Sunteți pe pagina 1din 67

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

PR. PROF. DR. ALEXANDRU MORARU

MOMENTE ÎNSEMNATE DIN


ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ÎN MILENIUL AL II-LEA ŞI LA ÎNCEPUTUL
MILENIULUI AL III-LEA

- ANUL II, SEM. I –

CLUJ-NAPOCA
2010
CUPRINS

BISERICĂ - STAT - SOCIETATE.......................................................................................3

1. Implicarea Bisericii în viaţa socială şi naţională................................................................3

a) Memorandul din 1892-1894. Geneza, conţinutul şi urmările lui..................................3

b) În mişcări populare (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea). 13

c) În primul război mondial (1916-1918).........................................................................14

d) În slujba unităţii poporului român................................................................................16

d.1) Unirea Basarabiei cu România..............................................................................16

d. 2) Unirea Bucovinei cu România.............................................................................18

d. 3) Unirea Transilvaniei cu România (1 Decembrie 1918).......................................20

e) În cel de al doilea război mondial (1940-1944)...........................................................25

2. Măsuri împotriva Bisericii Ortodoxe Române ...............................................................28

a) În perioada 1894-1918....................................................................................................29

b) Între anii 1927-1932........................................................................................................42

c) În timpul ocupaţiei horthyste .........................................................................................49

d) Sub dictatura comunistă...................................................................................................62

e) În societatea „democratică” (1990-2000).........................................................................64

Bibliografie generală..............................................................................................................66

2
BISERICĂ - STAT - SOCIETATE

1. Implicarea Bisericii în viaţa socială şi naţională

Clerul ortodox român, în majoritate ridicat din "marea masă ţărănească", a fost, de-a
lungul veacurilor, nu numai îndrumătorul şi păstorul sufletesc al credincioşilor săi, ci şi
susţinătorul şi apărătorul idealurilor de dreptate socială, libertate şi unitate naţională a
neamului nostru. El s-a identificat, adesea, cu simţămintele şi aspiraţiile acestui popor obidit
de anumite stăpâniri străine, dar în multe cazuri s-a jertfit pentru Neam şi Ţară, pentru
credinţa şi Biserica străbună; alteori însă a făcut şi acte de milostenie, care au rămas înscrise
în istoria românilor.
În cele de mai jos, vom prezenta aspecte din implicarea slujitorilor Bisericii noastre în
viaţa socială şi naţională.

a) Memorandul din 1892-1894. Geneza, conţinutul şi urmările lui


În anul 1867 a fost creat Statul dualist austro-ungar, în cadrul căruia împăratul
Austriei era şi "rege apostolic al Ungariei", iar Transilvania, anexată Ungariei.
Faţă de această situaţie grea pentru noi, un grup de intelectuali şi politicieni
români, întruniţi la Blaj la 3/15 mai 1868 (la două decenii după Marea Adunare Naţională a
românilor de pe Câmpia Libertăţii), au adoptat "un act de protest împotriva alipirii
Transilvaniei la Ungaria, cunoscut sub numele de Θ Pronunciamentul de la Blajφ . Acest act
a fost publicat atât în presa românească din Transilvania, cât şi în cea din Vechiul Regat.
Întrucât a fost considerat un act de agitaţie a populaţiei româneşti împotriva statului dualist
austro-ungar, ministrul justiţiar de la Budapesta a ordonat începerea unei anchete împotriva
semnatarilor Pronunciametrului. În urma acesteia au fost puşi sub acuzare Iacob Mureşianu,
redactorul Gazetei Transilvaniei, precum şi alţi profesori şi canonici de la Mitropolia din
Blaj. Poziţia semnatarilor acestui istoric act a fost susţinută de opinia publică românească de

3
către unele ziare din Europa, dar şi de către Ilie Măcelaru, în Dieta de la Budapesta. De teama
agitaţiilor pe această temă, împăratul Francisc Iosif a hotărât stoparea procesului (la 16
decembrie 1868).
Pentru a-şi continua lupta în vederea obţinerii de drepturi sociale şi naţionale, pentru
români s-au creat noi strategii în această privinţă: o direcţie promova "activismul" în viaţa
politică din Ungaria [în frunte cu Alexandru Mocioni (1841-1909)], care împreună cu alţi
politicieni români din Banat, au pus bazele Partidului Naţional al românilor, la Timişoara în
7 februarie 1869. Cea de a doua direcţie a adoptat tactica "pasivismului" (în frunte cu Ilie
Măcelaru, 1822-1891) - adică românii să nu participe la viaţa politică din Ungaria; împreună
cu diferiţi politicieni români, în martie 1869, a întemeiat, la Miercurea Sibiului, Partidul
Naţional Român din Transilvania. Acţiunea lor era, de fapt, un protest împotriva alipirii
Transilvaniei la Ungaria. Prin adoptarea poziţiei de pasivitate, "s-a hotărât menţinerea
programului autonomiei Transilvaniei, nerecunoaşterea acordului dualist şi hotărârea de a
trimite împăratului un memoriu, care să cuprindă toate revendicările politice româneşti şi să
justifice atitudinea politică adoptată".
Datorită persecuţiilor maghiare împotriva mişcărilor naţionale româneşti, în
mai 1881, cele două partide pomenite s-au unificat, sub numele de Partidul Naţional Român
din Ardeal, Banat şi Ungaria; partidul era condus de un comitet alcătuit din 11 membri, în
frunte cu Partenie Cosma şi avea un program în nouă puncte, care "preconiza recâştigarea
autonomiei Transilvaniei, revizuirea Legii naţionalităţilor din 1868, introducerea prin lege a
limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români, respectarea auto-
nomiei Bisericilor şi şcolilor confesionale româneşti (grav afectate prin Legea Trefort),
introducerea votului universal, lupta energică împotriva tendinţelor de maghiarizare ş.a."
De precizat că, în Conferinţa generală a noului şi unicului Partid Naţional Român s-a
hotărât ca George Bariţiu să redacteze un "Memorial", în care să se prezinte revendicările
românilor; în următorul an, 1892, "Memorialul" se publica în patru limbi (2000 exemplare -
în limba română; 750 - în limba franceză; 700 - în limba maghiară; 600 - în limba germană).
În "Memorial" era prezentată "cea mai amplă expunere asupra situaţiei din Transilvania
făcută de la proclamarea dualismului, fiind un adevărat act de acuzare al poporului român
împotriva sistemului dualist de stat".
Doi ani mai târziu, la 1 iunie 1884, în cadrul Conferinţei Naţionale a Partidului
Naţional Român, ţinută la Sibiu, între altele, s-a pus problema intensificării activităţii de
propagandă în vederea susţinerii drepturilor românilor din Transilvania, dar şi a informării
opiniei publice europene despre situaţia socială şi naţională de la noi. Pentru ducerea la
4
îndeplinire a programului său din cadrul Conferinţei a fost ales un Comitet central, format din
12 membri. La prima sa întâlnire, din 3 iunie 1884, noul comitet a decis "elaborarea unui
memorial politic (subl. n.), destinat anume pentru politicienii neromâni de patrie şi
străinătate, în care să se descrie situaţia politică de nemaisuferit a naţiunii române supuse
coroanei Sfântului Ştefan". Se dorea, prin urmare, alcătuirea unui memoriu destinat opiniei
publice interne şi internaţionale, decizie ce "stă la baza Memorandului românilor din
Transilvania şi Ungaria, ce va apărea în 1892".
Din pricina controverselor ivite în sânul membrilor Partidului Naţional Român, pe
tema memorandului (între "memorandişti" şi "antimemorandişti"), elaborarea acestuia a fost
tergiversată. Ideea alcătuirii unui memorand a fost, însă, relansată de tineri români în frunte
cu Aurel Mureşianu, mai ales, prin articolele sale din Gazeta Transilvaniei, începând cu anul
1885. Precizăm că "în cele 12 articole…. pe această temă… autorul… înfăţişează pe larg, pe
baza unor serioase dovezi şi argumente de ordin istoric şi juridic, starea românilor din statul
ungar, prefigurând astfel Memorandul".
Astfel, în Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, din 7-9 mai
1887, s-a pus serios problema elaborării unui memoriu despre situaţia precară a românilor
transilvăneni, document ce trebuia adus la cunoştinţa Coroanei imperiale, act prin care avea
să fie informată şi opinia publică din ţara noastră, precum şi din străinătate.
În conformitate cu hotărârile Conferinţei naţionale, Comitetul central a încredinţat
membrilor biroului său: George Bariţiu, Eugen Brote şi Ioan Slavici (toţi domiciliaţi în
Sibiu), misiunea ca, în decurs de o lună de zile, să elaboreze un "proiect de memoriu". Dintre
cei pomeniţi, Ioan Slavici a alcătuit o schiţă de "memorand scurt", care, însă, mai apoi, din
motive obiective a fost retras de către autor.
Dată fiind această stare de lucruri, în luna august 1887, Comitetul central al Partidului
Naţional Român a încredinţat alcătuirea a două proiecte de memorand (în mod separat), lui
Aurel Mureşianu şi Iuliu Coroianu. În cele din urmă Aurel Mureşianu şi-a retras proiectul de
memorand, fiindcă se ceruse combinarea celor două şi el n-a acceptat această idee; astfel că a
rămas în discuţie numai proiectul lui Iuliu Coroianu. Proiectul său a suferit unele modificări,
îndeosebi, în cadrul unor întruniri convocate de Dr. Ioan Raţiu la Turda, Cluj, Budapesta; la
întâlnirile amintite s-a pus şi problema consultării, pe această temă a unor politicieni influenţi
din Budapesta, Viena, dar mai cu seamă din Bucureşti. În spiritul acestor hotărâri, Iuliu
Coroianu şi Vasile Lucaciu s-au deplasat la Bucureşti, unde au prezentat textul
Memorandului distinşilor politicieni; M. Kogălniceanu, D. A. Sturdza, I. C. Brătianu, precum
şi regelui României, Carol I (1866-1914).
5
Consultările cu diferiţi politicieni de frunte din ţară şi străinătate, referitoare la
memorand, confruntarea dintre adepţii înaintării lui şi "gruparea Babeş-Mocioni, care găsea
oportună înaintarea actului la acea perioadă, generează (în 1890) ideea alcătuirii unor
memorande paralele: Unul adresat opiniei publice, urmând a fi dat publicităţii şi altul
adresat împăratului (subl.n.)". Până la urmă, se va renunţa la "memorialul scurt" prelucrat de
Aurel Mureşianu, rămânând în discuţie numai cel al lui Iuliu Coroianu.
În cadrul Conferinţei Naţionale a Partidului Naţional Român, din ianuarie 1892,
Eugen Brote a convocat pe membrii Comitetului central din Sibiu, pentru 25-26 martie 1892,
ca să definitiveze textul memorandului pentru a fi prezentat Curţii din Viena. Cu redactarea
finală a textului memorandului, alături de Iuliu Coroianu a fost însărcinat şi Vasile Lucaciu.
Se pare că, în şedinţa de la Sibiu din 25-26 martie 1892, Comitetul central al
Partidului Naţional Român, a finalizat "structura şi conţinutul" Memorandului, după care,
prin Iuliu Coroianu, l-au trimis la Bucureşti. Aici, Ioan Bianu şi Ioan Slavici au înveşmântat
memorandul "într-o aleasă limbă românească".
Menţionăm că memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost finalizat şi
semnat la Sibiu (în martie 1892) de către Dr. Ioan Raţiu, preşedinte, George Pop de Băseşti-
vicepreşedinte, Eugen Brote-vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu-secretar general, Septimiu
Albini-secretar şi Iuliu Coroianu "referinţe".
Exemplarul Memorandului pregătit pentru împăratul Francisc Iosif a fost realizat în
limbile română, germană şi maghiară; traducerea lui în limba germană aparţine lui Eugen
Brote, în maghiară, lui Septimiu Albini, în franceză şi italiană, lui Ioan Slavici.
Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria către împaratul Francisc Iosif I, ce
poartă data de 16 martie 1892, a fost tipărit în broşură, cu următorul tiraj: 7500 exemplare în
limba română; 700 exemplare în franceză; 700 exemplare în italiană; 500 exemplare în
germană şi 500 exemplare în maghiară, în tipografia Institutul Tipografic din Sibiu.
Memorandul a fost alcătuit într-o manieră plină de respect faţă de Suveranul de la
Viena, dar, pe un ton ferm atunci când se vorbea despre drepturile românilor transilvăneni,
mereu călcate în picioare de către administraţia maghiară de la noi.
Criticând aspru sistemul dualist, autorii Memorandului afirmă, între altele: "Uniunea
şi inaugurarea ei prin art. de lege 43/1868, sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor
poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie,
precum şi a tuturor legilor fundamentale, care asigurează autonomia acestui principat, sunt
înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi
juridic, cât şi din cel politic.
6
Ajungând prin sistemul dualist şi prin urmare, puterea statului în mâinile elementului
maghiar, acesta nesocotind interesele comune generale şi mari ale statului, a urmărit numai
asigurarea hegemoniei sale şi unificarea naţională maghiară şi toate legile create de atunci şi
până astăzi, precum şi executarea lor adeveresc mersul regretabil spre acest povârniş".
Drept dovadă de încălcare a drepturilor românilor din Transilvania sunt date ca
exemplu următoarele legi: Legea electorală, Legea pentru egala îndreptăţire a
naţionalităţilor, Legile şcolare, Legea municipală, Legea de presă şi Legile agrare.
În partea ultimă a Memorandului, autorii lui au făcut o sinteză a principalelor puncte
din acesta, dar şi un aspru rechizitoriu la adresa statului maghiar: "Încercarea de a ajunge la
consolidarea statului ungar prin asigurarea dominaţiunii exclusive a poporului maghiar s-a
dovedit zadarnică şi după opintiri făcute în timp de un pătrar de secol. Nici prin număr, nici
prin cultură, nici prin prudenţă politică, poporul maghiar nu s-a ridicat la destulă
superioritate, ca să poată conduce afacerile patriei comune el singur, fără sprijin din partea
celorlalte popoare, ba chiar în luptă cu ele. Ideea de a preface statul ungar poliglot prin
unificarea naţională a elementelor lui constitutive, într-unul naţional maghiar s-a dovedit ca
utopie primejdioasă. Astfel, actualul stat ungar se prezintă ca o formaţiune, care nu are decât
menirea de a susţine dominaţiunea maghiară cu orice preţ, ajutând pe maghiari să despoaie pe
ceilalţi cetăţeni ai lor şi să le facă din roadele muncii săvârşite de alţii un condamnabil lux de
aşezăminte naţionale ungare, pe când alţii sunt lipsiţi de cele mai elementare înlesniri în
lucrarea lor culturală".
Fiind încredinţaţi că singura salvare pentru românii din Transilvania era sprijinul
împăratului de la Viena, alcătuitorii memorandului au rostit cuvinte ca acestea: "Astăzi, după
ce popoarele au fost învrăjbite prin o politică nesocotită şi îndărătnică, numai de la fireasca
mijlocire a Maiestăţii Voastre se mai poate aştepta o schimbare salutară în viaţa noastră
comună.
Pătrunşi, dar de dorul păcii de atâta timp pierdute, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini
de încredere în înţelepciunea şi în părinteasca solicitudine a Maiestăţii Voastre, românii se
mângâie cu speranţa că şi de astă dată, ca în atâtea rânduri, se va adeveri tradiţionala lor
credinţă, că vindecarea relelor şi liniştea inimilor tot de la Tron vine în cele din urmă, căci ale
Monarhului sunt inimile şi inimile sunt plenitudinea puterii". Era o sinceră nădejde a autorilor
Memorandului, care s-a dovedit, în timp, zadarnică şi nefolositoare naţiunii române.
Între timp, s-a fixat ca memorandul să fie prezentat împăratului de la Viena în ziua de
28 mai 1892. În acest sens, Comitetul central al Partidului Naţional Român a făcut un apel
oficial, prin care îi îndemna pe românii cu posibilităţi materiale să facă parte din delegaţia
7
care urma să se deplaseze cu Memorandul la Viena. Eugen Brote, vicepreşedintele partidului,
a fost însărcinat să organizeze acţiunea de înaintare a Memorandului suveranului de la Viena,
iar Vasile Lucaciu, secretarul general al partidului, cu "alcătuirea deputăţiei".
În 22 mai 1892, Eugen Brote şi Septimiu Albini erau deja sosiţi la Viena, pentru a
pregăti primirea delegaţiei române, dar şi pentru "a lua contact cu cercurile politice şi cu
ziariştii din capitala imperiului". În zilele următoare au sosit şi ceilalţi fruntaşi români, între
care pomenim pe: Dr. Ioan Raţiu, preşedintele partidului, George Pop de Băseşti, Dr. Vasile
Lucaciu, Patriciu Barbu ş.a., în seara zilei de 28 mai 1892, fiind 237 delegaţi români.
Marea delegaţie română a fost primită cu mare bucurie de către românii aflaţi atunci
în Viena, şi anume de studenţii români sau de cei care făceau parte din Colonia română de
acolo. În schimb, aproape toate "cercurile politice din capitala imperiului s-au arătat rezervate
şi chiar refractare faţă de deputaţiunea românilor". S-a primit sprijin numai din partea
Partidului Social-Creştin din Austria, a grupării iredente a tinerilor cehi, precum şi din partea
câtorva membri ai Clubului Federalist, ce era condus de către contele Hohenwart.
Spre regretul şi dezamăgirea delegaţiei române, la intervenţia primului ministru ungar
(din 23 mai 1892), contele Iuliu Szapary, împăratul Francisc Iosif I au refuzat primirea ei.
Zadarnice s-au dovedit a fi şi intervenţiile membrilor delegaţiei române, în frunte cu
Dr. Ioan Raţiu, pe lângă baronul Adolf Braun, şeful Cancelariei imperiale, de a-i înmâna
împăratului petiţia lui Ioan Raţiu şi Memorandul în plic sigilat. În cele din urmă, la ordinul
împăratului, baronul Adolf Braun a trimis atât petiţia, cât şi Memorandul (în plicul sigilat),
ministrului maghiar de la Viena, Szögyeny, iar acesta, primului ministru de la Budapesta. La
17 iunie 1892, primul ministru maghiar, prin Ministerul de Interne, a trimis Memorandul
prefectului de Turda, care trebuia să-l înapoieze Dr. Ioan Raţiu. Totodată, prefectul pomenit
urma să-i comunice lui Ioan Raţiu, că ministrul nu este dispus să înainteze Θ locului prea
înaltφ memorii redactate de indivizi fără nici o autorizaţie, întrucât nici delegaţia plecată la
Viena, nici pe semnatarii Memorandului nu-i socoteşte îndreptăţiţi a vorbi şi a lucra în
numele poporului român".
Deoarece casa Dr. Ioan Raţiu din Turda a fost devastată de către maghiari şovini, el s-
a refugiat cu familia la Sibiu, unde, în 25 iulie 1892, prefectul de aici i-a înmânat
Memorandul.
O soartă asemănătoare au avut şi delegaţii români din Transilvania, prezenţi la Viena,
când "în drum spre casă… au înfruntat… nenumărate jigniri… multe din partea
naţionalităţilor şi a cercurilor şovine ungureşti…"

