unyielding Boundaries of Citizenship:
The Emancipation of ’Non-Citizens’ in Romania, 1866-1918”,
European Revue of History – Revue Européene d’Histoire (Vol. 8, Nr.
2), 2001, pp. 167-168.
155. Alexandru Pencovici, Desbaterile Adunarei Constituantei din
anul 1866 asupra Constituţiunei şi a Legei electorale din România,
Tipografia Statului, Bucureşti, 1883, p. 3.

117
pământeni ajunşi la vârsta majoratului oferind oportu-
nitatea naturalizării lor individuale156.
Comitetul însărcinat cu examinarea proiectului
de Constituţie s-a întrunit în şedinţă în data de 16
iunie 1866, pentru a audia raportul amendamentelor
comisiilor de specialitate. Dezbaterile pe marginea
articolului referitor la naturalizare au fost susţinute,
cu pasiune şi argumente, neajungându-se însă la o
formulă care să întrunească acordul tuturor părţilor.
Discuţiile au continuat a doua zi, când s-a făcut
referire la ambiguitatea prezentă în articolul care avea
în vedere naturalizarea evreilor, solicitându-se o nouă
amânare „pentru ca astfel să avem 48 de ore ca să ne
putem pătrunde de spiritul general al modificaţiunilor
şi a înlesni discuţiunea”157. În şedinţa din 18 iunie 1866,
intervenţia lui D. A. Sihleanu reflectă amplitudinea pe
care o reprezenta, pentru deputaţii prezenţi la lucrări,
„chestiunea evreiască”:
„Aici, cât pentru mine, ca delegat al secţiunei
a doua şi ca Român, a trebuit să ne oprim înaintea
unei alarme, a unei spaime din cele mai îngrozitoare
care s-a împrăştiat în ţară de când a apărut proiectul
de Constituţiune cu acel articol despre libertatea
religiunilor. Într-adevăr, acel articol, care e foarte
laconic, nu ar fi putut da loc la o atât de mare
frământare în ţară; dar fiecare Român când a văzut
că este ameninţat de un pericol nu a scos decât un
singur strigăt: Jidanii! şi s-a uitat împregiur şi a văzut
că ar putea fi ameninţaţi de un rău care ar putea fi
156. Joseph Berkowitz, La question des israélites en Roumanie: étude
de son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle soulève, Ed.
Jouve, Paris, 1923, p. 320.
157. Intervenţia lui I. C. Brătianu, ministru de finanţe, redată în Al.
Pencovici, op. cit., p. 47.

118
netămăduit”158.
Campania zgomotoasă antinaturalizare, promovată
de publicaţii precum Trompeta Carpaţilor, deţinută
de fostul revoluţionar paşoptist Cezar Bolliac,
presiunea străzii şi un „simulacru de revoltă” au
determinat Guvernul, prin liderul Ion C. Brătianu,
să retragă articolul referitor la evrei, menţinând
criteriul religios în acordarea naturalizării, ceea ce va
constitui „un moment istoric în evoluţia problemei
evreieşti în România”159. Rememorând acest moment,
junimistul George Panu nota că: „în proiectul de
constituţie evreii nu erau excluşi de la cetăţenie; dar
prejudecăţile, sentimentul de conservaţiune dus prea
departe şi temerea prea exagerată de un pericol care
exista, dar în modeste proporţii, precum şi rămăşiţele
unui dispreţ pentru o rasă considerată ca degradată,
izbutiră să treacă părerea excluzivistă”160. Într-o
petiţie adresată Adunării Constituante, care adopta
articolele Constituţiei prin care se protesta împotriva
acordării de drepturi politice evreilor erau reiterate
toate argumentele antisemite:
„Jidanii fiind cu totul deosebiţi prin limbă, origine,
moravuri, tradiţie, religie, constituiesc o ameninţare
permanentă pentru naţia română, căci ei nu se
fuzionează cu rasa indigenă; că ei ar fi răpit prin uzură
proprietăţile din oraşe; că tot comerciul cel mare cu
bogatele-i isvoare de câştig, de asemenea cel mic
care asigură viaţa poporului mai mărunt, a încăput pe
mâinile jidanilor; că tot ei au dezorganizat breslele
158. Intervenţia lui D. A. Sihleanu, deputat, redată în Al Pencovici, op.
cit., p. 49.
159. Joseph Berkowitz, op. cit., p. 329.
160. George Panu, Campanie contra ţărei. Chestia evreiască,
Tipografia „Heliade”, Bucureşti, 1902, pp. 48-49.

119
şi au sfărâmat industria şi meseriile româneşti aşa că
au desfiinţat starea mijlocie a poporului român; că
toate obiectele de hrană sunt acaparate de jidani care
le falsifică şi le strică în dauna sănătăţii poporului;
că jidanii se întind acum şi la singura speculă ce mai
rămăsese în mâinile băştinşilor, arenda moşiilor,
întrebuinţând această ramură de activitate spre a
exploata şi mai aprig pe ţărani, prin unirea arendaşilor
cu crâşmari; că şi proprietatea moşiilor este atacată
prin uzura cea neomenească care ar preface pe
jidani, de îndată ce li s-ar da drepturile politice, în
proprietari de moşii; că atunci românii moldoveni ar
rămâne o hoardă de vagabonzi şi hiloţi, fără drepturi
în propria lor patrie, căci jidanii substituiindu-se lor
în drepturile strămoşeşti, ar dobândi prin însuşi acest
fapt drepturi naţionale în locul românilor, fiindcă
orice naţionalitate este bazată pe posedea pământului
şi, pierzând proprietatea naţionalitatea se stinge…”161
Ceea ce vreau să mai adaug este faptul că adoptarea
articolului 7, în forma care l-a consacrat, nu s-a
produs în mod necesar sub imperiul mişcărilor de
stradă sau al agitaţiilor antisemite promovate de
o parte a presei, ci a fost rezultatul unei dezbateri
bazate pe argumente pro şi contra, altfel spus, a fost
rezultatul unei alegeri. Expunerea argumentelor pro –
principiul conservării naţionale nu ar trebui să excludă
evreii de la naturalizare – şi contra – toleranţa faţă de
evrei trebuie să se limiteze strict la chestiuni care ţin
de sfera industriei şi comerţului, nu la acordarea de
drepturi politice – a ţinut cont de prevederile juridice
161. Textul petiţiei este reprodus în A. D. Xenopol, Istoria partidelor
politice în România, vol. I, partea a II-a, De la 1848 până la 1866,
Albert Baer, Bucureşti, 1910, pp. 509-510.

120
în vigoare şi de situaţia evreilor din România. Pentru
autorii Constituţiei din 1866 acordarea naturalizării
era instrinsec legată de dreptul de proprietate asupra
pământului, care constituia fundamentul naţionalităţii
şi mai puţin de asimilarea populaţiei evreieşti.
În ciuda opoziţiei Marilor Puteri şi a lobby-ului
evreiesc european, Constituţia „liberală” din 1866
acorda evreilor din România statutul de „străini
care nu se aflau sub o protecţie străină”, ceea ce le
interzicea accesul la cetăţenie şi drepturile politice
care rezultau din aceasta162. Din punctul de vedere al
autorului celei mai ample monografii istorice asupra
evreilor din România în secolul al XIX-lea, adoptarea
articolului 7 reprezintă „oficializarea problemei
evreieşti în perspectiva sa istorică”163. Din perspectiva
mea, forma finală a articolului 7 este o soluţie cu
argumente politice, dată unei probleme eminamente
politice. Însă indiferent cum ne raportăm la textul
constituţional, el trebuie evaluat din perspectiva
a ceea ce autorităţile române considerau prioritar:
consolidarea statului naţional.

162. Octavian Silvestru, „Opportunistic politicking versus liberalism

in Romania. The Governmental and Anti-Semitic Policies between
1866 and 1868”, Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Historia,
nr. 8, Târgu-Mureş, 2008, p. 116.
163. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 68.

121
Bibliografie

European Revue of History – Revue Européene

d’Histoire
Monitorul Oficial
Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Historia
Studia et Acta Historiae Iudaerum Romaniae
(SAHIR)
Trompeta Carpaţilor
Chestiunea evreilor pământeni. Discurs rostit de
J. B. Brociner la Congresul Asociaţiei Israeliţilor
Pământeni, ţinut la 26 Octombrie 1897 în Sala Eforiei
Spitalelor din Bucureşti, Tipografia H. Goldner, Iaşi,
1901.
Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu în chestia
evreiască, Uniunea Evreilor Pământeni, Bucureşti,
1911.
BARNOSCHI, D. V.
Originile democraţiei române. „Cărvunarii”
Constituţia Moldovei de la 1822, Ed. „Viaţa
Românească” S. A., Iaşi, 1922.
BĂLAN, Dinu
„Coordonate ale antisemitismului românesc din
perspectivă comparatistă”, SAHIR, 2003.
BERCEANU, Barbu B.
Istoria constituţională a României în context
internaţional comentată juridic, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003.
BERKOWITZ, Joseph
La question des israélites en Roumanie: étude de
son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle
soulève, Ed. Jouve, Paris, 1923.
BODEA, Cornelia

122
1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
BUJOREANU, Ion
Colecţiunile de legiuirile României vechi şi noi, vol.
I, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, Bucureşti,
1873.
CONDURACHI, J.
Câteva cuvinte asupra condiţiei juridice a străinilor în
Moldova şi Ţara Românească până la Regulamentul
Organic, Tipografia „Cultura”, Bucureşti, 1918.
FĂRCĂŞAN, Simona
Între două lumi (Intelectuali evrei de expresie română
în secolul al XIX-lea), Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2004.
FILITTI, I. C.
Frământările politice în Principatele Române de la
1821 la 1828, în Opere, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1985.
HITCHINS, Keith
Românii 1774-1866, traducere de George G. Potra,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2009.
IORDACHI, Constantin
„The Unyielding Boundaries of Citizenship: The
Emancipation of ’Non-Citizens’ in Romania, 1866-
1918”, European Revue of History – Revue Européene
d’Histoire (Vol. 8, Nr. 2), 2001.
KOGĂLNICEANU, Mihail
Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională
şi câteva din discursurile din Divanul ad-hoc al

123
Moldovei, Ed. Leon Alcalay, Bucureşti, 1909.
ONCESCU, Iulian
Texte şi documente privind istoria modernă a
românilor (1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2011.
PANU, George
Campanie contra ţărei. Chestia evreiască, Tipografia
„Heliade”, Bucureşti, 1902.
PENCOVICI, Alexandru
Desbaterile Adunarei Constituantei din anul 1866
asupra Constituţiunei şi a Legei electorale din
România, Tipografia Statului, Bucureşti, 1883.
XENOPOL, A. D.
„Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din
1822: Originile partidului Conservator şi ale celui
Liberal”, Analele Academiei Române, Seria 2, Tom
20, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1898.
Istoria partidelor politice în România, vol. I, partea a
II-a, De la 1848 până la 1866, Albert Baer, Bucureşti,
1910.
Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. XI, Istoria
politică a ţărilor române de la 1822-1848, ediţia a
III-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925.

124
 II. 2. O emancipare limitată: restricţii
legislative şi politici administrative

Perioada cuprinsă între adoptarea Constituţiei,

la 1 iulie 1866, şi prima modificare a unui articol
al textului constituţional, la 13 octombrie 1879,
a fost marcată de menţinerea fragilului echilibru
politic, de complicata afacere a căilor ferate şi de
efectul circularelor miniştrilor I. C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu împotriva vagabondajului. Seria
circularelor cu conţinut restrictiv la adresa evreilor
a fost inaugurată de I. C. Brătianu, în calitate de
ministru al internelor164, cu scopul de a stopa stabilirea
evreilor în comune şi sate, de a deţine proprietăţi în
arendă şi de a administra hanuri şi cârciumi. Destinate
a fi executate „cu toată asprimea”165, pentru a limita
afluxul de evrei în ţară, circularele au reprezentat o
întoarcere la prevederile regulamentare şi au generat
numeroase interpretări abuzive din partea autorităţilor
locale, violenţe antisemite împotriva comunităţilor
evreieşti, expulzări sub pretextul de vagabondaj şi
vehemente proteste din partea organizaţiilor evreieşti
şi a cancelariilor europene. Ca urmare a presiunilor
mediatice şi diplomatice externe, care vedeau în
măsurile guvernamentale antisemite o manifestare a
intoleranţei religioase şi nu o expresie a oportunismului
politic, I. C. Brătianu a fost nevoit, în august 1867, să-
şi prezinte demisia. Următoarele cabinete au continuat
164. Cu sprijinul grupării Fracţioniştilor moldoveni, în 24 aprilie/6 mai
1867, publicată în Monitorul Oficial nr. 75/1867.
165. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere
la emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 69, care
reproduce textul circularei din 24 aprilie/6 mai 1867 redat în ziarul Le
Temps.

125
să pună în practică măsurile cuprinse în circulare, în
ciuda vizitei în România a baronului Moses Montefiore,
un filantrop care milita pentru îmbunătăţirea soartei
coreligionarilor săi, şi a asigurărilor oferite în acest
sens de prinţul Carol. Pe de altă parte, I. C. Brătianu
era un politician prea experimentat pentru a nu fi
conştient de riscul internaţional la care se expunea
prin restricţiile legislative impuse la adresa evreilor.
Dar, în acelaşi timp, instabilitatea politică şi opoziţia la
cabinetul liberal pe care îl prezida, reprezentau pentru
I. C. Brătianu un risc mult mai mare decât presiunile
exterioare ale Marilor Puteri166.
Ceea ce defineşte circularele emise de miniştrii I. C.
Brătianu şi M. Kogălniceanu, în perioada 1867-1869,
este antisemitismul emergent: radicalizarea mesajului
antisemit în discursul public. În peisajul marcat de
instabilitate politică ai primilor ani după venirea pe
tronul României a lui Carol I şi adoptarea primei
Constituţii moderne, retorica antisemită promovată
de cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului a produs
urmări în societate şi a alterat relaţiile dintre români şi
evrei. Pentru liberalii români „chestiunea evreiască”
era o problemă care ţinea de politica internă a ţării,
în care prioritare erau „interesele naţionale”, o temă
recurentă care se va regăsi un deceniu mai târziu, în
dezbaterile pe marginea modificării articolului 7 din
Constituţie. Pentru liberalii radicali din Moldova,
„chestiunea evreiască” se subsuma proiectului
identităţii naţionale, cu reflexe în filosofia naţionalistă

166. Octavian Silvestru, „Opportunistic politicking versus liberalism

in Romania. The Governmental and Anti-Semitic Policies between
1866 and 1868”, Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Historia,
nr. 8, Târgu-Mureş, 2008, p. 118.

126
a lui Simion Bărnuţiu, a omogenităţii etnice care
oferea stabilitatea unei naţiuni. Pentru o bună parte a
conservatorilor români „chestiunea evreiască” avea o
motivaţie financiară şi funciară în egală măsură.
Politica autorităţilor române faţă de evrei corespundea
tradiţiei legislative şi prevederilor constituţionale şi
reflecta mixajul dintre condiţiile economice şi sociale
interne şi presiunile diplomatice internaţionale. Liberalii
şi conservatorii aveau faţă de evrei o atitudine dictată
de propriile interese: liberalii erau motivaţi de interese
economice în comunităţile urbane şi au exploatat
teama românilor faţă de ascensiunea demografică şi
economică a evreilor, pentru a-şi mări baza electorală,
iar conservatorii depindeau de capitalul evreilor pentru
a accesa şi consolida funcţiile politice, dar nu erau de
acord ca aceştia să deţină proprietăţi rurale167. Ion C.
Brătianu, Mihail Kogălniceanu sau C. A. Rosetti au
fost mai accentuat antisemiţi decât Barbu Catargiu, P.
P. Carp sau Titu Maiorescu, care au dovedit mai curând
empatie faţă de soarta evreilor.
Este revelatoare în acest sens dezbaterea parlamentară
purtată în şedinţa Camerei, din 26 aprilie 1868, dintre
conservatorul P. P. Carp şi liberalul I. C. Brătianu, pe
tema persecuţiei evreilor. În interpelarea sa, P. P. Carp
se opunea măsurilor administrative care interziceau
evreilor să se stabilească la sate, considerând că, în loc
să fie persecutaţi, guvernul ar trebui să le acorde evreilor
„drepturile ce se cuvin fiecărui om”168. În replică, I. C.
167. Frederick Kellogg, Drumul României spre independenţă, traducere
de Laura Carmen Cuţitaru, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 83.
168. P. P. Carp, Chestiunea evreiască (Şedinţa Camerei din 26 aprilie
1868), în Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel Duţă,
studiu introductiv de Ion Bulei, Ed. „Grai şi suflet – Cultura naţională”,
Bucureşti, 2000, p. 17.

127
Brătianu afirma că, în ceea ce priveşte „chestiunea
evreiască”, ar trebui să se distingă între aspectul
religios şi aspectul economic şi social: „A separa
chestiunea religioasă de cea economică este singurul
mijloc de a pune capăt acuzărilor”169. Mai mult, fiind
acuzat de persecuţii religioase, din cauza conţinutului
circularelor emise către prefecţi, în calitate de
ministru de interne, prin care se limita vagabondajul,
I. C. Brătianu le va dezminţi, considerându-le simple
exagerări: „Eu nu voi aştepta ca străinii să vină la
hotar şi să avem nevoie să ne scape dl. Carp, ci toţi
Românii îşi vor da mâna şi vor protesta în contra
infamiilor, ce se aruncă asupră-le”170.
Cu numai câteva săptămâni mai devreme, liberalii
radicali din Moldova, grupaţi în Fracţiunea liberală
şi independentă, depuseseră un proiect de lege
„care îi scotea pe evrei în afara dreptului comun”171.
Proiectul de lege pentru „regularizarea situaţiei
evreilor din România” propunea restrângerea drastică
a drepturilor pe care evreii le deţineau: desfiinţarea
comunităţilor şi comitetelor evreieşti „tolerate şi
autorizate până în prezent”, interzicerea cumpărării
şi arendării de pământuri şi imobile în mediul
urban şi rural, obligativitatea acordului consiliilor
comunale pentru stabilirea populaţiei evreieşti în
proximitatea comunităţilor româneşti, interzicerea
exercitării activităţilor de industrie şi comerţ fără
„bilet de autorizaţie specială” eliberat de autorităţile
169. I. C. Brătianu, Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu:
1848-1868, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Bucureşti, 1903, p.
440.
170. Ibidem, p. 446.
171. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, p. 91.

128
comunale, orice asociere în scop lucrativ între evrei
şi creştini. În mod evident, proiectul de lege a generat
simultan abuzuri ale autorităţilor locale şi proteste
ale organizaţiilor evreieşti europene, dublate de
presiuni diplomatice la adresa României. Pentru a
detensiona situaţia creată prin proiectul legislativ
depus de Fracţiunea liberală şi independentă, Mihail
Kogălniceanu, ministru de interne în guvernul Dimitrie
Ghica, a avut o intervenţie în Parlament prin care
explica „chestiunea evreiască” sub un dublu aspect:
unul interior, unde era vorba de o chestiune economică
şi nimic mai mult; celelalt, exterior, care privea o mai
bună cunoaştere de către opinia publică internaţională
a spiritului de toleranţă cu care sunt înzestraţi românii:
„Cestiunea din întru este cestiunea economică, care
cu drept cuvînt trebuie să ne preocupe, căci ne vedem
sugrumaţi de o populaţiune străină care nu se ocupă,
mai cu seamă peste Milcov, decât de nişte industrii cu
totul esclusive şi atît de vătămătoare societăţii noastre.
Din afară însă avem datorie, şi datorie mare, de a lumina
opiniunea publică şi de a dovedi că noi nu sîntem urmaşii
degeneraţi ai strămoşilor noştri, cari pe drapelul ţărei,
mai presus de toate, scriau toleranţa religioasă”172.
Într-un discurs în Parlament, în problema căilor
ferate, poetul Vasile Alecsandri, fost revoluţionar
paşoptist şi deputat cu vederi antisemite, sublinia
toleranţa românilor în opoziţie cu „invazia” populaţiei
evreieşti:
„Ei bine, ţara se înspăimântă cu drept cuvânt pentru

172. M. Kogălniceanu, Discurs în problema israeliţilor (Şedinţa

Parlamentului din 22 mai 1869), în Discursuri parlamentare, prefaţă,
tabel cronologic şi note de Georgeta Penelea Filitti, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1994, p. 74.

129
că se găseşte pradă unei invazii organizate şi
îngrozitoare. S-au rupt iezăturile ţării dinspre Austria
şi Rusia şi de mai mulţi ani curg valuri peste valuri
de evrei, care au inundat cîmpii, munţi, sate şi oraşe.
Printre populaţia română se infiltrează o populaţie
flotantă, fără patrie, care, împinsă de instinctul său,
merge unde simte că este o pradă, se abate ca un nor de
lăcuste, absoarbe tot şi apoi apasă înainte ca să exercite
misia sa de distrugere. Prin urmare este înspăimîntare
în ţară, înspăimîntare legitimă, şi e de datoria noastră
ca să ne apărăm de flagelul care ne ameninţă. Să nu mi
se vorbească mie că acest drept de apărare ascunde o
idee de persecuţie religioasă. Nu, domnilor. Dacă a fost
vreun model de toleranţă în lume, acel model glorios a
fost România”173.
Dealtfel, binomul evreu-străin va constitui o temă
recurentă care se va regăsi în discursul public antisemit
din anii 1870, alături de tema invaziei evreieşti şi a
toleranţei românilor. Este relevant faptul că discursul
public ataşat „chestiunii evreieşti” conservă şi
perpetuează două imagini distincte asupra evreilor
care se juxtapun: pe de o parte, evreii sunt percepuţi
ca fiind o populaţie înapoiată, inaptă să se ridice la
standardele pe care le presupune civilizaţia; pe de altă
parte, evreii sunt consideraţi ca un pericol economic
şi o ameninţare la adresa naţiunii174. Pentru cei mai
mulţi dintre intelectualii şi politicienii români care
173. V. Alecsandri, Discurs/interventie privind Raportul asupra drumurilor
de fier (Şedinţa Parlamentului din 29 iunie 1875), în Liviu Papuc (edit.),
Discursuri parlamentare junimiste, Ed. Timpul, Iaşi, 2000, p. 62.
174. Octavian Silvestru, „The Jewish Question ‘Resolved’. The
Morphology and Purpose of Anti-Semitic Discourses in Romania after
the Congress of Berlin (1878-1879), Anuarul Institutului de Istorie „G.
Bariţiu” din Cluj-Napoca. Series Historica, tom LI, 2012, p. 119.

130
s-au manifestat public în „chestiunea evreiască”, în
primul deceniu postconstituţional, evreii erau integraţi
în categoria străinilor, a unei populaţii neasimilabile,
pentru care premisele acordării cetăţeniei se dovedeau
de netrecut. Din perspectiva inaugurată de această
direcţie de gândire, majoritară în politica şi cultura
românească a perioadei, acordarea cetăţeniei prin
naturalizare reprezenta certificarea faptului că
solicitantul [în cazul de faţă evreu] s-a asimilat – prin
şedere, educaţie, voinţă de integrare – cu populaţia
românească. De aceea, cred că nu este deloc exagerat
să afirm că naturalizarea şi nu semnalele diplomatice şi
mediatice externe reprezenta adevăratul barometru al
relaţiilor dintre români şi evrei.
„Prin legi şi tradiţie românii n-au dat drepturi de
naturalizaţie la streinii necreştini, să dea, supuindu-i pe
toţi la lege, fără excepţie de religiune, poate fi tot ce
naţia va da; dar drepturi politice în bloc nu va da, fără
a se pierde, fără a se omorî singuri. Evreii sunt streini,
religia lor care era cauza de nu erau primiţi ca streini
creştini, nu poate fi cauza de a dobândi drepturi politice
în bloc, când streinii creştini nu pot să le aibă decât cu
condiţia de a se conforma legei de naturalizare. Legea
naturalizaţiei nici naţia nu poate s-o violeze fără a se
ucide. Astfel este soluţia posibilă şi dreaptă a cestiei
evreilor. Ei sunt streini. Ei sunt supuşi streini. Nici o
lege nouă n-are putere retroactivă, nici o lege nu poate
să le ţie seama de şederea lor trecută în ţară spre a le da
drepturi în bloc.
Sunt streini, să se supuie la legea streinilor”175.
175. D. Bolintineanu, Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la
români, Ed. Gramar, Bucureşti, 2007, pp. 60-61. Textul este redactat cel
mai probabil în 1869.

131
 Soluţia dată de parlamentarii români „chestiunii
evreieşti” în 1866 şi măsurile administrative antisemite
care le-au urmat au reprezentat o strategie politică
menită a asigura stabilitatea şi coerenţa politică
internă. Ele sunt părţi ale unui proiect politic care
a fundamentat codul naţiunii şi a definit identitatea
naţională în termeni etnici. Între aspiraţiile moderni-
zatoare ale elitei politice româneşti şi valorile
promovate de politica occidentală, evreii au fost
prinşi la mijloc. Intervenţiile diplomatice externe
repetate în „chestiunea evreiască” au oferit elitei
politice româneşti pretextul de a stabili o conexiune
între antisemitism, naţionalism şi independenţă176.
Antisemitismul emergent al perioadei dintre 1866 şi
1879 s-a dovedit a fi terenul care a pregătit dezbaterile
constituţionale care au opus interesului naţional,
emanciparea evreilor şi care a definit antisemitismul
cu tentă rasială, care se va manifesta violent în
perioada interbelică.

Bibliografie

BOLINTINEANU, Dimitrie
Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la
români, Ed. Gramar, Bucureşti, 2007.
BRĂTIANU, Ion C.
Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu:
1848-1868, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
Bucureşti, 1903.
CARP, Petre P.
176. Octavian Silvestru, „Opportunistic politicking versus liberalism
in Romania”, p. 126.

132
Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel
Duţă, studiu introductiv de Ion Bulei, Ed. „Grai şi
suflet – Cultura naţională”, Bucureşti, 2000.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2009.
KELLOGG, Frederick
Drumul României spre independenţă, traducere de
Laura Carmen Cuţitaru, Institutul European, Iaşi,
2002.
KOGĂLNICEANU, Mihail
Discursuri parlamentare, antologie, prefaţă, tabel
cronologic şi note de Georgeta Penelea Filitti, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1994.
PAPUC, Liviu (edit.)
Discursuri parlamentare junimiste, Ed. Timpul, Iaşi,
2000.
SILVESTRU, Octavian
„Opportunistic politicking versus liberalism in
Romania. The Governmental and Anti-Semitic
Policies between 1866 and 1868”, Studia Universitatis
„Petru Maior”. Series Historia, nr. 8, Târgu-Mureş,
2008.
„The Jewish Question ‘Resolved’. The Morphology
and Purpose of Anti-Semitic Discourses in Romania
after the Congress of Berlin (1878-1879), Anuarul
Institutului de Istorie „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca.
Series Historica, tom LI, 2012.

133
II. 3. Chestiunea evreiască în cheie academică:
emancipare şi drept de proprietate
Aspectul cel mai controversat care dă măsura
dinamicii relaţiilor dintre români şi evrei este cel
statistic. Diverse surse istorice care au estimat
populaţia evreiască din Ţările Române, oferă
cifre atât de variate încât este extrem de dificil de
certificat numărul total al persoanelor care aparţineau
comunităţii evreieşti177. Singurele surse credibile care
oferă date ce pot fi considerate reale pentru estimarea
177. Ana-Maria Vele, România şi Franţa în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Controversata chestiune evreiască, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2009. O trecere în revistă a autorilor care au oferit date
despre populaţia evreiască este elocventă în acest sens: Nicolae Şuţu,
Notiţe statistice asupra Moldovei, Tipografia Lucrătorul Român, Iaşi,
1852, M. Obedenaru, La Roumanie economique, Ernest Leroux, Paris,
1876, Frédéric Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine depuis
l’avènement des princes indigènes jusqu’à nos jours (1822-1900), Félix
Alcan, Paris, 1900, Edmond Sincerus (pseudonimul lui E. Schwarzfeld),
Les Juifs en Roumanie depuis le Traité de Berlin (1878) jusqu’à ce jour,
Macmillan & Co, New York, 1901, Radu Rosetti (Verax), La Roumanie et
les Juifs, I. V. Socecu, Bucureşti, 1903, Nicolae Iorga, Istoria evreilor din
ţerile noastre, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913, G.
Bogdan-Duică, Românii şi ovreii, Institutul de Arte Grafice „Tipografia
Românească”, Bucureşti, 1913, Joseph Berkowitz, La question des
israélites en Roumanie: étude de son histoire et des divers problème de
droit qu’elle soulève, Paris, Ed. Jouve, 1923, Stela Mărieş, Supuşii străini
din Moldova în perioada 1781-1862, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1985,
Beate Welter, Die Judenpolitik der Rumanischen Regierung, 1866-1888,
Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 1989, Dietmar Müller, Staatsbürger
auf Widerruf: Juden und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen
und serbischen Nationcode: etnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte,
1878-1941, Wiesbaden, Harrasowitz, 2005, Elena Siupiur, Emigraţia:
condiţie umană şi politică în Sud-Estul European, Ed. Academiei,
Bucuresti, 2009, Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la
excludere la emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009,
Silviu Văcaru, Supuşii austrieci în Principatul Moldovei (1833-1835),
Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2014.