8
Cu toate că, într-o primă fază, conducerea statului maghiar nu a luat nici o măsură
împotriva memorandiştilor, probabil din cauza relaţiilor bune ce existau între România şi
Puterile centrale, în 21 seprtembrie 1892 apare primul denunţ penal al Parchetului general din
Cluj, în viitorul proces memorandist.
Primul învinuit a fost Eugen Brote, proprietarul Tipografiei din Sibiu, unde a văzut
lumina tiparului Memorandul din 26 martie 1892. Întrucât "hotărârea de redactare, imprimare
şi difuzare a memorandului… a aparţinut… Comitetului Partidului Naţional Român",
autorităţile maghiare au cerut interogarea şi a altor fruntaşi români: 1. Dr. Ioan Raţiu, avocat,
în Sibiu; 2. George Pop de Băseşti, moşier din Băseşti; 3. Eugen Brote, Sibiu; 4. Pr. Dr.
Vasile Lucaciu, deţinut în Seghedin; 5. Dimitrie Comşa, profesor la Institutul Teologic-
Pedagogic din Sibiu; 6. Dr. Daniil P. Barcianu, profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din
Sibiu; 7. Septimiu Albini, publicist, Sibiu; 8. Nicolae Cristea, asesor consistorial, Sibiu; 9.
Iuliu Coroianu, avocat, Cluj; 10. Patriciu Barbu, avocat, Reghin; 11. Dr. Teodor Mihaly,
avocat, Dej; 12. Dănilă Lica, avocat, Bistriţa; 13. Dr. Gavriil Tripon, avocat, Bistriţa; 14.
Aurel Suciu, avocat, Arad: 15. Mihaiu Veliciu, avocat, Chişinău-Criş; 16. Dr. I. T. Mera,
medic, Şiria; 17. Vasile Lazăr (Gavril), preot, Carei; 18. Vasile Ignat, avocat, Beiuş; 19.
Rubin Patiţa, avocat, Alba Iulia; 20. Dr. Aurel C. Popovici, medic, Graz; 21. Basiliu Raţiu,
preot, Făgăraş; 22. Gherasim Domide, preot în Rodna Veche.
În afară de aceştia au mai fost acuzaţi şi alţi politicieni şi intelectuali români, care,
până la urmă, au scăpat de sub urmărirea penală.
Datorită acestei situaţii jalnice, în zilele de 23 şi 24 iulie 1893 a avut loc la Sibiu,
Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, care a analizat, între altele, problema
celor acuzaţi de către autorităţile maghiare. În moţiunea Conferinţei s-a "dat cea mai
categorică dezminţire afirmaţiilor şi acuzaţiilor guvernului, după care autorii Memorandului
nu erau îndreptăţiţi a vorbi în numele poporului român". Privitor la aceste acuzaţii, în
moţiune s-au specificat următoarele:
1. "Conferinţa generală extraordinară a delegaţilor alegătorilor români din
Transilvania şi Ungaria întrunită la Sibiu în zilele de 23-24 iulie 1893 identificându-se întru
totul cu Comitetul său Central declară de al său Memorandul depus în iunie anul trecut în
cancelaria majestăţii sale, încuviinţează paşii şi procedeul aşternerii lui şi aprobă cu vie
satisfacţie şi pe deplin activitatea acestui comitet şi-şi exprimă totodată în numele alegătorilor
pe care îi reprezintă gratitudinea sa pentru zelul şi stăruinţa cu care au susţinut cauza
românilor din Transilvania şi Ungaria.

9
2. Conferinţa îşi exprimă cea mai vie părere de rău asupra urmărilor judecătoreşti ce s-
au pus în lucrare, cum pre toată linia, urmăriri ce nu pot contribui întru nimic la lecuirea
relelor existente, dar uşor pot să slăbească momentul etic al majestătii sale, justiţia statului".
Dacă parcurgem cu atenţie conţinutul acestei moţiuni, observăm că s-a făcut din
Memorand "opera şi cauza întregii naţiuni române". Mai târziu peste aproape un an de zile, în
urma Conferinţei Naţionale a partidului de la Sibiu din 3-4 aprilie 1894, prin Comunicatul
Comitetului Central al acestuia "Memorandul este asumat de asemenea, ca opera
reprezentativă a naţiunii române". În punctul I al Comunicatului se susţineau următoarele: "a.
memorandul este opera Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria; b. Precum şi
subşternerea Memorandului la Înaltul Tron, aşa şi tipărirea şi răspândirea acestuia s-a făcut pe
baza hotărârilor Partidului Naţional, reprezentat prin delegaţii adunaţi în Conferinţa
Naţională, ţinută la Sibiu la 20-21 ianuarie 1892; c. Această procedură a fost acceptată cu
sărbătorească unanimitate în Conferinţa Naţională din Sibiu, ţinută în 23 şi 24 iulie 1893. Prin
urmare procesul acesta este un proces intentat naţiunii române".
Poziţia fermă a membrilor Partidului Naţional Român, precum şi susţinerea acesteia
de către marea masă a populaţiei româneşti, a avut drept "consecinţe înăsprirea măsurilor
administrative luate de factorii politici împotriva mişcării naţionale a unor largi categorii
sociale româneşti". În această acţiune de prigoană din partea statului maghiar, au fost vizaţi
îndeosebi preoţii, intelectualitatea, precum şi tineretul român studios.
Până la urmă, la presiunea deputaţilor maghiari, din parlamentul de la Budapesta, la 7
mai 1894 a început la Cluj procesul memorandiştilor în număr de 20 (alţii scăpând de sub
urmărire, din diferite motive); celor, 20 de inculpaţi li s-a acordat dreptul să aibă şi buni
apărători şi anume:
"Dr. Ioan Raţiu/apărător Dr. Amos Frâncu
George Pop de Băseşti/apărător Dr. Aurel Isac
Dr. Vasile Lucaciu/apărător Dr. Stefanovitz Milos
Dimitrie Comşa/apărător Dr. Aurel Mureşianu
Dr. Daniil P. Barcianu/apărător Matei Dula
Septimiu Albini/apărător Dr. Ştefan C. Pop
Nicolae Cristea/apărător Iosif Crişan
Iuliu Coroianu/apărător Dr. Augustin Bunea
Patriciu Barbu/apărător Dr. Emil Gavrilla
Dr. Gavriil Tripon/apărător Dr. Valeriu Branişte
Aurel Suciu/apărător Ioan Roşu-Micu
10
Mihaiu Veliciu/apărător Dr. Ştefan Petrovici
Rubin Patiţa/apărător Dr. Ştefan Fainor
Basiliu Raţiu/apărător Francisc Hossu-Longhin
Gherasim Domide/apărător Dr.Silviu Moldovan
Nicolae Roman/apărător Dr. Alexandru Hossu
Ioan Munteanu/apărător Simion Damian
Dionisie Roman/apărător Dr. Gheorghe Ilea
Ioan Duma/apărător Coriolan Brediceanu
Dr. Teodor Mihaly/apărător Dr. Petru Truţia".
În timpul procesului de la Cluj (între 7-25 mai 1894), toţi inculpaţii au dat dovadă de
înaltă demnitate şi ţinută patriotică, din acuzaţi devenind acuzatori, declarând că
"Memorandul este opera întregii naţiuni române din Ardeal şi Ungaria şi ei sunt judecaţi ca
reprezentanţi ai naţiunii române".
În urma procesului, 14 memorandişti au fost condamnaţi, în total, la 31 ani şi 8 luni de
temniţă, precum şi la plata sumei de 3.011 florinţi şi 93 creţari, cheltuieli de judecată.
Deşi s-a făcut recurs, Curia Regală l-a respins mai apoi, astfel că, cei condamnaţi au
fost întemniţaţi în închisorile din Seghedin şi Vác. Menţionăm că, între cei condamnaţi au
fost şi slujitori ai Bisercii româneşti: Dimitrie Comşa, Daniil P. Barcianu, Vasile Lucaciu,
Nicolae Cristea şi Gherasim Domide.
Sub presiunea opiniei publice din ţară şi străinătate, la 15 septembrie 1895 împăratul
va graţia pe câţiva dintre aceştia, după cum urmează: Dr. Ioan Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu,
Iuliu Coroianu, Teodor Mihaly, Gherasim Domide, Aurel Suciu, Rubin Patiţa, Daniil P.
Barcianu şi Dimitrie Comşa; ceilalţi şi-au ispăşit întreaga condamnare.
Inculparea liderilor Partidului Naţional Român şi procesul memorandiştilor de la Cluj
au creat un puternic impact în rândul opiniei publice din Transilvania, din Regatul României,
dar, în acelaşi timp, şi în ţările europene. În sprijinul memorandiştilor s-au făcut manifeste,
apeluri, articole de presă, mitinguri, s-au trimis telegrame, s-au iniţiat acţiuni de solidaritate
ş.a. Un rol însemnat în iniţierea acestor acţiuni de protest împotriva unui regim absolutist,
şovin şi iredentist l-au avut în Transilvania, tineretul studios, preoţii şi învăţătorii; în România
şi în Europa, Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor (în frunte cu studenţi şi
însemnaţi intelectuali români), care şi-a deschis secţii în multe oraşe din Europa: Paris,
Berlin, Amiens, Bruxelles, Liège, Oxford, München, Halle ş.a. Acţiuni de sprijin şi
solidaritate cu memorandiştii şi cu poporul român şi-au manifestat personalităţi politice
europene, intelectuali, ziarişti, între care pomenim pe: Edmund Fitzmaurice, George Lorand,
11
Georges Clemenceau, Emile Picot, Jules Simon, François Mistral, Émile Zola, Roberto
Fava, Henry Rochefort, Felix Lesseur, William Gladstone, Giosuè Carducci, Ch. Lecomte de
Lisle, Fr. Amouretti, Henry Gaidz, Emile Flourens ş.a.; publicaţii de renume din Europa au
prezentat procesul memorandiştilor, arătându-şi, de asemenea, sprijinul şi solidaritatea cu cei
acuzaţi şi cu poporul român împilat de maghiari şi anume: La reforme, din Bruxelles,
L'Indépendence Belge, L'Etoile Belge, Le Precurseur, toate din Belgia, de asemenea, ziarele
franceze: Le Journal de Débats, Le Figaro, Le Siècle, La Gazette de France, La Libre
Parole, L'Europe, La Justice, L'Intransigent, La Republique Française; din Italia: Il Diritto,
Il Parlamento, Gazetta di Torino, Gazetta Piemontese, Sera, La Sveglia, Il Foro Romagnolo;
din Marea Britanie: Daily Chronicle, Pall Mall Gazette, Daily News, Standard Times ş.a.;
mitinguri şi întâlniri de simpatie şi solidaritate au fost organizate la Paris (Sorbona), Roma,
Oxford ş.a.
Pentru a arăta modul în care politicienii de renume din Europa apuseană vedeau atunci
situaţia românilor din Transilvania (care este asemănătoare celei de azi), vom reda, în cele de
mai jos, afirmaţia lordului Edmund Fitzmaurice, făcută în anul 1892: "Eu insist mai ales
asupra pericolelor care ameninţă Europa în urma luptelor înverşunate şi neîncetate dintre
naţionalităţile monarhiei Austro-Ungare (…). Ungurii, mai ales, urmăresc o politică violentă
şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse coroanei ungare şi în special contra românilor. Această
politică imprudentă şi cu consecinţe fatale a mers aşa departe, că eu nu ezit a afirma şi la
nevoie o pot chiar dovedi, că dacă, sunt astăzi pericole pentru tripla Alianţă şi pentru pacea
europeană, ele se găsesc în Transilvania, unde atitudinea provocatoare a minorităţii maghiare
contra românilor poate provoca dintr-o zi pe alta tulburări sângeroase cu rezultate
incalculabile". Renumitul politician prezenta o realitate crudă, ce şi azi este de o izbitoare
actualitate.
Reîntorcându-ne la problema Memorandului, amintim că, la câteva săptămâni după
procesul memorandiştilor de la Cluj, în 16 iunie 1894, Guvernul de la Budapesta a desfiinţat
Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria "sub pretextul că Θ lucra fără statuteφ
şi întreţinea legături cu cercuri din străinătate". Se gândeau, cu siguranţă, la relaţiile pe care
membrii partidului le puteau întreţine cu politicienii din România.
Cu aceasta s-a încheiat o etapă din lupta românilor transilvăneni pentru dreptate
socială şi libertate naţională, dar ideile Memorandului au rămas înscrise adânc în sufletele
fiilor neamului nostru, care vor lupta pe mai departe cu sacrificii imense până la realizarea
visului de veacuri, Unirea cea Mare, de la 1 Decembrie 1918.

12
b) În mişcări populare (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea)
În a doua jumătate a veacului al XIX-lea pomenim mişcarea ţăranilor conduşi de
Mircea Mălăieru (din ianuarie 1862), acţiune ce a cuprins localităţi din Ialomiţa, Prahova şi
împrejurimile capitalei (Bucureşti). În această mişcare au fost implicaţi trei preoţi ortodocşi şi
anume: preotul Constantin, din localitatea Sălcii-Prahova, care împreună cu 62 de credincioşi
(ţărani) s-au alăturat lui Mircea Mălăieru; un alt preot Grigorie Musceleanu, din Bucureşti l-a
găzduit pe Mircea Mălăieru, dar, în acelaşi timp, a şi strâns semnături împotriva autorităţilor
de stat ale capitalei: al treilea preot, Niculae, de la biserica "Sfântul Ioan" din Bucureşti, după
terminarea răscoalei, împreună cu alţi credincioşi a făcut o colectă, în vederea ajutorării
familiilor de ţărani care au fost închişi. Pentru acţiunile lor, primii doi preoţi au fost închişi la
Văcăreşti, probabil, alături şi de alţi ţărani răsculaţi.
După aproape trei decenii, în 1888, o mare răscoală ţărănească a avut loc, în diferite
părţi din Muntenia şi Moldova împotriva moşierilor. În mijlocul acestor mişcări ţărăneşti au
activat şi clerici ortodocşi români. De pildă, preotul Anghel Măgureanu, din localitatea Roşu-
Ilfov, după spusele autorităţilor de stat "se amestecă în intrigile locuitorilor, interpunându-se
chiar între autoritatea comunală şi locuitori, pe care-i exercită şi-i încurajează la neorânduieli,
atât contra autorităţilor, cât şi contra proprietarilor"; de asemenea el este catalogat ca
instigator şi răzvrătitor şi că "citeşte ziare socialiste poporului şi-i îndeamnă a urma lor".
Atitudini asemănătoare au avut şi preoţii Victor Mânciulescu, din Corbeanca-Ilfov, State
Stan, în Cocioc şi Brătuleşti, Stoinescu, din Bălăceanca, Străinescu, din Zimnicea ş.a.
Revolte populare cauzate, îndeosebi, de "lipsa de pământ", au mai avut loc (în
Moldova şi Muntenia) şi în următorii ani: 1889-1892, 1893-1894, 1895-1896, 1899-1900,
1904 şi 1905-1906.
Toate aceste mişcări populare au fost doar preludiul marilor răscoale ţărăneşti din
februarie-martie 1907. Cauzele acestor răscoale au fost multiple; vom aminti, însă câteva
dintre acestea: "suferinţele de veacuri ale maselor ţărăneşti ajunse la cumplită sărăcie, fiind
continuu şi sistematic jefuite de pământul pe care au trăit şi luptat din generaţie în generaţie;
asuprirea şi exploatarea nemiloasă de către moşieri şi arendaşi necinstiţi şi neumani puşi pe
căpătuială şi îmbogăţire rapidă; asuprirea pe deasupra de pletora de funcţionari abuzivi şi
necinstiţi ai statului feudal şi burghezo-moşieresc, jefuirea cruntă a rodului muncii a cinci
şesimi din populaţia de atunci a ţării".

13
Din documentele vremii, precum şi din statisticile publicate de către Guvernul
conservator de atunci, reiese că la începutul anului 1907 "imensa majoritate a poporului era
formată din muncitori şi ţărani…; cei de sus, guvernanţii, erau o mână de oameni…; totuşi,
această mână de oameni, 4.178 de proprietari, stăpânea majoritatea celor mai bune pământuri:
57,53%, pe când imensa majoritate a poporului, 1.015.302 de familii ţărăneşti, nu stăpânea
decât o minoritate a pământurilor: 42,47%; marea proprietate închiria arendaşilor speculanţi
şi nu ţăranilor flămânzi peste 2.320.000 hectare, încât ţăranul ţinea acum în spinare două
stăpâniri: cea moşierească şi cea arendăşească…"
Flacăra răscoalei s-a aprins în comuna Flămânzi, jud. Botoşani, în ziua de 8 februarie
1907, iar de aici s-a întins repede în majoritatea ţinuturilor Moldovei, Munteniei, Olteniei şi
până în Mehedinţi (până spre sfârşitul lunii martie 1907).
În cadrul revoltelor ţărăneşti "s-au ciocnit interesele maselor sărace de ţărani, cu
îndărătnicia şi egoismul feroce al claselor conducătoare înstărite, care, printr-o politică
neumană, prin opresiune şi regresiune, au căutat să păstreze cu orice preţ, privilegiile şi
avantajele dobândite prin înşelăciune, jaf şi silnicie de-a lungul timpului". Starea de agresiune
a dus la nemulţumire generală şi suferinţă, iar mai apoi, la revoltă. Revolta, însă, a adus jertfe
în cursul răscoalei ţărăneşti din 1907, fiind martirizaţi de către guvernul de atunci,
aproximativ 11.000 de oameni, în rândul cărora se numără şi slujitorii Bisericii Ortodoxe
Române.
Izbucnită în localitatea Flămânzi (Botoşani), nume ce reflecta, de fapt, starea ţăranului
român, răscoala din 1907 s-a răspândit cu repeziciune în Moldova, Muntenia şi Oltenia, iar
prin ororile şi dramatismul său, a creat un puternic ecou de solidaritate cu cei oropsiţi nu
numai în celelalte provincii româneşti, Banat şi Transilvania, ci şi pe plan internaţional.
Revolta maselor ţărăneşti şi dârzenia în lupta lor pentru dreptate socială şi libertate au rămas
înscrise cu tristeţe în literatură, artă şi istorie, iar opresorii celor nevoiaşi au fost stigmatizaţi
pentru vecie.

c) În primul război mondial (1916-1918)


La începutul veacului al XX-lea, Marile Puteri din Europa "urmăreau
acoperirea unor sfere de influenţă, lărgirea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi întâietate în
lume. Atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, a fost un prilej nimerit de împlinire a
acestor idei imperialiste şi care a dus, de fapt, la izbucnirea primului război mondial, la 15
iulie 1914.

14
De precizat că "România deşi avea cu Germania şi Austro-Ungaria [Puterile Centrale]
un tratat secret de alianţă, încheiat în 1883, cu toate acestea ea a hotărât, la 3 august 1914, să
păstreze neutralitatea armată".
Cu toate acestea, după doi ani de expectativă, sub presiunea "forţelor patriotice
româneşti", care cereau intrarea în război pentru eliberarea românilor transilvăneni,
conducătorii ţării au ajuns la încheierea (la 4/17 august 1916) unui tratat de alianţă şi a unei
Convenţii militare între România, de o parte şi Rusia, Franţa, [Anglia] şi Italia, [Antanta], de
altă parte, în care se prevedeau -pe lângă obligaţiile cu caracter militar: linia viitoarelor
graniţe ale României şi garantarea drepturilor ţării noastre de a participa la conferinţa de pace
alături de aliaţi"... În acelaşi timp, masele populare dar şi conducerea statului de atunci au
dorit ca la încheierea războiului să se realizeze înfăptuirea statului naţional român, ca "o
necesitate istorică, o expresie a cerinţelor legilor obiective ale evoluţiei sociale".
Realizarea acestui măreţ vis al românilor trebuia însă câştigat prin jertfă, prin martiriu.
Astfel că, în ziua de 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană întâlnit în Palatul de la
Cotroceni (la care au participat în afară de membrii guvernului, şefi de partide, foşti demnitari
de stat ş.a.) a "ratificat - după aprinse dezbateri care au relevat poziţii rezervate faţă de natura
deciziei - cele două acte fundamentale care reglementau condiţiile participării României în
război". După ratificare, în seara aceleiaşi zile (14/27 august 1916), ministrul român de la
Viena a prezentat Ministerului de Externe al Austro-Ungariei declaraţia de război. Încheiate
fiind aceste acte oficiale, în 15/28 august 1916, România a intrat în război, împotriva
Puterilor Centrale, iar în câteva zile Armata română pătrunzând adânc în Transilvania, a
eliberat oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Orşova, cuceririle ei,
aducând deosebit entuziasm în inimile transilvănenilor. La acea vreme, Armata română a
acoperit linia de-a lungul sudului Carpaţilor, precum şi graniţa Dunării "cu un sfert din
efective", până când a sosit în Dobrogea un "corp de armată rus, cu care urma să treacă la
ofensivă concomitent cu atacul aliaţilor în Balcani". La scurtă vreme, însă, dotarea deosebită
a Armatei germane, numărul mare al militarilor germani, dar şi "presiunile Bulgare la Dunăre
şi Dobrogea... au făcut ca Armata română... să se retragă în condiţii dramatice în Moldova...,
lăsând descoperite cuceririle din Transilvania. După ce Armata română a fost refăcută într-o
măsură oarecare şi "înzestrată cu arme şi muniţii de aliaţi", a făcut acte de eroism pe
câmpurile de bătălie de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, precum şi în alte localităţi din
Moldova, până la victoria finală, victorii care au intrat în istoria neamului românesc.
În vâltoarea acestor evenimente, s-au aflat, ca de obicei, şi slujitori ai Bisericii
Ortodoxe Române.
15
d) În slujba unităţii poporului român

d.1) Unirea Basarabiei cu România


Căzută sub stăpânire ţaristă (în 1812), în provincia românească Basarabia, după
revoluţia bolşevică din 1917, au început să apară zori de libertate şi independenţă; mai
concret, reprezentanţi de frunte din diferite pături sociale de aici au pus în mod expres problema
autonomiei Basarabiei, întrunindu-se în anumite comitete şi congrese, pentru înfăptuirea
acestui măreţ ideal. În acest context, în 22 martie 1917, şi-a început activitatea, la Chişinău,
Sovietul deputaţilor soldaţi; câteva zile mai târziu, a luat fiinţă (tot la Chişinău) Comitetul
Executiv Gubernial, alcătuit din 34 de reprezentanţi ai diferitelor organizaţii din Basarabia,
între care doi erau din partea clerului ortodox; în 5 aprilie 1917, „Membrii fondatori ai Partidului
Naţional Moldovenesc” şi-au alcătuit un program de acţiune, alegându-şi şi componenţa
Comitetului Central al acestui partid, în frunte cu preşedintele Vasile Stroescu; câteva zile mai
târziu (în 9 aprilie 1917) partidul şi-a publicat programul de activitate, între obiectivele sale de
bază amintind: „obţinerea autonomiei politice a Basarabiei… crearea organului reprezentativ al
provinciei «Sfatul Ţării», introducerea «limbii poporului» [limba română]… în şcoală, biserică,
administraţie, crearea armatei regionale, oprirea colonizărilor din Basarabia, asigurarea cu
pământ a sătenilor”. În acelaşi context, s-au înscris şi lucrările Congresului Eparhial (al
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Chişinăului) din 19-24 aprilie 1917, în care s-a ajuns la un acord
de formare a „unui organ autonom moldovenesc de administrare – Sfatul Ţării”. În paralel, au
fost foarte active anumite grupări politice precum: ţărăniştii, socialiştii revoluţionari,
congresele învăţătorilor şi ale studenţilor, ori comitetele soldaţilor moldoveni din Basarabia
sau chiar din Ucraina; pe de altă parte, s-au găsit şi potrivnici ideii şi acţiunii de autonomie a
Basarabiei, printre ei numărându-se diferiţi reprezentanţi ruşi sau rusofili ori anumiţi
ucraineni, care îşi revendicau drepturi asupra unor teritorii din această provincie.
Cu toate greutăţile întâmpinate, Sfatul Ţării, alcătuit din „reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi
culturale, şi-a deschis prima sesiune de lucrări în 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Peste
aproape două săptămâni (în 2/15 decembrie 1917), printr-o Declaraţie a Sfatului Ţării a fost
proclamată Republica Democratică Moldovenească, care intra, totuşi, în componenţa
inexistentei Republici Federative Democratice Ruseşti; puterea executivă a fost încredinţată unui
Consiliu de Directori ai Republicii, în frunte cu preşedintele Pantelimon V. Erhan.

16
La începutul anului 1918, bande ale armatei bolşevice au încercat să destabilizeze noua
Republică, dedându-se la acte violente, chiar la omoruri; în această situaţie, la solicitarea
Sfatului Ţării, a unor organizaţii din ţară şi străinătate, conducerea României a trimis armată
în Basarabia (în 10/23 ianuarie 1918), care a restabilit ordinea în ţară.
Situaţia acestei Republici Democratice Moldoveneşti a rămas destul de delicată şi
instabilă, nu numai datorită politicii ruseşti, cât mai cu seamă, pretenţiilor, pe mai departe, ale
Ucrainei asupra unor teritorii dintre Prut şi Nistru; în acest context, România s-a văzut nevoită
să accelereze demersurile către Puterile Centrale, în vederea finalizării situaţiei Basarabiei
„independente”. Pe lângă desele contacte diplomatice, un rol însemnat la înfăptuirea Unirii l-a
avut presa vremii, precum: Cuvânt Moldovenesc, Sfatul Ţării, România Nouă, Ardealul,
România Mare ori întrunirile româneşti.
În urma acestor eforturi comune, în şedinţa din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării
(deschisă de preşedintele ei, I. Inculeţ), după dezbateri dramatice, cu 86 de voturi pentru, 3
împotrivă şi 36 de abţineri (vot deschis) s-a acceptat următoarea hotărâre: „În numele
poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă
de Rusia acum mai bine de 100 de ani din trupul Vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al
dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de
azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”; hotărârea a fost promulgată
prin Decretul-lege de la Iaşi, din 9/22 aprilie 1918. S-ar putea spune că validarea, de fapt a
acestei Uniri s-a înfăptuit în 27 noiembrie/10 decembrie 1918, când Sfatul Ţării a adoptat o altă
declaraţie în care s-a afirmat că: „În urma Unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului,
Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării
declară că Basarabia renunţă la condiţiunile de unire stipulate în actul de la 27 martie, fiind
încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor.
Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege după votul universal, şi
rezolvând chestia agrară după nevoile şi cererile poporului, anulează celelalte condiţiuni din
actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România – mamă”.
După această declaraţie „Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat. Unirea
necondiţionată reliefa decizia clasei politice basarabene de integrare ireversibilă în cadrul
statului român întregit”.
Cât priveşte clerul ortodox din Basarabia, amintim că a fost implicat în demersurile şi
acţiunile de Unire cu România între ei pomenind pe preotul Alexandru Baltaga (membru în
Sfatul Ţării), arhimandritul Gurie Grosu (mai târziu mitropolit al Basarabiei), ieromonahul
17
Dionisie Erhan, preoţii Ion Andronic, Andrei Murafa şi alţii; a fost o atitudine firească, ce se
găseşte la clerul ortodox din toate provinciile româneşti; păcat, însă, că această unire a durat până
spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, când ruşii au pus din nou stăpânire pe Basarabia.

d. 2) Unirea Bucovinei cu România


Încă înainte de încheierea primului război mondial, se prevedeau schimbări profunde
pe harta Europei, fapt ce s-a şi întâmplat mai apoi; cu tot efortul Vienei de a acorda mari
concesii naţionalităţilor din fostul Imperiu habsburgic (şi respectiv Imperiul austro-ungar), între
care şi acordarea libertăţii lor depline, popoarele subjugate până atunci şi-au ales calea
independenţei; de pildă, în 28 octombrie 1918, Cehoslovacia s-a declarat independentă, Ungaria
(în 2 noiembrie), Polonia s-a constituit în republică (în 7 noiembrie), Austria s-a proclamat
republică (în 12 noiembrie), iar în 24 noiembrie s-a format Statul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor; în mod inevitabil şi provinciile româneşti sfâşiate din „trupul patriei-mame” trebuiau
să-şi găsească trăirea lor comună.
Cea de-a doua provincie românească, Bucovina „furată” de Curtea din Viena (în
1775) nu ajunseseră bine să scape de această stăpânire, când învingătorii Imperiului ţarist,
bolşevicii o doreau cu tot dinadinsul; mai mult, autorităţile ucrainene urmăreau să-şi extindă
puterea şi asupra Bucovinei (pe lângă cea a Basarabiei), încurajate şi de concesiile teritoriale
pe care li le-au făcut Puterile Centrale.
Drept răspuns la dorinţa împăratului Carol I de a crea „o federaţie de popoare libere”,
din cele pe care le subjugase până atunci, într-o adunare de la Iaşi (din 6/19 octombrie 1918) a
românilor care au emigrat din Imperiul austro-ungar s-a adoptat o Declaraţie prin care s-a
afirmat dreptul neamului nostru din Transilvania şi Bucovina de a se constitui într-un singur
şi liber stat naţional. Erau îndreptăţiţi să ia această atitudine, deoarece, „românii erau priviţi
ca spioni şi trădători; preoţi, învăţători şi chiar simpli cetăţeni au fost ridicaţi de la vetrele
lor şi trimişi în lagăre de concentrare” (n. n.).
Lupta pentru supravieţuire a Bucovinei româneşti s-a dus nu numai în Parlamentul de
la Viena ori de către autorităţile române de la Iaşi, ci şi prin diferiţi fruntaşi bucovineni (între
care, Ion Nistor) şi transilvăneni, din rândul celor din urmă, pomenindu-l pe marele profesor
clujean de mai târziu, Sextil Puşcariu; împreună cu un grup de alţi militanţi au editat
publicaţia Glasul Bucovinei, în care s-au publicat articole unde s-au făcut îndemnuri la unirea
Basarabiei cu România.
Întrucât acţiunile politice şi militare erau tot mai ameninţătoare la adresa Ucrainei, la
iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu (în 14/27 octombrie 1918) a fost organizată o

18
mare adunare naţională în Cernăuţi, la care au luat parte un impresionant număr de bucovineni
din toate ţinuturile între care şi clerici; la urmă a fost adoptată o Moţiune, în care
„reprezentanţii poporului din Bucovina se declarau, «în puterea suveranităţii naţionale,
Constituantă a acestei ţări româneşti», hotărându-se «unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări
româneşti într-un stat naţional independent»”. Această Constituantă a numit un Consiliu
Naţional (din 50 de membri), din diferite pături sociale, din toate ţinuturile Bucovinei, iar ca
preşedinte al acestuia a fost ales Dionisie Bejan.
De remarcat că „hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în
desprinderea de Imperiu, pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu
Ţara”.
Deoarece soldaţii ucraineni (întorşi de pe front) au început să terorizeze populaţia
bucovineană atât în ţară, cât şi în Cernăuţi, Consiliul Naţional a cerut sprijin guvernului român,
care a trimis în Bucovina Divizia a 8-a (sub conducerea generalului Iacob Zadic). Sub ocrotirea
armatei române, la 12 noiembrie 1913, Consiliul Naţional a adoptat „Legea fundamentală
provizorie din 12 noiembrie 1918 asupra ţării Bucovinei”, un gen de Constituţie a statului (în
12 puncte), în care erau precizate atribuţiile organismelor acestuia. S-a luat legătură cu
guvernul român (aflat la Iaşi din pricina războiului), pentru a se stabili în mod concret unirea
Bucovinei cu România. Într-o întrunire a Consiliului Naţional din Bucovina s-a hotărât să se
convoace Congresul General al Bucovinei pentru a se stabili raportul „politic al Bucovinei
faţă de Regatul Român”.
Astfel că, în 15/28 noiembrie 1918, în Sala Palatului Mitropoliei din Cernăuţi s-au
ţinut lucrările Congresului General al Bucovinei; de remarcat că, mitropolitul ortodox de atunci,
Vladimir Repta, a fost unul dintre militanţii de frunte ai unirii Bucovinei cu România. În urma
dezbaterilor în care s-a arătat „caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din cei
144 de ani de stăpâniri străine”, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi
Nistru, cu Regatul României”, hotărâre validată prin Decretul-lege din 18 Decembrie 1918 de
către regele Ferdinand şi primul ministru Ion I. C. Brăteanu; astfel, visul bucovinenilor se
împlinise, dar el n-a fost unul pe vecie, ci doar de două decenii şi jumătate, deoarece
Bucovina era adusă, prin forţă, în graniţele Uniunii Sovietice.

19
d. 3) Unirea Transilvaniei cu România (1 Decembrie 1918)
În istoria strădaniilor neamului nostru pentru unitate, reţinem, de obicei, trei etape: anul
1600 (prima unire politică a Ţărilor Române sub Mihai Vodă Viteazul); anul 1859 (unirea
Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească) şi anul 1918, Unirea cea Mare sau
unirea Transilvaniei cu Patria Mamă-România. Fără îndoială că aceste evenimente sunt
"pietre de hotar" în istoria poporului român. Ele nu pot fi privite nici ca fenomene izolate şi
nici ca fapte întâmplătoare, ci au fost rodul strădaniilor, eforturilor şi jertfelor de veacuri ale
românilor din toate ţinuturile locuite de ei.
Primul război mondial (1914-1918) n-a fost factorul determinant al Marii Uniri din
1918, ci numai creatorul condiţiilor favorabile. Lupta pentru unitate s-a desfăşurat sub diferite
forme. Manifestările publice, presa, asociaţiile culturale, a activităţilor politice, diplomatice,
parlamentare de o parte şi de alta a Carpaţilor au întărit şi mai mult convingerea şi hotărârea de a
se realiza o ţară a tuturor românilor. Eforturile noastre n-au obosit, ci s-au intensificat mereu,
încât opinia europeană a luat act nu numai de necesitatea şi legitimitatea unităţii tuturor
românilor, ci şi de faptul că acest deziderat se va împlini curând.
Înfrângerile armatelor Imperiului austro-ungar, manifestările puternice ale maselor
populare în favoarea unirii, activitatea organizaţiilor politice au dus la istorica hotărâre de la
Oradea a Comitetului executiv al Partidului Naţional Român, din 12 octombrie 1918, prin care s-
a adus la cunoştinţa lumii întregi că românii de pretutindenea, pe baza dreptului lor natural vor să
fie între naţiunile libere ale lumii. Această declaraţie redactată de Vasile Goldiş a fost pre-
zentată de către deputatul român Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, la
18 octombrie 1918, şi a fost primită cu un deosebit entuziasm de opinia publică românească din
întreaga ţară.
Peste aproximativ două săptămâni, fruntaşi români aflaţi la Budapesta au hotărât să pună
bazele unui Consiliu Naţional al Românilor care "să preia conducerea teritoriilor locuite de
români". Astfel că, la 30 octombrie 1918 a luat fiinţă Consiliul Naţional Român Central,
alcătuit din 12 membri, printre care se numărau: Teodor Mihaly, Ştefan Cicio-Pop, Vasile
Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Ioan Fluieraş, Iosif Jumanca ş.a. Acest Consiliu
şi-a mutat, mai apoi, sediul la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop, având drept obiectiv
principal intensificarea activităţii maselor populare, în direcţia realizării unirii Transilvaniei
cu România.
În cadrul acestor acţiuni pentru unitate, slujitorii Bisericii româneşti şi-au adus o
însemnată contribuţie. După câtva timp, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, împreună cu Vasile
Goldiş, secretarul de atunci al Consistorului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului au cerut
20
episcopilor români din Transilvania să-şi precizeze atitudinea faţă de Consiliul Naţional Român,
nou constituit. În "actul de adeziune" (Ioan I. Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeşului,
Dimitrie Radu al Oradiei, Iuliu Hossu al Gherlei şi Valeriu-Traian Frenţiu al Lugojului),
ierarhii români transilvăneni au declarat că vor colabora pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale.
Acţiunile pentru unitate au fost susţinute şi de alţi clerici şi profesori de Teologie,
precum şi de către periodicele Bisericii româneşti ca: Telegraful Român-Sibiu, Biserica şi
Şcoala-Arad, Foaia Diacezană-Caransebeş, Unirea-Blaj şi Gazeta Poporului-Sibiu.
În vederea asigurării ordinei publice şi a apărării împotriva acelora care ar fi încercat să
împiedice realizarea unităţii statale a neamului nostru s-au organizat, în întreaga Transilvanie,
gărzi naţionale româneşti. De asemenea, s-au ţinut numeroase adunări populare în oraşele şi
satele româneşti, în care se cerea cu însufleţire unirea Transilvaniei cu România. La
constituirea acestor gărzi naţionale şi la toate adunările populare s-au numărat la loc de frunte
şi clericii Bisericii româneşti şi anume: Silviu Dragomir, Nicolae Bălan şi Petru Barbu, profesori
de Teologie, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, Roman Ciorogariu, vicar, Vasile Suciu,
vicar, Cornel Corneanu, secretar eparhial, Aurelian Magieru, secretar eparhial (viitorul episcop
Andrei), Andrei Ghidiu, protopop, Gheorghe Popovici, protopop, Alexandru Borza şi Al. Ciura,
profesori ş.a.
La indicaţia Consiliului Naţional Român, profesorul de teologie Nicolae Bălan a plecat
la Iaşi (la 14 noiembrie 1918) împreună cu căpitanul Victor Precup, pentru a încunoştinţa
Guvernul României despre situaţia existentă în Transilvania; cei doi trimişi au avut discuţii, de
asemenea, şi cu miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii aflaţi acolo. În urma
acestor întrevederi, profesorul Nicolae Bălan a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, în care a
cerut să întrerupă orice tratative cu guvernul maghiar şi "în timpul cel mai scurt posibil, într-o
adunare ce se va ţine oriunde, dar mai bine la Alba Iulia şi la care să participe mulţime cât mai
mare şi reprezentanţii consiliilor locale de pretutindeni, proclamaţi alipirea necondiţionată (a
Transilvaniei n.n.) la România".
Astfel că, la 20 noiembrie 1918, s-a convocat pentru 1 decembrie 1918, Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia (oraş cu mari rezonanţe istorice), pentru ca românii transilvăneni
să-şi exprime dorinţa de unitate cu Patria-Mamă.
La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Biserica
românească a avut ca delegaţi de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe
şi ai Capitlurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi
reprezentanţi ai studenţilor de la fiecare Institut Teologic, preoţi şi învăţători ai şcolilor
confesionale, delegaţi din diferite circumscripţii electorale, precum şi numeroşi preoţi împreună cu
21
păstoriţii lor, care au făcut parte din cei aproximativ 100.000 de români transilvăneni prezenţi
aici. Un martor ocular descriind atmosfera impresionantă de la marea sărbătoare a unirii arată:
"Zorile se ivesc. Ninge liniştit. Pe străzi defilează legiunea română, precedată de fanfara
minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut
vreodată, pe care nici un om de cultură nu se poate reţine să nu o admire. Escadronul de
«călăraşi», moţii din Abrud flutură steagul roşu, galben şi albastru... Poporul se deşteaptă…
Dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească. Pe la orele 7 dimineaţa în marea piaţă a
oraşului, împodobită sărbătoreşte cu steaguri tricolore în perfectă ordine, a început defilarea
şirurilor nesfârşite de oameni veniţi din toate părţile"; Alba Iulia, devenea atunci, cetatea
unităţii tuturor românilor.
În aceeaşi dimineaţă de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti
din Alba Iulia chemau la slujba "învierii" şi "unirii" neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta
Liturghie şi Te-Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională constituţională, la care
au participat 1228 delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de
votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales biroul Marii Adunări
Naţionale ce avea trei preşedinţi: George Pop de Băseşti, episcopul Ioan I. Papp al Aradului
şi episcopul Dimitrie Radu al Oradiei.
În cuvântarea festivă, rostită de Vasile Goldiş a fost schiţată istoria frământată a
poporului român şi lupta sa eroică de-a lungul veacurilor pentru unitate naţională. La încheierea
cuvântărilor, Vasile Goldiş a supus spre aprobare hotărârea de unire, compusă din nouă puncte.
În primul punct al ei se arată că: "Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania,
Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua
de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea românilor şi a tuturor teritoriilor locuite
de dânşii cu România". În urma acestei hotărâri s-a stârnit "un uragan de aplauze care a durat
circa 10-15 minute. Fereastra fiind deschisă, lumea de afară a auzit hotărârea pronunţată şi a
izbucnit în chiote de bucurie, care s-au transmis departe până la ultimul om ce aştepta cu
sufletul la gură marea hotărâre". Un alt martor ocular a descris acest entuziasm astfel: "O lume
cuprinsă de delirul bucuriei meritate. Mulţi plângeau, alţii îngenuncheau şi înălţându-şi privirile
şi mâinile spre cer rosteau rugăciuni atât de fierbinţi, că trebuiau să se audă până la al şaptelea
cer. Am înnebunit cu toţii, năzărindu-ni-se că vedem în văzduh pe însuşi Mihai, Mircea,
Ştefan, Avram Iancu. Credeam în acea zi că şi sfinţii din cer poartă costume naţionale româneşti,
iar Dumnezeu haină albă a dreptăţii pentru toţi". După citirea întregii hotărâri de unire au fost
aleşi, cu aclamaţii, 212 membri ai "Marelui Sfat Naţional" (un fel de Parlament), din care
făceau parte şi clerici români: episcopi, profesori de teologie, protopopi şi preoţi.
22
La încheierea lucrărilor, a luat cuvântul I. I. Papp, episcopul Aradului, care, între altele, a
spus: "Ne-am prezentat… in corpore, la această mare sărbătoare naţională ca să dăm probe
învederate că ori de câte ori se tractează despre soarta neamului românesc, clerul şi poporul
credincios, ca fii adevăraţi sunt una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiile
naţionale".
Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără şi slujitori ai
Bisericii româneşti. De pildă Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a rostit între altele
următoarele: "Nu putem şi nici nu avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să
rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi prin glasul unanim al mulţimii
celei mari, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin
arterele lor cea mai caldă viaţă românească…"
Într-adevăr, prin acest important moment istoric, s-a împlinit dorinţa de veacuri a
românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe
propriile lor idealuri şi destine.
În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918, în toate localităţile din Transilvania,
clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor lor importanţa marelui act
înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia.
În 2 decembrie 1918, "Marele Sfat Naţional" a ales Consiliul Dirigent (un guvern
provizoriu al Transilvaniei), până la întrunirea Constituantei întregii Românii; atât marele Sfat
Naţional cât şi Consiliul Dirigent şi-au stabilit centrul de activitate la Sibiu.
După câteva zile (la 11 decembrie 1918), Consiliul Dirigent a adresat o proclamaţie
românilor transilvăneni, în care le aducea la cunoştinţă că Adunarea Naţională de la Alba Iulia, de
la 1 Decembrie 1918, a hotârât unirea Transilvaniei cu România, împlinindu-se, astfel, visul de
veacuri al neamului nostru.
În ziua de 14 decembrie 1918, delegaţia "Marelui Sfat Naţional" din Transilvania, din
care făceau parte episcopii români Miron Cristea şi Iuliu Hossu, precum şi Vasile Goldiş şi
Alexandru Vaida Voievod, au reprezentat la Bucureşti, cârmuitorului de atunci al statului
(regelui Ferdinand I), Actul Unirii Transilvaniei cu România. Când Actul de Unire a fost înmânat
regelui, Vasile Goldiş a spus între altele:

"Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin
suferinţe şi sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească, dar
obiectul şi mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiţi suntem noi, Românii, că, prin noi,
istoria săvârşeşte actul măreţ, al Unirii tuturor românilor într-un singur stat şi prea fericiţi, suntem

23
că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare, care a înţeles
chemarea sfântă a istoriei şi s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc. Pentru aceea,
Sire, noi îţi aducem pământul strămoşilor noştri, dar tot atunci noi îţi aducem şi sufletul tuturor
românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească".

La cuvântul impresionant al lui Vasile Goldiş a răspuns regele Ferdinand I:

"În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina, astăzi uniţi,
cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi
unitatea naţională a tuturor românilor şi declar pe veci unite la Regatul Român toate ţinuturile
locuite de români de la Tisa până la Nistru.
Cu dragoste neţărmurită mi-am închinat viaţa scumpului meu popor, plin de credinţă
în menirea lui istorică.
Prin lupte şi prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspiraţiile noastre cele
mai sfinte. Mulţumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele
lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naţionale.
Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoştinţa noastră, prin el
vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
Pe acest temei al unei puternice democraţii şi al vieţii frăţeşti între popoare, vom
răspunde totodată simţămintelor aliaţilor noştri, alături de care am luptat pentru marea cauză
a dreptăţii şi a libertăţii în lume.
Să trăiască România pe veci unită".

După înmânarea Actului Unirii şefului Statului Român, regelui Ferdinand I, au avut
loc în Bucureşti impresionante manifestaţii de entuziasm şi bucurie. Peste câteva zile (la 24
decembrie 1918, în ajunul Crăciunului, după stilul nou), regele Ferdinand I a consfinţit acest Act
printr-un decret regal, prin care s-a hotărât că: "Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării
Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea
unite cu Regatul României".
După mai bine de un an şi jumătate (la 22 mai/4 iunie 1920), Unirea Transilvaniei cu
România a fost consfinţită de Conferinţa de pace de la Trianon, printr-un tratat internaţional, care
în articolul 45 stipula că: "Ungaria renunţa în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate
drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntaliile
Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a şi recunoaşte prin prezentul tratat sau
prin orice alte tratate încheiate în scop de a reglementa afacerile dintre cele două ţări, ca

24
făcând parte din România (art. 45)". Prin urmare, prin articolul 45 al tratatului pomenit se
"recunoştea valabilitatea juridică internaţională a unirii Transilvaniei cu România".
Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă-România a avut urmări binefăcătoare şi pentru
credincioşii ortodocşi transilvăneni: înfiinţarea Episcopiei Oradiei, în 1920, a Episcopiei
Armatei, la Alba Iulia (în 1921), precum şi reînfiinţarea vechilor Episcopii a Vadului,
Feleacului şi Clujului cu sediul la Cluj, în 1921, Eparhia purtând titulatura de Episcopia
Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului (ridicată, din 1973 la rang de
Arhiepiscopie).
De la Marea Unire încoace, clerul Bisericii străbune a căutat să meargă, pe mai departe, pe
urmele înaintaşilor, să împletească destinele Bisericii cu cele ale poporului, să fie slujitori
devotaţi ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, ai unităţii de neam, ai unităţii de ţară, ai unităţii de
credinţă, să fie rugători statornici pentru pacea lumii şi binele întregii omeniri.

e) În cel de al doilea război mondial (1940-1944)


Cunoscându-se rolul însemnat pe care clerul ortodox român l-a avut în decursul
vremii, în momentele cruciale din istoria neamului nostru (între care în răzvrătiri, răscoale,
revoluţii şi în primul război mondial), la scurtă vreme după încheierea primei conflagraţii
mondiale, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), referindu-se la această
problemă a afirmat următoarele: "... este absolut necesar să se organizeze un serviciu preoţesc
permanent al armatei; este vorba de a i se da soldatului român şi o educaţie sufletească, (astfel)
ca el să devină un bun cetăţean, în ce priveşte respectul legilor, ordinea publică şi iubirea
neamului şi a ţării". Era un gând revelator ce, cu sprijinul Armatei Române avea să se
materializeze în lege.
În baza Legii privitoare la organizarea clerului militar (din 1921), precum şi prin
Regulamentul pentru organizarea clerului militar, găsite în Decretul Regal nr. 1920 din 18
iunie 1924, s-au acceptat în cadrele Armatei Române "preoţi militari activi de orice rit, pentru
necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios" (art.1); în acelaşi timp, "se
instituţionaliza o structură distinctă, care includea la minister Inspectoratul Clerului Militar,
avînd în frunte un episcop militar numit "episcop de Alba Iulia", general (art. 15), iar la corpuri
de armată şi la divizii câte un birou cler militar, condus de către un locotenent-colonel sau
colonel, respectiv de către un maior sau locotenent-colonel. La regimente, fiinţa câte un preot,
căpitan, aparţinând ritului religios al majorităţii militarilor. Pentru minorităţile religioase erau
numiţi în garnizoane câte un preot, pastor, rabin sau imam".

25
În urma aprobării Sfântului Sinod al Bisericii noastre, dar în concordanţă cu Legea şi
cu Regulamentul pentru organizarea clerului militar, a fost înfiinţată, în august 1921,
Episcopia Armatei, cu sediul la Alba Iulia.
Şapte ani mai târziu (în 1928), a fost emis un nou act normativ cu privire la clerul
militar: Regulamentul pentru serviciul religios în timp de pace şi companie, iar în anul următor
(în 1929) Legea pentru organizarea ministerelor, în care erau stipulate normele de încadrare în
armată a personalului bisericesc (a clericilor).
În anii 1931-1932 au fost date anumite "Instrucţiuni provizorii" în ce priveşte
serviciul religios pe timp de pace şi în vreme de campanie (în care se află 14 capitole şi două
anexe), precum şi noua Lege pentru organizarea clerului militar (în 19 capitole).
De la înfiinţarea sa (din 1921) şi până la desfiinţarea (în 1948) Episcopia Armatei, a avut
următorii episcopi: Dr. Vasile Saftu, numit în decembrie 1921 şi decedat înainte de a fi hirotonit
episcop (în 6 aprilie 1922); Iustinian Teculescu, numit în 1922, hirotonit în martie 1923 şi a
păstorit până în decembrie 1924; Dr. Ioan Stroia (1925-1937) şi Dr. Partenie Ciopron (1937-
1948).
Între cele două războaie mondiale, episcopii Armatei Române, au organizat concursuri
pentru ocuparea posturilor de clerici militari, cel mai activ dintre aceştia fiind vlădica Partenie
Ciopron, care, în primul război mondial, în calitate de soldat a luptat şi a fost rănit la Caşin-
Oituz.
Când România a intrat în cel de al doilea război mondial "clerul militar... era... gata să îşi
îndeplinească misiunea: deşteptarea iubirii de neam şi apărarea drepturilor sfinte..." Astfel că,
"în timpul războiului, includerea preoţilor în structurile Armatei române s-a realizat, conform
legislaţiei, pe două căi: prin concurs pentru clerul militar activ şi prin chemarea la mobilizare
pentru ceilalţi preoţi". De pildă, în 22 iunie 1941, "clerul militar activ totaliza: un episcop
general de brigadă [Dr. Partenie Ciopron] şi un protopop, colonel, la conducerea Episcopiei
militare; 18 preoţi de corp de armată, care aveau gradul de locotenent-colonel sau maior; 88
preoţi de garnizoană maiori. Alţii, circa 200 preoţi, vor fi mobilizaţi pentru mari unităţi şi
unităţi, astfel că unităţile militare au putut beneficia de prezenţa şi de lucrarea neobosită a
acestora".
Încă din momentul decretării mobilizării, preoţii trebuiau să aibă obiectele necesare
exercitării cultului divin; "echipamentul" său "se compunea dintr-o geantă de piele tapisată pe
dinăuntru şi prevăzută cu mai multe încăperi în care se păstrau Epitrahilul, cutiuţa de metal cu
Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiasmatarul şi Panichida sau Molitvelnicul, două procoveţe
mici, linguriţa, o sticlă de vin, o farfurioară de metal, o sticluţă cu spirt şi chibrituri pentru
26
dezinfectarea linguriţei. Tot în geantă se găseau pachetul individual de pansament şi un carnet
în care se notau date în legătură cu decesele".
În acelaşi timp, era necesară o capelă de campanie, care "consta dintr-o ladă de lemn,
în care se păstrau toate odăjdiile şi vasele sacerdotale pentru săvârşirea Sfintei Liturghii şi a
celorlalte Sfinte Taine, respectiv: stihar, epitrahil, brâu, mânecări, felon, antimis, potir, disc,
steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc pentru anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelia,
Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mătăuz de
busuioc, castron de metal pentru aghiasmă, rechizite".
Pe front, activitatea clerului militar "consta în săvârşirea tuturor slujbelor religioase cerute
de împrejurări, spovedania, împărtăşania cu Sfintele Taine, binecuvântarea"; de asemenea,
Sfinte Liturghii, în duminici şi sărbători, predici, Te-Deum-uri, cu prilejul unor evenimente
deosebite (la praznice împărăteşti sărbători naţionale, victorii, zile onomastice ş.a.), servicii
religioase ocazionale, sfinţiri de biserici, sfinţiri de case, sfinţirea ţarinei, înmormântări,
pomenirea morţilor. Totodată, în perioada "marşurilor preotul trebuia să fie exemplu de
comportare pentru suportarea greutăţilor, permanent în mijlocul soldaţilor, purtând cu ei
convorbiri prieteneşti şi părinteşti de îmbărbătare". Mai mult, "în timpul luptei preotul se găsea la
postul de prim ajutor regimentar alături de medici. Înainte de începerea luptei, dacă era posibil,
el săvârşea un serviciu religios şi binecuvânta trupa, însoţind aceasta de o cuvântare de
îmbărbătare, întemeiată pe credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu". Preotul militar vizita
zilnic saloanele cu soldaţi răniţi sau bolnavi, acordându-le, pe lângă cuvinte de mângâiere şi
asistenţă religioasă.
Vrednică de amintire este şi activitatea misionar-pastorală a clericilor militari români în
Campania de Est: Basarabia, Bucovina, Transnistria, Crimeea, şi în general, în Rusia Sovietică, pe
Doneţ. Datorită "uraganului" bolşevic-ateu, numeroase lăcaşuri de cult din ţinuturile pomenite au
fost distruse, profanate, iar credincioşii persecutaţi şi terorizaţi de către comuniştii ruşi. Trecerea
Armatei Române pe acele teritorii a avut darul de a alina suferinţele sufleteşti ale
credincioşilor ţinuturilor respective. De pildă, clericii militari români săvârşeau slujbe religioase
în localităţile unde bolşevicii i-au alungat pe păstorii de suflete ruşi; au săvârşit Sfinte Liturghii,
boteze, cununii, sfinţiri de biserici redeschideri, renovări şi construiri de biserici, sfinţiri de case,
înălţări de troiţe înmormântări, slujbe de pomenire a morţilor, îndeplinind o adevărată misiune de
reîncreştinare a ţinuturilor aflate sub stăpânirea sovietică. Aceste fapte duhovniceşti, precum
şi actele de eroism ale clerului militar din cel de-al doilea război mondial, au fost consemnate
fie în rapoartele lor către superiori, fie în revista Arma Cuvântului, organul oficial al
Episcopiei Armatei (Alba Iulia), care a apărut între anii 1940-1944.
27
Cea de a doua conflagraţie mondială a avut un final aproape imprevizibil; prin
momentul de la 23 august 1944, România a devenit aliată cu Uniunea Sovietică, care "a
instituit aici o adevărată ocupaţie militară, a dezarmat şi a dezmembrat armata, a schimbat
regimul politic, sprijinind lupta pentru putere a comuniştilor. Noul regim va restructura şi
politiza armata, determinând, în final, pe planul asistenţei religioase, desfiinţarea clerului
militar din structurile sale".
De pildă, în 8 mai 1945, printr-un ordin general "Aparatul pentru educaţie cultură şi
propagandă", a avut, între altele, ca obiectiv "reorganizarea operei de educare a ofiţerilor şi
gradelor inferiore". Prin anumite Decrete-legi şi legi (ex. nr. 1908 şi 1909 din iunie 1946; nr.
946 şi 956/1946; 205 şi 206, din 21 iunie 1947 şi nr. 1661 din 9 august 1947), s-a impus
"convertirea ideologică a armatei", desigur, în spirit comunist, care a dus, până la urmă, la
reducerea şi epurarea unui mare număr de cadre militare valoroase.
În această perioadă, clerul militar a trecut prin "aceleaşi momente grave pe care le-a
trăit armata, societatea românească"; din cei 64 preoţi militari activi nominalizaţi în 1944,
precum şi din cei 92, care au fost mutaţi în anumite unităţi "puţini au ajuns la enorii; mulţi au trăit
drame prin înscenări judiciare, arestări, închisori, lagăre de muncă, domicilii forţate". Mai târziu,
prin Ordinul nr. 946426, din 22 august 1948, al regiunii a 3-a Militare, "clerul militar a fost
desfiinţat". În decursul lunii august 1948, episcopul Armatei Române, Dr. Partenie Ciopron a
fost trecut în rezervă împreună cu ceilalţi clerici militari în câteva etape, prin aceasta "asistenţa
religioasă a fost înlăturată din structurile armatei române. Ateismul a înlocuit religia în
cazărmi, şcoli şi spitale militare, garnizoane, Armata fiind separată de Biserică, oficial". În
acest mod barbar "instituţia clerului militar a dispărut... pentru o bună vreme... din Armata
României".
După aproape cinci decenii de ateism, în urma Revoluţiei din Decembrie 1989, datorită
noilor condiţii create în ţara noastră, cu paşi timizi a reînviat instituţia clerului militar,
Biserica şi Armata, constituind azi pilonii de bază ai societăţii româneşti.