134
demografică a populaţiei evreieşti, sunt statisticele
din recensămintele efectuate pentru Moldova în 1859
şi pentru întreaga Românie în 1899, însă şi acestea
trebuie privite cu anumite rezerve. Nicolae Şuţu avea
următoarea apreciere asupra felului în care se realizau
statisticile româneşti la jumătatea secolului al XIX-
lea: „catagrafia nu s-a făcut niciodată mai mult peste
marginile prescrise de trebuinţele fiscului”178.
Chiar şi aşa, potrivit recensământului din 1859,
populaţia evreiască din Moldova se cifra la 188.922
dintr-un total de 1.325.096 locuitori. Prin comparaţie,
în 1860 în Ţara Românească, populaţia evreiască
număra 9234 de locuitori dintr-un total de 2.400.921.
Distribuţia urban-rural indică o repartizare majoritară
a evreilor în oraşe şi târguri, în special în zona de
nord a Moldovei, cu o concentrare în capitala Iaşi.
Per ansamblu, estimările pentru populaţia evreiască
la începutul anilor 1860, variază în jurul cifrei de
200.000, ceea ce reprezintă aproximativ 3% din
totalul populaţiei româneşti179. Datele recesământului
din 1899 alocă pentru întreg teritoriul ţării un
număr de 269.015 evrei, la o populaţie de 5.912.520
178. Nicolae Şuţu, Notiţe statistice asupra Moldovei, Tipografia
Lucrătorul Român, Iaşi, 1852, p. 54.
179. Datele sunt preluate după Carol Iancu, Evreii din România (1866-
1919) De la excludere la emancipare, p. 149, care citează Analele Statistice
ale României din 1865. Cercetători de dată recentă: Beate Welter, Stela
Mărieş, Dietmar Müller sau Silviu Văcaru, oferă date similare, ceea ce
creditează ipoteza conform căreia sporul populaţiei evreieşti marchează
o tendinţă ascendentă până la sfârşitul secolului al XIX-lea când, datorită
sionismului, migraţiei externe şi expulzării unui număr de evrei, sporul
demografic descreşte. Prin opoziţie, antisemiţii români de la finalul
secolului al XIX-lea: Radu Rosetti (Verax) şi A. C. Cuza, au oferit cifre
mult mai mari ale populaţiei evreieşti pentru a argumenta că presiunea
demografică exercitată de populaţia evreiască asupra românilor îi făcea
pe primii imposibil de asimilat.

135
locuitori. Procentual, evreii din România reprezentau
la sfârşitul secolului al XIX-lea aproximativ 4,5% din
totalul populaţiei180.
Pe de altă parte, evreii au avut un rol major în
popularea anumitor comunităţi şi în înfiinţarea de
târguri pentru a le face accesibile către drumurile
comerciale, ceea ce a amplificat fenomenul migraţiei
şi le-a consolidat urbanitatea. Ei beneficiau de anumite
înlesniri fiscale şi erau consideraţi ca târgoveţi, „un
titlu de care nu se bucurau în nicio ţară occidentală
din Europa”181. Apariţia unui mare număr de aşezări
semiurbane a fost determinată de dezvoltarea pieţei
interne şi de cererea crescută de produse, ceea ce a
avut ca efect extinderea schimburilor comerciale182.
Fiind cea mai vizibilă în mediul urban, prezenţa
demografică evreiască se traducea printr-o susţinută
activitate economică. La jumătatea secolului al XIX-
lea, evreii alcătuiau cea mai mare parte a micilor
antreprenori, meseriaşilor şi comercianţilor, iar odată
cu ultima treime a secolului al XIX-lea se disting în
cadrul populaţiei evreieşti antreprenorii industriali,
bancherii şi cei care îmbrăţişau profesii liberale.
Într-o societate românească tot mai deschisă
transformărilor modernizatoare, evreii au ocupat
nişa liberă a comerţului cu amănuntul, a micilor
180. Carol Iancu, op. cit., p. 150.
181. E. Schwarzfeld, Din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea
şi întemeierea târgurilor şi a târguşoarelor în Moldova, Uniunea
Evreilor Pământeni, Bucureşti, 1914, p. 22.
182. Elena Negruţi, Rolul evreilor în formarea târgurilor din Moldova
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Silviu Sanie, Dumitru
Vîtcu (coord.), Studia et Acta Historiae Iudaeorum, I, Academia
Română, Filiala Iaşi, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul
de Arheologie, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Centrul
pentru studiul istoriei evreilor din România, Ed. Hasefer, 1996, p. 143.

136
meşteşuguri şi a ocupaţiilor financiare care corespundeau
într-o tot mai mare măsură nevoilor noii societăţi.
Din această perspectivă, evreii au avut un rol pozitiv
în modernizarea societăţii româneşti, lipsită de
o burghezie care să iniţieze şi să susţină reforme
economice. Inferioară economic celei eveieşti, burghezia
română a căutat să profite de superioritatea politică
pentru a compensa situaţia pe plan economic. Scriind
despre „chestiunea evreiască” la sfârşitul secolului al
XIX-lea, junimistul George Panu remarca:
„Adevărata cauză a animozităţii şi a urei contra
evreilor, consistă în faptul că evreii au acaparat, în
mare parte, comerţul, că ei deţin deosebitele meserii
şi că se dedau cu activitate la diversele ramuri
de comerţ, de mică industrie, de întreprinderi cu
caracter lucrativ şi aceasta în concurenţa şi în dauna
comerţului şi industriei române. Aici stă chestia, aici
e nodul gordian”183.
Datorită prezenţei economice tot mai active şi
a profilului ocupaţional al evreilor, antisemitismul
românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea a fost un fenomen urban, deci modern, accentuat
de lipsa unei burghezii autohtone care să se poată
susţine economic şi de incoerenţa unei reforme agrare
care a condus la fărâmiţarea proprietăţilor rurale, la
dependenţa ţăranilor de împrumuturi şi la creşterea
fenomenului arendăşiei. În acest context, este de
remarcat că antisemitismul a fost intrumentalizat
politic, pentru a se crea în mod artificial o clasă de
mijloc cu scopul asigurării stabilităţii interne şi
promovării interesului naţional.
183. G. Panu, Chestiunea evreilor, Tipografia „Lupta”, Bucureşti,
1893, p. 156.

137
 „De o parte vedem boieri mari şi mici, proprietari,
neproprietari, funcţionari înalţi sau de jos, cum vroiţi,
însă tot boieri. Pe de altă parte vedem lucrători de
pământ, fie răzăşi, fie pontaşi, însă numai lucrători
de pământ. Două clase faţă în faţă. Legătura cea
mai naţională, cea mai puternică, singura care poate
întemeia echilibrul şi opri antagonismul, clasa de
mijloc, lipseşte desăvârşit, mai ales în Moldova.
Târgurile noastre sunt populate numai de Jidovi şi de
un mic număr de streini de deosebite rituri creştine.
Tot comerţul, şi acel din târguri şi acel de la ţară, este
în mâna Jidovilor”184.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu, istoric şi orator
memorabil, cu o activitate politică remarcabilă,
premier sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi
ministru de externe, în delegaţia României la Congresul
de la Berlin, descrie foarte fidel situaţia „chestiunii
evreieşti” din perspectiva autorităţilor române, la
începutul anilor 1860. Dincolo de antisemitismul
emergent al perioadei postconstituţionale, „chestiunea
evreiască” îşi va găsi o interpretare în cheie academică
odată cu publicarea unor studii şi teze de licenţă
care vor analiza consecinţele juridice ale schimbării
de paradigmă constituţională, din perspectiva
statutului străinilor şi a dreptului asupra proprietăţilor
rurale. Publicate în ultimii ani ai secolului al XIX-
lea, studiile şi tezele de licenţă la care fac referire,
tratează statutul evreilor din perspectiva dreptului
public şi modificarea articolului 7 din Constituţie, din
perspectiva dreptului constituţional.
184. M. Kogălniceanu, Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională
şi câteva din discursurile în Divanul Ad-hoc al Moldovei, cu o prefaţă
de Petre V. Haneş, Leon Alcalay, 1909, pp. 78-79.

138
 Voi investiga cele două perspective, care nu se
exclud ci se completează, pentru a pune în evidenţă
felul în care „chestiunea evreiască” a depăşit nivelul
discursului politic şi a ajuns la un nivel academic. Privit
din perspectivă contemporană, prin prisma exceselor
manifestărilor antisemite interbelice, legislaţiei
antievreieşti şi Holocaustului, antisemitismul juridic
instituit prin Constituţia din 1866 poate fi apreciat
ca o limitare a palierului libertăţilor individuale şi
drepturilor omului. Din perspectiva legislatorilor
români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-
lea, textul constituţional avea menirea să protejeze
interesele legitime ale statului şi să se ridice mai presus
de interesele egoiste ale indivizilor185. În această linie
argumentativă fundamentul adoptării articolului 7 din
Constituţie a fost următorul:
„Adevărata chestiune însă era astfel: majoritatea
Constituanţilor aveau teama, dealtfel bine fundată,
că având Ovreii drepturi, faţă cu spiritul lor de
negustorie şi speculaţiune, vor parveni cu mijlocul
capitalurilor acumulate a cumpăra moşii. Banii luaţi
de prin vânzarea moşiilor de către Români, ce aveau
asemenea proprietăţi, se vor cheltui întorcându-se
iarăşi în mâna Ovreilor, aşa că Românii găsindu-se mai
în urmă şi fără proprietăţi şi fără bani naturalmente că
deveneau, dacă nu mai mult, dar cel puţin dependenţi
Ovreilor, s-ar fi substituit cu alte cuvinte elementul
israelit celui român şi de aici încă un pas ca să se
pue în capul afacerilor ţărei, să o conducă după a lor
voinţă şi iată dar pericolul adus naţionalităţii. Afară
de aceasta e un principiu de drept, că naţionalitatea
185. N. Petresco-Comnène, Étude sur la condition des israélites en
Roumanie, Ed. A. Pedone, Paris, 1905, p. 143.

139
rezidă în pământ, ori pământ nemaiavând Românul,
unde-i mai este naţionalitatea?”186
Articolul 7 al Constituţiei din 1866 a reabilitat dis-
tincţia dintre creştini şi necreştini în privinţa dobândirii
naturalizării, ceea ce a avut drept scop limitarea accesului
evreilor la privilegiile cetăţeniei. Conform textului
constituţional, evreii nu beneficiau de exercitarea
drepturilor politice, acestea fiind asociate calităţii de
român. Ca atare, ei nu puteau fi aleşi sau alegători, nu
puteau ocupa funcţii publice şi nu puteau avea grade nici
în armată. Ei puteau beneficia însă de toate drepturile
civile, cu excepţia dreptului de a dobândi imobile rurale,
ceea ce implica în mod necesar calitatea de cetăţean187.
Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de român era
implicită pentru românii stabiliţi în alte state, în acord
cu principiul juridic jus sanguinis, al comunităţii de
descendenţi, aceasta fiind o virtualitate care căpăta sens
juridic, printr-un vot al corpurilor legiuitoare. În ceea ce-i
priveşte pe evrei, opinia larg împărtăşită de legiuitorii
români era aceea că “israeliţii nu se pot asimila, nu au
aceleaşi gândiri, aspiraţiuni, în fine mai cu deosebire că
israeliţii sunt nişte speculanţi îndrăzneţi, care îndată ce
vor fi obţinut naturalizarea, ţinta lor ar fi nu de a lucra
la binele şi prosperitatea naţională ci de a se înavuţi
întrebuinţând în acest scop orice mijloc”188.
Modificarea din 1879 a articolului 7 a stabilit criteriile
şi procedura naturalizării străinilor, în speţă a evreilor,
186. George G. Stroescu, Condiţiunea străinilor din România din
punctul de vedere al dreptului public intern şi a dreptului privat, Teză
de licenţă, Carol Göbl, Bucureşti, 1891, p. 55.
187. Leon Ghyka, Despre condiţiunea juridică a străinilor în România,
Teză pentru licenţă, Tipografia Statului, Bucureşti, 1884, p. 67.
188. Theodor A. Brăiloiu, Despre condiţiunea juridică a streinilor în
România. Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888, p. 50.

140
introducând principiul naturalizării individuale, întrucât
o modificare în sens larg a procedurii naturalizării „ar
fi adus cu sine pericole pentru existenţa naţionalităţii
române”, prin „introducerea deodată în masă a unui
numeros element străin în corpul naţiunii române”189.
Metafora „corpului străin” a jucat un rol esenţial în
fundamentarea juridică a modificării articolului 7, întrucât
a singularizat relaţia de echivalenţă dintre naturalizare şi
dreptul de proprietate teritorială. Acesta a fost considerat
„un element de naţionalitate” şi un privilegiu exclusiv al
românilor şi al celor naturalizaţi români, iar modificarea
articolului 7 a avut drept fundament împiedicarea
populaţiei evreieşti de „a acapara proprietatea teritorială,
excluzând de la exerciţiul suveranităţii pe naţionalii
pământeni”190.
Miezul chestiunii nu consta în emanciparea străinilor
necreştini, în cazul de faţă a evreilor, prin oferirea de
drepturi politice – dreptul de a dobândi proprietăţi rurale
era considerat un drept politic întrucât era legat de dreptul
de a alege şi de a fi ales – ci în limitarea dreptului evreilor
de a dobândi proprietăţi rurale. Întreaga dezbatere
asupra modificării articolului 7 s-a purtat în jurul
oportunităţii naturalizării evreilor, chestiunea modului
de achiziţie a proprietăţii căzând în plan secundar191.
Precizarea este importantă întrucât pune în ecuaţie

189. Constantin G. Dissescu, Dreptul constituţional: istoria dreptului

public, dreptul public comparat, teoria generală a statului, dreptul
constituţional al României, ed. a III-a, Ed. Librăriei Socec & Co.,
Bucureşti, 1915, p. 626.
190. Ibidem, p. 633.
191. Petru Th. Missir, Dreptul de succesiune al străinilor la imobilele
rurale din România: precedat de un studiu asupra raportului juridic
dintre dreptul constituţional şi legile ordinare, Stabilimentul Grafic
Socecu & Teclu, Bucureşti, 1885, p. 93.

141
raportul dintre legile ordinare şi textul constituţional.
Înţelesul cuvântului „a dobândi” cuprins în articolul 7
revizuit este precizat în articolele 644-645 din Codul
civil şi se referă la „toate modurile de achiziţie prin
care cineva poate să câştige un lucru şi să devină
proprietar pe dânsul”192. De asemenea, prin „imobile
rurale” se înţelege nu numai pământul ci şi clădirile
situate în comunele rurale. Însă textul constituţional
nu abrogă legile anterioare care aşează statutul
proprietăţii sub incidenţa dreptului comun. Intenţia
legiuitorului constituţional a fost ca străinilor să se
aplice restricţia „în privinţa tuturor titlurilor în care se
poate dobândi proprietatea”, iar astfel „achiziţiile cu
titlu succesoral nu intră sub regimul restrictiv al §-lui
V al art. 7 din Constituţie”193. Conţinutul acestui aliniat
este următorul: „Numai Românii sau cei naturalizaţi
Români pot dobândi imobile rurale în România”.
Dobândirea unui imobil rural este indisociabil legată
de calitatea de român sau de procedura naturalizării.
Prin soluţia convenită de corpurile legiuitoare de a
oferi străinilor posibilitatea naturalizării individuale,
în conformitate cu care distincţia dintre creştini şi
necreştini devenea inoperabilă, s-a încercat limitarea
acestora din urmă de a putea cumpăra proprietăţi
imobiliare rurale. Argumentul folosit a fost următorul:
„Pericolul, încă o dată, nu putea veni decât din partea
Evreilor şi numai din faptul că ei ar fi putut cumpăra
proprietăţile rurale, mici şi mari; în contra acestui
pericol şi în contra lui numai, s-au îndreptat toate

192. P. Mihailoff, Despre condiţiunea juridică a streinilor în România,

Teză pentru licenţă, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1895, p. 28.
193. Petru Th. Missir, op. cit., p. 122.

142
străduinţele alegătorilor şi aleşilor naţiunii”194.
Potrivit lui Constantin Dissescu, profesor de drept
constituţional la Universitatea Bucureşti, „a dobândi”
în sensul articolului 7 revizuit nu este un drept public,
nu este un drept civil pozitiv, după cum nu este nici
un drept politic: este un drept naţional. Nu este un
drept public întrucât dreptul de a dobândi imobile
teritoriale rurale nu aparţine oricărei persoane, fizice
sau morale, de pe teritoriul ţării; nu este un drept
civil întrucât străinii nu pot cumpăra, moşteni sau
achiziţiona prin legaţie sau donaţie imobile rurale
şi nu este un drept politic deoarece astfel femeile şi
minorii nu au dreptul de a dobândi imobile rurale. „În
România proprietatea teritorială este un element al
suveranităţii naţionale. Pământul rural la noi nu poate
fi posedat decât de Români”195.
Dacă România ar fi aplicat principiul juridic jus
soli, al apartenenţei teritoriale, în acordarea cetăţeniei,
toţi evreii născuţi şi crescuţi în ţară ar fi putut
beneficia, la vârsta majoratului, de drepturile civile şi
politice ataşate statutului de cetăţean. Prin instituirea
principiului juridic jus sanguinis, al comunităţii
de descendenţi, în acordarea cetăţeniei, România a
determinat relaţia dintre naturalizare şi dreptul de
proprietate teritorială ca un element al suveranităţii.
În ceea ce-i priveşte pe evrei, dobândirea naturalizării
devenea dezirabilă în virtutea dreptului de succesiune
a proprietăţii, ca modalitate de securizare a afacerilor
şi ca mijloc de promovare socială.

194. Nicolae Basilescu, Contribuţiuni la înţelegerea art. 7 § 5 din

Constituţiune precedate de un studiu asupra naţionalităţei române,
Tipografia Toma Basilescu, Bucureşti, 1897, p. 89.
195. Constantin G. Dissescu, op. cit., p. 642.

143
 Voi încheia acest excurs juridic cu menţionarea
faptului că în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-
lea, evreii au avut o atitudine ambivalentă în privinţa
emancipării. A existat în comunitatea evreiască un
trend asimilaţionist, prin integrarea în modernitate
şi „emanciparea interioară”, promovat de respectatul
doctor Iuliu Barasch, după cum a existat un puternic
curent tradiţionalist, care susţinea prezervarea
identităţii confesionale, urmat de direcţia curentului
sionist, care milita pentru emigrări voluntare, crearea
unui stat israelian şi accentuarea vieţii culturale
evreieşti. În decurs de o singură generaţie, între 1848 şi
1878, comunitatea evreiască din România a cunoscut
o evoluţie exponenţială, sub aspectul a ceea ce aş
numi cristalizarea unei conştiinţe etnice, în sensul în
care valurile succesive de evrei stabiliţi pe teritoriul
ţării, performanţa economică şi dorinţa de promovare
socială au contribuit substanţial la creşterea gradului
de sofisticare a revendicărilor evreilor în favoarea
emancipării.
Revizuirea din 1879 a articolului 7 al Constituţiei din
1866 a produs sentimente amestecate în rândul evreilor
români şi europeni, care îşi puseseră mari speranţe
într-o posibilă, cel puţin graduală, emancipare: de la
entuziasmul în favoarea emancipării la dezamăgire
şi de la resemnare la radicalizarea militantismului
evreiesc şi direcţionarea eforturilor către idealul
sionist196. În 1881, printr-un efort logistic şi financiar
deosebit, a fost organizat la Focşani primul congres
196. Măriuca Stanciu, Necunoscutul Gaster. Publicistica culturală,
ideologică şi politică a lui Moses Gaster, Ed. Universităţii din Bucureşti,
2006, p. 95.

144
internaţional dedicat sionismului, iar în 1897 a fost
înfiinţată Organizaţia Sionistă, cu scopul de a menţine
contactele cu organizaţiile evreieşti internaţionale. În
perioada 1897-1919 are loc o acutizare a mişcării
sioniste din România, prin trecerea de la sionismul
cultural la sionismul politic197, parcurs manifestat
prin participarea la congrese şi conferinţe sioniste şi
încercarea de unificare a mişcării sioniste din ţară,
în spiritul prevederilor trasate de Theodor Herzl.
Principiile sioniste promovate de Herzl presupuneau
o întoarcerea la originile genuine ale iudaismului,
ceea ce a condus la fricţiuni între asimilaţionişti
şi nonasimilaţionişti. Asimilarea presupunea o
componentă obiectivă, măsurabilă, dar şi una
subiectivă, opţională, iar sionismul promovat de
Herzl punea în discuţie nu numai relaţia cu iudaismul
dar şi oportunitatea asimilării.
La începutul secolului al XX-lea, România şi
Imperiul Ţarist rămăseseră singurele ţări din Europa
care nu emancipaseră numeroasa comunitate evre-
iască de pe teritoriile lor. În cazul României, modi-
ficarea constituţională din 1879 a oferit posibilitatea
naturalizării individuale. Însă procedurile birocratice
greoaie, costurile naturalizării şi arbitrariul auto-
rităţilor române au făcut ca un procent foarte redus
de evrei să beneficieze de acordarea cetăţeniei
române. A fost doar o neşansă istorică faptul că
emanciparea evreilor din România s-a aflat pe
poziţii ireconciliabile cu naţionalismul românesc, cu
tendinţe protecţioniste şi centripete, care a favorizat şi
197. Pe larg în Idealul sionist în presa evreiască din România, 1881-
1920, texte selectate şi comentate de Lya Benjamin (coord.) şi Gabriela
Vasiliu, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2010, pp. 73-162.

145
încurajat aplicarea principiului juridic jus sanguinis,
al comunităţii de descendenţi, în acordarea cetăţeniei.
În final, întrebarea asupra căreia adepţii asimilării
şi ai sionismului trebuiau să găsească un răspuns
adecvat era următoarea: cum se poate realizarea
asimilarea prin păstrarea valorilor şi specificului
culturii evreieşti?

Bibliografie

BASILESCU, Nicolae
Contribuţiuni la înţelegerea art. 7 § 5 din Constituţiune
precedate de un studiu asupra naţionalităţei române,
Tipografia Toma Basilescu, Bucureşti, 1897.
BENJAMIN, Lya (coord.), VASILIU, Gabriela
Idealul sionist în presa evreiască din România, 1881-
1920, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2010.
BRĂILOIU, Theodor A.
Despre condiţiunea juridică a streinilor în România.
Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888.
DISSESCU, Constantin G.
Dreptul constituţional: istoria dreptului public,
dreptul public comparat, teoria generală a statului,
dreptul constituţional al României, ed. a III-a, Ed.
Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1915.
GHYKA, Leon
Despre condiţiunea juridică a străinilor în România,
Teză pentru licenţă, Tipografia Statului, Bucureşti,
1884.
KOGĂLNICEANU, Mihail
Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională
şi câteva din discursurile în Divanul Ad-hoc al

146
Moldovei, cu o prefaţă de Petre V. Haneş, Leon
Alcalay, 1909.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2009.
MIHAILOFF, P.
Despre condiţiunea juridică a streinilor în România,
Teză pentru licenţă, Tipografia Gutenberg, Bucureşti,
1895.
MISSIR, Petru Th.
Dreptul de succesiune al străinilor la imobilele din
România: precedat de un studiu asupra raportului
juridic dintre dreptul constituţional şi legile ordinare,
Stabilimentul Grafic Socecu & Teclu, Bucureşti,
1885.
NEGRUŢI, Elena
Rolul evreilor în formarea târgurilor din Moldova
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Silviu
Sanie, Dumitru Vîtcu (coord.), Studia et Acta
Historiae Iudaeorum, I, Academia Română, Filiala
Iaşi, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul
de Arheologie, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din
România, Centrul pentru studiul istoriei evreilor din
România, Ed. Hasefer, 1996.
PANU, George
Chestiunea evreilor, Tipografia „Lupta”, Bucureşti,
1893.
PETRESCO-COMNÈNE, N.
Étude sur la condition des israélites en Roumanie, Ed.
A. Pedone, Paris, 1905.
SCHWARZFELD, E.
Din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea şi

147
întemeierea târgurilor şi a târguşoarelor în Moldova,
Uniunea Evreilor Pământeni, Bucureşti, 1914.
STANCIU, Măriuca
Necunoscutul Gaster. Publicistica culturală, ideologică
şi politică a lui Moses Gaster, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2006.
STROESCU, George G.
Condiţiunea străinilor din România din punctul
de vedere al dreptului public intern şi a dreptului
privat, Teză de licenţă, Carol Göbl, Bucureşti, 1891.
ŞUŢU, Nicolae
Notiţe statistice asupra Moldovei, Tipografia
Lucrătorul Român, Iaşi, 1852.
VELE, Ana-Maria
România şi Franţa în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Controversata chestiune evreiască, Ed.
Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.

148
 Capitolul III
O schimbare de paradigmă:modificarea
articolului 7 din Constituţie

III. 1. Dimensiunea juridică a modificării

articolului 7 din Constituţie

Tratatul de pace de la Berlin (semnat la 1/13 iulie

1878), care a luat în discuţie recunoaşterea internaţională
a independenţei României, marchează un moment de
cotitură în evoluţia constituţionalismului românesc.
Deoarece prevederile referitoare la România ale
Tratatului impuneau o modificare de substanţă a
legislaţiei româneşti, care privea cea mai dinamică
demografic şi cea mai activă economic comunitate
etnică şi religioasă, presiunea privind formula
constituţională în care să se realizeze revizuirea
articolului 7 din Constituţia din 1866 a fost deosebit
de mare. Momentul revizuirii, fragil şi delicat
deopotrivă, sugerează faptul că „nicio modificare
constituţională din istoria României nu a provocat o
discuţie mai mare – în cadrul organelor constituante
sau în public – ca această revizuire, al cărei unic
obiect a fost materia încetăţenirilor, anume articolul
7 al Constituţiei atunci în vigoare”198.
Datorită amplitudinii şi consecinţelor acestei
chestiuni – care a cuprins nu doar corpurile legiuitoare
ci întreaga opinie publică românească – am procedat
198. Barbu B. Berceanu, „Modificarea, din 1879, a articolului 7 din
Constituţie”, Studii şi materiale de istorie modernă, Vol. VI, redactori
responsabili N. Adăniloaie şi D. Berindei, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1979, p. 78.

149
la o analiză pe mai multe paliere. Astfel, un prim
palier priveşte dimensiunea juridică a revizuirii şi
consecinţele sale constituţionale. Odată cu această
revizuire are loc o modificare a naturii cetăţeniei,
prin eliminarea criteriului religiei în procedura
de acordare a naturalizării. Această modificare va
anula relaţia de interdependenţă dintre confesiune
şi cetăţenie, prin „laicizarea cetăţeniei”199, ceea ce
oferea în principiu evreilor, posibilitatea naturalizării.
Dar, spre deosebire de cerinţele Marilor Puteri şi de
doleanţele organizaţiilor evreieşti europene, evreii nu
puteau fi naturalizaţi în bloc ci doar individual şi în
anumite condiţii.
Un al doilea palier are în vedere dimensiunea politică
şi analiza argumentelor oferite de parlamentarii
români, în favoarea sau împotriva revizuirii.
Principalele grupări politice, liberalii – cuprinzând
aici şi fracţiunea liberal-radicală – şi conservatorii
şi-au împărţit argumentele pro sau contra revizuirii,
din considerente de calcul politic, de compromisuri
electorale sau din convingere personală. Au fost
analizate argumentele oferite de politicienii români ai
momentului: argumentul alterităţii pozitive a evreilor,
argumentul ireductibilităţii ontologice şi argumentul
radical antisemit, pentru a ilustra modul în care codul
românesc al naţiunii s-a construit prin raportare la
alteritatea extremă: evreii.
La nivelul politicii externe, un al treilea palier
vizează dimensiunea diplomatică a revizuirii, cu
avatarurile complicatei afaceri Strousberg. Necesitatea
199. Cătălin Turliuc, Organizarea României moderne Statutul
naţionalităţilor: 1866–1918, Vol. II, Dilemele convieţuirii, Ed.
Junimea, Iaşi, 2004, p. 62.

150
recunoaşterii internaţionale cât mai grabnice a
independenţei a impus ample eforturi diplomatice
din partea autorităţilor române. Însă Marile Puteri
– şi în special Germania, reprezentată la Congres
de cancelarul Otto von Bismark – aveau o cu totul
altă agendă. Răscumpărarea acţiunilor la compania
deţinută de concernul german Strousberg, ajuns în
stare de insolvenţă, dar la care deţineau acţiuni membri
marcanţi ai aristocraţiei şi marii burghezii germane, a
fost preţul pe care România a trebuit să-l plătească
pentru a-şi vedea recunoscută independenţa. O
independenţă care a fost obţinută cu imense sacrificii
materiale şi umane şi pe care autorităţile române vor
face tot posibilul să o întărească. O independenţă
care va modela politica României într-o dublă
direcţie: pe plan intern prin continuarea procesului de
modernizare a ţării iar pe plan extern prin consolidarea
poziţiei ţării, în noua configuraţie geopolitică din zona
Balcanilor. Şi, nu în ultimul rând, o independenţă care
va sta sub spectrul impunerii naturalizării evreilor şi a
„rezolvării” „chestiunii evreieşti”.
Pentru România, fructul independenţei s-a dovedit
a avea un gust amar şi a durat o lungă perioadă de
timp până ce opinia publică românească s-a acomodat
cu sacrificiile cerute. Pierderea Basarabiei nu a putut
fi compensată prin integrarea Dobrogei, o provincie
în care comunitatea musulmană era majoritară. Pe
de altă parte, presiunea externă privind naturalizarea
evreilor, indusă de agresivul lobby evreiesc
european, s-a putut concretiza abia după modificarea
Constituţiei, în condiţiile în care starea de iritare
din societatea românească era foarte pronunţată la

151
acel moment200. Chiar dacă politicienii români erau
de acord că articolul 7 al Constituţiei trebuia cumva
modificat, nu a existat deloc o unanimitate de opinii
cu privire la ceea ce ar fi trebuit pus în loc. S-au iscat
numeroase divergenţe şi polemici, întreţinute nu atât
de necesitatea reformulării articolului, cât mai ales de
acordul tacit stabilit de politicienii întregului spectru
politic, conform căruia, modificarea articolului
trebuia cât mai mult amânată. Politicienii români
erau perfect conştienţi de faptul că trebuiau să se
adapteze unei logici de interese mai presus de puterea
lor politică. În acelaşi timp însă, ei descoperă că
această aparentă neputinţă, este de fapt, convertită în
idealul naţional, o forţă. Pentru politicienii români,
„arta de a supravieţui şi dinamica creatoare consistă
în a amesteca drama locală cu ideologia dominantă în
aşa fel încât experienţa locală – independenţa – să fie
ridicată la nivelul unei cauze şi legitimată”201.
Ce loc era rezervat, în acest angrenaj politic,
naturalizării evreilor şi implicit ideii de cetăţenie?
Articolele 43, 44, 45 din Tratatul de la Berlin făceau
referire la dreptul public şi la situaţia juridică a
României. La propunerea reprezentantului Franţei,
Henry Waddington, a fost introdus un articol care
făcea referire la acordarea egalităţii în drepturi, tuturor
locuitorilor, indiferent de apartenenţa religioasă.
Articolul avea următorul cuprins:
„Articolul 44: În România, deosebirea de credinţe
200. R. W. Seton-Watson, A History of the Romanians from Roman
times to the complete of unity, Archon Books, Hamden, Conn, 1963,
pp. 344-345.
201. Catherine Durandin, Istoria românilor, traducere de Liliana
Buruiană–Popovici, prefaţă de Alexandru Zub, Institutul European,
Iaşi, 1998, p. 118.

152
religioase şi de confesiuni nu va putea fi opusă
nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate
în ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice,
admiterea în slujbe publice, funcţii şi onoruri sau
exercitarea diferitelor industrii şi profesiuni în orice
localitate.
Libertatea şi practicile exterioare ale tuturor cultelor
sunt asigurate tuturor supuşilor Statului român,
precum şi străinilor, şi nu se va putea pune nicio
piedică organizării ierarhice a diferitelor comuniuni
şi nici raporturilor cu conducătorii lor spirituali.
Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii,
vor fi trataţi în România pe picior de egalitate perfectă,
fără deosebire de religie”202.
În forma în care era redactat, articolul se referea la
protecţia musulmanilor care se aflau sub autoritatea
unor state creştine, la protecţia creştinilor rămaşi sub
autoritate otomană şi a evreilor care încă nu se bucurau
de drepturi depline. Deşi articolul 44 nu-i menţiona
în mod explicit pe evrei, el se referea în mod direct
la reglementarea situaţiei juridice a acestora. Cu alte
cuvinte, recunoaşterea României ca stat independent,
putea fi posibilă numai dacă autorităţile române
consimţeau să modifice articolul 7 din Constituţie, în
sensul articolului 44 din Tratatul de la Berlin203.
Opinia publică românească se simţea deosebit
de lezată de faptul că recunoaşterea independenţei,
obţinută pe câmpul de luptă, era condiţionată de
202. Articolul 44 este reprodus după Carol Iancu, Evreii din România
(1866-1919) De la excludere la emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2009, p. 69.
203. I. Andronache, Naţionalitatea română. Studiu de drept
internaţional privat: doctrină şi jurisprudenţă, Tipografia „Cuvântul
Românesc”, Bucureşti, 1937, p. 102.

153
modificarea unui document intern de extremă
importanţă, precum Constituţia. În replică, la
presiunile diplomatice internaţionale şi la puternicul
lobby evreiesc extern, parlamentarii români au
încercat să amâne cât mai mult începerea dezbaterilor
privind modificarea articolului 7. Ei au apelat la
o metodă dilatorie, menită a prelungi la infinit
dezbaterile, numită filibusterism204. Camerele
legislative au fost convocate în sesiune extraordinară
la 18/27 septembrie 1878 şi două luni mai târziu şi-au
început lucrările.
În mesajul tronului adresat Camerelor reunite,
prinţul Carol menţiona:
„Ţara, chemată să convoace Camerele de revizuire,
singurele cărora le revine dreptul de a modifica
articolele constituţionale, va fi astfel în măsură
să răspundă, pe căile constituţionale, aşteptărilor
Europei. În acelaşi timp, să satisfacă interesul moral,
pe care Românii înşişi îl au să şteargă din Constituţie
principiul inegalităţii politice din cauză de religie,
care nu mai este în acord cu luminile secolului”205.
Însă „acordul cu luminile secolului” este estompat
în corespondenţa personală a prinţului Carol, după
cum o dovedeşte o scrisoare în care acesta îi răspunde
tatălui său, Carol Anton:
„Chestia evreiască nu poate fi reglată decât prin o
Constituantă; avem de gând să convocăm o astfel de
Constituantă în cursul iernii, pentru ca să şteargă din
Constituţie articolul relativ la aceasta. Se înţelege de
la sine că această delicată chestiune poate fi reglată
204. Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României: 1859-
1991, ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 32.
205. Reprodus după Monitorul Oficial, 15 noiembrie 1878.

154
numai astfel, ca în viitor un evreu să poată cere
drepturile cetăţeneşti ca oricare alt străin”206.
Confesiunea prinţului Carol este de o importanţă
extremă, întrucât cuprinde esenţa întregii filosofii
juridice care a călăuzit parlamentarii români
în abordarea „chestiunii evreieşti”: evreii sunt
consideraţi străini şi neasimilabili, o populaţie
distinctă de cea românească şi nedemnă de privilegiul
naturalizării. Argumentele parlamentarilor români
atunci când se pronunţau în „chestiunea evreiască”
vizau caracteristicile evreităţii: când denunţau
imposibilitatea asimilării, pretinsa diferenţă de rasă,
alteritatea religioasă sau închiderea comunitară.
Ei evaluau evreitatea ca întreg, considerând-o ca o
comunitate unitară, compactă, cu o identitate distinctă
şi ca atare nicio referire juridică la evrei nu putea
cuprinde grade intermediare.
Organizaţiile evreieşti europene au depus eforturi
în sensul emancipării întregii populaţii evreieşti
din România, dar principiile umanitare cuprinse
în articolul 44 al Tratatului de la Berlin au intrat în
contradicţie cu filosofia juridică românească. Astfel,
din compromisul care a rezultat, evreii erau incluşi
în categoria străinilor „supuşi sau nesupuşi unei
protecţiuni străine” şi ca atare puteau fi naturalizaţi
doar individual, cu excepţia evreilor care au servit
sub drapel în timpul războiul de independenţă şi care
au fost naturalizaţi printr-o lege specială. Scriind
despre situaţia evreilor din perimetrul balcanic,
Isidore Loeb distinge trei categorii ale populaţiei
206. Scrisoare datată 23 iulie 1878 şi reprodusă în Memoriile Regelui
Carol I al României (de un martor ocular), vol. XIV, Ed. Erc Press,
Bucureşti, 2011, p. 158.

155
evreieşti din România: a) israeliţi indigeni stabiliţi
în ţară din timpuri imemoriale, b) israeliţi veniţi în
România de câteva generaţii, c) israeliţi care deţin o
naţionalitate străină (aşa-numiţii supuşi străini) pentru
a susţine faptul că „românii au refuzat întotdeauna
să recunoască evreilor din categoriile a şi b calitatea
de israeliţi indigeni. Pentru ei nu există israeliţi
români”207.
Analizând palierul dezbaterilor parlamentare
generate de necesitatea convergenţei dintre prevederile
Tratatului de la Berlin şi modificarea Constituţiei,
care puneau pe tapet „chestiunea evreiască”, Joseph
Berkowitz208 apreciază că „interpretarea dată de
deputaţii noştri art. 44 este inexactă şi incompletă”
întrucât reprezentanţii cei mai autorizaţi ai naţiunii
nu au interpretat prevederile Tratatului de la Berlin în
spiritul lor şi în raport cu situaţia evreilor din celelalte
ţări europene, care admiteau principiul juridic jus
soli, al comunităţii teritoriale, ci în raport cu situaţia
evreilor din România. Afirmaţia lui J. Berkowitz poate
fi respinsă deoarece traducerea în actul constituţional
a prevederilor art. 44 din Tratatul de la Berlin s-a
făcut în conformitate cu tradiţia juridică românească
şi cu principiul jus sanguinis al comunităţii de
descendenţi, care acorda evreilor pământeni un statut
similar străinilor. Este drept că procedura naturalizării
individuale era birocratică, deci susceptibilă de
corupţie şi politică, deci susceptibilă de abuzuri,
dar în principiu era deschisă tuturor subiecţilor care
207. Isidore Loeb, La situation des Israélites en Turquie, en Serbie et
en Roumanie, Ed. Joseph Baer, Paris, 1877, p. 103.
208. Joseph Berkowitz, La question des israélites en Roumanie: étude
de son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle soulève, Ed.
Jouve, Paris, 1923, p. 535.

156
doreau să acceadă la dobândirea cetăţeniei române.
Dacă interpretarea art. 44 s-ar fi făcut în con-
formitate cu principiul jus soli al comunităţii
teritoriale toţi evreii pământeni ar fi fost naturalizaţi
în bloc. Însă modificarea art. 7 din Constituţie nu a
reuşit să clarifice juridic situaţia evreilor pământeni,
al căror statut personal devenea incert întrucât
nu erau supuşi unei protecţii străine şi nici nu
aparţineau juridic statului român. Această „anomalie
constituţională”209 reprezintă o aliniere formală
a dispoziţiilor juridice româneşti la standardele
europene, pe fond modificarea art. 7 schimba prea
puţin situaţia juridică a evreilor pământeni. Din
punctul de vedere al naţionalităţii, după modificarea
din 1879 Constituţia distinge trei categorii de persoane:
românii, străinii şi străinii care nu se află sub o protecţie
străină. Situaţia primelor două categorii este stabilită
prin textul constituţional, însă în ceea ce priveşte
cea de-a treia categorie, este cultivată o ambiguitate
constituţională care a determinat caracterul selectiv şi
individual al naturalizării.
Condiţiile sub care se putea solicita şi dobândi
cetăţenia română erau menţionate în articolul 7 al
Constituţiei, care avea următorul cuprins:
„Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni
nu constituie în România o piedică spre a dobândi
drepturile civile şi politice şi a le exercita.
§ I. Străinul fără osebire de religiune, supus sau
nesupus unei protecţiuni străine, poate dobândi
împământenirea cu condiţiunile următoare:
a) Va adresa guvernului cererea de naturalizare,
în care va arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau
209. Ibidem, p. 679.

157
meseria ce exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul
în România.
b) Va locui, în urma acestei cereri, zece ani în
ţeară şi va dovedi, prin faptele sale, că este folositor ei.
§ II. Pot fi scutiţi de stagiu:
a) Acei cari vor fi adus în ţeară industrii,
invenţiuni utile sau talente distinse, sau cari vor fi
fundat aici stabilimente mari de comerţ sau industrie.
b) Acei cari, fiind născuţi şi crescuţi în România,
din părinţi stabiliţi în ţeară, nu s-au bucurat nici unii,
nici alţii vreodată de vreo protecţiune străină.
c) Acei cari au servit sub drapel în timpul
Războiului pentru Independenţă şi cari vor putea
fi naturalizaţi în mod colectiv, după propunerea
guvernului, printr-o singură lege şi fără alte formalităţi.
§ III. Naturalizarea nu se poate acorda decât prin
lege şi în mod individual.
§ IV. O lege specială va determina modul în care
străinii vor putea stabili domiciliul lor pe teritoriul
României.
§ V. Numai românii şi cei naturalizaţi români pot
dobândi imobile rurale în România.
Drepturile până acum câştigate sunt respectate.
Convenţiunile internaţionale astăzi existente rămân
în vigoare cu toate clauzele şi termenul coprinse în ele”210.
Paragrafele I-III ale prezentului articol de lege
stabilesc condiţiile naturalizării. În primul rând, toate
persoanele care doresc să obţină cetăţenia română sunt
incluse sub denumirea generică de „străini”. Obţinerea
cetăţeniei este un act individual şi reprezintă, sub
aspect juridic, manifestarea voinţei solicitantului de a
210. Reproduse după Monitorul Oficial nr. 232 din 13/25 octombrie
1879.

158
se asimila cu naţiunea română. Ea se acordă de către
o comisie de indigenat din cadrul Parlamentului, în
urma evaluării unui dosar care cuprinde cererea de
solicitare a naturalizării, documentele doveditoare ale
domiciliului, studiilor, profesiei, capitalului, dovada
că solicitantul nu s-a bucurat de vreo protecţie străină,
sau orice alt document considerat relevant de către
solicitant.
În al doilea rând, paragrafele menţionate abrogă
articolul 8, alin. 1 şi 2 şi articolul 16 din Codul Civil
adoptat în 1865211, care menţionau următoarele:
„8. Orice individ, născut şi crescut în România
până la majorat, şi care nu se va fi bucurat niciodată
de vreo protecţiune străină, va putea reclama calitatea
de Român în cursul unui an după majorat.
Acei ce, aflându-se în condiţiunile de mai sus, vor fi
devenit majori înainte de promulgarea acestui codice,
vor avea termenul de un an de la promulgarea pentru
a reclama calitatea de cetăţean român.
Copiii găsiţi pe teritoriul român fără tată şi mamă
cunoscuţi sunt Români.
9. Cei care nu sunt de rit creştin pot dobândi
calitatea şi drepturile de cetăţean român, decât cu
condiţiile prescrise la art. 16 din acest codice.
16. Străinul, care va voi a se naturalisa în România,
va fi dator a cere naturalisaţiunea prin suplică către
Domn, arătând capitalurile, starea, profesiunea
sau meseria ce esercită, şi voinţa de a-şi statornici
domiciliul pe teritoriul României. Dacă străinul,
după o asemenea cerere, va locui zece ani în ţeară,
şi dacă prin purtarea şi faptele sale va dovedi că este
211. Barbu B. Berceanu, „Modificarea, din 1879, a articolului 7 din
Constituţie”, p. 69.

159
folositor ţărei, Adunarea legiuitoare, după iniţiativa
Domnului, ascultând şi opinia consiliului de Stat, îi
va putea acorda decretul de naturalisaţiune, care va fi
sancţionat şi promulgat de Domn.
Cu toate aceste va putea fi dispensat de stagiul de
zece ani străinul care ar fi făcut ţărei servicii importante,
sau care ar fi adus în ţară o industrie, invenţiuni utile
sau talente distinse, sau care ar fi format în ţeară
stabilimente mari de comerciu sau industrie”212.
În al treilea rând, prin abrogarea articolului 8 alin. 1
din Codul Civil, individualitatea naturalizării devine,
prin puterea legii, absolută. Prin aceasta se produce o
distincţie semnificativă între evrei, consideraţi străini,
indiferent de gradul de apropiere sau de distanţare
faţă de naţiunea română, şi români. În virtutea docu-
mentelor juridice avute în vedere sunt români: i)
persoanele de religie creştină, născute în România
înainte de 1 decembrie 1865, data intrării în vigoare a
Codului Civil, indiferent de naţionalitatea părinţilor,
în conformitate cu principiul jus soli atunci în vigoare;
ii) persoanele de religie creştină, născute în România
între 1 decembrie 1865 şi 13 octombrie 1879, data
promulgării articolului 7 revizuit, care au optat pentru
naţionalitatea română în primul an după împlinirea
vârstei de majorat, în conformitate cu articolul 8,
alin. 2 din Codul Civil; iii) persoanele de religie
creştină, născute în România din tată străin, care nu
aparţine niciunei patrii, şi mamă română, întrucât în
acest caz copilul urmează naţionalitatea mamei; iv)
femeile străine căsătorite cu un român, întrucât soţia
urmează naţionalitatea soţului; v) copiii găsiţi pe
212. Ion Alecsandru I, Codice civile, ediţiune oficiale, Imprimeria
Statului, Bucureşti, 1865, pp. 4-6.

160
teritoriul României fără mamă şi tată cunoscuţi, în
conformitate cu articolul 8, alin. 3; vi) copiii, chiar
dacă sunt născuţi în ţară străină, care au tată român,
întrucât copilul urmează naţionalitatea tatălui; vii)
persoanele care au dobândit cetăţenia română prin
naturalizare colectivă sau individuală şi care au
redobândit calitatea de români, în conformitate cu
articolele corespunzătoare din Codul Civil.
Prin „naturalizare colectivă” se înţelege acordarea
cetăţeniei celor 888 de evrei participanţi la războiul de
independenţă, în conformitate cu legea din 6/18 noiembrie
1879, cu amendamentul că, dintre aceştia, doar 871
s-au bucurat efectiv de binefacerile cetăţeniei, diferenţa
rezultând din faptul că o parte nu mai erau în viaţă în
momentul intrării în vigoare a legii iar o altă parte nu au
solicitat naturalizarea213. Prin „naturalizare individuală”
se înţelege acordarea cetăţeniei persoanelor care au
solicitat naturalizarea între 1866 şi 1879. Sunt consideraţi
străini: i) persoanele născute în România, indiferent
de perioadă, care nu împărtăşesc religia creştină; ii)
persoanele de religie creştină, născute în România din
părinţi străini, dar care nu au solicitat cetăţenia română
conform prevederilor articolului 8 Cod Civil; iii) cei
născuţi în afara teritoriului României, dar care trăiesc în
ţară şi, deşi creştini, nu au dobândit naturalizarea după
1 decembrie 1865; iv) românii care, după 1 decembrie
1865, au pierdut sau au renunţat la calitatea de român în
conformitate cu prevederile Codului Civil214.
213. N. Basilesco, La Roumanie dans la guerre et dans la paix, t. II,
Libr. Felix Alcan, Paris, 1919, p. 182.
214. N. Basilescu, Contribuţiuni la înţelegerea art. 7 §5 din
Constituţiune, precedate de un studiu asupra naţionalităţei române,
ediţia a II-a, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu,
Bucureşti, 1897, pp. 55-56.

161
 Modificarea articolului 7 din Constituţie nu abrogă
o serie de articole din Codul Civil (6, 7, 9, 11, 13, 14),
referitoare la dobândirea naturalizării. Excluderea
criteriului religiei de la dobândirea naturalizării
oferea în principiu evreilor, posibilitatea naturalizării
individuale. Acest artificiu juridic prevăzut de
legiuitor – care a făcut ca naturalizarea să se acorde
la cererea solicitantului şi doar individual – a creat o
situaţie cel puţin curioasă215, întrucât naturalizarea era
considerată, conform legislaţiei româneşti, un drept
personal, efectul naturalizării neputându-se extinde şi
asupra copiilor persoanei care obţinuse naturalizarea.
În acest fel, situaţia juridică a copiilor minori ai
unei persoane naturalizate, consideraţi pe parcursul
perioadei minoratului români, se schimbă brusc odată
cu atingerea vârstei de majorat, când nu le mai este
recunoscută calitatea de român şi sunt consideraţi
străini. Articolul 7 în noua formulă, abrogă articolul
8 din Codul Civil, prin care o persoană străină care
este născută şi crescută în România şi care nu s-a
bucurat până la majorat de vreo protecţie străină,
poate solicita naturalizarea în decurs de un an de la
împlinirea vârstei de majorat. Această prevedere nu
se aplică însă şi românilor născuţi în altă parte decât
pe teritoriul României, căci aceştia pot dobândi
naturalizarea prin simpla invocare a calităţii de român
şi prin dovada faptului că nu se află sub, sau că au
renunţat la orice protecţie străină.
Instituţia română a cetăţeniei urma astfel principiul
jus sanguinis, al comunităţii de descendenţi, în
215. I. Negreanu, Împământenirile în România, poziţia juridică a
copiilor şi soţiilor celor împământeniţi. Încercare de drept comparat,
Tipografia „Progresul”, Bucureşti, 1919, p. 4.

162
stabilirea şi aplicarea procedurilor de naturalizare. În
multe dintre ţările europene instituţia cetăţeniei era
guvernată de principiul juridic jus soli, al aparteneţei
teritoriale, iar acordarea naturalizării era o chestiune
care ţinea de dreptul public şi nu de dreptul privat.
Însăşi legislaţia belgiană, care a adoptat principiul
jus sanguinis şi care a constituit principala sursă
de inspiraţie pentru Constituţia română, a eliminat
ambiguitatea juridică în ceea ce priveşte situaţia
minorilor, persoanelor care au obţinut naturalizarea216.
S-a spus, nu fără temei, că dacă articolul 7 din
Constituţia din 1866 era îndreptat împotriva evreilor,
în egală măsură, articolul 44 din Tratatul de la Berlin
avea ca scop plasarea evreilor din România sub
protecţia Europei217. În mijlocul valului de insistenţe
diplomatice şi mediatice ale organizaţiilor evreieşti
europene şi al temerii liderilor politici români faţă de
un potenţial pericol care ar fi putut afecta stabilitatea
ţării – căci unii doreau emanciparea tuturor evreilor
care locuiau în România, iar ceilalţi doreau în aceeaşi
măsură limitarea integrării populaţiei evreieşti – şi
unii şi alţii greşind prin exagerare şi atribuind calităţi
sau defecte individuale unei întregi populaţii – se aflau
evreii pământeni. Prinşi între închiderea tradiţională
a comunităţii evreieşti şi deschiderea către societatea
românească în care doreau să se integreze, voinţa lor
de asimilare îi făcea să-şi direcţioneze eforturile spre
obţinerea cetăţeniei, fără a fi prin aceasta mai puţin
evrei. Drama identitară a acestei categorii a populaţiei
evreieşti, care era emancipată sub aspect intelectual,
216. Ibidem, p. 16.
217. Emmanuel Crezzulesco, Les Israélites en Roumanie, Dentu, Paris,
1879, p. 8.

163
constă tocmai în imposibilitatea de a-şi putea converti
propria evreitate în, ceea ce aş putea numi, pentru
a-l parafraza pe filosoful român Constantin Noica,
„sentimentul evreiesc al fiinţei”.
Datorită propriei lor culturi comunitare, evreii
nu au putut propune societăţii româneşti un model
cultural care să poată fi considerat asimilabil. Există
un aspect care defineşte, de o manieră cât se poate de
clară, raporturile dintre români şi evrei în perioada
ulterioară schimbării de paradigmă, produsă în 1879:
controversata chestiune a evreilor pământeni. Este
vorba aici de acea parte a populaţiei evreieşti care
se afla cel puţin la a doua generaţie pe teritoriul
României, care era, într-o măsură mai mică sau
mai mare, deja asimilată şi care dovedea o voinţă
de asimilare şi un grad ridicat de empatie faţă de
normele şi valorile societăţii româneşti. Paradoxul
face ca această categorie a populaţiei evreieşti, evreii
pământeni, să trăiască „între două lumi”, conform
inspiratei sintagme a Simonei Fărcăşan. Pe de o parte,
lumea îngustă a comunităţii evreieşti tradiţionale,
guvernată de reguli şi practici de convieţuire rigide,
pe de altă parte, lumea românească, cea care, în marea
ei majoritate, privea evreii prin prisma relaţiei de
identitate instituită simbolic între evrei şi străini.
Odată ce a căpătat referinţă constituţională,
binomul evreu-străin va constitui punctul de
inflexiune al tuturor reglementărilor legislative care
îi priveau pe evrei, iar „chestiunea evreiască” va
constitui o temă predilectă de dezbatere parlamentară
şi un subiect preferat de polemică de presă218. Evreii
218. Liviu Rotman, Şcoala israelito-română (1851-1914), Ed. Hasefer,
Bucureşti, 1999, p. 75.

164
care au vrut să-şi depăşească propria condiţie a
evreului tradiţional, au fost cei care au militat în
numele „însuşirii de pământeni”219, pentru obţinerea
cetăţeniei şi implicit a calităţii de român. Interesul
evreilor pentru naturalizare urmărea asigurarea
mijloacelor legale pentru extinderea pe termen lung a
propriei lor bunăstări. Ei nu doreau să obţină puterea
politică - chiar în condiţiile în care ar fi fost aleşi în
Parlament, evreii ar fi putut forma în cel mai fericit
caz un grup parlamentar, nicidecum un partid, pentru
care nu aveau nici experienţa politică, nici practica
jocului parlamentar – ci se arătau dornici a se asimila,
păstrându-şi nealterată propria evreitate.
Drama evreilor din România din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea constă în aceea că pentru
legiuitorii români – şi, prin extensie, pentru întreaga
societate românească – naturalizarea era considerată
similară şi simultană cu calitatea de român. Pentru a se
bucura de beneficiile naturalizării, evreii trebuiau să se
asimileze cu naţiunea română şi să renunţe la o parte
din propria lor identitate evreiască. Aeastă renunţare
devenea dezirabilă doar dacă astfel se obţineau
beneficii mai mari: accesul la o funcţie publică,
dezvoltarea profesională sau un antreprenoriat de
succes. Pentru evreii aparţinând burgheziei mijlocii-
înalte, de formaţie laică, dobândirea cetăţeniei
române însemna posibilitatea extinderii şi dezvoltării
afacerilor şi avansării în ierarhia socială. Cele mai
multe cereri de naturalizare au aparţinut acestei
categorii, emancipată intelectual şi profesional, ale
219. Jancu Gutmann (edit.), Chestia evreiască. Studiu analitic şi
comentarii asupra petiţiunei adresată Corpurilor Legiuitoare de evreii
pământeni, Ed. Ziarului „Critica”, Bucureşti, 1910, p. 39.

165
cărei eforturi s-au îndreptat către integrarea firească
în societatea românească.
După 1879, chiar dacă incriminatul articol 7 din
Constituţie care stabilea relaţia de identitate între
evrei şi străini a fost modificat, situaţia primilor a
cunoscut o degradare continuă. Conform marturiei
unui grup de evrei pământeni, „ne-am pomenit că
de odată suntem băgaţi cu toţii – evreii pământeni şi
evreii străini – în acelaşi cazan, cu toţi străinii propriu
zişi, de orice naţionalitate şi confesie, aplicându-
ni-se legile privitoare numai la străini”220. Evreii
pământeni mai reclamau faptul că deşi au fost depuse
de către evrei, numeroase cereri de naturalizare care
îndeplineau cu totul condiţiile stabilite de lege, acestea
erau aprobate selectiv de către comisiile de indigenat
ceea ce făcea extrem de dificilă situaţia minorilor
evreilor pământeni, care, ajunşi la vârsta majoratului,
erau consideraţi ca străini, trebuind să facă la rândul
lor toate demersurile pentru obţinerea cetăţeniei. Cu
alte cuvinte, cetăţenia tatălui se răsfrângea asupra
copiilor doar atât timp cât aceştia erau minori, după
care, conform legislaţiei, ei „reveneau” la statutul de
străin. Se ajunge astfel la o situaţie paradoxală: copiii
unui evreu naturalizat erau consideraţi până la vârsta
majoratului ca fii de români, iar odată cu majoratul
ca străini.
Naturalizarea este individuală şi are valoare
juridică doar asupra persoanei care o solicită şi căreia
îi este acordată, ea nu se extinde asupra soţiei sau
copiilor solicitantului. Articolul 7 în noua formulare
„a fost, într-adevăr, fidel gândirii liberale a Tratatului
220. Dreptate. Chestia evreilor din România, de un grup de evrei
pământeni, Bucureşti, 1910, p. 20.

166
de la Berlin: nu a fost îndreptat contra evreilor. A fost
legiferată contra străinilor şi aplicată contra evreilor
în virtutea chiar şi aceluiaşi abandon al Europei care a
lăsat să-i fie violate deciziile permiţând naturalizarea
individuală a persoanelor născute într-o ţară, dar nu
şi a fiilor născuţi în aceeaşi ţară”221. Distincţia este
de ordin legislativ: naturalizarea evreilor se făcea
în baza articolului 7 din Constituţie, care identifca
evreii cu străinii, în timp ce naturalizarea românilor
supuşi ai altor state se făcea în baza articolului 9
din Constituţie, chiar dacă procedura de obţinere
a cetăţeniei era aceeaşi pentru ambele categorii de
solicitanţi.
Dealtfel, textul constituţional menţionează, la
articolul 8: „numai împământenirea aseamănă (subl.
m.) pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor
politice”. Este vorba de o relaţie de asemănare, nu
una de identitate, ceea ce face ca în cazul românilor
aflaţi sub protecţie străină care solicită naturalizarea
accentul să fie pus de autorităţile române pe calitatea
de român a solicitantului, în timp ce în cazul evreilor
accentul cade pe calitatea de străin atribuită acestora.
Astfel, datorită unui subterfugiu juridic, legislaţia
română este selectivă în raport cu persoanele cărora
li se acordă naturalizarea; începând cu 1866 şi mai
pronunţat cu 1879 ea nu se mai pliază pe principiul jus
soli al comunităţii teritoriale, ci urmează principiul jus
sanguinis al comunităţii de descendenţi. Preeminenţa
principiului jus sanguinis în acordarea naturalizării
face ca posibilitatea emancipării graduale a evreilor
să devină desuetă, iar evreilor pământeni să le aplice
221. Bernard Lazare, L’opression des juifs dans l’Europe Orientale:
les juifs en Roumanie, Cahiers de la Quinzaine, Paris, 1902, p. 44.

167
acelaşi tratament juridic ca cel aplicat străinilor.
Reticenţa faţă de naturalizarea străinilor se explică
prin viziunea unitară a unei naţiuni omogene sub
raport etnic, împărtăşită de către intelectualii şi
politicienii români ai celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea.
Autorităţile române au introdus principiul juridic jus
sanguinis al comunităţii de descendenţi în acordarea
naturalizării, stabilind drept criteriu fundamental
pentru acordarea drepturilor politice, calitatea de
român care era acordată aprioric tuturor etnicilor
români aflaţi sau nu pe teritoriul ţării. Referindu-se
la contextul european al adoptării articolului 44 din
Tratatul de la Berlin, istoricul Radu Rosetti aprecia,
de pe poziţiile unui antisemitism manifest, că presa
europeană a interpretat „într-o manieră iudaică”
articolul 44 din Tratatul de la Berlin, „ca o obligaţie
pentru România de a conferi evreilor, de azi pe
mâine şi fără tranziţie, drepturile civile şi politice de
care se bucurau românii, stabilind astfel o egalitate
completă între evrei şi români”222. Pentru a evidenţia
neconcordanţa dintre presiunile externe şi realităţile
româneşti, Rosetti accentua faptul că nicio prevedere
internaţională anterioară şi nicio lege românească
în vigoare nu le-a acordat evreilor indigenatul ci,
dimpotrivă, toate le-au precizat calitatea de străini223.
Politica de naturalizare individuală a etnicilor evrei
s-a aplicat în virtutea considerentului că „israeliţii nu
se pot asimila, nu au aceleaşi gândiri, aspiraţiuni, în
fine mai cu deosebire că israeliţii sunt nişte speculanţi
222. Radu Rosetti (Verax), La Roumanie et les Juifs, I. V. Socecu,
Bucarest, 1903, p. 164.
223. Ibidem, p. 165.