2. Măsuri împotriva Bisericii Ortodoxe Române

(sfârşitul secolului al XIX-lea - secolul al XX-lea)

28
a) În perioada 1894-1918
Acţiuni maghiare împotriva românilor transilvăneni
Cu toate că memorandiştii au fost întemniţaţi, iar Guvernul de la Budapesta a dizolvat,
în 16 iunie 1894, Partidul Naţional Român, reprezentanţi ai mişcării noastre naţionale, au
înfiinţat un comitet provizoriu, în frunte cu ieromonahul Vasile Mangra (mai târziu mitropolit
al Transilvaniei), care a dus pe mai departe lupta pentru revendicările românilor transilvăneni.
În paralel, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea se constată un adevărat asalt din
partea autorităţilor de la Budapesta, împotriva populaţiei româneşti din Transilvania, în
vederea maghiarizării ei. De pildă, în Legea naţionalităţilor (din 1868), prin articolul XLIV,
se preciza că "în Ungaria nu există decât o singură naţiune, cea ungară «una şi indivizibilă» şi că
toţi cetăţenii Ungariei (inclusiv ai Transilvaniei), indiferent de origine şi limbă, sunt membri ai
aceleiaşi naţiuni. Limba oficială de stat era cea maghiară; limbile celorlalte naţionalităţi
puteau fi folosite numai în limitele permise de «unitatea statului…fiind… necesară pentru
posibilităţile practice ale guvernului şi ale administraţiei şi pentru uşurarea împărţirii
justiţiei»".
Dacă citim cu atenţie articolul de lege pomenit, ajungem la concluzia că, în concepţia
statului maghiar şi a legiuitorului, naţiunea română din Transilvania, şi Transilvania însăşi nu mai
existau, realităţi ce trebuiau să dispară în istorie.
Tot pe aceeaşi linie se înscrie şi Legea şcolară Trefort (Agoston Trefort, ministru de
Culte), din anul 1879, prin care a fost introdusă în mod obligatoriu studierea limbii maghiare
"în toate popoarele nemaghiare" (Cf. Legea XVIII); din 1883 a fost introdusă în şcolile medii
(Cf. Legea XXX), iar din 1891, în toate grădiniţele de copii (Cf. Legea XV).
Procesul de maghiarizare a populaţiei româneşti din Transilvania a fost susţinut apoi
prin Legea numirilor de localităţi, din 1897 (care trebuiau înscrise în documentele oficiale
numai în limba maghiară; Legea colonizărilor din 1904, prin care li se acordau ungurilor
colonizaţi în Transilvania bunuri materiale la preţuri derizorii sau, uneori, chiar în mod
gratuit şi anume: biserică, şcoală, case, grajduri, animale ş.a.; Legile şcolare ale lui Apponyi
(Albert Apponyi, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice) (Articolul de lege XXVII din
1907), prin care se prevedea "desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace şi sârbeşti şi
înlocuirea lor cu şcoli de stat, cu învăţământ exclusiv în limba maghiară"; Articolul de lege
XVI 1913 (Legea lui Zichy)-János Zichy-ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care
salariile învăţătorilor confesionali erau ridicate până la 2000 de coroane (sume imposibil de plătit
de către Biserica Ortodoxă), tocmai pentru ca şcolile confesionale să fie închise; amintim, de

29
asemenea, două planuri de maghiarizare forţată a românilor ş.a.: a) planul "secret de maghiarizare
totală a românilor" din 1907, având ca promotori pe Albert Apponyi, Tisza István şi Andrássy
Gyulla, apărut în cartea lui Huszár Antal, A Magyarország Románok-Românii din Ungaria
(Budapesta, 1907) şi b) planul din 1917 al contelui Bethlen István "de distrugere a elementului
românesc" din Transilvania.
Prin toate aceste legi, Statul maghiar şi-a dus cu multă consecvenţă politica de
maghiarizare a românilor din Transilvania. În cele ce urmează se va face un scurt comentariu
asupra fiecărei legi în parte.
După cum am pomenit, prin Legea naţionalităţilor, din 1868, Ungaria era considerată,
prin lege, stat naţional (deşi, în realitate era stat multinaţional), în cadrul căruia limba oficială
era numai maghiara, în administraţie, în şcoală ş.a.; prin urmare prin conţinutul ei, această
lege punea sub presiunea maghiarizării toate naţiunile din statul maghiar multinaţional.
Proiectul Legii naţionalităţilor a fost în discuţia Parlamentului ungar de la Budapesta
vreme de o săptămână (din 24 noiembrie - 1 decembrie 1897); în această perioadă reprezentanţii
românilor (prin Anton Mocioni) şi ai sârbilor (prin Svetozar Miletici) au prezentat Dietei, în
calitate de deputaţi, un proiect propriu al naţionalităţilor în care au pus "la baza legii
principiul recunoaşterii ca naţiuni egale, din punct de vedere politic, a ungurilor, românilor,
germanilor, sârbilor, slovacilor şi rutenilor. În regiunile în care naţiunea respectivă forma
majoritatea, limba fiecăruia din ele urma să devină limba oficială, alături de cea maghiară. În
Parlament se preconiza ca deputaţii să-şi poată folosi şi limba proprie. Se prevedea, de
asemenea, dreptul larg al folosirii limbii materne în învăţământ, precum şi înfiinţarea unor
catedre de limba şi literatura fiecărei naţiuni la universităţile de stat".
Cele două proiecte, al guvernului şi al reprezentanţilor românilor şi sârbilor au fost
amplu dezbătute şi susţinute de liderii părţilor respective. Din partea naţiunilor oprimate au
luat cuvântul un mare număr de deputaţi între care amintim pe: Alexandru Mocioni, Sigismund
Borlea, Iosif Hodoş, Aloisiu Vlad, Petru Mihali, Alexandru Roman, Florian Varga, Vincenţiu
Babeş, Alexandru Bohăţel, Simion Pop, Sigismund Papp, Ioan Popovici-Desseanu, Aurel
Maniu, Andrei Medan, Ilie Măcelariu, Svetozar Miletici ş.a. În intervenţiile lor, deputaţii pomeniţi
au luat atitudine fermă faţă de "supremaţia naţiunii maghiare", "apărând drepturile şi libertăţile"
naţiunilor de sub stăpânirea austro-ungară. Cu toate argumentările lor de ordin istoric, logic,
dar şi în concordanţă cu texte şi articole din legislaţiile altor state europene, în cele din urmă,
Legea naţionalităţilor a fost votată, la 1 decembrie 1868, cu mici modificări, neesenţiale. Prin ea
popoarele din Imperiul austro-ungar erau private de drepturi vitale într-o societate normală:

30
egalitate în drepturi, dreptul de exprimare în limba proprie, cu toate ce decurg din aceasta (cultură
românească, instituţii româneşti, şcoli în limba română ş.a.).
Întrucât împotriva acestei legi s-au ridicat destule voci ale naţiunilor supuse din
imperiu, în 22 februarie 1873, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta a emis "un
ordin circular autorităţilor superioare ale tuturor confesiunilor din Ungaria şi Transilvania, prin
care le cerea să aducă la cunoştinţa credincioşilor lor că Guvernul ungar nu intenţionează să
transforme şcolile confesionale în şcoli comunale, ci pretinde numai ca ele să întrunească pre-
vederile Articolului de lege XXXVIII din 1868, ca organele bisericeşti să-şi inspecteze şcolile
în subordine şi să ia măsurile necesare atunci când constată că ele nu se încadrează în
prevederile legii".
Prin acest ordin se încerca a se potoli spiritele, în realitate însă condiţiile impuse de
autorităţile maghiare erau greu de îndeplinit; şcolile care nu le îndeplineau erau desfiinţate, fie
preluate de stat, iar apoi, învăţământul se făcea numai în limba maghiară.
Pentru salvarea şcolilor confesionale ortodoxe, Consistoriul eparhial din Sibiu a dat o
circulară protopopiatelor (cu nr. 156 din 1873), prin care erau solicitate să se facă eforturi
pentru ca să se creeze posibilităţi de salvare a şcolilor româneşti.
Pe de altă parte, reprezentanţi ai românilor din Camera Deputaţilor de la Budapesta în
cursul anilor 1875 şi 1876 au ridicat problema şcolilor confesionale româneşti, în intervenţiile
lor arătând dificultăţile prin care treceau ele, dar şi acţiunile autorităţilor maghiare prin care
susţineau "obligativitatea studiului limbii maghiare în şcolile româneşti, instituirea unei comisii
de cenzură pentru manualele folosite în aceste şcoli, precum şi înlăturarea învăţătorilor care
nu întrunesc condiţiile pentru instruirea copiilor în limba maghiară".
Cu toate intervenţiile reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe sau ale deputaţilor români, nu
după multă vreme, Statul maghiar a început aspre măsuri împotriva şcolilor poporale şi
confesionale româneşti. De pildă, au fost interzise mai întâi, anumite manuale şcolare pentru
şcolile poporale - scrise de clerici şi tipărite în "tipografia diecezană" din Sibiu, "dar mai ales
cărţile de citire şi istorie… prin care se… făcea şi educaţie românească, imprimând în sufletul
copiilor ideea de unitate etnică, lingvistică şi culturală a românilor de pretutindeni"; dintre cărţile
interzise amintim: Cartea de citire, Elemente de geografie şi Elemente de istorie de Zaharia
Boiu, tipărite în 1868, la Sibiu.
O altă lege din anul 1876 îi "obliga pe inspectorii şcolari să controleze programele de
învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic atât în şcolile de stat şi comunale, cât şi
în cele confesionale".

31
În următorul an, în 6 iunie 1877, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii a trimis o adresă (cu
nr. 14.011), Consistoriului eparhial din Sibiu în care erau interzise şi manualele şi atlasele şcolare
româneşti, 14 la număr şi anume: 1) Elementariu sau Abecedariu, de Basiliu Petri (Sibiu, 1874);
2) Lepturariul lui Aron Pumnul, Viena (1862-1865); 3) Geografia lui G. Vlădescu, ed. 13
(Bucureşti, 1868); 4) Geografia lui M. Mihăescu, ed. 3 (Bucureşti, 1873); 5) Istoria românilor a
lui August Treboniu Laurian (Bucureşti, 1873); 6) Atlase geografice, de A.T. Laurian; 7) Istoria
patriei, de canonicul Ioan Micu-Moldovan (Blaj, 1875); 8) Geografia, de Silviu Sălăgianu (Viena,
1871); 9) Istoria Transilvaniei, de preotul Ioan V. Rusu (Sibiu, 1865); 10) Istoria Ungariei, de
protopopul Meletie Drăghici (Timişoara, 1874); 11) Geografia (Ungariei), de Dimitrie Varna
(Sibiu, 1875); 12) Carte de lectură românească, de Visarion Roman (Sibiu, 1873); 13)
Legendariu, de Ştefan Pop (Blaj, 1872); 14) Istoria românilor, de I. Tuducescu (Arad, 1876).
Principalul motiv al interzicerii lor era acela că: "sunt cu totul contrare dreptului public şi stării de
fapt a Ungariei, adică propagă idei împotriva statului ungar". Realitatea este că, în cărţile interzise,
era accentuată "originea românilor ardeleni şi continuitatea lor pe aceste plaiuri".
Legile şcolare ale lui Trefort (din 1879, 1883 şi 1891) şi ale lui Apponyi (din 1907), au
"limitat treptat autonomia Bisericii, iar şcolile poporale româneşti au fost supuse sistematic unor
măsuri menite să ducă la slăbirea rezistenţei naţionale româneşti, şi în final la maghiarizarea
lor".
Luând la cunoştinţă de Legea Trefort (din 1879), conducătorii Centrelor Eparhiale
Ortodoxe din Sibiu, Arad şi Caransebeş şi anume: mitropolitul Miron Romanul (Sibiu),
episcopul Ioan Meţianu (Arad) şi episcopul Ioan Popasu (Caransebeş) au alcătuit o delegaţie
împreună cu 9 reprezentanţi consistorali (trei clerici şi şase mireni), care s-a deplasat la Viena, cu
un memoriu-protest (împotriva Legii lui Trefort), pe care l-au înaintat la 1/13 februarie,
împăratului Francisc Iosif I. Deşi răspunsul împăratului a fost evaziv, el a aflat totuşi de o altă
nedreptate pe care au făcut-o ungurii naţiunilor supuse din imperiu.
Câteva zile mai târziu, la 10 februarie 1879 (stil nou), mitropolitul Ioan Vancea de la
Blaj, însoţit de episcopul Victor Mihali erau primiţi în audienţă de împărat, la Viena, tot cu un
memoriu (la care aderaseră şi episcopul Mihail Pavel din Gherla), în care se susţinea
menţinerea limbii române în şcolile confesionale; păcat, însă, că cele două delegaţii n-au fost
împreună.
Reacţia ziarelor faţă de aceste demersuri a fost diferită: cele ungureşti susţineau cu tărie
politica statului maghiar, iar cele germane, slovace şi româneşti au evidenţiat pericolul la care
erau supuse popoarele nemaghiare din imperiu, prin impunerea limbii maghiare în şcolile lor.