168
îndrăzneţi, care îndată ce vor fi obţinut naturalizarea,
ţinta lor ar fi nu de a lucra la binele şi prosperitatea
naţională ci de a se înavuţi întrebuinţând în acest scop
orice mijloc”224. Punerea în acord a tradiţiei juridice
româneşti cu prevederile Tratatului de la Berlin a avut
în vedere principiul conservării identităţii naţionale,
căci „din acel moment nu mai rămânea oamenilor
noştri politici decât ca rezolvând chestiunea să înscrie
în Constituţie principiul egalităţii indiferent de
credinţe religioase şi pe de altă parte să facă astfel ca
să capete cât mai puţini cetăţenia şi cu cele mai mari
greutăţi, înlăturân în acelaşi timp intrarea în masă
a elementului israelit, care de s-ar fi întâmplat, ar fi
adus rele consecinţe existenţei noastre”225.
Închiderea politicii româneşti faţă de străini în
general şi faţă de evrei în particular era justificată
de teama că naturalizarea tuturor evreilor ar fi fost
sinonimă cu extincţia naţiunii române, că românii ar
fi devenit minoritari în propria lor ţară şi ar fi fost
dominaţi economic şi social. Nevoia consolidării
unităţii statului naţional, coroborată cu teama
„duşmanului din interior”, îmbrăţişată de presa
românească şi de mediul politic şi cultural, au condus la
conturarea unei politici neasimilaţioniste şi de izolare
a evreilor, concretizată prin limitări legislative care
mergeau până la excluderea lor din viaţa publică226.
Privită din perspectiva excluderii administrative, a
224. Theodor A. Brăiloiu, Despre condiţiunea juridică a streinilor în
România. Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888, p. 50.
225. George G. Stroescu, Condiţiunea străinilor în România din
punctul de vedere al dreptului public intern şi a dreptului privat, Teză
pentru licenţă, C. Göbl, 1891, p. 59.
226. Victor Karady, The Jews of Europe in the Modern Era. A Socio-
Historical Outline, CEU Press, Budapest, 2004, p. 176.

169
restricţiilor legislative şi a antisemitismului prezent în
mediul intelectual şi politic, România celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea poate fi apreciată ca
una dintre cele mai antisemite ţări europene, privită
însă din perspectiva fundamentării codului naţiunii şi
consolidării statului naţional, România se încadra în
tendinţele emancipatoare ale epocii.

Bibliografie

Dreptate. Chestia evreilor din România, de un grup

de evrei pământeni, Bucureşti, 1910
Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor
ocular), vol. XIV, Ed. Erc Press, Bucureşti, 2011.
ALECSANDRU Ion I
Codice civile, ediţiune oficiale, Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1865.
ANDRONACHE, I.
Naţionalitatea română. Studiu de drept internaţional
privat: doctrină şi jurisprudenţă, Tipografia
„Cuvântul Românesc”, Bucureşti, 1937.
BASILESCO, N.
La Roumanie dans la guerre et dans la paix, t. II,
Libr. Felix Alcan, Paris, 1919.
BASILESCU, N.
Contribuţiuni la înţelegerea art. 7 §5 din Constituţiune,
precedate de un studiu asupra naţionalităţei române,
ediţia a II-a, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma
Basilescu, Bucureşti, 1897.
BERCEANU, Barbu B.
„Modificarea, din 1879, a articolului 7 din Constituţie”,
în Studii şi materiale de istorie modernă, Vol. VI,

170
redactori responsabili N. Adăniloaie şi D. Berindei,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1979.
BERKOWITZ, Joseph
La question des israélites en Roumanie: étude de
son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle
soulève, Ed. Jouve, Paris, 1923.
BRĂILOIU, Theodor A.
Despre condiţiunea juridică a streinilor în România.
Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888.
CREZZULESCO, Emmanuel
Les Israélites en Roumanie, Dentu, Paris, 1879.
DURANDIN, Catherine
Istoria românilor, traducere de Liliana Buruiană–
Popovici, prefaţă de Alexandru Zub, Institutul
European, Iaşi, 1998.
FOCŞENEANU, Eleodor
Istoria constituţională a României: 1859-1991, ediţia
a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
GUTTMANN, Jancu (edit.)
Chestia evreiască. Studiu analitic şi comentarii asupra
petiţiunei adresată Corpurilor Legiuitoare de evreii
pământeni, Ed. Ziarului „Critica”, Bucureşti, 1910.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009.
KARADY, Victor
The Jews of Europe in the Modern Era. A Socio-
Historical Outline, CEU Press, Budapest, 2004.
LAZARE, Bernard
L’opression des juifs dans l’Europe Orientale: les juifs
en Roumanie, Cahiers de la Quinzaine, Paris, 1902.
LOEB, Isidore
La situation des Israélites en Turquie, en Serbie et en

171
Roumanie, Ed. Joseph Baer, Paris, 1877.
NEGREANU, I.
Împământenirile în România, poziţia juridică a copiilor
şi soţiilor celor împământeniţi. Încercare de drept
comparat, Tipografia „Progresul”, Bucureşti, 1914.
ROSETTI, Radu (Verax)
La Roumanie et les Juifs, I. V. Socecu, Bucarest, 1903.
ROTMAN, Liviu
Şcoala israelito-română (1851-1914), Ed. Hasefer,
Bucureşti, 1999.
SETON-WATSON, R. W.
A History of the Romanians from Roman times to the
complete of unity, Archon Books, Hamden, 1963.
STOESCU, George G.
Condiţiunea străinilor în România din punctul de
vedere al dreptului public intern şi a dreptului privat,
Teză pentru licenţă, C. Göbl, 1891.
TURLIUC, Cătălin
Organizarea României moderne Statutul
naţionalităţilor: 1866–1918, Vol. II, Dilemele
convieţuirii, Ed. Junimea, Iaşi, 2004.

172
III. 2. Dimensiunea politică a modificării
articolului 7 din Constituţie

Codul civil, adoptat la 1 decembrie 1865, cu surse în

Codicele Napoleon (1805), Legea belgiană (1851) şi
Codul civil italian (1864), reprezintă un progres atât în
raport cu legislaţia anterioară cât şi în ceea ce priveşte
europenizarea legislaţiei româneşti, prin eliminarea
criteriului religiei din metodologia de acordare a
cetăţeniei. Condiţiile naturalizării sunt stipulate în
articolul 6: „Exercitarea drepturilor civile nu depinde de
calitatea de cetăţean, care nu se poate dobândi şi păstra
decât conform art. 16 din acest codice”227, abrogat prin
articolul 7 din Constituţia din 1866, şi în articolul 16,
care va fi abrogat prin Legea din 13 octombrie 1879 de
revizuire a articolului 7 din Constituţie:
„Străinul, care va voi a se naturalisa în România, va fi
dator a cere naturalisaţiunea prin suplică către Domn,
arătând capitalurile, starea, profesiunea sau meseria
ce esercită, şi voinţa de a-şi statornici domiciliul pe
teritoriul României. Dacă străinul, după o asemenea
cerere, va locui zece ani în ţară, şi dacă prin purtarea şi
faptele sale va dovedi că este folositor ţărei, Adunarea
legiuitoare, după iniţiativa Domnului, ascultând şi
opinia Consiliului de Stat, îi va putea acorda decretul
de naturalisaţiune, care va fi sancţionat şi promulgat
de Domn.
Cu toate acestea va putea fi dispensat de stagiul
de zece ani străinul care ar fi făcut ţărei servicii
importante, sau care ar fi adus în ţară o industrie,
invenţiuni utile sau talente distinse, sau care ar fi
227. Constantin Hamangiu, Codul civil român, Tipografia Carol
Müller, Bucureşti, 1897, p. 12.

173
format în ţară stabilimente mari de comerciu sau
industrie”228.
Dispoziţiile cuprinse în Codul civil referitoare la
naturalizare au produs un val de nemulţumire în rândul
opiniei publice din ţară, nu numai datorită eliminării
criteriului religiei în acordarea cetăţeniei ci şi datorită
faptului că naturalizarea îşi pierdea astfel din valoarea
sa simbolică, prin „decăderea” de la statutul juridic
al unei legi constituţionale la cel al unei simple legi
ordinare, susceptibilă a putea fi mai uşor schimbată
sau modificată de Corpurile legiuitoare229. Situaţia,
deşi „favorabilă în aparenţă” naturalizării evreilor,
„nu a putut conveni evreilor pământeni, nevoind a
fi clasificaţi în categoria străinilor şi nimenea nu s-a
beneficiat sau a utilisat art. 16 din codicile civil”230.
Articolele 6, 8 şi 9 din Codul Civil „disting net
drepturile civile şi calitatea de român de drepturile
politice ataşate calităţii de cetăţean”231 şi care nu pot fi
deţinute decât prin naturalizare.
Corespunzător articolelor 8 şi 9 din Codul civil,
naturalizarea se putea dobândi: de drept şi ca favoare
acordată de guvern. Naturalizarea de drept putea fi
obţinută de o persoană odată cu vârsta majoratului prin
îndeplinirea simultană a trei condiţii: i) să fie creştină,
ii) să fie născută şi crescută în ţară, iii) să nu se bucure

228. Ibidem, pp. 15-16.

229. George G. Mârzescu, Condiţiunea juridică a streinilor în
România. Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1897, p. 98.
230. J. M. Brociner, Chestiunea evreilor pământeni, Discurs rostit la
Congresul Asociaţiei Israeliţilor Pământeni, ţinut la 26 Octombrie 1897
în Sala Eforiei Spitalelor din Bucureşti, Tipografia H. Goldner, Iaşi,
1901, p. 12.
231. Isidore Loeb, La situation des Israélites en Turquie, en Serbie et
en Roumanie, Ed. Joseph Baer, Paris, 1877, p. 106.

174
de o protecţie străină. Lipsa oricăreia dintre aceste trei
condiţii plasează persoana care solicită naturalizarea sub
incidenţa articolului 16 din Codul civil. Pentru obţinerea
naturalizării o persoană trebuie să adreseze o cerere către
domn, să facă dovada stării materiale şi profesionale
precum şi voinţa de a se stabili definitiv pe teritoriul ţării.
Totodată, solicitantul trebuie să facă şi dovada faptului
că a locuit în ţară timp de 10 ani şi că prin purtarea şi
faptele sale s-a dovedit folositor ţării. Naturalizarea ca
favoare presupune dispensa de stagiul de 10 ani şi se
acordă numai persoanelor care au făcut ţării servicii
importante, care au adus în ţară o industrie sau invenţie
utilă, care dovedesc talente distinse sau care au format în
ţară stabilimente mari de comerţ sau industrie232. Pentru
străinii necreştini naturalizarea nu se poate dobândi decât
în condiţiile articolului 16 din Codul civil. Acest lucru,
coroborat cu intervalul redus dintre intrarea în vigoare
a Codului civil şi publicarea în Monitorul Oficial a
Constituţiei, explică de ce niciun evreu nu a întreprins
demersuri pentru obţinerea naturalizării în acest interval.
Instituirea criteriului apartenenţei la religia creştină
în articolul 7 al Constituţiei a împiedicat evreii,
inclusiv evreii pământeni, să se poată naturaliza în
intervalul cuprins între 1 iulie 1866 şi 13 octombrie
1879. Argumentul cel mai des invocat în „chestiunea
evreiască” a fost faptul că „evreii sunt stabiliţi de
prea puţin timp în ţară pentru a putea fi asimilaţi şi
pentru a putea pretinde naturalizarea”233. Aşteptată cu
nerăbdare de evreii care erau emancipaţi economic
232. Theodor A. Brăiloiu, Despre condiţiunea juridică a streinilor în
România. Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1888, p. 47.
233. Frédéric Damé, Histoire de la Roumanie contemporaine depuis
l’avènement des princes indigènes jusqu’à nos jours (1822-1900), Félix
Alcan, Paris, 1900, p. 320.

175
şi financiar, vestea modificării articolului 7 din
Constituţie şi fereastra deschisă evreilor de a obţine
cetăţenia, a entuziasmat acea parte a comunităţii
evreieşti dornică să se asimileze şi ai cărei membri
s-au grăbit să întreprindă demersurile necesare în
vederea naturalizării.
Pentru sesiunea parlamentară 1879-1880 au fost
depuse şi admise spre naturalizare cel mai mare
număr de cereri ale etnicilor evrei, din toată perioada
cuprinsă între modificarea articolului 7 din Constituţie
şi sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform datelor
folosite de Carol Iancu, preluate din Buletinele
Alianţei Israelite Universale, anul 1880 este singurul
în care numărul naturalizărilor a fost mai mare de
50234. Un număr extrem de mare, raportat la media
perioadei 1879-1900, care depăşeşte suma tuturor
evreilor naturalizaţi în intervalul avut în vedere: 52
faţă de 33. Această constatare, bazată pe statistica
oferită de Carol Iancu, conduce la câteva concluzii.
O primă concluzie sugerează că imediat după
modificarea articolului 7 din Constituţie, a existat o
inflaţie de cereri de naturalizare, prin care s-a solicitat
naturalizarea a nu mai puţin de 370 de evrei. Potrivit
surselor arhivistice cercetate235, proporţia dintre
234. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, pp. 196-197.
235. Arhivele Naţionale ale României, Fond Parlament (1865-1885),
vol. I, 1, Dosar 692, fila 11: Cererea nr. 214 din 28 noiembrie 1879
prin care se solicită împământenirea a 50 de israeliţi; fila 12: Cererea
nr. 215 din 28 noiembrie 1879 prin care se solicită împământenirea
a 62 de israeliţi; fila 13: Cererea nr. 333 din 4 decembrie 1879 prin
care se solicită împământenirea a 59 de israeliţi; fila 14: Cererea nr.
334 din 4 decembrie prin care se solicită împământenirea a 50 de
israeliţi; fila 19: Cererea nr. 335 din 4 decembrie 1879 prin care se
solicită împământenirea a 50 de israeliţi; fila 21: Cererea nr. 338 din

176
numărul evreilor care au depus cereri de naturalizare
şi numărul evreilor care au primit cetăţenia română,
imediat după 1879, indică un raport de aproximativ
7/1 (370 la 52); ceea ce dă o imagine fidelă asupra
antisemitismului birocratic, care a însoţit emanciparea
individuală a evreilor în ultimile decenii ale secolului
al XIX-lea. O a doua concluzie indică faptul că
autorităţile române au căutat să limiteze inflaţia de
cereri de naturalizare, cercetând fiecare caz în parte
şi admiţând doar acele cereri de naturalizare care
îndeplineau întrutotul cerinţele legii. Acest proces
a aglomerat sesiunile parlamentare şi a întârziat în
repetate cazuri soluţionarea cererilor de naturalizare.
O a treia concluzie conduce la faptul că evreii care
au depus cereri pentru naturalizare aparţineau păturii
culte laice şi segmentului burgheziei mijlocii-
înalte a populaţiei evreieşti. Obţinerea cetăţeniei
era dezirabilă pentru această categorie, întrucât
oferea avantajul concret al unei cariere profesionale
şi avansării în ierarhia socială. Cetăţenia devenea
aşadar nu un scop în sine, ci mijlocul prin care evreii
puteau avansa profesional şi prospera material. În
fine, o a patra concluzie arată faptul că a existat o
voinţă de naturalizare evidentă la vârful populaţiei
evreieşti, mai precis a acelei pături a populaţiei care
îşi dovedise emanciparea intelectuală şi materială. O
ultimă concluzie pe care aş dori să o adaug la această
analiză statistică a documentelor privind cererile de
naturalizare ale etnicilor evrei, este aceea că obţinerea
naturalizării nu era accesibilă oricărui membru
din 5 decembrie 1879 prin care se solicită împământenirea a 50 de
israeliţi; fila 22: Cererea nr. 339 din 7 decembrie 1879 pentru cereri de
împământenire a 49 de evrei.

177
al populaţiei evreieşti. Din cauza numeroaselor
documente solicitate şi a taxelor necesare pentru
completarea dosarului de naturalizare, aceasta
devenea inaccesibilă pentru o mare parte a populaţiei
evreieşti. Imposibilitatea de a avea un domiciliu stabil
şi natura meseriilor practicate, care îi făceau flotanţi,
îndepărtau şi mai mult pentru evrei perspectiva
naturalizării.

Statistica naturalizării evreilor din România

(1879 – 1900)

Anul Numărul naturalizărilor

1879 6
1880 52
1881 5
1882 3
1883 1
1884 0
1885 0
1886/1887 1
1887 0
1888 0
1889 1
1980-1891 0
1892 1
1893/1894 2
1894/1895 4
1896/1897 2
1897/1898 2
1898/1899 0
1899/1900 5

178
 Numesc „compromisul dezirabil”, înţelegerea
tacită dintre guvernele române şi o parte a comunităţii
evreieşti (cei care aveau dorinţa şi mijloacele
financiare şi care aveau de câştigat de pe urma
naturalizării), care a făcut ca autorităţile române să
respecte formal prevederile Tratatului de la Berlin, iar
o parte (redusă, dar influentă financiar) a comunităţii
evreieşti să accepte politica antisemită a guvernelor
române, după ce, fireşte, au beneficiat de obţinerea
cetăţeniei române. Cetăţenia a devenit o „monedă de
schimb” între elitele evreieşti şi autorităţile române:
evreii au câştigat, ca urmare a obţinerii cetăţeniei,
posibilitatea de a promova social şi stabilitatea
afacerilor, statul român a câştigat, pe plan intern, o
creştere a veniturilor prin afacerile dezvoltate de evrei,
iar pe plan extern, recunoaşterea faptului că România
îşi arăta disponibilitatea de a respecta principiile la
care a aderat prin tratatele internaţionale la care era
parte.
Moses Gaster (1856-1939), lingvist şi literat evreu,
promotor al drepturilor politice ale comunităţii
evreieşti şi militant al mişcării sioniste, expulzat
din România în 1885, descrie foarte plastic cum s-a
realizat acest „compromis dezirabil” între evrei şi
autorităţile române:
„Apoi a început mituiala. Dar, cu scopul de a
demonstra că procedează conform promisiunii, au
cerut câtorva evrei să depună cerere [de naturalizare
– n.m.] în acelaşi timp. Fireşte, faptul a distrus
speranţele evreilor pentru mulţi ani şi doar câţiva
evrei care au plătit din greu au mai primit cetăţenia,

179
 în timp ce restul au rămas supuşi restricţiilor”236.
Episodul descris de Gaster a fracturat comunitatea
evreiască, împărţită între adepţii soluţiei emancipării
totale, cu naturalizarea în bloc a evreilor, şi cei ai
soluţiei emancipării individuale, cu respectarea
prevederilor constituţionale. Evreii din România,
care, influenţaţi de relatările presei europene şi
de promisiunile Alianţei Israelite Universale, au
aşteptat să obţină emanciparea politică după Tratatul
de la Berlin, au fost dezamăgiţi în aşteptările lor.
Ei vor trebui să aleagă în perioada următoare, între
adaptarea la noua realitate juridică, între înfiinţarea
de organizaţii comunitare care să le reprezinte
interesele şi între îmbrăţişarea cauzei sionismului şi
posibilitatea emigrării. Mai mult decât oricând, a fi
evreu este un dat ontologic şi, chiar în eventualitatea
unei „schimbări radicale precum căsătoriile mixte,
trecerea la creştinism sau renunţarea în mare măsură
la limba idiş în favoarea limbii şi culturii române
rămâneau – pentru majoritatea românilor – umbrite
de bănuiala de a avea doar scopul de a ascunde firea
evreiască”237.
Istoricul Dietmar Müller a argumentat faptul că
dezbaterile parlamentare şi polemicile publicistice
care au urmat momentului 1879 „au avut drept miză
definirea naţiunii române, care urma să formeze baza
statului”238. Acest discurs – al identităţii naţionale şi
236. Moses Gaster, Memorii. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Victor
Eskenasy, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 63.
237. Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate
în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în Venera Achim,
Viorel Achim (coord.), Minorităţile etnice în România în secolul
al XIX-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 2010, p. 226.
238. Ibidem, p. 225.

180
nu cel antisemit – a fost principalul discurs, veritabil
idiom cultural, care a definit ireductibil construcţia
identitară românească şi a modelat evoluţia culturală
din ultima treime a secolului al XIX-lea. Conflictul
dintre „naţiunea română” şi „poporul evreu” se va
purta în termenii civilizaţionali şi ai ontologiei etnice
şi va influenţa decisiv modelul identitar românesc,
până la sfârşitul perioadei interbelice. În decurs de
numai o generaţie, „chestiunea evreiască” devine,
dintr-o temă marginală, înscrisă în prevederile
generoase ale paşoptiştilor, o chestiune de interes
naţional care a generat polemici, controverse şi aprige
luări de poziţie.
Există o dublă ambivalenţă în ceea ce priveşte
atitudinea elitelor intelectuale şi politice româneşti faţă
de evrei: nu toţi intelectualii şi oamenii politici români
au fost antisemiţi, după cum nu toţi evreii au avut o
atitudine unitară în ceea ce priveşte naturalizarea.
Schimbarea de accent în privinţa „chestiunii evreieşti”
a lui Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu-
Hasdeu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, I. C. Brătianu,
C. A. Rosetti sau Mihail Kogălniceanu, promotori
ai idealurilor paşoptiste, care sunt printre adversarii
declaraţi ai acordării de drepturi politice evreilor, este
explicabilă nu numai prin faptul că foştii revoluţionari
deţineau acum funcţii publice, dar mai ales datorită
faptului că evreii, prin număr şi exprimare economică,
erau percepuţi ca un real pericol la adresa specificului
naţional. Însă trebuie spus că nu toţi oamenii politici
ai momentului au avut atitudini declarat antisemite;
un Titu Maiorescu dintr-o anumită perioadă şi un P. P.
Carp, personificând exemplar o atitudine echilibrată,

181
chiar empatică faţă de soarta evreilor239 şi nu în ultimul
rând europeană.
În cadrul dezbaterilor parlamentare care au avut ca
obiect modificarea articolului 7 din Constituţie s-au
conturat trei direcţii de argumentare240, cu privire la
„chestiunea evreiască”. O primă direcţie, favorabilă
evreilor, pe care o voi numi a alterităţii pozitive,
deşi singulară în peisajul politic şi intelectual al
momentului, fiind prin aceasta cu atât mai relevantă, a
fost reprezentată de liderul conservator Petre P. Carp.
Meritul imens al lui Carp este acela de a fi încercat să
propună o soluţie politică, la o problemă pe care atât
colegii săi de partid cât şi adversarii liberali încercau
să o „rezolve” cu argumente civilizaţionale şi sub
imperiul presiunii electorale.
O a doua direcţie, de centru, pe care o voi numi
a ireductibilităţii ontologice, va fi reprezentată
prin argumentele oferite de Titu Maiorescu, liderul
societăţii culturale Junimea şi coleg de partid cu P.
P. Carp. Argumentele civilizaţionale erau cele mai
răspândite în epocă şi vizau imposibilitatea asimilării
populaţiei evreieşti în corpul naţiunii române. Evreii
sunt pur şi simplu altceva: purtători ai modernităţii
sau corupători ai naţiunii, ei diferă ontologic de
români prin rasă, religie, obiceiuri, profil ocupaţional,
mentalitate şi, pe cale de consecinţă, ei nu pot fi
asimilaţi ci, cel mult, toleraţi.
239. Atitudine numită de istoricul Cătălin Turliuc, cu un termen
împrumutat de la academicianul Nicolae Cajal, realsemit. Referinţa:
Dumitru Vîtcu, Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Modernizare şi
construcţie naţională în România. Rolul factorului alogen, 1832-1918,
Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p. 234.
240. Analiza mea urmează îndeaproape descrierea analitică a lui
Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882, p. 203 şi următoarele.

182
 O a treia direcţie, asumată teoretic de fracţioniştii
moldoveni, pe care o voi numi a radicalismului
antisemit, pune problema în termenii pericolului
evreiesc şi ameninţării transformării României într-o
nouă Palestină. Fracţioniştii moldoveni aparţineau
segmentului burgheziei mijlocii şi ai proprietarilor de
pământ, pentru care creşterea demografică întărită prin
valurile imigraţioniste ale evreilor eraa percepută în
termenii unei „invazii”, după cum dinamica ocupaţională
şi economică a evreilor erau percepute în termenii
unei „ocupaţii”. Această direcţie va fi continuată şi
accentuată de filosoful materialist Vasile Conta, junimist
târziu, „primul ideolog român cu o doctrină antisemită
fundamentalistă, coerent şi complet articulată”241.
Prin Vasile Conta – dar mai ales prin A. C. Cuza,
mai târziu – antisemitismul juridic al ultimei treimi
a secolului al XIX-lea va deveni antisemitismul
radical şi ideologic al perioadei interbelice. Ceea ce
diferenţiază sub raport juridic cele două perioade este
faptul că restricţiile juridice ale secolului al XIX-lea
priveau categoria „străini”, deşi se refereau la evrei, în
timp ce ultima parte a anilor 1930 ai secolului al XX-
lea au avut o legislaţie antievreiască. Antisemitismul
cultural, manifestat în ultima perioadă a secolului al
XIX-lea, va constitui o veritabilă sursă de inspiraţie,
prin extrapolare şi citire exagerată, pentru antisemiţii
radicali ai perioadei interbelice care au repudiat
toleranţa etnică din limbajul şi acţiunile lor ca o
reminiscenţă a unei epoci definitiv apuse.

241. Marta Petreu, „Chestiunea evreiască” la Junimea, în Ladislau

Gyémant, Maria Ghitta (coord.), Dilemele convieţuirii. Evrei şi neevrei
în Europa Centrală şi Răsăriteană, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-
Napoca, 2006, p. 84.

183
Bibliografie

Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu în chestia evreiască,

Uniunea Evreilor Pământeni, Bucureşti, 1911.
BERKOWITZ, Joseph
La question des israélites en Roumanie: étude de
son histoire et des divers problèmes de droit qu’elle
soulève, Ed. Jouve, Paris, 1923.
BRĂILOIU, Theodor A.
Despre condiţiunea juridică a streinilor în România.
Teză de licenţă, Tipografia F. Göbl, 1888.
BROCINER, J. B.
Chestiunea evreilor pământeni, Discurs rostit la
Congresul Asociaţiei Israeliţilor Pământeni, ţinut
la 26 Octombrie 1897 în Sala Eforiei Spitalelor din
Bucureşti, Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1901.
DAMÉ, Frédéric
Histoire de la Roumanie contemporaine depuis
l’avènement des princes indigènes jusqu’à nos jours
(1822-1900), Paris, Félix Alcan, 1900.
FĂRCĂŞAN, Simona
Între două lumi (Intelectuali evrei de expresie română
în secolul al XIX-lea), Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2004.
GASTER, Moses
Memorii. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Victor
Eskenasy, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998.
HAMANGIU, Constantin
Codul civil român, Carol Müller, Bucureşti, 1897.
IANCU, Carol
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009.
LOEB, Isidore

184
La situation des Israélites en Turquie, en Serbie et en
Roumanie, Ed. Joseph Baer, Paris, 1877.
MÂRZESCU, George G.
Condiţiunea juridică a streinilor în România. Teză de
licenţă, Tipografia F. Göbl, Bucureşti, 1897.
MÜLLER, Dietmar
Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate în
dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în
Achim, Venera, Achim, Viorel (coord.), Minorităţile
etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti, 2010.
ONCESCU, Iulian
Texte şi documente privind istoria modernă a
românilor (1774-1918), Ed. Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2011.
PANU, George
Campanie contra ţărei. Chestia evreiască, Tipografia
„Heliade”, Bucureşti, 1902.
PENCOVICI, Alexandru
Desbaterile Adunarei Constituantei din anul 1866
asupra Constituţiunei şi a Legei electorale din
România, Tipografia Statului, Bucureşti, 1883.
PETREU, Marta
„Chestiunea evreiască” la Junimea, în Gyémant,
Ladislau, Ghitta, Maria (coord.), Dilemele convieţuirii.
Evrei şi neevrei în Europa Centrală şi Răsăriteană,
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2006.
VÎTCU, Dumitru, IVĂNESCU, Dumitru, TURLIUC,
Cătălin,
Modernizare şi construcţie naţională în România.
Rolul factorului alogen, 1832-1918, Ed. Junimea,
Iaşi, 2002.

185
Argumentul alterităţii pozitive a evreilor:
Petre P. Carp

Petre P. Carp (1837-1919) este singurul politician

român – poziţia sa este cu atât mai singulară cu cât
el aparţinea grupului Junimii, caracterizat printr-un
antisemitism manifest242 – care a demonstrat o atitudine
europeană în privinţa „chestiunii evreieşti”, cu
ocazia dezbaterilor parlamentare privind modificarea
articolului 7 din Constituţie. Carp a refuzat să evalueze
„chestiunea evreiască” în termenii conflictului
civilizaţional promovat de liberali şi să interpreteze
eşecul modernizării româneşti în grilă antisemită la
fel ca şi colegii săi din Junimea. Într-o interpelare
parlamentară la legea poliţiei rurale în 1868 – aşadar în
plină perioadă a circularelor antievreieşti promovate
de liberalii I. C. Brătianu şi de M. Kogălniceanu – P.
P. Carp protesta împotriva măsurilor administrative
care interziceau evreilor posibilitatea de a se stabili
în comunităţile rurale, considerând că în loc să fie
persecutaţi guvernul ar trebui să le acorde evreilor
„drepturile ce se cuvin fiecărui om”243. În contrast cu
glorificarea unei Românii patriarhale, neafectată de
microbul modernităţii, dar temătoare de „invazia”
evreiască, Carp propune o viziune pozitivă a evreităţii
ca alteritate:
„Dacă voiţi să scăpaţi de evrei nu este decât
242. George Panu îşi aminteşte atmosfera Iaşilor anilor 1870 în care
“era imposibil ca cineva să nu fie antisemit” şi descrie faptul că delicata
problemă evreiască dezbinase pe membrii Junimii. Amintiri de la
„Junimea” din Iaşi, vol. I, prefaţă, tabel cronologic şi note de Zigu
Ornea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998, p. 399.
243. Petre P. Carp, Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel
Duţă, Ed. „Grai şi suflet – Cultura naţională”, Bucureşti, 2000, p. 17.

186
un singur mijloc: munciţi şi civilizaţi-vă; aceasta
am spus-o în toate parlamentele, de câte ori s-a
tratat chestiunea evreilor. De la 1866 (…) am zis
că singura cale ce poate să ne scape este munca pe
cale economică; căci, în concurenţa evreilor, eu
nu văd decât un stimulent de a desvolta pe câmpul
economic, o muncă mai intensivă decât acea de astăzi.
Convingerea mea este că, dacă am da toţi evreii afară,
noi în loc de a propăşi economiceşte, ne-am întoarce
la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de
acum 50 de ani”244.
Referindu-se, cu privire la modificarea articolului
7 din Constituţie, la importul fără discernământ al
civilizaţiei occidentale, Carp remarcă: „Rezultatul a
fost că noi, popor tânăr, ne-am aruncat exclusiv pe
tărâmul politic. Am părăsit toată activitatea economică
şi fiecare din noi a voit să se bucure de aceeaşi
egalitate, a voit să fie şi ministru şi deputat, şi prefect,
sub-prefect şi primar, părăsind cealaltă activitate
socială”245. De aceea, Carp propune „să înlăturăm pe
români de la funcţionarism şi atunci va veni o vreme
în care democraţia, în loc să fie democraţie bugetară,
va fi o adevărată democraţie a muncii, care nu cere
de la libertate altceva decât garanţia rezultatelor
obţinute prin strădania fiecăruia”246. Cu viziunea
care l-a caracterizat întotdeauna şi fidel principiilor
conservatoare care i-au ghidat activitatea politică,
Carp se opune restricţiilor administrative impuse
244. P. P. Carp, Propunerea de revizuire şi chestiunea evreiască,
[Şedinţa Senatului din 28 februarie 1879], în Discursuri parlamentare,
p. 82.
245. P. P. Carp, Articolul 7 din Constituţiune, [Şedinţa Camerei din 28
septembrie 1879], în op. cit., p. 94.
246. Ibidem, p. 95.

187
evreilor, afirmând că „a venit timpul să arătăm
evreilor că nu mai voim să fim cu dânşii într-o stare
de luptă”247.
Pentru soluţionarea de o manieră satisfăcătoare a
„chestiunii evreieşti”, Carp propune două modalităţi
de rezolvare: emanciparea economică a satelor şi
crearea forţată a concurenţei în târguri. Concret, este
vorba de elaborarea unui set de măsuri legislative
menite să dezvolte şi să consolideze mica proprietate
ţărănească, care ar fi îmbunătăţit soarta ţăranilor, dar
nu ar fi putut conduce la crearea unei clase de mijloc
rurale, în lipsa unei reforme agrare structurale şi a
universalizării votului. Din poziţia sa de proprietar de
pământuri, Carp nu a dovedit în chestiunea reformei
agrare aceeaşi afinitate faţă de ţărani, pe care a
dovedit-o în „chestinea evreiască” faţă de evrei.
În noua redactare propusă, „diferenţa de credinţă
şi confesiune nu constituie o piedică la naturalizare”,
articolul 7 conduce la mai multe consecinţe. Prima
consecinţă este aceea că naturalizarile vor fi individuale,
naturalizarea în bloc a populaţiei evreieşti nefiind nici
posibilă, nici dorită, întrucât se considera că evreii
constituie o populaţie care, datorită particularităţilor
sale, nu putea fi asimilată de naţiunea română. A doua
consecinţă este aceea că numai cetăţenii pot dobândi
proprietăţi rurale, revenindu-se la prevederile legii
comunale din 1864 care acorda autorităţilor locale
dreptul de a stabili dacă evreii se puteau aşeza în sate
şi comune. O altă consecinţă ţine de faptul că prin
alipirea Dobrogei la teritoriul României, musulmanii
din Dobrogea sunt asimilaţi şi deci naturalizaţi. Cea
mai importantă consecinţă o reprezintă consacrarea
247. Ibidem, p. 96.

188
principiului juridic jus sanguinis în acordarea
cetăţeniei. Persoanele născute şi crescute în România
şi care nu au protecţie străină până la majorat sunt
dispensate de stagiul de zece ani, dacă fac în acest
sens o cerere în decurs de un an de la promulgarea
legii. Sunt declaraţi cetăţeni, supuşii români care s-au
asimilat cu naţiunea, după cum, în virtutea calităţii
de român, cetăţenia poate fi acordată sau redobândită
pentru românii care nu sunt stabiliţi în ţară şi dovedesc
că au renunţat la o protecţie străină.
Faţă de liberalismul implicit al articolului 7
revizuit, Carp şi-a exprimat fără rezerve atitudinea
politică: „o ţară care pe lângă o Constituţiune
liberală, ca a noastră, nu are o organizare socială
conservatoare, acea ţară este pierdută de mai-nainte,
cu sau fără jidani”248. Consecvent propriei convingeri
conservatoare, Carp considera în privinţa chestiunii
evreieşti că „avem în faţa noastră o aşa bogăţie de
pasiune şi o aşa sărăcie de argumente”249. Prin poziţia
avută în cadrul dezbaterilor parlamentare referitoare
la chestiunea evreiască, în contra curentului
majoritar, Carp a dovedit faptul că politica este locul
de exprimare şi de confruntare al opţiunilor politice.
Prin argumentarea alterităţii pozitive a evreilor, Carp
demonstrează faptul că formula votată a articolului
7 a fost rezultatul unei opţiuni politice şi nu al unei
necesităţi istorice.

248. Ibidem, p. 95.

249. P. P. Carp, Era Nouă. Discursuri parlamentare, Tipografia Curţii
Regale Göbl şi fii, Bucureşti, [f. a.], p. 17.

189
Bibliografie

CARP, Petre P.
Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel
Duţă, Ed. „Grai şi suflet – Cultura naţională”,
Bucureşti, 2000.
Era Nouă. Discursuri parlamentare, Tipografia Curţii
Regale Göbl şi fii, Bucureşti, [f. a.].
PANU, George
Amintiri de la “Junimea” din Iaşi, vol. I, prefaţă,
tabel cronologic şi note de Zigu Ornea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1998.

190
Argumentul ireductibilităţii ontologice:
Titu Maiorescu

Spre deosebire de consecvenţa manifestată de P. P.

Carp cu privire la chestiunea evreiască, Titu Maiorescu
(1840-1917) reprezintă un caz paradigmatic, de
ajustare a propriilor opinii politice la cerinţele
electoratului. Cunoscut ca reputat profesor, animator
al Junimii şi, mai ales, datorită direcţiei critice
inaugurate cu articolele care combăteau viziunea
mesianic-naţionalistă promovată de reprezentanţii
şcolii Bărnuţiu, Maiorescu a dovedit o surprinzătoare
schimbare de atitudine în ceea ce priveşte chestiunea
evreiască, de la toleranţa extremă, în numele „ideilor
fundamentale de umanitate”, la afişarea unei rezerve
stricte faţă de evrei. Un viraj către retorica paşoptistă
a „întoarcerii la popor”, care ar putea părea neaşteptat
la liber cugetătorul care criticase atât de dur excesele
Şcolii Bărnuţiu.
„Contra ultimei consecinţe a şcoalei Bărnuţiu de a
opri comerciul străinilor şi de a goni pe toţi străinii şi
mai ales pe evrei afară din ţară ca periculoşi existenţei
române, opunem ideile fundamentale de umanitate
şi de liberalism, pe care sub nici un cuvânt, pentru
nici un timp şi cu nici un pretext nu este permis a
le înfrânge. Dar ce mijloc nechibzuit de a ataca
simptomul şi de a lăsa răul! Răul nostru este lipsa de
activitate economică şi lipsa de cunoştinţe în poporul
român. O dată aceste defecte date, tot comerciul şi
toată ştiinţa trebuiau să devie străine, şi străinii au
fost prin urmare în mijlocul răului reprezentanţii
părţii părţei celei bune, de care nu se poate lipsi un
stat fără a pieri. Evreii au înlesnit la noi activitatea

191
comercială, şcoalele din Franţa şi Germania ne-au dat
ideile de cultură. Noi numai atunci ne putem lipsi de
aceste auxiliare străine, când vom fi înşii în stare să
le suplinim prin propriul nostru fond naţional. Dar
această suplinire se dovedeşte prin fapte pozitive,
adică prin însăş activitatea noastră economică şi
prin însăşi inteligenţa noastră, dar nu prin negaţia
existenţei străinilor”250.
După cum apreciază Eugen Lovinescu, schimbarea
atitudinii lui Maiorescu faţă de evrei, de la filosemitism
la antisemitism moderat, este cauza contactului cu
„ţara electorală, cu alegătorii ieşeni, în bună parte
antisemiţi, şi cu prietenii lui politici ieşeni, mai mult
antisemiţi”251. Într-un discurs ţinut în Cameră, la 28
septembrie 1878, Maiorescu reproşează faptul că
guvernul liberal a trimis iniţial (7 august) o circulară
agenţilor diplomatici ai României, prin care le făcea
cunoscut faptul că modificările impuse de Tratatul
de la Berlin, privitoare la situaţia teritorială şi la
regimul politic din România trebuie mai întâi supuse
examenului Corpului legislativ, pentru ca la 28 august,
acelaşi guvern să trimită o altă circulară agenţilor
diplomatici români, prin care le făcea cunoscut faptul
că guvernul român acceptă şi pune în executare
prevederile Tratatului de la Berlin, în prima şedinţă
a legislativului, convocată pentru 15/27 septembrie:
„Eu unul – şi sunt dator a face această declarare
personală – în chestia israeliţilor am vederi radical
deosebite de acele ale facţiunii libere şi independente.
250. Titu Maiorescu, Critice, vol. II, prefaţă de Paul Georgescu, text
stabilit, indice şi bibliografie de Domnica Filimon-Stoicescu, Ed. pentru
Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 204-205.
251. Eugen Lovinescu, T. Maiorescu, ediţie îngrijită de Maria
Simionescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 337.

192
Le-am avut întotdeauna, le voi avea întotdeauna, şi
cred că sunt bun patriot că le am aşa. Cu toate aceste
tocmai eu mă văd chemat a vă declara că am fost
foarte dureros atins, când am văzut tractatul de la
Berlin amestecându-se în această chestiune internă
a noastră. Eu, care de almiterea sunt de opinie că
art. 7 nu era bine să figureze de loc în constituţiunea
noastră, îmi pare rău că au venit străinii să ne spună
ce să facem cu acel articol”252.
Atunci când menţionează „străinii care să ne spună
ce să facem cu acel articol”, Maiorescu are în vedere
dispoziţiile Tratatului de la Berlin, document ale cărui
prevederi au fost percepute ca un act de injustiţie şi de
umilinţă de către opinia publică românească:
„Hotărârile congresului european produc o adâncă
decepţie în ţară. La pierderea Basarabiei se aştepta
lumea noastră politică; dar că, după aşa o jertfă,
nici independenţa nu ni se recunoştea fără condiţii
prealabile, aceasta trecea peste temerile celor mai
pesimişti. Nu e vorba, influenţa ce o avusese fracţia
„liberă şi independentă” asupra Constituantei de la
1866 întru nechibzuita redactare a articolului 7 trebuia
să se pedepsească odată, dar chiar în acest moment,
în mijlocul avâtului general al ţării, după o glorioasă
participare la război, dispoziţia Tratatului de la Berlin
ni se înfăţisa ca o umilire nemeritată”253.
În continuare, într-un discurs ţinut în şedinţa
252. Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a României sub Carol I, vol. II (1876-1881), ediţie
şi studiu introductiv de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti,
2003, p. 121.
253. Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol
I, ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe, Ed. Humanitas. Bucureşti,
1994, pp. 111-112.

193
Camerei, la 10 septembrie 1879, în care îşi expune
argumentele în „chestiunea evreiască”, Maiorescu se
întreabă retoric: „în ale cui mâini este încredinţată
operaţia administrativă a primirii Israeliţilor în
cetăţenia română?”254. În discursul său, Maiorescu
pledează pentru naturalizarea individuală a evreilor
şi pentru necesitatea revizuirii articolului 7 din
Constituţie: „Pentru aceste motive, noi nu putem
primi punctul de vedere al acelora care sunt contra
revizuirii Constituţiunii, ci credem just a se proceda
la o revizuire a art. 7”255. Prin „motive”, Maiorescu
se referă la faptul că Tratatul de la Berlin solicita
revenirea la prevederile Convenţiei de la Paris,
prevederi care fuseseră întărite prin Codul Civil, dar
excluse prin Constituţia din 1866. De aceea, pentru
Maiorescu, revizuirea articolului 7 este necesară
pentru a asigura „conservarea naţionalităţii noastre”256
şi pentru a împiedica inserţia unor elemente străine,
care, nesolicitând naturalizarea, ar fi putut să
considere că drepturile cetăţeneşti le-au fost acordate
de către Marile Puteri şi nu de către statul român. Ca
atare, naturalizarea nu poate fi decât individuală iar
dobândirea cetăţeniei nu se face printr-o propunere
a domnului ci printr-o cerere prealabilă, adresată
Camerelor legislative. Fiind înscrise în Constituţie,
condiţiile naturalizării nu se mai află sub jurisdicţia
legilor civile şi evreii nu pot constitui subiect al
dreptului public românesc.
„Nu poate România să admită ca străinii să se
254. Titu Maiorescu, Chestia ovreilor. Revisuirea art. 7din Constituţie,
[Discurs rostit în Şedinţa Camerei din 10 septembrie 1879], Socecu &
Teclu, Bucureşti, 1888, p. 7.
255. Ibidem, p. 23.
256. Ibidem, p. 26.

194
introducă în sânul ei prin impunerea străinilor, fără ca
măcar să-şi dea osteneala, să-şi documenteze dorinţa
de a se împământeni. Naturalizarea individuală implică
în sine însăşi cererea evreilor, manifestarea dorinţei
lor de a fi cetăţeni români; prin ea se va împiedica din
capul locului răul sentiment că au venit în mijlocul
nostru ajutaţi de presiunea străină sau de alianţa
israelită; vor trebui să se documenteze că voiesc să
fie români”257.
Traseul argumentativ al lui Maiorescu, de la poziţia
filosemită, în numele ideilor umanitare, la anti-
semitismul moderat, care se plia pe starea de spirit
a electoratului, a fost amendat politic de Vasile
Boerescu, fost ministru de externe în cabinetul I. C.
Brătianu, participant la dezbaterile parlamentare pe
marginea revizuirii articolului 7:
„Dar însuşi d. Maiorescu, ale cătrui idei avansate în
privinţa emancipărei Israeliţilor erau atât de cunoscute
până ieri, vine astăzi, şi ne spune că, mai ales în urma
unei convorbiri ce zice că a avut-o alaltăeri cu mai
mulţi amici ai D-sale conservatori, şi le-a schimbat, şi
a aderat la proectul majorităţei delegaţilor!”258
Argumentând pentru modificarea articolului 7, care
„nu este potrivit nici cu principiile, nici cu luminele
secolului”, Boerescu accentua faptul că motivarea
articolului constituţional nu are la bază considerente
de ordin religios, ci cauze de ordin social şi economic,
care şi-au găsit astfel o justificare politică. În mod
evident, necesitatea revizuirii articolului 7 devenea

257. Ibidem, pp. 32-33.

258. Vasile Boerescu, Discurs în Camera Deputaţilor 6/18 septembrie
1879, în Discursuri politice 1859-1883, vol. II: 1874-1883, Atelierele
Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1910, pp. 864-865.

195
o chestiune fundamental politică şi care nu putea fi
rezolvată decât cu argumentele politicii. Interesantă
în argumentaţia lui Vasile Boerescu, altfel lipsită de
strălucirea polemică a altor colegi parlamentari, este
distincţia pe care o operează între emaciparea evreilor
şi naturalizarea acestora. Emanciparea evreilor,
solicitată de Alianţa Israelită Universală, este procesul
prin care toţi evreii rezidenţi în România, aflaţi sau nu
sub supuşenie străină, pot căpăta facultatea exercitării
drepturilor politice. Spre deosebire de solicitarea
Alianţei Israelite Universale, propunerea guvernului
român, pe care Vasile Boerescu o exprimă, este mai
restrictivă şi mai punctuală în acelaşi timp şi are în
vedere naturalizarea individuală a evreilor întrucât:
„credem că numai prin naturalizarea individuală
putem aplica principiul, conţinut în art. 44. Suntem
foarte convinşi că este de un mare interes al naţiunei,
ca să fuzionăm în masa naţiunei toate elementele
diverse care nu au la noi o naţionalitate determinată.
Elementul israelit este cel mai numeros din aceste
elemente; şi ştim că interesele noastre naţionale şi
economice cer ca să ne fuzionăm acest element. Dar
fuziunea aceasta trebuie să se facă cu timpul, încet,
treptat. Ea nu se poate face spontaneu şi deodată; este
trebuinţă de timp pentru ca, încetul cu încetul israeliţii
să se poată asimila cu naţiunea, prin educaţiune, prin
şcoli, prin moravuri, şi cu cât ei se vor asimila, pe
atât se vor naturaliza, până când în fine vor fi toţi
asimilaţi”259.
Ceea ce nu au menţionat nici Titu Maiorescu, nici
Vasile Boerescu, nici alţi parlamentari centrişti, adepţi
ai argumentului ireductibilităţii ontologice, este când
259. Ibidem, p. 940.

196
anume putea fi socotit încheiat procesul de asimilare
a evreilor cu naţiunea română. Chiar dacă Boerescu
propunea acordarea calităţii de cetăţean doar „acelora
din Israeliţi, supuşi români, cari vor fi dat probe de
asimilare ca ceilalţi locuitori”, stabilind drept criterii
„condiţiunea socială, starea de cultură intelectuală,
serviciile date”, totuşi, „niciunul din politicienii de
centru (în această privinţă) nu a încercat să definească
pozitiv rezultatul unei asimilări de succes”260. Trebuind
să parcurgă un proces de asimilare, care se putea
dovedi anevoios şi despre care nu puteau şti când era
considerat ca fiind încheiat, evreilor le era rezervată o
poziţie de inferioritate în raport cu naţiunea română.
Pentru legislatorii români care au operat modificarea
articolului 7, naturalizarea nu era un proces implicit ci,
dimpotrivă, presupunea un parcurs lung de asimilare,
ea fiind, în această logică, individuală şi selectivă,
putând fi acordată sau retrasă după cum o cereau
interesele naţionale. Procedurile birocratice create
pentru a implementa naturalizarea evreilor ilustrează
faptul că, în perioada ce a urmat revizuirii articolului
7 până la primul război mondial, autorităţile române
„au respins cu succes încercarea evreilor de a obţine
cetăţenia, invocând interesele legitime ale ţării prin
simpla manipulare a unor hârtii”261.
Este simptomatică pentru starea de spirit din socie-
tatea românească la momentul revizuirii articolului 7,
260. Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca
alteritate în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în
Venera Achim, Viorel Achim (coord.), Minorităţile etnice în România
în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 2010, p. 215.
261. William O. Oldson, A providential Anti-semitism. Nationalism
and Polity in Nineteenth-Century Romania, American Philosophical
Society, Philadelphia, 1991, p. 160.

197
mărturisirea pe care o face Constantin Bacalbaşa:
„România nu venise la Congresul de la Berlin ca
să cerşească independenţa. Independenţa o cucerise
ea însăşi dinaintea Griviţei, la Plevna, la Smîrdan,
la Vidin, pentru această independenţă ea plătise cu
viata a 10000 de ostaşi şi cu Basarabia răpită. Iar
marile puteri, pentru ruşinea Europei şi a veacului,
mai impuneau României şi drepturi pentru evrei,
condiţiune cu care numai independenţa ei era
recunoscută. Articolul 7 a fost revizuit, dar a rămas şi
ura împotriva evreilor”262.
Însă niciunde argumentele antisemite nu au fost mai
puternic ilustrate ca în discursurile parlamentarilor
fracţiunii radical-liberale, grupate sub denumirea de
Moţiunea nerevizioniştilor.

Bilbiografie

BACALBAŞA, Constantin
Bucureştii de altădată (1878-1884), Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1993.
BOERESCU, Vasile
Discursuri politice 1859-1883, vol. II: 1874-1883,
Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1910.
LOVINESCU, Eugen
T. Maiorescu, ediţie îngrijită de Maria Simionescu,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1942.
MAIORESCU, Titu
Chestia ovreilor. Revisuirea art. 7 din Constituţie,
[Discurs rostit în Şedinţa Camerei din 10 septembrie
262. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878-1884), Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 57.

198
1879], Socecu & Teclu, Bucureşti, 1888.
Critice, vol. II, prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit,
indice şi bibliografie de Domnica Filimon-Stoicescu,
Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
Istoria politică a României sub domnia lui Carol
I, ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe, Ed.
Humanitas. Bucureşti, 1994.
Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării
politice a României sub Carol I, vol. II (1876-1881),
ediţie şi studiu introductiv de Constantin Schifirneţ,
Ed. Albatros, Bucureşti, 2003.
MÜLLER, Dietmar
Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate
în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie,
în Venera Achim, Viorel Achim (coord.), Minorităţile
etnice în România în secolul al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Academiei, 2010.
OLDSON, William O.
A providential Anti-semitism. Nationalism and
Polity in Nineteenth-Century Romania, American
Philosophical Society, Philadelphia, 1991.

199
Argumentul radical antisemit:
Moţiunea nerevizioniştilor

Moţiunea depusă de deputaţii N. Blaremberg,

P. Casimir, C. Ghika, E. Ghika, C. Ciupercescu, V.
Conta, C. Negruţi, D. Rosetti Teţcanu în şedinţa
Camerei din 18 iunie 1879, este documentul politic
cunoscut sub numele de Moţiunea nerevizioniştilor,
care radicalizează argumentele antisemite. Acest
grup parlamentar, fără o ideologie proprie, se
distingea prin antisemitismul asumat şi prin faptul
că beneficia, pe lângă argumentele politice ale
deputaţilor Nicolae Ionescu, Nicolae Blaremberg,
M. I. Codrescu, Constantin Negruţi, D. Rosetti
Teţcanu, de girul intelectual al poetului Vasile
Alecsandri şi al filosofului Vasile Conta. Nu doar că
aceşti parlamentari nu atribuiau o alteritate pozitivă
evreilor, dar ei nici măcar nu puneau problema
în termenii unui conflict civilizational, care ar fi
făcut dificilă şi problematică asimilarea evreilor.
Nerevizioniştii erau cei mai tranşanţi în aprecieri:
datorită procentului ridicat al populaţiei evreieşti –
majoritatea susţinătorilor moţiunii proveneau din
zone ale Moldovei în care contactul cu populaţia
evreiască era o realitate cotidiană – aceştia aveau
tendinţa de a forma în România un „stat în stat”, ca
atare, „evreii stabiliţi în România se află în condiţiuni
morale care îi împiedică a se asimila”263. În aceste
condiţii, concluzia deputaţilor nerevizionişti nu putea
fi decât una singură: „nu e loc «cât pentru acum» la
263. Moţiunea nerevizioniştilor în cestinuea israelită şi discursurile
deputaţilor N. Blaremberg, B. Conta şi D. Rosetti Teţcanu, Tipografia
Curţii, Bucureşti, 1879, p. 7.

200
revisuirea art. 7 din Constituţiune”264.
Argumentele susţinute de deputaţii nerevizionişti
pot fi grupate în mai multe categorii. O primă
categorie o reprezintă clasificarea antitetică: evreii
sunt hrăpăreţi, exploatatori, „lipitorile satelor”, în
timp ce poporul român este „blând, generos, ospitalier,
inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu
naţiile cele mai civilisate, tolerant în materie de
religie, stăpân pe o ţară frumoasă, mănoasă şi menită
prin poziţia ei de a fi pridvorul templului civilizaţiei
moderne, la marginea Orientului încă barbar”265.
Într-o ţară menită a fi apărătoarea valorilor civilizaţiei
europene, migraţia unei populaţii străine de specificul,
obiceiurile şi mentalitatea românească nu poate fi
altfel percepută decât în termenii unei invazii. Iar în
numele toleranţei caracteristice poporului român şi de
care evreii nu vor decât să profite, nu există decât o
soluţie: oprirea năvălirii evreieşti:
„Domnilor, străinii s-au bucurat totdeauna de mai
[multe] drepturi în România ospitalieră; care străini?
Acei care aduc cu dânşii muncă, industrie şi iubirea
pentru patria lor adoptivă. Aici însă ne găsim în
faţa unei năvăliri organizate prin o francmasonerie
puternică, şi suntem dar nevoiţi a restrânge antica
noastră ospitalitate; ne găsim în faţa unui torent de
oameni fanatici care vin să formeze în sânul nostru
un soi de ghetto gigantic înconjurat de zidurile
fanatismului celui mai orb şi mai neîmpăcat. Ne găsim
în faţa unui popor animat de un singur mobil în viaţa
lui socială; setea de aur, sete nestinsă şi fatală ţărilor
264. Ibidem, p. 8.
265. Discursul senatorului V. Alecsandri, şedinţa din 10 octombrie
1879, în Moţiunea nerevizioniştilor, p. 149.

201
unde acel popor se abate. Ei bine, ţara se înspăimântă
cu drept cuvânt pentru că se găseşte pradă unei invazii
organizate şi îngrozitoare. Printre populaţia română
se infiltrează o populaţie flotantă, fără patrie, care,
împinsă de instinctul său, merge unde simte că este o
pradă, se abate ca un nor de lăcuste, absoarbe tot şi apoi
pasă înainte ca să exercite misia sa de distrugere”266.
Conform acestei categorii argumentative,
manifestată prin evidenţierea în grilă negativă a
trăsăturilor evreilor, în raport cu trăsăturile pozitive
ale românilor: nomadism versus sedentarism,
comerţ versus agricultură, parazitism versus
originalitate, intoleranţă versus toleranţă, barbarie
versus civilizaţie, evreii puteau avea şansa accederii
la valorile civilizaţiei prin asimilarea cu naţiunea
română. Superioritatea civilizaţională a românilor în
raport cu evreii era efectul re-descoperirii contactelor
cu civilizaţia occidentului şi al conştientizării unei
misiuni europene în marginea continentului.
O a doua categorie o reprezintă indistincţia etnică:
evreii constituie o naţiune diferită de toate celelalte,
care nu pot şi nu vor să se asimileze cu românii. În linia
acestei categorii argumentative, acordarea de drepturi
politice evreilor ar conduce nu doar la acapararea vieţii
economice, prin caracterul parazitar al populaţiei
evreieşti, ci şi a celei sociale, prin numărul lor tot
mai mare, pericolul fiind extincţia noastră ca naţiune.
Teama de o posibilă răsturnare a raportului demografic
dintre români şi evrei, în favoarea acestora din urmă,
ca urmare a migraţiei continue a populaţiei evreieşti,
266. Discurs/intervenţie privind Raportul asupra drumurilor de fier
(29 iunie 1875), în Liviu Papuc, Discursuri parlamentare junimiste, Ed.
Timpul, Iaşi, 2000, p. 60.

202
impunea primordialitatea principiului conservării
naţionale: „dacă este adevărat că noi trebuie să
respectăm principiile liberale şi umanitare în genere,
nu este însă mai puţin adevărat că înainte de acestea
să respectăm principiul de conservaţiune, al existenţei
noastre naţionale şi numai după ce vom respecta acest
principiu, imperativ pentru noi, numai atunci ne este
permis şi ni se poate cere, ca să respectăm şi celelalte
principii de care se face atâta vorbă”267.
Căci, „ori este adevărat că Evreii sunt străini, cum
afirmăm noi, ori sunt Români precum o afirmă unele
din cabinetele Europene. Dacă sunt străini, acest
singur fapt e de ajuns ca să-i respingem de la drepturile
cetăţeneşti. Dacă din contră sunt Români şi cu toate
acestea au făcut şi fac neîncetat apel la intervenţiunea
străină, suntem în drept să-i respingem ca pe nişte răi
cetăţeni”268. Evreii fug de civilizaţie şi se îndreaptă
spre activităţi de speculă şi nu spre producţie, căci
„jidanul dispreţuieste orice meserie care leagă omul
de pământ”269. De aceea evreii se îndreaptă spre comerţ
şi industrie în timp ce românii, neavând alternativă,
aleg profesiunile liberale. Migraţia agresivă a evreilor
riscă să paralizeze ţesuturile societăţii româneşti iar
operaţiunea de extirpare a elementelor evreişti din
corpul naţiunii este una de igienă socială. Tema
exploatării evreieşti, cu numeroase date şi referinţe
economice, reprezintă un leitmotiv al radicalilor
antisemiţi. Prin acordarea cetăţeniei române, evreii
267. Vasile Conta, Discursuri parlamentare (1878-1881), prefaţă de B.
C. Livianu, Tipografia „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, Iaşi, 1899, p. 86.
268. Discursul deputatului N. Blaremberg, şedinta din 4 septembrie
1879, în Moţiunea nerevizioniştilor, p. 15.
269. Discursul deputatului D. Rosetti-Teţcanu, sedinţa din 10
septembrie 1879 în Moţiunea nerevizioniştilor, p. 144.