32
Ca de obicei, deputaţii români: Nicolae Strevoiu, Petru Mihali, Dr. Alexandru Roman,
George Pop de Băseşti, precum şi câţiva ai altor naţionalităţi: Adolf Zay (sas), Dr. Mihail Pilot,
Miloş Dimitrievici, Nicolae Maximovici (toţi sârbi) şi I. Höffgräfft (german) au combătut proiectul
de lege al lui Trefort, socotind că prin el "nu se urmărea altceva decât maghiarizarea
naţionalităţilor" din imperiu.
Împotriva proiectului de lege amintit, au luat o poziţie fermă în Casa Magnaţilor din
Parlamentul ungar şi ierarhii Bisericilor româneşti: mitropolitul Miron Romanul de la Sibiu,
mitropolitul Ioan Vancea de la Blaj, episcopul Ioan Meţianu de la Arad şi episcopul Victor Mihali
de la Lugoj. Până la urmă proiectul de lege a fost votat, iar în 22 mai 1879 a fost sancţionat de
împărat. Pe scurt, în prevederile legii erau precizate următoarele: a) introducerea limbii
maghiare în şcolile pedagogice, încât absolvenţii să şi-o poată bine însuşi atât în conversaţie
cât şi în scris; b) în comunele cu populaţie mixtă să fie numiţi în şcoli numai învăţători care
erau capabili să predea disciplinele în limba maghiară şi c) în şcolile pedagogice inspectorii
şcolari aveau dreptul să constate (prin inspecţiile de la ore, de la examenele anuale sau
examenele de diplomă) nivelul de pregătire al viitorilor dascăli.
Toate aceste măsuri au dus, mai târziu, atât la scăderea numărului de învăţători
români, ci şi, mai cu seamă, la micşorarea numărului de şcoli confesionale româneşti.
Deşi nu este legat direct de această problemă amintim că procesul de maghiarizare a
naţionalităţilor din imperiu (inclusiv a celei române) s-a făcut şi prin Legea recensământului
din anul 1880. De pildă, cu prilejul recensământului în localităţile cu populaţie mixtă,
funcţionarii maghiari treceau între maghiari şi pe românii care vorbeau ungureşte. Astfel că, în
zonele de graniţă sau în ţinuturile secuieşti, un mare număr de români au fost scriptic
maghiarizaţi, cu ocazia recensământului din 1880, în numai trei judeţe din Transilvania
"românii au pierdut 50.177 suflete".
Prin legea privind instrucţia în şcolile medii din 1883 (Articolul XXX), prevederi ce se
refereau, îndeosebi, la gimnaziile confesionale, limba maghiară a devenit obiect obligatoriu de
studiu; această disciplină era obligatorie la examenele de maturitate; diplomele erau redactate în
limba maghiară; reprezentanţii Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii aveau dreptul să facă
inspecţii în gimnaziile confesionale, pentru a constata nivelul de însuşire a limbii maghiare atât
al elevilor cât şi al cadrelor didactice; gimnaziile confesionale puteau fi sprijinite financiar,
numai în cazul în care limba maghiară era bine însuşită sau nu se primea ajutor din partea altor
state străine (respectiv din România ş.a.).
Legea a fost serios sprijinită de publicaţiile maghiare, mergându-se, uneori, până la
afirmaţii extremiste: "În Ungaria nu poate exista o altă şcoală secundară, decât cea ungară.
33
Trebuie să o spunem pe faţă şi trebuie să o şi realizăm", sau: "Proprietarii cei mari, chiar şi în
locurile locuite de naţionalităţi, sunt maghiari. Dacă vor vrea serios, pot maghiariza foarte uşor
întreaga comună, căci existenţa materială a poporului, aşa-zicând, atârnă de ei. N-au să facă
altceva decât să maghiarizeze şcoala din sat. Să nu sufere în sat preot sau învăţător inamic
maghiarismului. Să atragă atenţiunea locurilor componente asupra acestor agitatori naţionali, ca să-i
scoată din post ca pe nişte vrăşmaşi ai patriei".
Deputaţi români, ai altor naţionalităţi din imperiu, precum şi reprezentanţi ai Bisericilor
româneşti sau presa românească au protestat vehement împotriva legii din 1883, fiindcă şi prin
ea se urmărea maghiarizarea. Protestul lor n-a avut nici un efect, ea afectând gimnaziile
româneşti din Braşov, Blaj, Beiuş şi Năsăud.
Discuţii privitoare la şcolile confesionale româneşti s-au purtat în Parlamentul ungar şi
în următorii ani. De pildă, în 4 decembrie 1884, deputatul Vincenţiu Babeş (1821-1907) a
protestat împotriva transformării a 99 de şcoli naţionale în şcoli de stat, a maghiarizării forţate
prin intermediul şcolilor, precum şi pentru faptul că nu li s-a aprobat românilor să înfiinţeze un
gimnaziu la Caransebeş. Doi ani mai târziu, la 5 februarie 1886, deputatul român Constantin
Gurban, milita pentru acordarea de ajutoare financiare nu numai şcolilor ungureşti din bugetul
statului ci şi pentru şcolile româneşti, argumentând că şi românii susţin bugetul statului. Contele
Albert Apponyi i-a răspuns arătând că "limba maghiară este nu numai limba oficială a statului
ungar, ci şi organul unităţii sale culturale, în care trebuie să se contopească toţi cetăţenii
Ungariei, dacă vrem să punem pe temelii sigure existenţa naţiunii unitare politice" (subl. n.).
Prin urmare, după opinia sa, numai atunci se va realiza dorinţa deputatului român, când
naţiunea română va fi contopită (va dispărea) în maghiarimea imperiului, politică ce persistă
până în zilele noastre.
O altă lege şcolară a fost cea a azilelor (grădiniţelor) de copii, din 1891. A fost adusă în
Camera deputaţilor în ianuarie 1891 şi discuţiile asupra ei au durat câteva luni. Prin această lege
"urmau să se înfiinţeze sute de grădiniţe (azile) de copii nu numai în mediul urban, ci şi în cel
rural, pentru copiii între 3 şi 6 ani, obligaţi să le frecventeze, în care urmau să fie numiţi ca
«educatori» şi «educatoare» numai cei care cunoşteau temeinic «limba statului»". Împotriva
acestei legi s-au ridicat atât deputaţii naţiunilor conlocuitoare din imperiu, dar mai cu seamă
în Casa Magnaţilor ierarhii Bisericilor româneşti: mitropolitul Miron Romanul de la Sibiu,
mitropolitul Ioan Vancea de la Blaj, episcopul Ioan Meţianu de la Arad şi episcopul Victor
Mihali de la Lugoj, precum şi superintendentul evanghelic lutheran Dr. Georg Daniel
Teutsch (1817-1893), din Sibiu, un istoric de seamă al saşilor din Transilvania. În
intervenţiile lor, toţi au evidenţiat faptul că şi prin această lege se urmăreşte maghiarizarea
34
forţată a copiilor naţiunilor nemaghiare din imperiu. Ca şi în cazurile precedente, în cele din
urmă, proiectul de lege a fost votat şi apoi sancţionat de împărat (sub numele de Articolul de
lege XV din 1891). Prin această lege se atenta, din nou, la fiinţa neamului românesc.
Ca o prelungire a legilor şcolare din 1879, 1883 şi 1891, pomenim şi legea pentru
salarizarea învăţătorilor, din 1893. Prin această lege s-au stabilit salarii foarte ridicate pentru
cadrele didactice, care trebuiau să fie plătite de către fiecare confesiune sau comunitate
parohială. Comunităţile care nu puteau susţine financiar un învăţător, riscau transformarea
şcolii, confesiunii respective în şcoli de stat. Întrucât românii nu aveau posibilităţi financiare,
foarte multe şcoli de-ale lor au fost transformate în şcoli de stat, unde procesul de maghiarizare
era destul de rapid.
Degeaba au luat atitudine împotriva proiectului legii deputaţii şi ierarhii români:
mitropolitul Miron Romanul de la Sibiu, episcopii Ioan Meţianu de la Arad şi Nicolae Popea
de la Caransebeş, fiindcă legea a fost, până la urmă, votată şi sancţionată, după care a intrat în
vigoare.
Acţiunea de maghiarizare s-a continuat şi prin alte legi, şi anume, prin Legea
numirilor de localităţi, din 1897. Deşi au fost numeroase proteste atât în Transilvania, cât şi
în Parlamentul ungar, din partea românilor, în 17 decembrie 1897, proiectul de lege a fost
votat şi apoi sancţionat de către autorităţile de la Viena. Din 1897 şi până în 1918, toate
numirile de localităţi din Transilvania au fost maghiarizate şi trecute, ca atare, în actele oficiale.
În acest sens, vom da câteva exemple: Brad-Brád, Lunca-Lunka, Mesteacăn-Mesztákon, Peştera-
Pestyere, Şesuri-Szeszur, Trestia-Tresztia, Rovine-Rovina, Alămor-Alamor, Gura Râului-Guráró,
Săcel-Szeczel, Sălişte-Szelistye, Sibiel-Szibiel, Tilişca-Tiliska, Vale-Valé, ş.a.
Au fost, însă, şi unele localităţi ale căror nume n-au putut fi complet maghiarizate,
astfel că denumirea lor a devenit de-a dreptul stranie şi anume: Albac-Fehérvölgy, Câmpeni-
Topánfalva, Baia de Arieş-Aranyosbánya, Ponor-Nagyponor, Sălciua de Sus-Felsöszolesva,
Valea Geoagiului-Kis Gyógy Patak, Mărişel-Havasnagyfalu, Sibiu-Nagy Szeben, Cornăţel-
Hortobágyfalva, Cristian-Kereszténysziget, Nucet-Szent Jánoshegy, Şelimbăr-Sellemberk, Şura
Mare-Nagy Czür, Tălmăcel-Kis Talmács, Cetatea de Baltă-Kükülóvár, Crăciunelu de Sus-
Felsökará-Csonyifalva, ş.a.
Amintim că, în paralel, s-a continuat şi politica de maghiarizare a numelor de
persoane. Începută cel puţin din secolul al XIII-lea, politica de maghiarizare a numelor de
persoane s-a accentuat după anul 1867, când a luat fiinţă statul dualist austro-ungar. Ea a fost
susţinută atât prin aşa-numitele "societăţi culturale" de maghiarizare înfiinţate în anii 1892, 1894
şi 1895, care au întemeiat grădiniţe de copii, şcoli, biblioteci, fundaţii, pentru comunele
35
româneşti, sârbeşti, slovace, germane, rutene ş.a., dar, mai ales prin Asociaţia centrală pentru
schimbarea numelui de familie, în cadrul căreia, după 1867 şi până în 1918 în cadrul ei au fost
maghiarizate 14.000 de nume. Această acţiune a fost încurajată şi de a doua ediţie a cărţii:
Hogy magyarositsuk a vezeték neveket? [Cum să maghiarizăm numele de familie?]
(Budapesta, 1898), a lui Telekes Simon, preşedintele Asociaţiei pentru schimbarea numelui de
familie. În această carte erau indicaţii clare privitoare la modul de maghiarizare a numelor
româneşti, acţiune pe care o considera "un jurământ de fidelitate, un legământ patriotic".
El a arătat că, la locul naşterii, se poate adăuga un "i", astfel că, Arădeanul, devine
Arádi, Sălăjanul-Szilágy, Silvăşanul-Szilvasi, Zăgreanul-Zágory ş.a. Cei care aveau o meserie
sau o îndeletnicire oarecare îşi puteau lua numele după acestea, şi anume: Tâmplaru-Asztalos,
Ciobanu-Juhász, Măcelaru-Mészáros, Puşcaşu-Puskás, Ţesătoru-Takács, Preotu, Popa-Pap,
Cantoru-Kántor, Soldatu-Katona; cei care doreau să-şi păstreze numele etniei lor, aveau nume
ca: Bulgaru-Bólgar, Grecu-Görög, Cumanu-Kun, Neamţu-Német, Românu-Oláh, Armeanu-
Örmeny, Rusu-Orosz, Sasu-Szász, Secuiu-Székely, Slovacu-Toth; erau recomandate şi
traducerea în maghiară a unor nume ca: Lupu-Farkas, Albu-Feher ş.a.
Numele de familie au fost maghiarizate şi de către ofiţerii de stare civilă, care ţineau
registrele de stare civilă (naştere, cununie, deces).
De asemenea, erau maghiarizate şi numele de familie ale elevilor români care au
urmat cursurile gimnaziilor maghiare din: Cluj, Sibiu, Aiud, Deva, Tg. Mureş, Făgăraş,
Bistriţa ş.a.
Pentru a opri acest proces de maghiarizare a numelor de familie, mulţi intelectuali, preoţi
români sau chiar unii simpli credincioşi au pus copiilor lor nume de origine latină: Romulus,
Remus, Traian, Aurelian, Titus ş.a. sau greceşti ca: Nicodim, Sofron, Spiridon, Isidor ş.a.,
care, cu greu puteau fi traduse în limba maghiară sau maghiarizate.
Aminteam mai sus că, la începutul secolului al XX-lea, în scopul maghiarizării, a fost
dată şi Legea colonizărilor, din 1904, prin care maghiarii colonizaţi în Transilvania, primeau
bunuri şi averi impresionante, numai pentru a mări numărul ungurimii din Transilvania. Tot în
acest an (1904), Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Albert Berzeviczy a prezentat un
proiect, care-i poartă numele: "Proiectul Berzeviczy", prin care a cerut modificări la legile
şcolare; în proiect" se prevedea ca, pe viitor, o serie de materii să fie predate în limba
maghiară; planul de învăţământ, manualele şi bibliotecile şcolare folosite în aceste şcoli
urmau să fie cenzurate de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii".
La discuţii, pe tema acestui proiect, au fost invitaţi şi ierarhii români din Transilvania:
mitropolitul Miron Romanul (Sibiu), mitropolitul Victor Mihali (Blaj), episcopul Nicolae
36
Popea (Caransebeş) şi episcopul Ioan Papp (Arad). Cu acest prilej, toţi au respins respectivul
proiect; mai apoi au avut loc adunări de protest împotriva proiectului pomenit în localităţi de
frunte din Transilvania: Sibiu, Braşov, Arad, Orăştie, Hunedoara, Brad, Haţeg, Sebeş, Sălişte,
Ilia. Cu toate că, până la urmă, acest proiect n-a mai ajuns să fie discutat în Camera
deputaţilor (din cauza demisiei Guvernului Tisza), prevederile lui au fost însă puse în aplicare
în şcolile româneşti din Transilvania.
Faţă de legile şcolare ale lui Trefort, Legile lui Apponyi (Articolul de lege XXVII, din
1907) au fost mult mai dure şi dacă s-ar fi reuşit să fi fost puse în aplicare, însemna că
învăţământul românesc era distrus aproape în totalitate. Cele două proiecte de lege ale lui
Apponyi au stârnit multe discuţii aprinse în Camera deputaţilor şi în Casa Magnaţilor în
paralel făcându-se numeroase proteste împotriva lor, în diferite localităţi din Transilvania.
Între deputaţii români, care au demonstrat că şi aceste proiecte de legi încalcă drepturile
şi libertăţile naţionalităţilor din imperiu (între care şi cele ale românilor) amintim pe: Teodor
Mihaly, Aurel Novacu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Alexandru
Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Gheorghe Popovici (protopop la Lugoj) şi Vasile Damian
(protopop la Brad).
Cu aceeaşi tărie au luptat împotriva proiectelor de lege şi ierarhii români: mitropolitul
Ioan Meţianu de la Sibiu, mitropolitul Victor Mihali de la Blaj, episcopul Ioan Papp de la Arad
şi episcopul Vasile Hossu de la Lugoj. Toate încercările reprezentanţilor naţiunii noastre s-au
dovedit, în cele din urmă, zadarnice, ca de fiecare dată când s-a pus problema "expansiunii"
maghiare în Transilvania.
Menţionăm că cele două proiecte ale lui Apponyi au devenit o singură lege, cunoscută
sub numele de: Articolul de lege XXVII din 1907; a fost sancţionată de împărat în 2 iunie 1907
şi a intrat în vigoare la 1 iulie acelaşi an (1907). În această lege se preciza, între altele: a) fiecare
învăţător era obligat să facă educaţie patriotică ungurească; b) elevii erau obligaţi să-şi
însuşească limba maghiară în conversaţie şi în scris până la încheierea şcolii; c) ridicarea
aberantă a salariilor cadrelor didactice, pentru a nu putea fi plătite de către Bisericile
româneşti (şi astfel, trebuiau să fie etatizate sau desfiinţate); d) obligativitatea predării majorităţii
disciplinelor în limba maghiară; e) registrele şcolare să fie redactate în limba maghiară; f) localul
şcolii să fie corespunzător (în caz contrar era etatizat ori închis); g) la începerea misiunii de
dascăl, fiecare "era obligat să depună un jurământ de credinţă «faţă de patria ungară şi faţă de
constituţia aceleaia»" (art. 32).
Asemenea altor legi, şi cea a lui Apponyi a fost susţinută cu tărie de opinia publică
maghiară, dar mai ales de către presa naţionalist-şovină a vremii.
37
Împotriva legilor lui Apponyi au luat atitudine nu numai deputaţii români sau clerul
ortodox şi unit, dar şi anumite personalităţi ale timpului de peste hotare, între care pomenim pe
scriitorul norvegian Björnstjerne Björnson (1832-1910) şi vestitul scriitor rus Lev Tolstoi
(1828-1910). Referindu-se la legile lui Appoyi primul scriitor afirma, între altele: "S-a primit
o lege şcolară ca şi care nu se mai văzuse niciodată mai înainte… Aceste dispoziţiuni pot fi
extinse, astfel că toate naţionalităţile vor fi înăbuşite prin ea. A smulge pe copii de la limba
maicilor, e tot aşa ca a smulge copiii flămânzi de la sânul maicii lor… În braţele acestei legi,
germanii, românii, croaţii, rutenii şi slovacii pot fi făcuţi rând pe rând dependenţi de spiritul
maghiar şi de voinţa maghiară…" Cel de-al doilea scriitor avea, de asemenea, o atitudine
critică la mentorul legilor amintite: "Ceea ce este mai trist este faptul că în străinătate contele
Apponyi are reputaţia unui pacifist, pe când în Ungaria el nu recunoaşte nemaghiarilor nici
măcar calitatea de oameni! Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă masca
mincinoasă de pe faţa acestui om, pentru a arăta lumii întregi că nu este un binefăcător, ci o
pasăre de pradă".
Legile lui Apponyi, fiind puse în aplicare, au avut urmări destul de rapide: introducerea
limbii maghiare în şcolile de toate nivelele; eliberarea diplomelor de absolvire în cele două
limbi: română şi maghiară; eforturi considerabile pentru Bisericile româneşti, precum şi pentru
credincioşii lor, pentru menţinerea şcolilor care le aparţineau; în multe zone, unde situaţia
credincioşilor a fost precară, şcolile bisericeşti au fost transformate în şcoli de stat; dascălii care
nu cunoşteau bine limba maghiară erau înlăturaţi; cei ce promovau şi menţineau un spirit
patriotic românesc în şcoli erau înlăturaţi sau chiar pedepsiţi ş.a.
Pomeneam mai sus de acel plan "secret de maghiarizare totală a românilor", apărut în
cartea lui Huszár Antal (Budapesta, 1907). În lucrarea amintită, autorul ungur presupunea între
altele: distrugerea unităţii demografice a românilor din Transilvania; încadrarea Bisericii
greco-catolice în Biserica romano-catolică (şi, în final, contopirea celei dintâi în cea de a
doua); distrugerea unităţii românilor din Transilvania cu a celor din Ţara Românească;
desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi abrogarea Statutului
Organic al lui Şaguna; pedepsirea preoţilor şi a cadrelor didactice, cadre care susţineau un
spirit naţional românesc în şcoli şi în societate; frecventarea obligatorie a cursurilor de limbă
şi literatură maghiară de către profesorii de la Seminariile Teologice din Transilvania, înfiinţarea
unei Facultăţi de Teologie Ortodoxă în cadrul Universităţilor din Budapesta sau Cluj, în care
profesorii şi, în special, studenţii români să fie îndoctrinaţi în spirit patriotic maghiar, iar prin
înfiinţarea acestei facultăţi se gândea că, vor putea fi mai uşor suprimate Seminariile
(respectiv, academiile) teologice din Sibiu, Arad, Caransebeş; desfiinţarea Reuniunilor
38
învăţătorilor ortodocşi, care menţineau conştiinţa naţională; predarea în limba maghiară (din
şcolile pedagogice româneşti) a unor materii ca: Istoria, Geografia, Constituţia, precum şi
disciplinele pedagogice; să fie distruse cuiburile "politicii ultranaţionale române" din şcolile
medii româneşti; dizolvarea Asociaţiei culturale româneşti Astra, fiindcă prin intermediul ei
(a tuturor filialelor ei) au fost înfiinţate: şcoli, internate, muzee, biblioteci, expoziţii; prin ea s-
au ţinut conferinţe publice, s-au acordat burse, ele constituind "arme politice" ale românilor
împotriva ungurilor; anihilarea activităţii presei româneşti şi publicarea de către stat a unui ziar
bilingv, maghiar-român; interzicerea înfiinţării de bănci româneşti, care ar fi putut ajuta pe
români să prospere; înfiinţarea, însă, de Bănci judeţene, care să slujească interesele
maghiarilor; dizolvarea Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, care era
considerat "factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar"; prin urmare, prin măsurile
aspre ce trebuiau să fie luate de către unguri, se urmărea, în mod sigur, distrugerea poporului
român ca neam şi dispariţia lui de pe meleagurile transilvănene.
Tot ce s-a prezentat mai sus, a fost o crudă realitate îndurată de românii transilvăneni,
dar constatată şi de anumiţi străini, şi-l vom aminti, din nou, în acest sens, pe scriitorul
norvegian Björnsterne Björnson. Fiind invitat să participe la Congresul interparlamentar de la
Budapesta, din anul 1907, a spus: "În tinereţea mea am iubit şi am admirat mult poporul
maghiar, atunci când el a fost oprimat şi vărsa lacrimi amare. Dar, mai târziu, când l-am studiat
mai îndeaproape şi când m-am convins de nedreptăţile pe care le comite faţă de celelalte
naţionalităţi care locuiesc cu el în Ungaria, am început să detest şovinismul lui. Sunt convins
că în afara Ungariei nu mai există nimeni care să aibă aceleaşi simţăminte şi credeţi-mă că
aceste injustiţii mai devreme sau mai târziu vor duce Ungaria la pieire".
Românii transilvăneni, între care şi clericii Bisericii strămoşeşti au îndurat şi alte
suferinţe (nedreptăţi, prigoane, temniţă); din perioada de care ne ocupăm, o altă măsură
împotriva Bisericilor româneşti deja pomenită a fost Articolul de lege XVI din 1913 (sau Legea
lui Zichy). Potrivit acestei legi salariul de bază al unui dascăl era ridicat "la 1200 coroane, iar
gradaţiile la 2000 coroane (timp de 35 de ani), plus banii pentru locuinţă". Întrucât sumele
erau imposibil de achitat de către Bisericile româneşti, şcolile lor erau în pericol de desfiinţare.
Prin venirea în fruntea Ministerului Cultelor a unui nou ministru (Dr. Jankovich Béla), prevederile
legii pomenite au mai fost "moderate", astfel că, un mare număr de şcoli româneşti şi-au
continuat existenţa.
După intrarea României în primul război mondial (în august 1916), din încredinţarea
fostului prim-ministru ungar, Tisza István, contele Bethlen István a alcătuit, în 1917, un plan
draconic de maghiarizare a românilor transilvăneni. În acest plan preconiza următoarele:
39
"slăbirea populaţiei româneşti" şi "întărirea elementului maghiar" prin următoarele căi:
"colonizarea de elemente noi, maghiare, favorizarea creşterii naturale a populaţiei, sprijinirea
asimilării românilor de unguri, apărarea maghiarilor de pericolul deznaţionalizării (?),
favorizarea sistematică a emigrării românilor în vechea Românie"; aducerea din Ungaria în
Transilvania a invalizilor de război unguri, a ceangăilor din Moldova şi Bucovina, precum şi
a emigranţior din America sau România şi împroprietărirea tuturor (în Transilvania);
organizarea unui "Credit financiar", care să anihileze băncile româneşti din Transilvania;
întărirea oraşelor transilvănene; exploatarea gazului metan; extinderea reţelei de cale ferată;
canalizarea Mureşului; o nouă organizare administrativ-teritorială, pentru ca în mai multe
judeţe majoritari să fie maghiarii şi saşii; înăspririrea legilor penale privitoare la "agitaţiile" de
orice natură împotriva statului maghiar; protecţia copiilor să fie dată numai în seama autorităţilor
maghiare; reorganizarea armatei (în majoritate maghiari) şi instrucţia militară numai în limba
maghiară; transformarea şcolilor confesionale româneşti în şcoli de stat cu predare în limba
maghiară; înfiinţarea grădiniţelor de stat; control strict asupra asociaţiilor culturale studenţeşti
(româneşti); interzicerea înfiinţării societăţilor filantropice româneşti; control riguros asupra
activităţii Bisericilor româneşti; încadrarea şcolilor teologice în Universităţile maghiare;
salarizarea clerului să fie sub controlul statului.
În vederea punerii în practică a acestui program aberant, autorii acestui memoriu au
solicitat înfiinţarea "unui minister special, numit «al reconstrucţiei Transilvaniei»", care să aibă
atribuţii cu probleme legate de viaţa transilvăneană.
Din prezentarea succintă a programului contelui Bethlen István, reiese limpede că "era un
plan diabolic de înăbuşire a oricăror manifestări cu caracter naţional şi, în final, lichidarea totală
a românilor din Transilvania".
O altă problemă grea pusă de autorităţile statului maghiar a fost aşa-numita "zonă sau
graniţă culturală".
"Graniţa culturală" s-a întins "de la Dunăre şi până la întorsura Carpaţilor, respectiv
judeţele: Caraş-Severin (eparhia Caransebeşului), Hunedoara (numai partea sudică, cu
protopopiatele Haţeg, Hunedoara şi Orăştie), Făgăraş, Sibiu, Braşov, Târnava Mare"; mai târziu
au fost localităţi şi din părţile Bistriţei.
Pentru a înţelege mai bine ce era de fapt "graniţa culturală" trebuie să amintim faptul
că, după intrarea României în război (în 1916), tot mai mulţi învăţători români transilvăneni,
din cauza prigoanelor statului ungar, au fost nevoiţi să se refugieze, îndeosebi, în România. Prin
plecarea lor, numeroase sate au rămas fără dascăli. Autorităţile maghiare, văzând această stare
de fapt, au considerat, pe refugiaţi, neloiali statului ungar, nepatrioţi. În această situaţie, la 2
40
august 1917, Albert Apponyi, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice l-a anunţat pe
mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu că "şcolile de-a lungul Carpaţilor, deci pe fosta graniţă
cu România, ca şi cele ale căror învăţători s-au refugiat în România şi sunt «sub cercetare penală»,
vor fi declarate şcoli de stat (etatizate)". Numărul localităţilor româneşti rămase fără învăţători
fiind destul de mare (câteva sute), ordinul ministerial punea, în real pericol, însăşi "viaţa"
şcolilor confesionale din Transilvania. De acest fapt s-au sesizat unii reprezentanţi ai opiniei
publice maghiare, precum şi diferite ziare ungureşti. Exemplificăm, în acest sens, poziţia
ziarului maghiar Népszava (a Partidului Social Democrat), din 19 august 1917, care, în
articolul de fond, arăta, între altele: "Dispoziţia aceasta înseamnă atât că se închid şcoalele
elementare române şi în locul lor se ridică astfel de şcoale elementare de stat, în care limba de
învăţământ va fi cea maghiară… şi că, în situaţia dată… o şcoală maghiară în statul românesc
este simbolul asupririi naţionale cu forţa… o… armă de maghiarizare forţată".
Reacţia împotriva acestui nou ordin n-a întârziat nici din partea Bisericii Ortodoxe. Astfel
că, în 21 august/3 septembrie 1917, în cadrul şedinţei Consistoriului eparhial din Sibiu, s-a luat
hotărârea de a se înainta un memoriu-protest către autorităţile maghiare "în contra măsurilor
luate şi puse în lucrare pentru statificarea şcoalelor noastre confesionale susţinute de comunele
bisericeşti din mijloace proprii, precum şi în contra retragerii şi sistării ajutorului de stat".
În conformitate cu această hotărâre, într-o şedinţă a Consiliului eparhial, din 24
august/6 septembrie 1917, consilerul Lazăr Triteanu (mai târziu episcop la Roman, sub numele
de Lucian) a alcătuit un memoriu despre situaţia şcolilor confesionale, pe care l-a înaintat
ministrului Albert Apponyi. În acest memoriu se arăta că, încă de la mobilizare, se aflau dincolo
de Carpaţi câteva sute de învăţători confesionali, care se luptau, de fapt, pe anumite fronturi,
pentru ţară, motiv pentru care nu se aflau la şcoală. Cu toate că memoriul era bine documentat,
autorităţile maghiare au început să acţioneze deja în direcţia etatizării şcolilor confesionale,
lipsite de dascăli. În acest sens, a fost pregătit un "comisar guvernamental", care urma să
procedeze la preluarea şcolilor confesionale şi transformarea lor în şcoli de stat. Pentru a
putea convinge mai repede autorităţile bisericeşti, reprezentanţii statului se arătau dispuşi să
închirieze sau să cumpere clădirile şcolare, numai să ajungă în proprietatea lor. Cu toată
"bunăvoinţa" arătată de către autorităţile maghiare, conducătorii Bisericii noastre s-au opus
ordinului ministerial. Când s-a constatat că, în unele zone ale Transilvaniei, s-a procedat, deja
la preluarea şcolilor confesionale de către reprezentanţii statului, ierarhii ortodocşi din Sibiu,
Arad, Caransebeş, împreună cu cei implicaţi în conducerea acestor Centre eparhiale au reacţionat
vehement împotriva autorităţilor vremii. De cealaltă parte, reprezentanţii statului insistau, prin
agenţii guvernamentali, să-şi ducă la îndeplinire planurile mârşave. O primă măsură a fost aceea
41
a retragerii ajutorului material acordat de stat învăţătorilor confesionali, de la 238 de parohii din
Arhiepiscopia sibiană (conform Ordinului ministerial nr. 2568/1918). Presiunile autorităţilor
de stat asupra conducătorilor Bisericii noastre au fost din ce în ce mai mari în primăvara anului
1918. De pildă, pentru foloase materiale şi mărire de salariu au acceptat promisiunile autorităţilor
maghiare un număr de 231 de învăţători confesionali, care au trecut de partea statului. Biserica n-
a întârziat nici ea cu măsuri extreme, considerându-i pe dascălii respectivi excluşi din
rândurile învăţătorilor confesionali.
În august 1918, ministrul Zichy János (înlocuitorul lui A. Apponyi) a făcut o ultimă
încercare de a primi acceptul din partea reprezentanţilor Bisericii, în vederea creării "zonei
culturale". La "solicitarea" ministrului ungar Consistoriul eparhial din Sibiu a trimis la Budapesta
un nou protest energic prin care "declara categoric că nu recunoştea «nici legalitatea, nici
îndreptăţirea acţiunii de statificare» şi că nu-şi dădea consimţământul la exproprierea clădirilor
şcolare".
Întrucât situaţia de pe front nu le-a mai fost favorabilă conducătorilor de la Budapesta,
în cele din urmă, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Lovászy Márton a anunţat
Consistoriul mitropolitan din Sibiu (la 24 octombrie/6 noiembrie 1918) printr-o telegramă
următoarele: "Dispoziţiile făcute cu privire la statificarea şcoalelor de graniţă le revoc,
respectiv le scot din vigoare. În privinţa aceasta am dat îndrumări corespunzătoare comisarului
guvernamental".
Astfel că, după o luptă, ce a durat mai bine de un an de zile, şcolile confesionale şi-au
putut duce pe mai departe activitatea binefăcătoare, de luminare a neamului nostru prin carte.
În afară de măsurile aspre luate împotriva Bisericilor româneşti, pomenite mai sus, tot
în aceeaşi perioadă au avut loc numeroase acţiuni împotriva poporului român din Transilvania,
despre ale cărui suferinţe, îndeosebi, între 1916-1918 se va vorbi într-un alt capitol.
Marele eveniment de la 1 Decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă
(România) a adus pentru o vreme românilor de pe aceste meleaguri străbune, libertate,
prosperitate şi pace, drepturi absolut normale într-o societate civilizată.