203
ar putea deţine proprietăţi în mediul rural, funcţii
în administraţia publică, definitivându-şi astfel
dominaţia economică şi socială. Un asemenea pericol
nu putea fi împiedicat decât într-un singur mod: evreii
trebuiau împiedicaţi să obţină naturalizarea.
În fine, o a treia şi cea mai pronunţată categorie
o reprezintă alteritatea extremă. Ceea ce caracte-
rizează această linie argumentativă este faptul că
antisemitismul manifest al opozanţilor revizuirii
articolului 7 se fundamenta în conformitate „cu
ştiinţa şi cu ideile veacului nostru”270. Din grupul
nerevizioniştilor, cei mai vehemenţi la adresa
revizuirii articolului 7 erau Nicolae Blaremberg şi
Vasile Conta. Pentru Blaremberg, evreii, supuşi străini
sau evrei pământeni deopotrivă, trebuiau împiedicaţi
de la obţinerea naturalizării, întrucât s-ar crea astfel
un precedent periculos, căci o asemenea prevedere ar
putea fi interpretată ca „reparaţiunea tardivă a unei
vechi inechităţi, cu chiar o clasă de pământeni, în
scurt o adevărată măsură de emancipare”271. A oferi
evreilor posibilitatea naturalizării, era echivalent,
pentru Blaremberg, cu emanciparea unei populaţii
care pur şi simplu nu era compatibilă cu naţiunea
română – ceea ce era de neacceptat.
Pentru Conta, a cărui filosofie materialistă îi asigura
substanţa discursurilor politice, principiile ştiinţifice
care dictează naturalizarea nu pot fi aplicate în cazul
evreilor, a căror religie şi rasă, distincte de cele ale
270. Vasile Conta, Chestia evreiască [Discurs rostit în Şedinţele
Adunării Deputaţilor din 4 şi 5 septembrie 1879, în Filozoful
Conta, Opere complete, studiu biografic şi note de Octav Minar, Ed.
TipoMoldova, Iaşi 2011, p. 641.
271. Discursul deputatului N. Blaremberg, şedinta din 4 septembrie
1879, Moţiunea nerevizioniştilor, p. 70.

204
românilor, îi fac imposibil de a se asimila. „Şi acei cari
susţin că noi trebuie să primim la cetăţenia română pe
jidani cu astfel de credinţe şi de idei înapoiate, sau că
fac o confuzie neiertată şi nepermisă pentru oamenii
învăţaţi, sau că sunt de rea credinţă”272. Prin valoarea
de alteritate extremă atribuită evreilor, Vasile Conta
justifică, în numele ştiinţei, imposibilitatea asimilării
şi puerilitatea revizuirii articolului 7. Chiar dacă
argumentele nerevizioniştilor nu au fost suficiente
pentru a împiedica revizuirea articolului 7, ele au fost
folosite de antisemiţii începutului de secol XX – dintre
care se detaşează A. C. Cuza şi Nicolae Paulescu –
pentru a-şi justifica, alături de argumente împrumutate
din recuzita teoriilor rasiste şi al darwinismului social
din perioada fin-de-siècle, antisemitismul ridicat la
rang de ideologie politică.

Bibliografie

Moţiunea nerevizioniştilor în cestinuea israelită şi

discursurile deputaţilor N. Blaremberg, B. Conta şi
D. Rosetti Teţcanu, Tipografia Curţii, Bucureşti, 1879.
CONTA, Vasile
Discursuri parlamentare (1878-1881), prefaţă de
B. C. Livianu, Tipografia “Dacia” P. Iliescu & D.
Grossu, Iaşi, 1899.
Filozoful Conta, Opere complete, studiu biografic şi
note de Octav Minar, Ed. TipoMoldova, Iaşi 2011.
Cine sunt jidanii. Primejdia jidovească, „Librăria
Românească”, Iaşi. f. a.
PAPUC, Liviu (edit.)
Discursuri parlamentare junimiste, Ed. Timpul, Iaşi, 2000.
272. Vasile Conta, Chestia evreiască, p. 646.

205
III. 3. Dimensiunea diplomatică a modificării
articolului 7 din Constituţie

Cu toate că modificarea articolului 7 a permis

naturalizarea individuală a evreilor, aceasta a fost
solicitată de un număr limitat de evrei. Procedurile
juridice sofisticate, tergiversările birocratice şi
selectivitatea autorităţilor române în acordarea
naturalizării au avut darul de a face dezirabilă
obţinerea cetăţeniei române, doar pentru un segment
deja emancipat sub aspect intelectual şi material al
populaţiei evreieşti. Impunerea externă a modificării
unui document intern cu valoare constituţională a
accentuat atitudinea antisemită a elitelor politice şi
intelectuale româneşti. Sentimentul imens de frustrare,
generat de recunoaşterea condiţionată a independenţei
– printr-o cedare teritorială şi prin impunerea
emancipării unei populaţii considerate neasimilabile –
este redat de Carol I în memoriile sale:
„Independenţa României va fi recunoscută numai
când România se va îndatora să nu mai ia deosebirile
de religie ca motiv pentru neegalităţi politice şi
cetăţeneşti; cu alte cuvinte, se pune României condiţia
ca să dea şi locuitorilor săi evrei dreptul de cetăţenie.
Situaţia pe care Congresul o creează României prin
această hotărâre este foarte grea şi gravă şi mai rea
decât cea dinaintea războiului glorios pe care l-au
făcut românii”273.
Un aspect mai puţin cercetat de istoriografia
dedicată modificării articolului 7 din Constituţie este
bătălia diplomatică purtată de reprezentanţii României
273. Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular),
vol. XIV, Ed. Erc Press, Bucureşti, 2011, p. 34.

206
la Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea
independenţei. Cu toată opoziţia diplomatică a
României, ale cărei proteste oficiale „s-au lovit de
nulitate”274, Marile Puteri au recunoscut unilateral şi
condiţionat275 independenţa României. Sensibile la
presiunile diplomatice ale Alianţei Israelite Universale,
conduse de Adolphe Crémieux şi ale influentului
bancher evreu (convertit) Gershon Bleichröder, Franţa şi
Germania s-au exprimat categoric pentru condiţionarea
recunoaşterii independenţei, de rezolvarea chestiunii
evreieşti. În mod special Germania se folosea de
chestiunea evreiască pentru a obţine de la guvernul
român răscumpărarea acţiunilor la societatea căilor
ferate române în condiţii dezavantajoase pentru
statul român şi avantajoase pentru acţionarii germani.
Poziţia Germaniei faţă de recunoaşterea independenţei
României nu a fost una dezinteresată şi nici empatică
faţă de situaţia evreilor de aici. Cancelarul german
Otto von Bismarck a urmărit în primul rând să dea
satisfacţie şi să protejeze interesele acţionarilor
germani la societatea căilor ferate române.
Când Carol I a dorit să modernizeze infrastructura
ţării, prin construirea unei vaste reţele de căi ferate,
la începutul domniei sale, în 1868, statul român
a concesionat lucrările la tronsonul Suceava-Iaşi-
Roman companiei austriece Offenheim şi la tronsonul
Roman-Bucureşti-Vârciorova, consorţiului german
Strousberg. Deoarece Strousberg nu dispunea de tot
capitalul necesar, a propus emiterea de obligaţiuni

274. Paul Bataillard, Jean Bratiano et la politique extérieure de la

Roumanie (1891), Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1940, p. 13.
275. Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin
(1878), Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2005, p. 75.

207
plasate pe piaţa financiară şi garantate de statul român,
cu o dobândă de 7,5% pe an. În 1871, ca urmare a
scăderii cotaţiei acţiunilor la bursă şi a speculaţiilor
bancare neinspirate, consorţiul Strousberg intră în
faliment. În aceste condiţii, guvernul român propune
rezilierea contractului şi răscumpărarea căilor ferate
de către statul român la preţul din acel moment,
propunere neacceptată de către partea germană276.
Nerezolvarea satisfăcătoare a acestei situaţii a marcat
vreme de un deceniu relaţiile economice şi politice
dintre România şi Germania.
Întrucât consorţiul german Strousberg, care preluase
sarcina construcţiei unei importante părţi a reţelei de
căi ferate din România, a intrat în faliment, obligaţiile
sale financiare au fost preluate de către banca deţinută
de Gershon Bleichröder. Fiu de bancher, deţinător a
băncii tatălui său, căruia i-a succedat, Bleichröder şi-a
direcţionat investiţiile în finanţarea împrumuturilor
pentru căile ferate, într-o perioadă când acestea
se extindeau tot mai mult în Europa, ajungând în
scurt timp să acumuleze nu doar o uriaşă avere, dar
şi o considerabilă influenţă, în calitate de consilier
personal al cancelarului german Otto von Bismarck.
Ca evreu, Bleichröder a fost empatic faţă de soarta
coreligionarilor săi din răsăritul Europei, folosindu-şi
influenţa pentru ameliorarea situaţiei acestora. Pentru
îndeplinirea acestui deziderat, Bleichröder a colaborat
îndeaproape cu Adolphe Crémieux, neobositul
preşedinte al Alianţei Israelite Universale, şi cu alte
organizaţii evreieşti care militau pentru emanciparea
evreilor, în ţările unde aceştia nu se bucurau încă
de drepturi politice. Convins că o îmbunătăţire
276. Ibidem, p. 98.

208
semnificativă a situaţiei evreilor nu poate fi obţinută
decât pe cale politică, Bleichröder a întreţinut o
intensă corespondenţă cu reprezentanţii Marilor
Puteri la Berlin şi în mod special cu Bismarck, prin
care pleda cauza evreilor din răsăritul continentului.
Înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1877
i-a oferit lui Bleichröder oportunitatea multaşteptată
pentru concretizarea demersurilor sale. Congresul
de la Berlin care a urmat şi care a adunat în capitala
germană pe reprezentanţii tuturor puterilor europene,
a sporit eforturile lui Bleichröder pentru susţinerea
cauzei evreilor din fostele provincii ale Turciei,
el pledând pentru o acţiune fermă a comunităţilor
evreieşti europene, în favoarea egalităţii „drepturilor
[evreilor] în numele omeniei, al pacificării Orientului
pentru toate religiile”277. În ajunul şi în perioada
derulării lucrărilor Congresului de la Berlin, orga-
nizaţiile evreieşti europene, coordonate de Crémieux
şi susţinute din umbră de Bleichröder, au desfăşurat
o amplă campanie de presă dublată de trimiterea de
memorii adresate reprezentanţilor Marilor Puteri.
Acest suţinut şi influent lobby s-a dovedit a fi o
strategie câştigătoare, articolul 44 al Tratatului de
la Berlin – care se referea în mod explicit la situaţia
evreilor din România – consfinţind, în opinia
istoricului Carol Iancu, „victoria drepturilor omului
şi oferind soluţia problemei evreieşti în România”278.
Fiind un stat la marginea Europei, care se afla
în căutarea suveranităţii şi al propriului drum spre

277. Carol Iancu, Bleichröder şi Crémieux, Lupta pentru emanciparea

evreilor la Congresul de la Berlin: corespondenţă inedită (1878-1880),
Ed. Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 59.
278. Ibidem, p. 89.

209
modernitate, România a devenit un „caz test”279 pentru
influenta comunitate evreiască europeană, dornică
să-şi emancipeze coetnicii din răsăritul continentului.
Recunoaşterea internaţională a independenţei
României reprezintă un caz paradigmatic pentru
coliziunea dintre idealurile emancipatoare ale
drepturilor omului, în cazul de faţă ale comunităţii
evreieşti din România, şi interesele politice imediate
germane, care solicitau o satisfacţie pecuniară pentru
acţiunile investite în căile ferate române, coroborate
cu politicile româneşti de consolidare a suveranităţii
statului.
Confruntarea eforturilor lui A. Crémieux, secondat
de organizaţiile evreieşti europene pe care le
coordona, coroborate cu acţiunile mobilizatoare ale lui
Bleichröder aflat, prin poziţia sa financiară şi socială,
în proximitatea cancelarului Bismarck, cu politica
acestuia din urmă, care pe parcursul dezbaterilor pe
marginea articolelor Tratatului de la Berlin a înţeles
că ar putea folosi chestiunea căilor ferate române, o
afacere spinoasă care trena de aproape un deceniu,
drept un mijloc eficient de presiune politică în ceea
ce priveşte recunoaşterea independenţei României,
cu eforturile diplomaţiei române, reprezentată la
Congresul de la Berlin de premierul I. C. Brătianu
şi de ministrul de externe M. Kogălniceanu, care se
bucurau de întreaga susţinere a principelui Carol I, al
cărui prestigiu internaţional era pus în joc, pentru care
chestiunea evreiască era strict o chestiune de politică
internă, alcătuiesc tabloul extrem de complex al unei
desfăşurări de forţe, în care problema naturalizării
279. Fritz Stern, Gold and Iron. Bismark, Bleichröder and the Buiding
of the German Empire, New York, Alfred A. Knopf, 1977, p. 369.

210
evreilor devine nu scopul, ci mijlocul pentru un scop
politic mai amplu. Din această confruntare politică,
drepturile omului au fost sacrificate în favoarea
intereselor materiale şi este cel puţin ironic cum
lobby-ul evreiesc european şi liberalii români din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea îşi definesc
şi îşi delimitează argumentele vorbind, în numele
interesului comun european, al civilizaţiei, al
progresului şi al modernităţii.
Privit prin această grilă de interpretare,
antisemitismul românesc de la sfârşitul anilor 1870
poate fi argumentat ca un discurs modernist, dar în
egală masură radical280, de definire într-o manieră
organicistă a naţiunii. Este vorba de confruntarea
unor interese ambivalente: ale evreilor occidentali,
care îi doreau pe coreligionarii lor din răsăritul conti-
nentului emancipaţi, dar neasimilaţi, ale cancelariei
şi aristocraţiei germane, care dorea să-şi extindă
influenţa la gurile Dunării şi să-şi protejeze interesele
financiare în afacerea căilor ferate române şi, nu în
ultimul rând, ale politicienilor români, pentru care
mobilitatea economică şi financiară superioare ale
evreilor constituia o concurenţă puternică şi deloc
de neglijat, în raport cu firava şi încă insuficient
consolidata burghezie românească şi care nutreau
teama că evreii le exploatează resursele, ceea ce-i
făcea să fie, în ochii românilor, indezirabili şi impo-
sibil de emancipat în ansamblul lor.
Privită într-o altă grilă de interpretare, cea a importanţei

280. Octavian Silvestru, Opportunistic politicking and „Necessary

nationalism” in Romania: Anti-Semitism in the Context of the 1879
Revision of the Constitution, Teză de master, CEU, Budapest, 2008,
p. 10.

211
pe care o acordau cauzei evreieşti, cancelarul Otto
von Bismarck şi bancherul Gershon Bleichröder,
este remarcat faptul că, dacă iniţial interesele lor în
privinţa situaţiei evreilor din România convergeau, ele
au devenit divergente în privinţa soluţiilor propuse,
Bleichröder susţinând cauza coreligionarilor săi, în
timp ce Bismark susţinea interesele financiare ale
acţionarilor germani, dintre care foarte mulţi prove-
neau din rândurile aristocraţiei şi ale burgheziei
înalte, a căror influenţă Bismarck nu-şi permitea să o
neglijeze281. Dacă Bismarck s-a dovedit a fi mai versatil
şi mult mai experimentat în mecanismele politicii
europene, Bleichröder a fost nevoit să realizeze faptul
că experienţa pe plan financiar nu este compatibilă cu
experienţa politică. Pentru Bismarck, mai interesat
de prestigiul Germaniei decât de soarta evreilor din
România, cele două chestiuni erau complementare,
nicidecum convergente282. Istoricul Carol Iancu susţine
drept „ipoteză excesivă”, acceptarea de către Bismarck
a articolului 44 din Tratatul de la Berlin, „în singurul
scop de a-l utiliza ca o armă de luptă contra României,
un mijloc de şantaj cinic, pentru a-i satisface pe
investitorii germani şi a le salva averile” şi avansează
ideea că „această cedare (abandonarea sorţii evreilor
români – n. m.) s-a produs la Bismarck treptat, ca
urmare a tergiversărilor autorităţilor de la Bucureşti,
în voinţa lor neclintită de a nu acorda evreilor drepturi
egale”283.
Colaborarea dintre Gershon Bleichröder, evreu
german cu vederi conservatoare loial lui Bismarck
281. Carol Iancu, Bleichröder şi Crémieux, p. 115.
282. Fritz Stern, Gold and Iron, p. 371.
283. Carol Iancu, op. cit., p. 115.

212
– şi, până la urmă, intereselor care i-au determinat
politica în relaţiile internaţionale – şi Adolphe
Crémieux, evreu francez cu vederi liberale, adept al
unei „emancipări meritate”284 a evreilor, în numele
idealurilor drepturilor omului, cu toate sinuozităţile
şi victoriile de parcurs înregistrate, ilustrează istoria
unui grandios eşec. Deşi exemplară prin idealurile
pe care le-a slujit, această colaborare a dovedit în
cele din urmă „limitele solidarităţii evreieşti”285
şi a pregătit terenul pentru mişcarea sionistă din
ultimile decenii ale secolului al XIX-lea, care avea să
reactiveze solidaritatea evreiască, dar şi să intensifice
dorinţa unei părţi a evreilor din România de a se
asimila şi de a se identifica cu cauza românilor înşişi.
Gershon Bleichröder şi Adolphe Crémieux reprezintă
exponenţii marcanţi ai unei generaţii de lideri evrei
europeni care au crezut cu tărie că idealurile umaniste
ale drepturilor omului pot fi extinse, printr-o asiduă
campanie mediatică şi de lobby, la coreligionarii
lor din răsăritul continentului. Este una din ironiile
istoriei faptul că antisemitismul european a erupt,
numai câţiva ani mai târziu, tocmai în ţările lor de
origine pe care Bleichröder şi Crémieux le credeau a
fi atât de tolerante.
În mesajul Tronului de deschidere a sesiunii ordinare
a Corpurilor legislative (15/27 noiembrie 1878),
Carol I sublinia importanţa revizuirii articolului 7 din
Constituţie, pentru a se elimina principiul inegalităţii
politice din raţiuni religioase, considerat a „nu mai
concorda cu luminile secolului”. Cabinetul condus de
I. C. Brătianu a încercat iniţial să obţină recunoaşterea
284. Ibidem, p. 145.
285. Ibidem, p. 149.

213
independenţei pe cale diplomatică, trimiţând în acest
sens note circulare, scrisori şi miniştri delegaţi în
străinătate, înainte de a informa oficial Camerele
legislative asupra importanţei şi consecinţelor arti-
colului 44 din Tratat. Camerele au amânat cât mai mult
posibil o eventuală decizie care să reflecte necesitatea
revizuirii articolului 7, dezbaterile din cadrul sesiunii
parlamentare fiind deosebit de pătimaşe. Spaţiul
parlamentar acordat „chestiunii evreieşti” denotă faptul
că aceasta reprezenta o problemă extrem de delicată,
căreia i se acorda toată atenţia cuvenită.
În cadrul dezbaterilor parlamentare, începute
în ianuarie 1879 şi continuate în toamna aceluiaşi
an, s-au conturat mai multe direcţii de abordare a
chestiunii evreieşti. Prima – şi cea mai evidentă –
se opunea emancipării în bloc a evreilor, instituind,
în virtutea ireductibilităţii ontologice, principiul
naturalizării individuale. Premierul Ion C. Brătianu
şi-a asumat sarcina promovării acestui proiect iar
ministrul Vasile Boerescu a fost însărcinat să prezinte
cancelariilor europene propunerea românească a
respectării articolului 44 din Tratatul de la Berlin, în
versiunea naturalizării individuale a evreilor. O a doua
direcţie, promovată de fracţiunea radicală liberală, se
opunea revizuirii în numele alterităţii extreme pe care
o reprezentau evreii. Parlamentarii Vasile Alecsandri,
Nicolae Blaremberg, I. Codrescu, Vasile Conta, D.
Rosetti-Teţcanu, au încercat să ofere antisemitismului
lor manifest, aerul obiectiv al ştiinţei capabil să confere
un plus de credibilitate argumentelor prezentate.
Cea de-a treia direcţie, marginală şi cu un slab ecou
parlamentar, a fost promovată de Petre P. Carp,
singurul parlamentar român care a avut luciditatea

214
să treacă peste animozităţile personale şi să prezinte
o soluţie echilibrată, unei chestiuni controversate.
Contrar liniei adoptate de colegii parlamentari
conservatori şi de liberali, P. P. Carp a fost singurul
om politic cu o viziune europeană.
În cele din urmă, propunerea guvernului a avut câştig
de cauză, varianta guvernamentală fiind prezentată de
ministrul Vasile Boerescu la 12/24 septembrie 1879
şi votată la 6 octombrie la Senat şi la 9 octombrie
la Cameră. Ea cuprindea „enunţarea principiului
articolului 44, anume că deosebirile de credinţă
religioasă şi de confesiune nu constituie o piedică la
căpătarea şi exercitarea drepturilor civile şi politice”286,
însă evreii erau incluşi categoriei „supuşi sau nu
unei protecţii străine”, ceea ce-i făcea neasimilabili.
Singura excepţie au constituit-o cei 888 de soldaţi
evrei participanţi la războiul de independenţă, care
au fost naturalizaţi în bloc printr-o lege specială.
Într-un anume sens, în ceea ce priveşte „chestiunea
evreiască”, Brătianu se va dovedi chiar mai radical
decât fracţioniştii radicali. El va refuza orice termen
de comparaţie între români şi evrei287, asigurându-şi
colegii parlamentari „că nici măcar cei 888 de evrei
ce urmau să fie împământeniţi imediat nu aveau să
fie acceptaţi niciodată ca români de rang egal”288.

286. Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919) De la excludere la

emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2009, p. 177.
287. I. C. Brătianu, discurs în Senat, 11/23 septembrie 1879, în Acte
şi cuvântări, Vol. V, ediţie de G. Marinescu şi C. Grecescu, Bucureşti,
Cartea Românească, 1934, p. 63.
288. Dietmar Müller, Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca
alteritate în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie, în
Venera Achim, Viorel Achim (coord.), Minorităţile etnice în România
în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 2010, p. 212.

215
Astfel construit, refuzul emancipării evreilor marchează
o distanţare a liberalismului românesc faţă de modelul
clasic european, care presupunea egalitatea civilă şi
politică a tuturor cetăţenilor indiferent de convingerile
lor religioase289.
Pentru Brătianu, „chestiunea evreiască” nu putea
fi decât subsumată interesului naţional, iar acesta
nu putea fi reprezentat decât de partidul pe care-l
conducea. El a folosit argumentul necesităţii unităţii
naţionale în reglementarea juridică a „chestiunii
evreieşti”, ca armă politică împotriva a ceea ce
considera a fi o imixtiune a Marilor Puteri – şi cu
atât mai mult a Alianţei Israelite Internaţionale –
într-o speţă care ţinea de legislaţia internă, a unui
stat suveran şi independent. Brătianu a promovat pe
plan intern interesele liberalilor români şi din această
perspectivă el nu putea fi de acord cu emanciparea în
bloc a evreilor, care ar fi fost sinonimă cu o sinucidere
politică. Ca şi oponentul său politic P. P. Carp, I.
C. Brătianu îşi va dovedi consecvenţa principiilor
politice în promovarea drepturilor naţionale, fostul
revoluţionar paşoptist demonstrând că asumarea
principiului jus sanguinis i-a determinat întreaga
gândire politică:
„Voi toţi, fraţii mei, de la Tisa până la Marea Neagră,
de la Dunăre până la Nistru, zi şi noapte adunceţi-vă
aminte că izbăvirea fiecăruia dintre noi este numai în
izbăvirea a 10 milioane de fraţi ai noştri în trup şi în
suflet. Aduceţi-vă aminte că sufletul României nu se
289. Damien Gauillaume, Autour de l’émancipation rate des juifs de
Roumanie, 1866-1881: archaisme du liberalism roumain ou limites du
liberalism? în Silvia Marton, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, (coord.),
Penser le XIXe siècle: nouveax chantiers de recherché, Ed. Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013, p. 179.

216
poate manifesta decât în unitatea naţională; că pe cât
vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiunii noastre va fi
gol în hora cea mare a omenirii, şi omenirea va suferi
şi noi vom suferi mai tare”290.
În calitate de premier al României, alături de M.
Kogălniceanu în calitate de ministru de externe, prin
însărcinarea specială al lui Carol I, I. C. Brătianu
a reprezentat România la lucrările Congresului
de la Berlin. În Memoriul presentat la Congresul
din Berlin de către plenipotenţiarii înălţimii sale
domnitorului României, cei doi demnitari români au
expus solicitările României în următorii termeni:
„1. Nici o parte a teritoriului actual al României să
nu fie deslipită de dânsa.
2. Pământurile româneşti să nu fie supuse la un
drept de trecere în folosul armatelor ruse.
3. Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare,
să reintre în stăpânirea insulelor şi gurilor Dunării,
cuprinzându-se în acestea şi Insula Şerpilor.
4. România să primească, sub orice formă se va
socoti mai lesnicioasă, o despăgubire proporţională
cu puterile militare cu care a contribuit la răsboiu.
5. Independenţei sale să i se dea o consecraţiune
definitivă şi teritoriul ei să fie neutralisat”291.
Mihail Kogălniceanu îşi încheia discursul ţinut în
faţa reprezentanţilor puterilor europene la Congresul
de la Berlin în următorii termeni:
„România e încrezătoare că independenţa ei va fi
290. I. C. Brătianu, Naţionalitatea, articol publicat în Republica
română, No. 2, Bruxelles, 1853, reprodus în Din scrierile şi cuvântările
lui Ion C. Brătianu. Lupta pentru redeşteptarea naţională, Ed.
TipoMoldova, Iaşi, 2002, p. 185.
291. Congresul din Berlin. Acte şi discursuri ale plenipotenţiarilor înălţimei
sale Carol I domnul României, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1878, p. 7.

217
în mod definitiv şi total recunoscută în Europa. La
dreptul ei originar, al cărui principiu a fost răstălmăcit
prin echivocuri istorice, se adaugă astazi pretenţiile
a căror justificare a fost regenerată sau mai curînd
împrospătată pe cîmpul de luptă. (…) Toate aceste
jertfe n-ar fi însă îndestulătoare pentru a garanta
României să dispună în pace de soarta ei; ea ar fi
fericită şi recunoascătoare să vadă strădaniile care i-au
exprimat individualitatea încununate de o binefacere
europeană. Această binefacere ar fi garantarea reală a
neutralităţii ei. Acestea sunt, domnilor plenipotenţiari,
expuse pe scurt, doleanţele unui stat mic care nu crede
că merită să fie ignorat de Europa”292.
Este evident că România dorea să obţină la
Congresul de la Berlin recunoaşterea independenţei,
menţinerea graniţelor şi neutralitatea statului. În
opinia oficialilor români, aplicarea introducerii în
România a principiului egalităţii civile şi religioase
“nu putea reveni decât ţării”293. Întregul demers
diplomatic românesc era centrat pe ideea conform
căreia recunoaşterea independenţei trebuia să se facă
necondiţionat şi în conformitate cu efortul de război
al României, chestiunea integrării evreilor în cetăţenia
română fiind o problemă de legislaţie internă, pentru
care singurele în drept a se pronunţa sunt Camerele
legislative, prin reprezentanţii săi aleşi. Însă – şi asupra

292. Mihail Kogălniceanu, Discurs în apărarea drepturilor României

la Congresul de la Berlin (prezentat în şedinţa din 18 iunie/1 iulie
1878), în Discursuri parlamentare, antologie, prefaţă şi note de
Georgeta Penelea Filitti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1994, p. 125.
293. Doc. 149, telegramă către ministrul ad-interim al afacerilor
externe (Berlin, 22 iunie/4 iulie 1878), în M. Kogălniceanu, Documente
diplomatice, sub redacţia George Macovescu, Dinu C. Giurescu,
Constantin I. Turcu, Ed. Politică, Bucureşti, 1972, p. 248.

218
acestui aspect a existat un acord tacit al parlamentarilor
români – naturalizarea evreilor nu putea fi decât una
condiţionată, individuală şi selectivă, evreii chiar
naturalizaţi fiind consideraţi neasimilaţi şi cetăţeni
de rang doi. Pentru legislatorii români care au votat
revizuirea articolului 7, naturalizarea era un proces
individual care presupunea renunţarea de către evrei
la propria identitate etnică, în scopul asimilării cu
naţiunea română; pentru evrei, accederea la cetăţenia
română presupunea posibilitatea ascensiunii sociale
şi profesionale, păstrându-şi intactă evreitatea.
Întreaga diplomaţie românească asociată schimbării
de paradigmă produsă prin modificarea Constituţiei
în 1879 este dedicată acestei idei:
„Privitor la naturalizarea străinilor [domnul Boerescu]
crede că aceasta este o problemă de drept privat intern
şi că unicul lucru pe care l-ar putea cere Puterile ar fi
ca normele pentru a o solicita şi obţine să fie aceleaşi
pentru toţi străinii, fie că sunt creştini iudei sau
musulmani. Susţine apoi principiul ca naturalizarea
să fie particulară şi individuală pentru fiecare caz şi
nu colectivă, arătând că în nicio perioadă din istoria
neamului său evreii nu au fost cetăţeni români şi
că dacă cineva nu aparţinea unei naţiuni străine
determinate atunci era pur şi simplu supus român,
care-şi exercita drepturile civile cu anumite limite,
fără a beneficia vreodată de drepturile politice (subl.
m.). Acest lucru face aşadar imposibil ca după ce 300
000 de evrei au intrat în Moldova şi Valahia, să se dea
într-o bună zi altor 180 000 de fanatici şi necivilizaţi,
având alte obiceiuri, vorbind altă limbă şi nutrind alte
aspiraţii, drepturi de cetăţenie. Consecinţele ar fi fatale;
s-ar putea ajunge la disperare, la revolta maselor.