b) Între anii 1927-1932


Concordatul cu Vaticanul şi urmările lui
Chiar şi după măreţul act de la 1 Decembrie 1918, se poate vorbi, încă, de o instabilitate
politică în România. De o parte era înfrângerea dureroasă a puterii statului maghiar în
Transilvania, care a creat nelinişte în rândurile populaţiei de aici, iar pe de altă parte, partidele
politice din Vechiul Regat (liberalii şi naţional-ţărăniştii) în competiţie pentru putere şi câştigare
42
de aliaţi, au lovit cu tărie în Biserica Ortodoxă. Prin urmare, şi o parte şi alta, prin acţiunile lor
au afectat unitatea fiinţei naţionale, dar şi cea a credinţei ortodoxe.
În aceste condiţii neprielnice pentru ţară, Vaticanul a trimis în capitala României, în
1919, pe un cardinal francez, Dubois, care a iniţiat împreună cu regele Ferdinand I două
demersuri: "stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi România… şi… încheierea unui
concordat între Vatican şi România".
De remarcat că regele Ferdinand I a fost de acord cu realizarea celor două demersuri.
Astfel că, la scurtă vreme, au fost stabilite relaţii diplomatice între Statul român şi Vatican (în
1920). În următorul an (1921), a fost înfiinţată o Legaţie română pe lângă Vatican, dar, în
acelaşi timp, şi o Nunţiatură Apostolică la Bucureşti. De acum înainte au început demersuri
serioase pentru încheierea unui Concordat între Vatican şi România.
În această vreme, la cârma ţării se afla guvernul condus de generalul Alexandru
Averescu; ministru al Cultelor era poetul Octavian Goga, iar D. Pennescu, ministru al
României la Vatican. Profitând de conjunctura favorabilă, Vaticanul a trimis "guvernului
român un anteproiect de Concordat, în care printre altele, pretinde[a] dependenţa directă a
eparhiilor [catolice] de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi
titlul de «Biserică apostolică romană»".
În principiu, guvernul nostru a acceptat încheierea unui Concordat cu Vaticanul, dar, a
respins, însă, anteproiectul venit de la Roma. Astfel că guvernul român a alcătuit un proiect
propriu, prin care a apărat "interesele ţării". În acelaşi timp, Octavian Goga a făcut şi un
comentariu ca "organele acestei biserici [Romano-Catolice] să evite tot ce poate primejdui
integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui… fiindcă…
uneori biserica era înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu
totul profan".
În proiectul guvernului român s-a cerut ca ierarhii să fie numiţi în conformitate cu
prerogativele regelui, suveranul să aibă dreptul de patronat, aşa, precum, odinioară, în
Transilvania l-au avut şi regii unguri, iar cât priveşte titlul de "Biserică apostolică romană",
acesta a fost respins.
În loc să ţină seama de poziţia guvernului român, şi, eventual, să facă unele observaţii pe
marginea proiectului său, Vaticanul a trimis, la scurtă vreme, la Bucureşti, cel de-al doilea
proiect de Concordat, prin care au fost şi mai mult limitate drepturile Statului român. După
cum era de aşteptat, statul nostru n-a fost de acord cu o asemenea viziune. Astfel că, a respins
proiectul, motivând că el "cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă

43
parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem neapărată
nevoie".
În luna decembrie a anului 1921, Guvernul condus de Alexandru Averescu a căzut de
la putere; i-a urmat guvernul liberal (1922-1926) prezidat de Ion I. C. Brătianu. Vreme de mai
bine de trei ani nu s-au mai purtat discuţii pe seama Concordatului, probabil, din cauza poziţiei
defavorabile în care era pus statul român de către Vatican. Dar, nu mult după aceea,
Vaticanul a trimis la Bucureşti un alt proiect de Concordat, deosebit de cele din anii 1920 şi
1921, redactat "în spiritul unei autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi
mai mult, al unor tendinţe universaliste catolice". În acest proiect se pretindea între altele ca:
Biserica Greco-Catolică să fie înglobată în Biserica Romano-Catolică; Fondul de studii şi
Fondul religios, care fuseseră administrate de stat trebuiau acum predate Bisericii Romano-
Catolice; clerul şi credincioşii Bisericii Romano-Catolice din România, puteau să comunice direct
cu Vaticanul, fără controlul autorităţilor de stat. Toate aceste pretenţii duceau vizibil la crearea
unei autonomii totale a Bisericii Romano-Catolice din România, la înfiinţarea unui adevărat
stat în stat, la dispariţia unei Biserici româneşti (Greco-Catolice), la crearea unei adevărate
reţele de spionaj apusean în ţara noastră.
Sub masca liniştii, din timpul guvernării liberale, Biserica Romano-Catolică din
România şi-a realizat nestingherită scopurile sale, beneficiind de multe drepturi, pe care nu le-ar
fi dobândit nici în urma unui Concordat. Diferiţi reprezentanţi ai acesteia au avut, însă, o
atitudine şovină sau jignitoare la adresa Statului şi poporului român, precum nunţiul papal
Marmaggi din Bucureşti şi episcopul (romano-catolic) Glattfelder, din Timişoara, fapt pentru
care au fost sancţionaţi. Alţi preoţi romano-catolici din Transilvania, prin anumite memorii şi chiar
proteste s-au plâns la Vatican că, statul român nu ar avea o atitudine corespunzătoare faţă de
catolicii din ţara noastră.
Toate aceste presiuni i-au obligat pe liberali să reînceapă discuţiile cu Vaticanul, la
începutul anului 1924, pe tema celui de-al treilea proiect de Concordat. În acest sens, au fost
trimişi la Roma, ministrul Cultelor C. Banu şi Preotul greco-catolic Zenovie Pâclişanu (pe
atunci director general în Ministerul Cultelor), pentru a discuta asupra proiectului de Concordat
în cauză. În cadrul tratativelor, făcându-se numeroase concesiuni Bisericii Romano-Catolice,
Concordatul era aproape gata spre începutul anului 1926. N-a putut fi, însă, definitivat, fiindcă,
în 30 martie 1926 a căzut şi guvernul condus de Ion I. C. Brătianu; i-a urmat, din nou, guvernul
prezidat de generalul Alexandru Averescu. La acea vreme portofoliul Instrucţiunii Publice şi
Cultelor era ocupat de Vasile Goldiş. La insistenţele regelui Ferdinand I, discuţiile pe tema
Concordatului au început la 25 aprilie 1927 şi s-au încheiat după două săptămâni (în 10 mai
44
1927), când, de fapt la Roma, Concordatul a fost semnat de către Vasile Goldiş, în numele
regelui României precum şi a Statului român şi de către cardinalul Gasparri, reprezentând
Vaticanul şi pe Suveranul pontif, Pius XI. La câteva zile, în 4 iunie 1927 a căzut şi guvernul lui
Alexandru Averescu, după care au urmat alte Guverne liberale, însă, fiecare, a avut o durată
scurtă.
Vreme de opt luni de zile nu se ştiuse nimic despre semnarea Concordatului cu
Vaticanul, deoarece tratativele de la Roma s-au petrecut în mare secret. Dezvăluiri asupra
acestui act s-au făcut abia în 8 februarie 1928, printr-un articol publicat în Telegraful Român,
din Sibiu, în urma căruia au avut loc numeroase proteste în diferite părţi ale ţării. Din partea
Bisericii noastre a fost luată o atitudine fermă faţă de Concordat, de către mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului, în Senat, printr-un fulminant discurs din 27 martie 1927, asupra
proiectului Legii Cultelor.
Până la ratificarea Concordatului s-au purtat o serie de discuţii (pe marginea lui), între
reprezentanţii Statului român şi cei ai Vaticanului. Între altele, ministrul român de externe Nicolae
Titulescu cerea reprezentanţilor Vaticanului să facă unele interpretări (lămuriri) cu privire la
art. 9 din Concordat (în care se vorbea despre personalitatea juridică), precum şi referitor la art.
20 (în care trata despre învăţământul religios). Vaticanul a refuzat, însă, să facă cele cerute. Între
timp, la 10 noiembrie 1928, Guvernul liberal condus de Vintilă I. Brătianu a căzut de la putere şi
i-a urmat Guvernul naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu (din 10 noiembrie 1928-10
octombrie 1930), de credinţă greco-catolică. El va desăvârşi lucrarea naţional-ţărăniştilor şi a
liberalilor privitoare la Concordat. Astfel că Guvernul Maniu va supune Corpurilor legiuitoare
Legea pentru ratificarea Concordatului cu Vaticanul, ignorând numeroasele proteste ale
clerului ortodox, dar şi ale intelectualilor români, care erau conştienţi de urmările acestuia. Între cei
care au luat o atitudine fermă împotriva Concordatului, a fost din nou mitropolitul Nicolae
Bălan al Ardealului, care într-o şedinţă a Senatului României, din 23 mai 1929, a arătat
"nedreptatea care se făcea Bisericii Ortodoxe, precum şi scopurile pe care le urmărea
Vaticanul la noi în ţară prin încheierea Concordatului". În încheierea discursului său a
prezentat "Concordatul drept «anticonstituţional, excepţional de privilegiator exclusiv pentru
cultul catolic şi cu totul nedrept faţă de Biserica Ortodoxă, tulburător al păcii confesionale şi
antipatriotic»".
Cu toată opoziţia energică a ierarhiei ortodoxe, în luna mai 1929, Legea a fost votată în
Senat şi în Camera Deputaţilor, iar după schimbul oficial al "documentelor de ratificare", de la
Roma, din data de 7 iulie 1929, Concordatul cu Vaticanul a intrat, deja, în vigoare. Cu toate că

45
textul Concordatului a fost ratificat în luna iulie, el fusese deja publicat în Monitorul Oficial,
din 12 iunie 1929, înfăptuindu-se o ilegalitate ce nu s-a mai întâmplat până la acea vreme.
Unii oameni de cultură de la noi, analizând consecinţele Concordatului cu Vaticanul
au ajuns la concluzia că ele au fost cel puţin de patru categorii: a) din punct de vedere religios;
b) din punct de vedere juridic; c) din punct de vedere politic; şi d) din punct de vedere
economic.
Privite din punct de vedere religios, consecinţele Concordatului cu Vaticanul au fost
multiple: cultului catolic i s-a acordat şi asigurat o situaţie privilegiată faţă de celelalte culte din
România; raportul dintre cultul catolic şi statul român era tratat pe picior de egalitate; prin
Concordat cultului catolic i se crea posibilitatea de a face prozelitism în rândurile poporului
român; creşterea vertiginoasă a eparhiilor catolice (11 la număr), deşi numărul credincioşilor era
de aproximativ două milioane (la acea vreme, Biserica Ortodoxă Română avea aproximativ 14
milioane de credincioşi, numai 18 eparhii); prin articolul 2 din Concordat, Cultul Greco-
Catolic era inclus în Biserica Romano-Catolică, prin această acţiune el devenind doar un "rit"
al "Religiei Catolice Apostolice Române" (art. 1), deşi prin Constituţia din 1923 (art. 22),
Biserica Greco-Catolică era recunoscută autonomă, cu caracter naţional românesc; prin
asigurarea unei situaţii privilegiate Cultului catolic, s-a creat o stare de nemulţumire şi
tensiune între cultele din România; prin Concordat s-a încălcat principiul egalităţii dintre culte ş.a.
Cercetat din punct de vedere juridic, Concordatul cu Vaticanul, sfidând Constituţia
României din 1923 oferea posibilitatea cetăţenilor străini să fie conducători de instituţii
catolice, canonici, profesori de teologie; cultului catolic i se recunoştea "calitatea de persoană
juridică" ca întreg, şi "nu instituţiilor bisericeşti" cum era stipulat în Constituţia noastră;
Legea pentru regimul general al Cultelor (din 22 aprilie 1928) a fost redactată în spiritul
Concordatului cu Vaticanul (din 10 mai 1927), prin ea confirmându-se multe drepturi acordate
Cultului catolic.
În ce priveşte consecinţele politice, ele s-au dovedit foarte grave pentru Statul român:
prin articolul 4, Concordatul a garantat dreptul clerului şi a credincioşilor catolici de a
comunica direct cu Vaticanul, precum şi invers, fără controlul Statului nostru; Vaticanul avea
dreptul de a numi episcopii catolici în România, iar Statul român numai de a-şi da acordul în
această problemă (art. 5); episcopii catolici nou-numiţi erau obligaţi să depună un jurământ
de credinţă nu faţă de Statul român, ci numai către rege; în ce priveşte jurământul de credinţă al
preoţilor catolici, nu se face nici o amintire în Concordat (Cf. art. 6); episcopii catolici aveau
drepturi depline: de a înfiinţa parohii, de a numi preoţi în ele, fără aprobarea Guvernului
român (exceptaţi, fiind preoţii străini) (Cf. art. 8 şi 12); în mod excepţional (şi excepţia devenise
46
lege), Cultul catolic putea numi episcopi, canonici, profesori de teologie, preoţi străini, fără
aprobarea Guvernului român (art. 5, 11, 12, 16); şcolilor teologice catolice "li se oferea şansa" să
funcţioneze sub patronajul exclusiv al episcopilor, el având dreptul să stabilească programele
analitice, programul de studiu, disciplinele, limba de predare ş.a. (art. 16); prin articolul 19 din
Concordat se oferea Bisericii Romano-Catolice dreptul de "a înfiinţa şi întreţine cu propria ei
cheltuială şcoli primare, secundare şi normale care vor fi sub dependenţa episcopilor respectivi";
de notat că din 45 de şcoli călugăreşti secundare de pe teritoriul ţării, numai în una dintre acestea
învăţământul era în limba română; articolul 20 din Concordat oferea Cultului catolic dreptul de a
face educaţie religioasă tinerilor catolici din toate şcolile din România "în limba lor maternă".
Pe linie economică, prin Concordat se prevedea înfiinţarea unui "patrimoniu sacru" pentru
Biserica Romano-Catolică, pentru întreţinerea episcopiilor, seminariilor teologice, a instituţiilor,
precum şi a personalului acesteia (art. 13); prin acest articol, precum şi prin articolul 15, prin
care se tratau "drepturile şi îndatoririle de patronat", Biserica Romano-Catolică din România a
obţinut averi şi proprietăţi imense, care au frustrat Statul şi poporul român de bunurile care-i
aparţineau.
Din prezentarea sumară a unor articole din Concordat reiese limpede că, "prin el s-a
creat Bisericii Romano-Catolice din România o situaţie de stat în stat, iar Biserica Ortodoxă
era pusă într-o vădită stare de inferioritate, în contrazicere flagrantă cu prevederile
Constituţiei din 1923, care garantau libertatea şi egalitatea cultelor".
Încercările ulterioare ale ierarhilor ortodocşi, precum şi ale unor personalităţi culturale ale
vremii, în vederea denunţării Concordatului cu Vaticanul, s-au dovedit zadarnice.
Din vâltoarea acestor evenimente va ieşi câştigătoare din nou, Biserica Romano-
Catolică. Pentru ca minoritatea romano-catolică din Transilvania să profite de averi şi bunuri
din aceste părţi ale ţării, s-a cerut "o reglementare ulterioară şi aparte a situaţiei bunurilor
fostului «Status Catholicus Transylvaniensis», sub pretextul interpretării art. 9 din
Concordat".