219
Guvernul actual, şi poate nici un alt guvern, nu va
îndrăzni niciodată să ia asupra sa o responsabilitate
atât de mare”294.
În cele din urmă, sub sancţiunea nerecunoaşterii
independenţei sale, statul român a răscumpărat acţiunile
părţii germane, în condiţii financiare nefavorabile
şi a preluat, la 1 aprilie 1880, administrarea întregii
reţele de căi ferate. La puţin timp după ce Germania a
primit satisfacţia financiară solicitată şi a recunoscut
României independenţa, Anglia şi Franţa şi-au trimis
proprii lor reprezentanţi la Bucureşti. Se stabileau
astfel premisele relaţiilor diplomatice dintre România,
ca stat suveran şi independent, şi marile forţe ale
Europei, chiar dacă acestea din urmă „îşi exprimau
anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale
referitoare la naturalizarea individuală”295. Punctul de
vedere al Franţei era fără echivoc în acest sens, după
cum rezultă din rapoartele diplomatice consultate:
„Domnul Waddington a continuat spunând că după
oarecare gândire şi-a întărit părerea că va fi extrem
de dificil ca Guvernul francez să recunoască oficial
independenţa României măcar până când se va fi
remarcat un început clar de respectare a condiţiei privind
egalitatea religioasă, stabilită de Tratatul de la Berlin”296.
294. Raport al ministrului spaniol la Berlin, contele de Benomar, adresat
ministrului afacerilor externe al Spaniei, despre misiunea ministrului
omolog al României, Vasile Boerescu, pe lângă Marile Puteri, Berlin,
29 iulie 1879. Sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia
microfilme Spania, r. 8, c. 218-224, reprodus în Independenţa României
în conştiinţa europeană, documente, p. 260.
295. Independenţa României. Documente, vol. IV, Documente
diplomatice: 1873-1881, ediţie de documente întocmită de Aurelian Gr.
Paraipan, Alexandru N. Popescu, Constantin I. Turcu, sub îngrijirea lui
George Macovescu, Ed. Academiei RSR Bucureşti, 1978, p. 613.
296. Raport diplomatic al lordului Lyons, ambasadorul angliei la Paris,

220
 Germania, mulţumită de faptul că problema căilor
ferate fusese încheiată într-un mod satisfăcător pentru
ea, menţinea acelaşi ton diplomatic, lăsând însă
României toată libertatea pe care i-o conferea legislaţia
internă în ceea ce priveşte chestiunea evreiască:
„Trebuie totuşi să vă atenţionez cu tot respectul că,
în scopul rezolvării problemei emancipării evreilor
în înţelesul dat de Tratatul de la Berlin, este necesar
ca în prealabil, în afară de recunoaşterea teoretică a
principiului, să fie elaborate şi anumite legi care să
reglementeze problema şi în legătură cu care Puterile
aşteaptă propunerile româneşti, pentru ca apoi să se
pună de acord între ele în privinţa unui minimum
de cerinţe. Germania nu s-ar putea sustrage de la
această înţelegere fără ca să nu intre în contradicţie cu
îndatoririle internaţionale asumate. În plus, din partea
tuturor există bunăvoinţa de a lua în considerare
greutăţile din România cauzate de extinderea de facto
a emancipării şi nu se va cere nimic imposibil în
această privinţă”297.
Emanciparea politică deplină a evreilor se va
realiza abia în perioada interbelică, într-o Românie
Mare în care sufragiul universal, reforma agrară şi
către Robert Arthur, marchiz de Salisbury, ministru de externe britanic cu
privire la recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Paris,
7 noiembrie, 1878. Sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia
microfilme Anglia, r. 378, c. 350-355, reprodus în Independenţa României
în conştiinţa europeană, documente, sub îngrijirea lui Corneliu M. Lungu,
Tudor Bucur, Ioana Al. Negreanu, Ed. Semne, Bucureşti, 1997, pp. 221-222.
297. Extras dintr-un raport adresat cancelarului Otto von Bismarck de către
plenipotenţiarul von Radowitz din Ministerul Afacerilor Externe german
şi transmis, spre informare, secretarului Legaţiei Germaniei la Bucureşti,
Berlin, 26 iulie 1879. Sursa: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia
microfilme SUA, r. 31, reprodus în Independenţa României în conştiinţa
europeană, documente, p. 257.

221
procentul ridicat de minorităţi naţionale au redefinit
regulile jocului politic. Evreii din noile provincii se
simţeau integraţi în alte structuri teritoriale decât cea
a României Mari, drept care nu se resimţeau afini cu
politica centralizatoare impusă de elitele politice de
la Bucureşti, simpatiile lor fiind mai curând regionale
şi în contradicţie cu politica de omogenizare
culturală a statului. Statutul lor a fost determinat de
interferenţa mai multor factori: externi, prevederile
Conferinţei de pace de la Paris din 1919, şi interni,
Constituţia din 1923, Legea privitoare la dobândirea
şi pierderea naţionalităţii române din 1924 şi Tratatul
minorităţilor din 1925. Chiar şi în aceste condiţii,
naţionalitatea şi implicit cetăţenia, rămân un dat şi se
obţin prin naştere, după cum naturalizarea se poate
dobândi şi printr-un proces de asimilare, care în
plus presupunea acum investirea evreilor cu drepturi
politice şi transformarea lor din obiect în subiect al
politicii. Însă, spre deosebire de ţărani, împroprietăriţi
şi investiţi cu drepturi electorale, care continuă să fie
leitmotivul identitar al specificului naţional, pentru
evrei, capitalul electoral dobândit nu constituie un
avantaj politic sau identitar, ci dimpotrivă.
După rezolvarea problemelor stringente ale primilor
ani care au urmat euforiei unirii – reforma agrară
şi adoptarea noii Constituţii – definirea identităţii
naţionale în termeni etnici şi antisemitismul cu tentă
rasistă au devenit tema predilectă a vieţii intelectuale
şi politice a perioadei interbelice. În mod paradoxal,
emanciparea evreilor şi politica de redefinire a naţiunii
au făcut ca „problema evreiască” să capete noi şi tot
dramatice accente, chiar atunci când părea a-şi fi găsit

222
rezolvarea298. Sursele intelectuale ale antisemitismului
interbelic, cu accentele rasiste şi tuşele ortodoxe, se
găsesc în textele intelectuale şi manifestele politice
ale celor mai mulţi dintre autorii reprezentativi ai
elitei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Fără un anumit context, generat de criză economică,
decizie politică şi frustrare istorică, antisemitismul
interbelic s-ar fi produs în continuare la nivel
discursiv şi nu ar fi degenerat în violenţele care au
precedat şi pregătit Holocaustul. Sunt îndreptăţit să
afirm că, prin direcţia politică, atitudinea intelectuală
şi percepţia diferenţei, antisemitismul românesc din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea este sinonim
cu avatarurile, excesele şi orgoliul naţional al
modernităţii noastre întârziate.

Bibliografie

Congresul din Berlin. Acte şi discursuri ale pleni-

potenţiarilor înălţimei sale Carol I domnul României,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1878.
Independenţa României. Documente, vol. IV,
Documente diplomatice: 1873-1881, ediţie de
documente întocmită de Aurelian Gr. Paraipan,
Alexandru N. Popescu, Constantin I. Turcu, sub
îngrijirea lui George Macovescu, Ed. Academiei RSR
Bucureşti, 1978.
Independenţa României în conştiinţa europeană,
documente, sub îngrijirea lui Corneliu M. Lungu, Tudor
Bucur, Ioana Al. Negreanu, Ed. Semne, Bucureşti, 1997.
298. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918 –
1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 22.

223
Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor
ocular), vol. XIV, Ed. Erc Press, Bucureşti, 2011.
BATAILLARD, Paul
Jean Bratiano et la politique extérieure de la Roumanie
(1891), Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1940.
BRĂTIANU, Ion C.
Acte şi cuvântări, vol. V, ediţie de G. Marinescu şi C.
Grecescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1934.
Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. Lupta
pentru redeşteptarea naţională, Ed. TipoMoldova,
Iaşi, 2002.
DAMEAN, Sorin Liviu
România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878),
Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2005.
GAUILLAUME, Damien
Autour de l’émancipation rate des juifs de Roumanie,
1866-1881: archaisme du liberalism roumain ou
limites du liberalism?, în Silvia Marton, Constanţa
Vintilă-Ghiţulescu, (coord.), Penser le XIXe siècle:
nouveax chantiers de recherché, Ed. Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013.
IANCU, Carol
Bleichröder şi Crémieux, Lupta pentru emanciparea
evreilor la Congresul de la Berlin: corespondenţă
inedită (1878-1880), Ed. Hasefer, Bucureşti, 2006.
Evreii din România (1866-1919) De la excludere la
emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2009.
KOGĂLNICEANU, Mihail
Documente diplomatice, sub redacţia George
Macovescu, Dinu C. Giurescu, Constantin I. Turcu,
Ed. Politică, Bucureşti, 1972.
Discursuri parlamentare, antologie, prefaţă şi note

224
de Georgeta Penelea Filitti, Ed. Minerva, Bucureşti,
1994.
LIVEZEANU, Irina
Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918 –
1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
MÜLLER, Dietmar
Cetăţenie şi naţiune 1878-1882. Evreii ca alteritate
în dezbaterea cu privire la articolul 7 din Constituţie,
în Venera Achim, Viorel Achim (coord.), Minorităţile
etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti, 2010.
SILVESTRU, Octavian
Opportunistic politicking and „Necessary
nationalism” in Romania: Anti-Semitism in the
Context of the 1879 Revision of the Constitution, Teză
de master, CEU, Budapest, 2008.
STERN, Fritz
Gold and Iron. Bismark, Bleichröder and the Buiding
of the German Empire, New York, Alfred A. Knopf,
1977 .

225
 Concluzii

Raportul dintre antisemitism şi emanciparea evreilor

pe parcursul secolului al XIX-lea descrie traseul
modernităţii politice româneşti, de la statutul unor
principate autonome sub suzeranitate otomană, la
un stat naţional suveran şi independent. Alegerea
unui domn dintr-o dinastie europeană, adoptarea
unei Constituţii cu surse de inspiraţie în cele mai
moderne constituţii europene, opţiunea pentru un
sistem parlamentar bicameral, chiar în condiţiile
votului censitar, rezolvarea „chestiunii evreieşti” în
acord cu tratatele internaţionale şi cu tradiţia juridică
internă, constituie tot atâtea repere ale europenităţii
României, într-un secol guvernat de naţionalism şi
dispute etnice.
Emergenţa antisemitismului românesc pe parcursul
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea este
intrinsec legată de constituirea codului cultural al
naţiunii şi de definirea unei hermeneutici identitare,
care considera evreii alteritatea extremă. În numele
valorilor civilizaţionale şi europene, evreii au fost
consideraţi incapabili să se asimileze de către elitele
intelectuale şi politice româneşti pentru ca, odată cu
criza modernităţii, evreii să fie particularizaţi drept
purtători ai modernităţii cosmopolite şi urbane,
corupătoare a interesului naţional. Este momentul în
care antisemitismul birocratic de la finalul secolului al
XIX-lea capătă, graţie ideologiei cuziste şi înfiinţării
primului partid cu o ideologie declarat antisemită, o
puternică încărcătură rasială care va influenţa decisiv
antisemitismul radical din perioada interbelică.

227
 Lectura selectivă a textelor literare şi discursurilor
politice a elitei intelectuale şi politice din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a fost realizată de
către ideologii antisemitismului interbelic pentru
a justifica o genealogie intelectuală care excludea
definitiv evreii din cultura română. Această
„ideologie a excluderii” a fost făcută cu argumentele
teologiei politice, în numele specificului naţional şi a
valorilor care defineau cultura română în momentul
în care aceasta încerca să-şi depăşească minoratul
cultural, prin accederea la universalitate. Trecerea
de la antisemitismul emergent al deceniilor care
au urmat adoptării primei Constituţii moderne, la
antisemitismul radical cu tentă rasistă al perioadei
interbelice, marchează evoluţia modernităţii politice
româneşti, de la constituirea statului naţional, la
căderea în premodern.
În acest context, emanciparea evreilor ca subiect
de dezbatere constituţională se înscrie într-o tradiţie
juridică în care naturalizarea străinilor a căpătat
formula principiului jus sanguinis, al comunităţii
de descendenţi. În acord cu acest principiu juridic,
calitatea de român era implicită pentru etnicii români,
indiferent dacă erau sau nu născuţi pe teritoriul ţării, în
timp ce străinii, indiferent dacă erau născuţi şi crescuţi
pe teritoriul ţării, trebuiau să parcurgă procedura
naturalizării, ulterioară unui stagiu considerat
determinant în stabilirea loialităţii faţă de stat, în
vederea accederii la cetăţenia română. Vreme de o
jumătate de secol, de la adoptarea Regulamentelor
Organice în Ţara Românească şi Moldova până la
modificarea articolului 7 din Constituţie, apartenenţa
la religia creştină a constituit criteriul eliminatoriu în

228
acordarea cetăţeniei române. Regulamentele Organice
distingeau între mica împământenire, care oferea
solicitantului drepturi civile, şi marea împământenire,
care oferea întregul palier al drepturilor politice.
Instituirea apartenenţei la religia creştină drept criteriu
major al naturalizării va aşeza evreii în categoria de
străini şi va bloca accesul acestora la încetăţenire.
Prevederile programelor paşoptiste şi înţelegerea pe
care domnul Alexandru Ioan Cuza a dovedit-o faţă de
evreii pământeni, reprezintă doar episoade de parcurs
în drumul evreilor din România spre emancipare.
Dezbaterile purtate de comisia parlamentară însărcinată
cu examinarea proiectului de Constituţie pe marginea
articolului referitor la naturalizare, au reliefat poziţia
autorităţilor române în privinţa emancipării evreilor.
Forma finală a articolului 7 din Constituţie, care făcea
referire la procedura naturalizării, a fost rezultatul
unei alegeri a politicienilor români şi a reprezentat o
soluţie politică a unei probleme eminamente politice.
Pentru autorii Constituţiei din 1866, acordarea
naturalizării era instrinsec legată de dreptul de
proprietate asupra pământului, care constituia funda-
mentul naţionalităţii şi mai puţin de asimilarea populaţiei
evreieşti. Antisemitismul emergent al perioadei cuprinsă
între 1866 şi 1879 a reprezentat instrumentalizarea
politică a „chestiunii evreieşti”, în scopul de a se
menţine fragilul echilibru politic şi de a se crea în
mod artificial o clasă de mijloc românească, aptă să
compenseze dinamismul urban al burgheziei evre-
ieşti. În acest sens, circularele emise de miniştrii Ion
C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, foşti activişti
paşoptişti ajunşi în funcţii înalte în statul român, au
avut rolul de a controla fluxul populaţiei evreieşti şi

229
de a contrabalansa presiunea publică internaţională,
orchestrată de Alianţa Israelită Universală, care era
favorabilă emancipării evreilor.
Modificarea din 1879 a articolului 7 a introdus
principiul naturalizării individuale, prin care a
singularizat relaţia de echivalenţă dintre naturalizare
şi dreptul de proprietate teritorială. Acesta a fost
considerat un element al suveranităţii, iar evreii au fost
echivalaţi în continuare cu un „corp străin” în organismul
naţiunii. Dorinţa de emancipare a evreilor s-a aflat în
opoziţie cu naţionalismul românesc centrat etnic,
ceea ce a determinat din partea evreilor o atitudine
ambivalentă în privinţa naturalizării, deschizând un
trend asimilaţionist şi o tendinţă ataşată idealurilor
mişcării sioniste. Ceea ce frapează în cercetarea
documentelor de arhivă privind naturalizările este
faptul că evreii care au depus cereri de naturalizare
(intervalul urmărit a fost 1879-1900), aparţineau
burgheziei mijlocii-înalte, deja emancipată sub aspect
economic şi intelectual şi singurii care aveau de
câştigat de pe urma obţinerii cetăţeniei române.
Pe de altă parte, dezbaterile pe marginea oportunităţii
modificării articolului 7 au scos în evidenţă mai multe
tipuri de argumente în funcţie de care s-au poziţionat
oamenii politici români ai momentului. Un prim
argument, singular şi care este de multe ori trecut sub
tăcere, este argumentul alterităţii pozitive a evreilor.
Dezvoltat de liderul conservator P. P. Carp, argumentul
alterităţii pozitive nu evalua „chestiunea evreiască” în
termenii conflictului civilizaţional propus de grupările
liberale şi nici nu interpreta eşecul modernizării
româneşti în grilă antisemită, precum colegii din
cercul literar Junimea. Un alt argument este oferit de

230
liderul Junimii, criticul literar Titu Maiorescu. Este
vorba de argumentul ireductibilităţii ontologice, care
menţionează faptul că emanciparea trebuie să fie un
proces anterior naturalizării, însă refuză să spună care
sunt condiţiile şi durata unei emancipări de succes.
În fine, o a treia linie argumentativă este promovată
de liberalii radicali care se pronunţau vehement
împotriva oricărei revizuiri a articolului 7: este ceea
ce numesc argumentul radical antisemit. Forţa acestui
tip de argument este dată de trei tipuri de clasificări
sub care sunt aşezaţi evreii: clarificarea antitetică,
indistincţia etnică şi alteritatea extremă.
Impunerea externă, prin Tratatul de la Berlin a
modificării unui document intern cu valoare consti-
tuţională, a accentuat atitudinea antisemită a elitelor
politice şi intelectuale româneşti. Bătălia diplomatică
dusă de reprezentanţii români la Congresul de la Berlin
subliniază faptul că, în ciuda declaraţiilor politice făcute
pentru a linişti cancelariile europene preocupate de
soarta evreilor din răsăritul continentului, autorităţile
române au întârziat cât au putut emanciparea evreilor.
Abia în perioada interbelică, ca urmare a Conferinţei
de pace de la Paris din 1919 şi a noii Constituţii votate
în 1923, evreii au fost emancipaţi complet. Însă pentru
evrei, bucuria emancipării a fost de scurtă durată. Un nou
tip de antisemitism, hrănit din lecturile intelectualilor şi
politicienilor români din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, fundamentalist ortodox şi rasist, a irumpt în
spaţiul public. În contextul politic tot mai agitat al
sfârşitului anilor 1930, antisemitismul a devenit parte
integrantă a mişcărilor politice, într-o ideologie a urii
şi a violenţei care au pregătit legislaţia antievreiască,
pogromurile şi Holocaustul pentru care societatea

231
românească nu a fost pregătită, dar cărora nu a
ştiut nici să li se opună. Prin radicalismul asumat şi
prin instrumentele politice utilizate, antisemitismul
interbelic este măsura fidelă a exceselor şi provocărilor
modernităţii noastre neîmplinite.

232
 Anexe

Anexa 1 – Acordarea cetăţeniei române prin

recunoaşterea calităţii de român

Proiect de lege

Art. 1: În virtutea art. 9 din Constituţiune, se

recunoaşte calitatea de cetăţean român, D-lui Emanoil
Isailescu, Român din Transilvania.

Raportor,
Al. Popescu

Adunarea Deputaţilor
Şedinţa din 1 Septembrie 1879
Resultatul scrutinului relatif la votarea în total a acestui paragraf de lege

Numărul votanţilor………..49
Majoritate regulament…….37
Bile albe pentru…………..48
Bile negre contra………….1
Abţinuţi…………………..11
Adunarea a adoptat
Preşedinte
Secretar

233
 Anexa 2
Acordarea cetăţeniei române
unui solicitant evreu

Şedinţa din 19 ianuarie 1880 privind admiterea cererii de

împământenire a lui Adolf Stern

Domnilor deputaţi,

D. Ştern Adolf, doctor în drept, prin petiţiunea ce a

dat onoratei Adunări, înaintată ministrului de justiţie,
şi introdusă în Cameră cu mesagiu Domnesc, a cerut
a i se acorda împământenirea, iar pentru susţinerea
cererei sale a presentat următoarele acte:
1. Copie după jurnalul tribunaului Ilfov, secţia I,
cu Nr. 5,207, din 27 Octombre 1879,
2. Testimoniul liceului Matheiu Basarab din
Bucureşci, din 4 Septembre 1867,
3. Diploma de doctor în drept la facultatea din
Leipsig,
4. Mai multe traducţiuni în limba română,
5. Mai multe chitanţe cu plata de contribuţiuni,
cu începere de la 1862, ale părintelui D-sale D. Ghidali
Ştern.
Comisiunea D-voastră de indigenat, întrunindu-se
în ziua de 24 Noembre, în număr de şase şi anume,
234
D-nii: Aurelian Petre, Carp Petre, Theodor B. Lăţescu,
Calenderul Dr,. Popescu Alexandru şi sub-semnatul;
Considerând că, D. Adolf Ştern, este născut în
Bucureşci în anul 1848, luna Noembre, după cum
probează jurnalul tribunalului Ilfov, secţia I civilă,
produs de D-sa.
Având în vedere că petiţionarul a presentat şi
testimoniul liceului Matheiu Basarab, din care resultă
că D. Ştern şi-a făcut studiile liceale în Bucureşci, şi a
săvârşit cu succes toate clasele.
Având în vedere că, pe lângă profesiunea de avocat
ce o esercită în virtutea diplomei de doctor în drept,
s-a dedat şi studiilor literale, înavuţind literatura
noastră prin traduceri în versuri a mai multor opere
din ale lui Schakspear.
Considerând că, părintele D-sale nu s-a bucurat de
vreo protecţiune străină, plătind către Stat toate dările,
după cum resultă din diferitele chitanţe produse.
Pentru aceste motive, comisiunea în unanimitate,
găsind că cererea petiţionarului este în condiţiunile §
II, lit. b, art. 7 din Constituţiune, a admis şi a însărcinat
pe sub-semantul ca raportor, a supune deliberărei şi
aprecierei D-voastră, alăturatul project de lege.

Raportor, COSTESCU COMĂNEANU.

235
 PROJECT DE LEGE

Art. unic. – În virtutea art. 7, § II, lit. b, din Constituţiune,

se acordă D-lui Adolph Stern, din comuna Bucureşci,
judeţul Ilfov, împământenirea cu dispensă de stagiu.

Ministru justiţiei, A. STOLOJAN.

Resultatul Scrutinului relatif la votarea

în total a acestui project de lege
Numărul votanţilor …….………..69
Majoritatea regulamentară ………37
Bile albe pentru …………………40
Bile negre contra ………………..29
Abţinuţi ……………………………

Adunarea a adoptat

Sursa: Arhiva Naţională a României, Fond

Parlament (1865-1885), vol. I, 1, Dosar nr. 692, filele
47, 124 şi 125.

236
 Anexa 3
Lista evreilor cărora li s-a acordat
împământenirea individual până la anul 1900
Sursa: Chestiunea evreilor pământeni, Tipografia

Anul publicării
Nr. Numele şi Profesia deciziei de
Crt. prenumele naturalizare în
Monitorul Oficial
1. S. I. Halfon Bancher 1880
2. M. N. Halfon Bancher 1880
3. I. I. Manoach Bancher 1880
4. E. H. Manoach Bancher 1880
5. M. Roth Medic 1880
6. David Emanuel Profesor 1880
7. Sache Alterescu Avocat 1880
8. Abr. Focşaner Comerciant 1880
9. N. Weinstock Farmacist 1880
10. Leon Daniel Bancher 1880
11. A. E. Daniel Bancher 1880
12. I. H. Daniel Bancher 1880
13. S. Meyerhofer Bancher 1880
14. Adolf Stern Avocat 1880
15. S. Goldenthal Avocat 1880
16. I. H. Manoach Bancher 1880
17. L. Halfon Bancher 1880
18. I. Cobilovici Comerciant 1880
19. B. Vermont Funcţionar 1880
20. I. Theiler Industriaş 1880
21. M. L. Manoach Bancher 1880
22. S. W. Weisengrün Bancher 1880
23. M. Weisengrün Bancher 1880
24. M. Posner Industriaş 1880
25. Leon Manoach Bancher 1880
26. M. Farchi Avocat 1880
27. M. Focşăneanu Comerciant 1880
28. Jacques Elias Bancher 1880
29. I. Moscovici Bancher 1880
30. D. Wortman Bancher 1880
31. I. Wortman Comerciant 1880

237
 Anul publicării
Nr. Numele şi Profesia deciziei de
Crt. prenumele naturalizare în
Monitorul Oficial
32. M. Moscovici Medic 1880
33. A. Baeram Comerciant 1880
34. A. Meisels Comerciant 1880
35. D. Grünberg Avocat 1880
36. Leon Focşăneanu Comerciant 1880
37. H. Grünberg Avocat 1880
38. H. Buiu Comerciant 1880
39. S. Zibalis Proprietar 1880
40. F. Zibalis Proprietar 1880
41. Lupu Zaraf Bancher 1880
42. I. Leibovici Comerciant 1880
43. A. Berger Comerciant 1880
44. Max Iuster Comerciant 1880
45. Michel Iuster Comerciant 1880
46. I. Cohn Comerciant 1880
47. B. Tausig Medic 1880
48. B. Last Comerciant 1880
49. M. Augenstreich Comerciant 1880
50. T. Grünberg Avocat 1880
51. A. Halfon Bancher 1880
52. T. Welt Comerciant 1880
53. B. Labin Avocat 1880
54. W. Last Comerciant 1880
55. H. Rapaport Moşier 1880
56. L. Moscovici Comerciant 1880
57. S. N. Halfon Bancher 1880
58. M. Ascher Rentier 1881
59. I. Caufman Rentier 1881
60. M. Frankel Farmacist 1881
61. A. Moise Levy Bancher 1881
62. Solom. Costiner Moşier 1881
63. Moses Costiner Moşier 1881
64. Maurice Blank Bancher 1882
65. L. H. Focşaner Proprietar 1882
66. Maurice A. Levy Avocat 1883
67. H. Răniştean Avocat 1883
68. B. Franchetti Profesor 1886
69. Ralian Samitca Tipograf 1889

238
 Anul publicării
Nr. Numele şi Profesia deciziei de
Crt. prenumele naturalizare în
Monitorul Oficial
70. Max Schachman Medic 1892
71. Henry Iurim Medic 1893/4
72. B. Schvartz Avocat 1893/4
73. B. G. Ilutză Farmacist 1894/5
74. L. Negrescu Arhitect 1894/5
75. V. Delescu Inginer 1894/5
76. N. Abramovici Inginer 1894/5
77. M. Sucin Medic 1896/7
78. I. Zahareanu Bancher 1896/7
79. A. Cobilovici Medic 1897/8
80. M. Nisescu Medic 1897/8
81. A. B. Sabetay Bancher 1899/00
82. I. Kraincik Dentist 1899/00
83. M. Gaster Avocat 1899/00
84. S. Rosenthal Avocat 1899/00
85. M. Mathias Inginer 1899/00

H. Goldner, Iaşi, 1901, pp. 67-69. Datele din tabelul

de mai sus sunt uşor diferite de cele oferite de Carol
Iancu în Evreii din România (1866-1919) De la
excludere la emancipare, ed. a III-a, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2009, pp. 196-197, care au în vedere anul
în care naturalizările s-au votat în Cameră. Ambele
surse citate confirmă concluziile prezentate de mine
în volum.

239
 Bibliografie

I. Surse inedite

Arhivele Naţionale ale României, Fond Parlament

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Microfilme

II. Surse edite

1. Publicaţii consultate

Analele Academiei Române

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din
Cluj-Napoca Series Historica
Apărarea Naţională
Caietele Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel”
East Central Europe
European Revue of History – Revue Européene
d’Histoire
Holocaust. Studii şi cercetări
L’Indépendence Roumaine
Monitorul Oficial
Noua Revistă Română
Renaissance Latine
Republica română
Revista „Cetatea Moldovei”
Românul
Studia et Acta Historiae Iudaerum Romaniae
(SAHIR)
Studia Hebraica

240
Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Historia
Studia UBB Europaea
Studii şi materiale de istorie modernă
Timpul
Trompeta Carpaţilor
Viaţa Românească

2. Lucrări generale şi ediţii de documente

Congresul din Berlin. Acte şi discursuri ale

plenipotenţiarilor înălţimei sale Carol I domnul
României, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1878
Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu în chestia evreiască,
Uniunea Evreilor Pământeni, Bucureşti, 1911
Glasuri din morminte şi din cer… - pentru noi cei de
azi -, Vorbirea marelui poet şi patriot Vasile Alexandri
rostită în Adunarea Senatorilor României la 1879,
la desbaterea legii care deschide evreilor uşiţa de
intrare în rândul cetăţenilor României, Tipografia
„Libertatea”, Orăştie, 1928
Poeţi la cîrma ţării, Discurs rostit de marele poet,
marele bărbat de stat şi marele patriot V. Alexandri
în memorabila şedinţă a Senatului de la 10 octombrie
1879 contra suprimărei art. 7 din Constituţie şi contra
acordărei drepturilor civile jidanilor, Biblioteca
„Arma”, Iaşi, 1926
Alecsandru, Ion I, Codice civile, ediţiune oficiale,
Imprimeria Statului, Bucureşti, 1865
Benjamin, Lya (coord.), Vasiliu, Gabriela, Idealul
sionist în presa evreiască din România, 1881-1920,
Ed. Hasefer, Bucureşti, 2010
Berkowitz, Joseph, La question des israélites en

241
Roumanie: étude de son histoire et des divers
problèmes de droit qu’elle soulève, Jouve, Paris, 1923
Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date
şi mărturii, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
Boerescu, Vasile, Discursuri politice 1859-1883,
vol. II: 1874-1883, Atelierele Grafice Socec & Co.,
Bucureşti, 1910
Brătianu, Ion C., Acte şi cuvântări, vol. V, ediţie de G.
Marinescu şi C. Grecescu, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1934
Brătianu, Ion C., Din scrierile şi cuvântările lui Ion
C. Brătianu. Lupta pentru redeşteptarea naţională,
Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2002
Brociner, J. B., Chestiunea evreilor pământeni,
Discurs rostit la Congresul Asociaţiei Israeliţilor
Pământeni, ţinut la 26 Octombrie 1897 în Sala Eforiei
Spitalelor din Bucureşti, Tipografia H. Goldner, Iaşi,
1901
Bujoreanu, Ion, Colecţiunile de legiuirile României
vechi şi noi, vol. I, Noua Tipografie a Laboratorilor
Români, Bucureşti, 1873
Carp, Petre P., Discursuri parlamentare, ediţie
îngrijită de Marcel Duţă, Ed. „Grai şi suflet – Cultura
naţională”, Bucureşti, 2000
Carp, Petre, P., Era Nouă. Discursuri parlamentare,
Tipografia Curţii Regale Göbl şi fii, Bucureşti, [f. a.].
Conta, Vasile, Discursuri parlamentare (1878-1881),
prefaţă de B. C. Livianu, Tipografia “Dacia” P. Iliescu
& D. Grossu, Iaşi, 1899
Conta, Vasile, Filozoful Conta, Opere complete, studiu
biografic şi note de Octav Minar, Ed. TipoMoldova,
Iaşi 2011

242
Cuza, A. C., Generaţia de la ´48 şi Era Nouă, ediţia a
II-a, Tipografia „Ath. Gheorghiu”, Iaşi, 1943
Damé, Frédéric, Histoire de la Roumanie
contemporaine depuis l’avènement des princes
indigènes jusqu’à nos jours (1822-1900), Félix Alcan,
Paris, 1900
Durandin, Catherine, Istoria românilor, traducere
de Liliana Buruiană–Popovici, prefaţă de Alexandru
Zub, Institutul European, Iaşi, 1998
Eminescu, Mihail, Opere, X, Publicistică (1 noiembrie
1877–15 februarie 1880), ediţia D. Vatamaniuc, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1989
Eminescu, Mihail, Chestiunea evreiască, antologie,
prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Ed. Vestala,
Bucureşti, 2008
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a
României: 1859-1991, ediţia a II-a, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998
Hamangiu, Constantin, Codul civil român, Carol
Müller, Bucureşti, 1897
Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, traducere de
George G. Potra, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
Iancu, Carol, Evreii din România (1866-1919) De la
excludere la emancipare, ediţia a III-a, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2009
Independenţa României. Documente, vol. IV,
Documente diplomatice: 1873-1881, ediţie de
documente întocmită de Aurelian Gr. Paraipan,
Alexandru N. Popescu, Constantin I. Turcu, sub
îngrijirea lui George Macovescu, Ed. Academiei RSR
Bucureşti, 1978
Independenţa României în conştiinţa europeană,
documente, sub îngrijirea lui Corneliu M. Lungu,

243
Tudor Bucur, Ioana Al. Negreanu, Ed. Semne,
Bucureşti, 1997
Iordache, Anastasie, Instituirea monarhiei
constituţionale şi regimului parlamentar în România
(1866-1871), Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997
Iorga, Nicolae, Istoria evreilor din ţerile noastre,
Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti,
1913
Karady, Victor, The Jews of Europe in the Modern Era.
A Socio-Historical Outline, CEU Press, Budapest,
2004
Kellogg, Frederick, Drumul României spre
independenţă, traducere de Laura Carmen Cuţitaru,
Institutul European, Iaşi, 2002
Kogălniceanu, Mihail, Cuvânt introductiv la cursul de
istorie naţională şi câteva din discursurile în Divanul
Ad-hoc al Moldovei, cu o prefaţă de Petre V. Haneş,
Leon Alcalay, 1909
Kogălniceanu, Mihail, Documente diplomatice,
sub redacţia George Macovescu, Dinu C. Giurescu,
Constantin I. Turcu, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
Kogălniceanu, Mihail, Discursuri parlamentare,
antologie, prefaţă, table cronologic şi note de Georgeta
Penelea Filitti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1994
Maiorescu, Titu, Chestia ovreilor. Revisuirea art. 7din
Constituţie, [Discurs rostit în Şedinţa Camerei din 10
septembrie 1879], Socecu & Teclu, Bucureşti, 1888
Maiorescu, Titu, Istoria politică a României sub
domnia lui Carol I, ediţie, postfaţă şi indice de Stelian
Neagoe, Ed. Humanitas. Bucureşti, 1994
Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri
asupra dezvoltării politice a României sub Carol I,
vol. II (1876-1881), ediţie şi studiu introductiv de

244
Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2003
Moţiunea nerevizioniştilor în cestinuea israelită şi
discursurile deputaţilor N. Blaremberg, B. Conta şi
D. Rosetti Teţcanu, Tipografia Curţii, Bucureşti, 1879
Müller, Dietmar, Staatsbürger auf Widerruf: Juden
und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen
und serbischen Nationcode: etnonationale
Staatsbürgerschaftskonzepte, 1878-1941, Wiesbaden,
Harrasowitz, 2005
Neumann, Victor, Istoria evreilor în România, Ed.
Amarcord, Timişoara, 1996
Obedenaru, M., La Roumanie economique, Ernest
Leroux, Paris, 1876
Oncescu, Iulian, Texte şi documente privind istoria
modernă a românilor (1774-1918), Ed. Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2011
Papuc Liviu (edit.), Discursuri parlamentare
junimiste, Ed. Timpul, Iaşi, 2000
Pencovici, Alexandru, Desbaterile Adunarei
Constituantei din anul 1866 asupra Constituţiunei şi
a Legei electorale din România, Tipografia Statului,
Bucureşti, 1883
Seton-Watson, R. W., A History of the Romanians
from Roman times to the complete of unity, Archon
Books, Hamden, 1963
Sincerus, Edmond, (E. Schwarzfeld), Les Juifs en
Roumanie depuis le Traité de Berlin (1878) jusqu’à
ce jour, Macmillan & Co, New York, 1901
Şuţu, Nicolae, Notiţe statistice asupra Moldovei,
Tipografia Lucrătorul Român, Iaşi, 1852
Torouţiu, I. E., Studii şi documente literare, t. IV,
Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, Bucureşti, 1933
Turliuc, Cătălin, Organizarea României moderne

245
Statutul naţionalităţilor: 1866–1918, Vol. II, Dilemele
convieţuirii, Ed. Junimea, Iaşi, 2004
Vîtcu, Dumitru, Ivănescu, Dumitru, Turliuc, Cătălin,
Modernizare şi construcţie naţională în România.
Rolul factorului alogen, 1832-1918, Ed. Junimea,
Iaşi, 2002
Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România,
vol. I, partea a II-a, De la 1848 până la 1866, Ed.
Albert Baer, Bucureşti, 1910
Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană,
Vol. XI, Istoria politică a ţărilor române de la
1822-1848, ediţia a III-a, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1925
Welter, Beate, Die Judenpolitik der Rumanischen
Regierung, 1866-1888, Peter Lang Verlag, Frankfurt
am Main, 1989
Wiesel, Elie, Friling, Tuvia, Ioanid, Radu, Ionescu,
Mihail E. (ed.), Raport final/Comisia Internaţională
pentru Studierea Holocaustului din România, Ed.
Polirom, Iaşi, 2004

3. Lucrări de specialitate şi ediţii critice

Achim, Venera, Achim, Viorel (coord.), Minorităţile

etnice în România în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2010
Andronache, I., Naţionalitatea română. Studiu de
drept internaţional privat: doctrină şi jurisprudenţă,
Tipografia „Cuvântul Românesc”, Bucureşti, 1937
Antohi, Sorin, Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în
cultura română, ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Arendt, Hannah, Eichmann la Ierusalim. Raport

246
asupra banalităţii răului, traducere Mariana Neţ, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2008
Barnoschi, D. V., Originile democraţiei române.
„Cărvunarii” Constituţia Moldovei de la 1822, Ed.
„Viaţa Românească” S. A., Iaşi, 1922
Basilesco, N., La Roumanie dans la guerre et dans la
paix, t. II, Libr. Felix Alcan, Paris, 1919
Basilescu, N., Contribuţiuni la înţelegerea art. 7 §5
din Constituţiune, precedate de un studiu asupra
naţionalităţei române, ediţia a II-a, Tipografia şi
Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1897
Bălan, Dinu, Naţional, naţionalism, xenofobie şi
antisemitism în societatea românească modernă
(1831-1866), Ed. Junimea, Iaşi, 2004
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a
României în context internaţional comentată juridic,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
Boia, Lucian, „Germanofilii”. Elita intelectuală
românească în anii primului război mondial, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2009
Bozdoghină, Horia, Antisemitismul lui A. C. Cuza în
politica românească, cuvânt înainte de Radu Ioanid,
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din
România „Elie Wiesel” şi Curtea Veche Publishing,
Bucureşti, 2012
Brăiloiu, Theodor A., Despre condiţiunea juridică a
streinilor în România. Teză de licenţă, Tipografia F.
Göbl, 1888
Brunstein, William I., The Roots of Hate. Anti-
Semitism in Europe before the Holocaust, Cambridge
University Press, 2003
Butaru, Lucian T., Rasism românesc. Componenta
rasială a discursului antisemit din România până

247
la Al Doilea Război Mondial, Ed. Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010
Cine sunt jidanii. Primejdia jidovească, „Librăria
Românească”, Iaşi. f. a.
Claudian, Alexandru, Antisemitismul şi cauzele lui
sociale, studiu introductiv, ediţie şi note de Constantin
Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000
Condurachi, J., Câteva cuvinte asupra condiţiei
juridice a străinilor în Moldova şi Ţara Românească
până la Regulamentul Organic, Tipografia „Cultura”,
Bucureşti, 1918
Crezzulesco, Emmanuel, Les Israélites en Roumanie,
Dentu, Paris, 1879
Cuza, A. C., Naţionalitatea în artă. Expunere a
doctrinei naţionaliste, Ediţia a II-a, „Minerva” Institut
de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti, 1915
Damean, Sorin Liviu, România şi Congresul de Pace
de la Berlin (1878), Ed. Mica Valahie, Bucureşti,
2005
Dissescu, Constantin G., Dreptul constituţional:
istoria dreptului public, dreptul public comparat,
teoria generală a statului, dreptul constituţional al
României, ed. a III-a, Ed. Librăriei Socec & Co.,
Bucureşti, 1915
Drace-Francis, Alex, The Making of Modern
Romanian Culture. Literacy and the Development
of National Identity, Tauris Academic Studies, New
York, 2006
Dreptate. Chestia evreilor din România, de un grup
de evrei pământeni, Bucureşti, 1910
Fărcăşan, Simona, Între două lumi: intelectuali evrei
de expresie română în secolul XIX, Cluj-Napoca, Ed.
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004

248
Filitti, I. C., Opere, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985
Ghyka, Leon, Despre condiţiunea juridică a străinilor
în România, Teză pentru licenţă, Tipografia Statului,
Bucureşti, 1884
Gutmann, Jancu (edit.), Chestia evreiască. Studiu
analitic şi comentarii asupra petiţiunei adresată
Corpurilor Legiuitoare de evreii pământeni, Ed.
Ziarului „Critica”, Bucureşti, 1910
Hasdeu, B. P., Studiu asupra iudaismului. Industria
naţională, industria străină şi industria evreiască
faţă cu principiul concurenţei, Ed. Ziarului „Apărarea
Naţională”, Bucureşti, 1901
Hasdeu, B. P., Studiu asupra iudaismului. Talmudul
ca profesiune de credinţă a poporului israelit, Ed.
„Biroul Universal”, Bucureşti, 1916
Heinen, Armin, România, Holocaustul şi logica
violenţei, traducere de Ioana Rostoş, prefaţă
Alexandru-Florin Platon, Ed. Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2011
Iancu, Carol, Bleichröder şi Crémieux, Lupta pentru
emanciparea evreilor la Congresul de la Berlin:
corespondenţă inedită (1878-1880), Ed. Hasefer,
Bucureşti, 2006
Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura română,
ediţia a II-a, Viaţa Românească, Iaşi, 1992
Iorga, Nicolae, Iudaica, „Bucovina”, I. E. Torouţiu,
Bucureşti, f. a.
Iorga, Nicolae, Problema evreiască la Cameră. O
interpelare, cu o introducere de A. C. Cuza şi note
despre vechimea evreilor în ţară, Tipografia „Neamul
Românesc”, Vălenii de Munte, 1910
Kuller, Harry, Opt studii despre istoria evreilor din
România, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1997

249
Lazare, Bernard, L’opression des juifs dans l’Europe
Orientale: les juifs en Roumanie, Cahiers de la
Quinzaine, Paris, 1902
Lazare, Bernard, Antisemitism. Its history and causes,
Britons Publishing Company, London, 1967
Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România
Mare: 1918 – 1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
Loeb, Isidore, La situation des Israélites en Turquie,
en Serbie et en Roumanie, Ed. Joseph Baer, Paris,
1877
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române
moderne, vol. II, Forţele reacţionare, ediţia II-a
îngrijită de Zigu Ornea, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992
Maiorescu, Titu, Critice, vol. II, prefaţă de Paul
Georgescu, text stabilit, indice şi bibliografie de
Domnica Filimon-Stoicescu, Ed. pentru Literatură,
Bucureşti, 1967
Manu, Peter, Bozdoghină, Horia, Polemica Paulescu:
ştiinţă, politică, memorie, studiu introductiv de
William Totok, postfaţă de Radu Ioanid, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2010
Marton, Silvia, La construction politique de la
nation. La nation dans les débats du Parlement de la
Roumanie (1866-1871), Ed. Institutul European, Iaşi,
2009
Marton, Silvia, Vintilă-Ghiţulescu, Constanţa (coord.),
Penser le XIXe siècle: nouveax chantiers de recherché,
Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013
Mărieş, Stela, Supuşii străini din Moldova în perioada
1781-1862, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1985
Mârzescu, George G., Condiţiunea juridică a
streinilor în România. Teză de licenţă, Tipografia F.
Göbl, Bucureşti, 1897

250
Mihailoff, P., Despre condiţiunea juridică a
streinilor în România, Teză pentru licenţă, Tipografia
Gutenberg, Bucureşti, 1895
Missir, Petru Th., Dreptul de succesiune al străinilor
la imobilele din România: precedat de un studiu
asupra raportului juridic dintre dreptul constituţional
şi legile ordinare, Stabilimentul Grafic Socecu &
Teclu, Bucureşti, 1885
Murăraşu, D., Naţionalismul lui Eminescu, ediţia a II-
a, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994
Nagy-Talavera, Nicholas, The Green Shirts and
the Others: A History of Fascism in Hungary and
Romania, Stanford, 1970
Negreanu, I., Împământenirile în România, poziţia
juridică a copiilor şi soţiilor celor împământeniţi.
Încercare de drept comparat, Tipografia „Progresul”,
Bucureşti, 1914
Oldson, William O., A providential Anti-Semitism.
Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania,
American Philosophical Society, Philadelphia, 1991
Panu, George, Campanie contra ţărei. Chestia
evreiască, Tipografia „Heliade”, Bucureşti, 1902
Petresco-Comnène, N., Étude sur la condition des
israélites en Roumanie, Ed. A. Pedone, Paris, 1905
Petreu, Marta, De la Junimea la Noica. Studii de
cultură românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011
Rădulescu-Motru, Constantin, Etnicul românesc.
Naţionalismul, îngrijire de ediţie, introducere şi note
Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996
Rădulescu-Motru, Constantin, Scrieri politice, selecţia
textelor, îngrijirea ediţiei şi studiu introductiv de
Cristian Preda, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
Rădulescu-Motru, Constantin, Psihologia poporului

251
român, studiu introductiv, studiu introductive ediţie şi
note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti,
1999
Rosetti, Radu (Verax), La Roumanie et les Juifs, I. V.
Socecu, Bucarest, 1903
Rotman, Liviu, Şcoala israelito-română (1851-1914),
Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999
Sanie, Silviu, Vîtcu, Dumitru (coord.), Studia et Acta
Historiae Iudaeorum, I, Academia Română, Filiala
Iaşi, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul
de Arheologie, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din
România, Centrul pentru studiul istoriei evreilor din
România, Ed. Hasefer, 1996
Silvestru, Octavian, Opportunistic politicking and
„Necessary nationalism” in Romania: Anti-Semitism
in the Context of the 1879 Revision of the Constitution,
Teză de master, CEU, Budapest, 2008
Siupiur, Elena, Emigraţia: condiţie umană şi politică
în Sud-Estul European, Ed. Academiei, Bucuresti,
2009
Slavici, Ioan, Primele şi ultimele, postfaţă de Cornel
Ungureanu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti,
2000
Stanciu, Măriuca, Necunoscutul Gaster. Publicistica
culturală, ideologică şi politică a lui Moses Gaster,
Ed. Universităţii din Bucureşti, 2006
Stere, Constantin, Scrieri politice şi filosofice, ediţie şi
prefaţă de Victor Rizescu, Ed. Dominor, Bucureşti, 2005
Stern, Fritz, Gold and Iron. Bismark, Bleichröder and
the Buiding of the German Empire, New York, Alfred
A. Knopf, 1977
Stroescu, George G., Condiţiunea străinilor în
România din punctul de vedere al dreptului public

252
intern şi a dreptului privat, Teză pentru licenţă, C.
Göbl, 1891
Şăghinescu, V., Scrutare. Dicţionarul Universal al
Limbei Române de Lazăr Şăineanu, Tipografia Dacia
P. Iliescu & D. Grosu, Iaşi, 1898
Turda, Marius, Weindling, Paul J. (edit.), „Blood
and Homeland”. Eugenics and Racial Nationalism
in Central and Southeast Europe, 1900-1940, CEU
Press, Budapest, 2007
Văcaru, Silviu, Supuşii austrieci în Principatul
Moldovei (1833-1835), Ed. Universităţii „Al. I.
Cuza”, 2014
Vele, Ana-Maria, România şi Franţa în a adoua
jumătate a secolului al XIX-lea. Controversata
chestiune evreiască, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2009
Volovici, Leon, Ideologia naţionalistă şi „problema
evreiască” în România anilor ‘30, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1995
Xenopol. A. D., Naţiunea română, studiu introductiv,
ediţie şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1999
Zeletin, Ştefan, Neoliberalismul. Studii asupra
istoriei şi politicii burgheziei române, ediţia a III-a
îngrijită de C. D. Zeletin, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992
Zub, Alexandru, Cioflâncă, Adrian (edit.), Cultură
politică şi politici culturale în România modernă, Ed.
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005

253
4. Literatură secundară

Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată (1878-

1884), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1993
Bataillard, Paul, Jean Bratiano et la politique
extérieure de la Roumanie (1891), Ed. „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1940
Bogdan-Duică, G., Vasile Alecsandri, povestea unei
vieţi, Cultura Naţională, Bucureşti, 1926
Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed.
Junimea, Iaşi, 1977
Dragnea, Radu, Mihail Kogălniceanu, ediţia a II-a,
prefaţă de Victor Rizescu, Ed. DominoR, Iaşi, 2005
Gaster, Moses, Memorii. Corespondenţă, ediţie
îngrijită şi adnotată de Victor Eskenasy, Ed. Hasefer,
Bucureşti, 1998
Hasdeu, B. P., Opere, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti,
1996
Iorga, Nicolae, O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie
îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1976
Lovinescu, Eugen, T. Maiorescu, ediţie îngrijită de
Maria Simionescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1942
Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor
ocular), vol. XIV, Ed. Erc Press, Bucureşti, 2011
Nagy-Talavera, Nicholas, Nicolae Iorga – o biografie,
Ed. Institutul European, Iaşi, 1999
Pecican, Ovidiu, B. P. Haşdeu istoric, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
Panu, George, Amintiri de la “Junimea” din Iaşi, vol.
I, prefaţă, tabel cronologic şi note de Zigu Ornea, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1998

254
Russo, Alecu, Scrieri alese, ediţie îngrijită de
Geo Şerban, studiu introductive şi note de Teodor
Vârgolici, Ed. Albatros, Bucureşti, 1970
Şăineanu, Lazăr, O carieră filologică. Istoricul unei
împămînteniri: memoriu auto-biografic, Librar-
Editor Emil Storck, Bucureşti, 1901
Vatamaniuc, Dumitru, Ioan Slavici şi lumea prin care
a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968

5. Articole şi studii apărute în periodice

Bălan, Dinu, „Coordonate ale antisemitismului

românesc din perspectivă comparatistă”, SAHIR, 8,
2003
Berceanu, Barbu B., „Modificarea, din 1879, a
articolului 7 din Constituţie”, Studii şi materiale
de istorie modernă, Vol. VI, redactori responsabili
N. Adăniloaie şi D. Berindei, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1979
Butaru, Lucian T, „Eminescu and the pattern of
Romanian Antisemitism”, Studia UBB. Europaea,
LVII, 3, Cluj-Napoca, 2012
Grigoraş, N., Naţionalismul antisemit al lui A.
D. Xenopol, Institutul Românesc de Arte Grafice
„Brawo”, extras din Revista „Cetatea Moldovei”,
Anul III, Vol. VI, Nr. 8-9, Iaşi, 1942
Iordachi, Constantin, „The Unyielding Boundaries of
Citizenship: The Emancipation of ’Non-Citizens’ in
Romania, 1866-1918”, European Revue of History –
Revue Européene d’Histoire (Vol. 8, Nr. 2), 2001
Iorga, Nicolae, Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă
împotriva sudiţilor străini în Moldova, Librăriile

255
Socec & Comp. şi C. Sfetea, extras din Analele
Academiei Române, Seria II, Tom XXXV, Memoriile
Secţiunii Istorice, Bucureşti, 1912
Müller, Dietmar, „Orientalism and Nation: Jews and
Muslims as Alterity”, Southeastern Europe in the Age
of Nation-States, 1878-1941, East Central Europe,
36, 2009
Pârâianu, Răzvan, „Semitism as a metaphor for
modernity”, Studia Hebraica, 5, Bucureşti, 2005
Silvestru, Octavian, „Opportunistic politicking versus
liberalism in Romania. The Governmental and Anti-
Semitic Policies between 1866 and 1868”, Studia
Universitatis „Petru Maior”. Series Historia, nr. 8,
Târgu-Mureş, 2008
Silvestru, Octavian, „The Jewish Question
‘Resolved’. The Morphology and Purpose of Anti-
Semitic Discourses in Romania after the Congress of
Berlin (1878-1879), Anuarul Institutului de Istorie
„G. Bariţiu” din Cluj-Napoca. Series Historica, tom
LI, 2012
Stanciu, Măriuca, „The end 19th century cultural elite
and the origins of the Romanian Anti-Semitism (Two
classical authors of Romanian literature: Bogdan
Petriceicu Haşdeu şi Vasile Alecsandri)”, Studia
Hebraica, vol. V, 2005
Voicu, George, „Radiografia unei expatrieri: cazul
Lazăr Şăineanu”, Caietele Institutului Naţional
pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel”, nr. 1 (3), 2008
Voicu, George, „Conversion to Christian Ortodoxy
as a Means to Naturalization. Two Cases and Their
Distinct Faces: Lazăr Şăineanu and Constantin
Dobrogeanu-Gherea”, Holocaust. Studii şi cercetări,

256
vol. V, nr. 1 (6), 2013
Xenopol, A. D., „Primul proiect de Constituţiune a
Moldovei din 1822: Originile partidului Conservator
şi ale celui Liberal”, Analele Academiei Române,
Seria 2, Tom 20, Memoriile Secţiunii Istorice,
Bucureşti, 1898
Xenopol, A. D., „La question israélite en Roumanie”,
Renaissance Latine, Paris, 1902

257
 Abstract

This book investigates, based on an ample

bibliography and archival documents, the relations
between antisemitism and emancipation in the
history of Jews in modern Romania. The political
and institutional modernization of Romania can
not avoid the captious problem of the „Jewish
issue” as it was transcripted in the constitutional
debates and public discourse of the second half
of the Nineteenth century. The juridical tradition
of Romanian state has promoted the principle jus
sanguinis, of the community of descendants, in the
granting of citizenship. According to this principle,
the nonchristian population was excluded from the
rank of citizenship and all Romanians were accepted
as citizens even if they lived or not on Romanian soil.
The option for constitutional monarchy and
parliamentary system placed Romania in the same
line with other European countries. International
recognition of Romanian independence, stipulated
during the Berlin Congress in 1878, was conditioned
by the political emancipation of the Jewish population.
The huge international pressure was perceived by
the intellectual and political Romanian elites as an
intrusion into the internal affaires of a sovereign state.
The revision of the article 7 of the Constitution from
1866 related to naturalization (the useful term for
granting citizenship) has generated a strong dispute.
Finally, a politically solution was found: Jews could
gain political emancipation only on individual basis.
But until the end of the Nineteenth century only a

258
small part of the Jewish population achieved to obtain
Romanian citizenship.
Before naturalization for Jews were required
a long and difficult process of assimilation. For
intellectual and political Romanian elites willing to
modernize the country the assimilation of Jews was
made in the name of civilization and progress. This
romantic rethoric of Nation-building was replaced at
the end of the Nineteenth century by a conservative
discourse sentenced against the liberal tradition of
modernity. According to this revolutionary ethos
culture was understood as the soul of nation and all
the foreign influences had to be expelled from it. The
cultural values became national and from this point
the intellectual and bureaucratic Anti-Semitism from
the last part of the Nineteenth century turned into
the rasial Anti-Semitism from the interwar period.
In order to justify their radicalism the interwar
Romanian Antisemits traced a cultural lineage with
the works of the most proeminent intellectuals from
the Nineteenth century.
The first chapter of the book explores the amplitude
of Anti-Semitism during the second half of the
Nineteenth century by analyzing the Antisemitic
texts of predecessors: the historian Bogdan Petriceicu
Hasdeu and the poet Vasile Alecsandri; the columns
of the iconic cultural figure Mihai Eminescu and the
virulent Antisemitic texts of the novelist Ioan Slavici;
the protectionist Anti-Semitism of the historians
Nicolae Iorga and A. D. Xenopol and last, but not least,
the „scientific” Anti-Semitism of the philosopher
Vasile Conta and the objective analyze of Anti-
Semitism made by the neoconservative philosopher

259
Constantin Radulescu-Motru. A special attention was
paid for an interesting case of cultural exclusion: the
Jew filologue Lazar Saineanu who doesn’t succeed
to gain Romanian citizenship on his intellectual
merits. The works of Lazar Saineanu were evaluated
by sending to the ethnic origin of their author and
this „ideology of exclusion” was used by Romanian
Antisemits in order to justify a national culture made
only by Romanians. This is an illustrative example
for what was happening in the late 1930’s with the
AntiJewish legislation.
The second chapter regards the emancipation of
Jews as subject of constitutional debate. The Organic
Regulations clearly stipulated that citizenship could
be granted only for the Christian subjects. The
forty-eight-ers leaders included in their political
programs the emancipation of Jews and even under
the rule of the principle Alexandru Ioan Cuza the
Jews could believe into a solution in the favor of
their naturalization. The abdication of the principle
Alexandru Ioan Cuza and the coming of the German
principle Carol de Hohenzolern-Sigmaringen on
the Romanian Principalities throne totally changed
the situation. The fragile balance of power between
liberals and conservatives has influenced the situation
of Jews. The new political establishment showed a
great adversity in the face of project of social reform
and emancipation of Jews. The impetus of the Jewish
issue was underlined in the first years of the reign of
Carol I when the Anti-Semitic discourse was used
and practiced as reference in order to strengthen the
national identity and also as strategy for maintain the
political power. The real stake of the debates regarding

260
the Jewish issue was not around religion; there were
political controversies between political parties and
fractions for power, control and economic protection.
Under these circumstances the emancipation
of Jews was presented as a political problem with
intense economic and demographic conotations in
parliamentary debates, in public sphere, in the attitude
of the intellectuals. Most of the Romanian intellectuals
at that time have manifested strong Anti-Semitic
opinions but is hard to say that the entire Romanian
society has an Anti-Semitic orientation. The article 7
of the Constitution from 1866 clearly stipulated the
belonging on the Christian religion as criterion in the
process of naturalization for the foreign subjects. The
administrative exclusion of the Jews was legiferated
into a series of notes of the ministries of interior Ion
C. Brătianu and M. Kogălniceanu who banned the
settlement of the Jews into rural communities.
The third chapter follows the debates around the
opportunity of the modification of the article 7 of the
Constitution from 1866. The Berlin Treaty from 1878
imposed to Romania the finding a political solution in
the favor of emancipation of the Jewish population.
This political solution could be operating only on
the constitutional field. Because Romania was a
wining in the Russian-Ottoman war and achieved its
independence on the battle field with great honour, the
requests of the Great Powers stipulated in the Treaty
from Berlin have produced a great irritation into
Romanian society. A juridical controversy around the
necessity of the modification of the article 7 from the
Constitution took place about a year. Finally, when
a constitutional solution was found, it was only in

261
the favor of individual naturalization of the foreign
subjects – and the reference was, of course, the Jews.
The Romanian model of citizenship as it was
practiced during the Nineteenth century was
influenced by the romantic ethno-cultural conception
about nation. The juridical Romanian tradition
has consecrated the jus sanguinis principle, of
the “community of descendants”, in granting the
citizenship instead of the humanistic and generous
principle of jus soli. According to the jus sanguinis
principle, the non-Christian population has been
excluded from the according of citizenship and for
Romanian ethnics the quality of Romanian was
implicit whatever if they lived or not on the Romanian
soil. This particularity in defining of citizenship was
decisive in understanding the intricate relationship
between Romanians and Jews and the Anti-Semitic
factor of the Romanian internal policy. The non-
emancipation of Jews encrypted in the Constitution
from 1866 and the partial solution offered by the
modification of the 7 article of the Constitution from
1879 has represented an unresolved problem of the
second half of the Nineteenth century Romanian
history.
The diplomatic battle around the emancipation
of the Jewish population reflected in the Romanian
internal policy. Many restrictions banned Jews from
having positions in administration, justice, higher
education or army. Until the end of the Nineteenth
century only upper-middle class Jewish bourgeoisie
could grant Romanian citizenship. The process was
expensive and bureaucratic and not every Jew could
afford it. Regarding the emancipation Jews developed

262
an ambivalent attitude: some of them were in the favor
of cultural assimilation but some followed the sionist
direction. For the most of Jews the emancipation has
implied a loss of their own Jewish identity but for
Romanians, on the contrary, in order to emancipate
themselves, Jews first must assimilate them into the
Romanian nation.
When the full emancipation of Jews was complete,
after a new Constitution in 1923, a new and more
radical Anti-Semitism emerged. In the unstabile
political frame of the late 1930’s Anti-Semitism
became an ideology of hate and violence and prepared
the AntiJewish legislation, pogroms and Holocaust.
Unfortunately, political parties and civil society did
not create the democratic tools for stop the escalade
of Anti-Semitism. By using violence in political
discources, in books, in articles, in amphitheatres and
in public sphere Anti-Semitism reflects the excesses
and the unfullfiles of our modernity.

263