De fapt, prin aceasta s-a urmărit:


"a) exproprierea Statului român de bunurile pe care le folosea în trecut Statusul;
b) punerea în discuţia forurilor internaţionale a problemei minorităţii maghiare din
Ardeal şi înfăţişarea acesteia ca persecutată de Statul român, aşa încât a trebuit să o ia
Vaticanul sub ocrotirea sa prin Acordul din 1932, deci după 14 ani de la încorporarea
Ardealului în Statul naţional român şi în fine,

47
c) înfăţişarea Ardealului, ca provincie cu specificul ei ce nu se poate încadra în Statul
român, fapt care necesită un Concordat aparte - Acordul din 1932-, care să poată fi invocat în
justificarea acţiunii revizioniştilor sau măcar autonomiştilor maghiari din Ardeal şi din
Ungaria".

După cum s-a anticipat, în urma interpretării articolului 9 din Concordat (în realitate însă,
pe baza articolelor 15 şi 21 din Concordat), precum şi după demersurile în această problemă s-a
încheiat, în 1932, un acord între Vatican şi Statul român.
Prin Acordul din 1932 organizaţia "Statusul romano-catolic transilvan" era desfiinţată,
iar toate drepturile, atribuţiile, averile şi proprietăţile acesteia au trecut în seama Episcopiei
Romano-Catolice din Alba Iulia.
Referindu-se la tratativele dintre Vatican şi Statul român de la sfârşitul deceniului al
treilea şi începutul deceniului al patrulea al veacului nostru, unul dintre canoniştii români a
afirmat următoarele:

"Iată cum prin «Legea Cultelor», 1928 (art. 38), prin Concordat, 1929 (art. 15) şi prin
«Acordul» din 1932 (art. 2, 5, 8 şi 10)-Vaticanul a izbutit să-şi asigure cu concursul Statului
român, dreptul de proprietate asupra celor mai mari bunuri pe care le râvnea şi de care a
dispus o vreme, în centrul şi estul Europei, chiar şi pe teritoriul Statului român, bunuri asupra
cărora numai statul român avea de drept titlul imprescriptibil de proprietar, ca succesor al
tuturor drepturilor pe care le-a avut Statul austro-ungar în Transilvania".

Întrucât s-a constatat că Acordul cu Vaticanul din 1932, nu era un simplu acord (prin
interpretarea art. 9 din Concordat), ci "o nouă convenţie de drept internaţional", şi că prin el
România pierdea, din nou, bunuri şi averi, ratificarea lui s-a tergiversat până mai târziu. În
urma presiunilor Vaticanului, precum şi a catolicilor din Transilvania, Acordul din 1932 a
fost ratificat la 2 martie 1940, prin Decretul nr. 659 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 22,
din 2 martie 1940.
Menţionăm că, prin Concordatul cu Vaticanul (1927-1929) precum şi prin acordul cu
Roma papală din 1932 "imensele averi patronale din Ardeal, au trecut în mâna Bisericii
romano-catolice din Ardeal şi au servit acţiuni vrăjmaşe Statului şi poporului român".
După câţiva ani, Concordatul cu Vaticanul a fost denunţat (Cf. Decretului nr. 151, din 17
iulie 1948), iar prin aplicarea Legii învăţământului (Cf. Decretului nr. 175, din 2 august 1948),
precum şi a Decretului nr. 176, din 2 august 1948, sub a căror incidenţă a căzut şi Acordul din
1932, averile amintite au devenit de drept ale Statului şi poporului român. Deşi, pentru scurtă

48
durată, au fost iarăşi date în folosinţă noului "Status" romano-catolic din Transilvania (în
1949-1950), ele au revenit, apoi, Statului român.

c) În timpul ocupaţiei horthyste


Ocupaţia horthystă în nord-vestul Transilvaniei
Transilvania-pământ strămoşesc, în decursul istoriei sale multiseculare a fost nevoită să
înfrunte "tendinţele cotropitoare ale imperiilor vecine care râvneau la bogăţiile acestor pământuri
şi urmăreau să le îngenuncheze". Astfel că, în diferite perioade ale istoriei, poporul român,
copleşit de forţe din afară a fost obligat să suporte jugul apăsător al dominaţiei străine. Cu
toate acestea, neamul românesc a rămas statornic pe glia şi "în vatra sa strămoşească", şi-a
păstrat fiinţa sa naţională şi năzuinţa sa de unitate stabilă, înfăptuită în 1600, 1859 şi la 1
Decembrie 1918.
După realizarea unităţii de stat a poporului român (la 1 Decembrie 1918) şi după
recunoaşterea ei pe plan internaţional (Trianon, 1919), Transilvania a cunoscut o deosebită
dezvoltare pe multiple planuri: politic, economic, social şi cultural.
Precizăm că, la doi ani după constituirea Statului naţional unitar român, structura
populaţiei din Transilvania era următoarea: români-57,3%; unguri şi secui-25,5%; germani-
10,5%; evrei-3,5% şi alţii; prin urmare, majoritatea covârşitoare au fost români.
Frumoasele înfăptuiri ale poporului român din Transilvania n-au fost văzute cu ochi
buni de reacţiunea maghiară care "făcea eforturi disperate pentru revenirea la situaţia
dinaintea primului război mondial". În acest sens, amintim faptul că: "Ungaria a organizat,
prin intensitate, temperament şi proporţii una dintre cele mai formidabile campanii revizioniste
ce a cunoscut vreodată istoria politică în toate statele din Apusul Europei, devenind astfel un
factor tulburător al situaţiei politice…" de atunci. Revizioniştii maghiari au fost încurajaţi în
această direcţie, de Italia fascistă şi de Germania hitleristă. Cea din urmă a folosit diferite metode
în cadrul politicii ei de expansiune, între care: "dezbinarea şi învrăjbirea popoarelor din această
regiune, stimularea în mod artificial, a neînţelegerilor şi înveninarea relaţiilor dintre ele,
şantajarea, pe chestiuni de importanţă vitală, care vizau însăşi independenţa naţională şi
integritatea teritorială. În acest sens, Reichul a sprijinit pretenţiile anexioniste ale Ungariei
horthyste, folosindu-le ca mijloc de şantaj împotriva României".
În urma "cererilor imperative ale puterilor Axei", la începutul lunii august 1940,
guvernul român a fost nevoit să înceapă tratative cu guvernul horthyst al Ungariei, mai înainte
la Budapesta, apoi la Turnu Severin. În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin,
49
trimişii lui Horthy Miklos, în frunte cu András Hory au revendicat printr-un memoriu, citit în ziua
de 16 august 1940 "cedarea unor importante teritorii româneşti-circa 69.000 km pătraţi, şi o
populaţie de 3.900.000 de locuitori, din care peste 2.200.000 erau români şi numai 1.200.000
erau unguri". Desigur că, pretenţiile delegaţiei maghiare au fost respinse, guvernul român
propunând "efectuarea unui schimb de populaţie între românii din Ungaria şi ungurii din
România"; de altfel, şi propunerea guvernului român de atunci a fost făcută cu multă largheţe.
Refuzul guvernului român de a satisface cererile horthyste au produs multă tulburare în capitala
Ungariei. Dar, către sfârşitul lunii august, lucrările Conferinţei româno-maghiare de la Turnu
Severin au fost reluate. Deoarece delegaţia maghiară a rămas pe aceeaşi poziţie, pretenţiile ei
nu au fost primite "ca bază de discuţii" de către trimişii guvernului român. Astfel, că tratativele
româno-ungare au ajuns în impas. În cele din urmă, şeful guvernului şi şeful statului român
de atunci au insistat ca delegaţia română să reia legătura cu András Hory, ca să-i prezinte o
altă soluţie. Era o nouă poziţie, ce echivala "cu acceptarea punctului de vedere al guvernului
horthyst… care nesocotea… interesele naţionale ale României… constituind… un act de
capitulare a cercurilor guvernamentale româneşti în faţa prezidiului statelor fasciste agresoare".
Desigur, că delegaţia maghiară s-a arătat mulţumită de această nouă iniţiativă a câtorva
reprezentanţi ai guvernului român.
Aflându-se de noua poziţie a guvernului nostru, masele populare de pe întreg cuprinsul
ţării: români, maghiari, germani, secui ş.a., au făcut numeroase adunări, în cadrul cărora au
protestat energic împotriva hotărârilor de la Turnu Severin, arătând că nu doresc să primească
sub nici o formă jugul horthyst, nici prin strămutări şi nici prin cedări teritoriale. Era voinţa
fermă a unui popor doritor de libertate, dreptate şi independenţă.
În timp ce guvernul român, prin reprezentanţii săi căuta să ia legătura cu Berlinul şi
Roma pentru a prezenta "dreptatea tezei româneşti", guvernul maghiar prin abile acţiuni
diplomatice insista să atragă de partea sa, pe lângă germani şi italieni, pe iugoslavi şi pe
sovietici, în vederea pregătirii unui atac împotriva României. Ungurii horthyşti socoteau că
această cale era singura soluţie de rezolvare a pretenţiilor lor revizioniste.
Ministrul de externe al Germaniei, von Ribbentrop văzând că această controversă dintre
Ungaria şi România ar putea să provoace o mare "criză în Balcani", în înţelegere cu ministrul
de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, au convocat la Viena pe miniştrii de externe ai
României şi Ungariei "să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluţii".
Încă de la început, Hitler a fost hotărât "să sprijine pretenţiile horthyştilor "considerând că
România făcea parte dintre ţările duşmane Axei"; aceeaşi poziţie o avea şi Mussolini. Astfel,
încă din 27 august 1940, noua frontieră ungaro-română a fost fixată de Adolf Hitler şi consilierii
50
săi: România trebuia să cedeze Ungariei horthyste o suprafaţă de 40.000 km pătraţi. Prin aceasta
Germania hitleristă putea să-şi plaseze "importante poziţii strategice" în Carpaţi şi, în acelaşi
timp, să beneficieze de petrolul din Valea Prahovei, în eventualitatea unui război lung în răsăritul
Europei.
La invitaţia lui Ribbentrop şi Ciano, o delegaţie a guvernului român în frunte cu M.
Manoilescu şi Valer Pop a sosit la Viena, în 29 august 1940.
În după amiaza aceleiaşi zile, au început convorbirile lui M. Manoilescu cu Ribbentrop şi
Ciano. După unele discuţii privitoare la convorbirile româno-ungare, M. Manoilescu arată că
"Ribbentrop a trecut la chestiunea principală şi mi-a propus, pur şi simplu că, deoarece nu am
ajuns la nici o înţelegere cu ungurii, cel mai bun lucru este să facem un arbitraj aci, la Viena…"
De fapt, în aceeaşi zi (29 august 1940), Ciano nota în însemnările sale: "Ribbentrop şi cu mine
hotărâm să rezolvăm problema prin arbitraj". Cu alte cuvinte, şantajul împotriva României era
pregătit din timp (din dispoziţia lui Hitler şi cu acordul lui Mussolini), iar acum trebuia doar dus
la îndeplinire, definitivat. Văzând această stare de lucruri reprezentantul nostru a cerut
îngăduinţa să ia legătură cu guvernul român pentru a primi "asentimentul pentru arbitraj";
Ribbentrop şi Ciano i-au atras atenţia că ei doresc să aibă rezultatul până la ora 20 sau 22, pentru
ca a doua zi să facă ceremonia acceptării acestuia; din motive obiective termenul a fost prelungit
până la ora 24, iar în cele din urmă, până în jurul orei 4 dimineaţa (30 august 1940). În cazul în
care România nu va accepta arbitrajul, Ciano afirma că aceasta "va crea puterilor Axei dificultăţi
imense"; Ribbentrop completa "solemn şi tăios" că "ei ne vor considera ca duşmani ai Axei".
În faţa unei asemenea situaţii - continuă M. Manoilescu - am căutat să obţin lămuriri
asupra concepţiei lor (a lui Ribbentrop şi Ciano) despre arbitraj şi am pornit cu sânge rece, la o
sistematizare a chestiunilor. Fără a lungi prea mult vorba, le-am arătat că sunt trei chestiuni ce
trebuie discutate: chestiunea dacă putem sau nu să acceptăm arbitrajul, chestiunea cadrului unui
eventual arbitraj (şi special a criteriilor de care va fi legată judecata arbitrilor), şi, în sfârşit,
chestiunea tehnicii eventualului arbitraj şi a modului cum se va desfăşura şi se vor pleda cauzele
celor două părţi.
În ceea ce priveşte prima chestiune, a oportunităţii acceptării arbitrajului, am revenit
asupra faptului că România nici n-a propus şi nici n-a acceptat vreodată ideea arbitrajului.
Trecând la partea a doua, şi anume la criteriile unui eventual arbitraj, am arătat că ideea
arbitrajului are în general mai mulţi sorţi de a fi acceptată, când ar fi legată de anumite norme de
judecată, în cazul nostru de norme dictate de principiu etnic şi al schimbului de populaţie, cu alte
cuvinte dacă arbitrii s-ar lega de la început ca să trateze o graniţă determinată exclusiv de

51
consideraţiuni etnice, şi anume ca o consecinţă a unui schimb de populaţie, în aşa fel, încât
rezultatul final să fie: nici un ungur să nu rămână în România şi nici un român în Ungaria.
La spusele mele, amândoi au sărit în sus, declarând că aceasta însemnează a refuza
arbitrajul, fiindcă nu există arbitraj cu mîinile legate şi fiindcă libertatea absolută a arbitrilor
este de esenţa oricărui arbitraj. Le-am răspuns că nu au dreptate.
Trecând la chestiunea a treia, şi anume la tehnica arbitrajului, a rămas bineînţeles că - în
caz de acceptare - cele două părţi vor putea să-şi dezvolte punctele de vedere în faţa
tribunalului arbitral.
Concluzia lui Ribbentrop a fost că, dacă nu se poate o graniţă pur etnică, soluţia va
trebui să fie o sinteză între principiul etnic şi teritorial.
Interesându-mă asupra mărimii sacrificiului teritorial eventual, Ribbentrop mi-a lăsat să
înţeleg clar că ar trebui să fie cuprins între 69.000 Km pătraţi, cât au cerut ungurii la Turnu
Severin şi între 25.000 Km pătraţi, cât am oferit noi.(!?)
Eu am protestat imediat împotriva acestei inexactităţi sfruntate deoarece noi n-am vorbit
niciodată de aşa ceva!…
Am plecat de acolo consternat, zdrobit, cu sentimentul că cele două ţări puternice,
care dispuneau atunci de soarta lumii, nu erau dispuse să-şi schimbe cu nimic implacabila lor
hotărâre! În special, graba cu care mi se cerea răspunsul şi care a fost confirmată prin termenele
din ce în ce mai scurte care ni s-au acordat în cursul nopţii, m-au făcut să văd în ce cleşte eram
strânşi şi cât de neîndurătoare era presiunea care se exercita asupra noastră".
Într-una din relatările sale către guvernul din Bucureşti, M. Manoilescu referindu-se la
această problemă arăta: "Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nici o singură vorbă şi
nici un singur gest nu se poate schimba".
După aceea, M. Manoilescu, cu eforturi deosebite, a luat legătura telefonică cu
Bucureştiul şi a transmis câteva telegrame cifrate conducerii guvernului şi statului nostru,
arătând situaţia dramatică de la Viena. Consiliul de Coroană trebuia să dezbată în câteva ore
dispoziţiile delegaţiilor germană şi italiană şi să le accepte.
Între timp, al doilea delegat român la Viena, Valer Pop a cerut o întrevedere cu von
Ribbentrop, pentru a primi "lămuriri suplimentare asupra întinderii suprafeţei pe care Reichul
insista ca s-o cedeze Ungariei". După relatările ministrului român, von Ribbentrop "a repetat
ameninţările" la adresa României, pe care le-a făcut şi în timpul întâlnirii cu M. Manoilescu. Între
altele, arăta că "România are putinţa să aleagă între perspectiva distrugerii sale totale ca stat şi
naţiune de o parte şi între păstrarea statului, redus teritorialiceşte, şi a fiinţei etnice a
neamului românesc, pe de altă parte.
52
În faţa acestei situaţii, delegaţia română de la Viena a fost nevoită să aştepte răspunsul
Consiliului de Coroană, ale cărui dezbateri au început abia la ora 3 dimineaţa (30 august 1940)
şi s-au terminat la ora 4.
În cursul dezbaterilor, zece reprezentanţi s-au pronunţat "împotriva acceptării
necondiţionate a «arbitrajului» puterilor Axei. După cum observăm, opiniile majorităţii
reprezentanţilor Consiliului de Coroană au fost puternic influenţate de presiunile cu caracter
ultimativ", făcute de miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei.
În Comunicatul dat publicităţii de Consiliul de Coroană se preciza, între altele,
"Conferinţa de la Viena, determinată din iniţiativa Germaniei şi Italiei… s-a desfăşurat în
condiţiile în care România trebuia să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi
posibilitatea dispariţiei lui…
Consiliul de Coroană examinând toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai
favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se în acest moment absolut
între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei, s-a prăbuşit în
întreaga Europă". Atitudinea Consiliului de Coroană faţă de această problemă vitală poate fi
calificată ca una inumană, iresponsabilă, lipsită de simţul patriotic, hotărâre prin care a fost
pusă în pericol însăşi fiinţa neamului românesc din Transilvania.
În acelaşi timp, delegaţia română de la Viena trăia momente dramatice: "ce s-a petrecut în
timpul nopţii acelea - mărturisea M. Manoilescu -, nici nu s-ar putea povesti în detaliu.
Nimeni n-a mâncat, nimeni n-a dormit. Cifrarea telegramelor, telefoanele care zbîrnâiau în
trei săli deodată, întrebările enervante care veneau de la Bucureşti, apăsarea catastrofei
iminente care ne aştepta, tristeţea tuturor, creau o atmosferă de infern…
Cu toată starea mea sufletească noaptea întreagă am fost preocupat mai ales de marea bătălie
pe care o credeam că o voi da a doua zi şi în faţa arbitrilor…
Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre, n-am avut măcar prilejul să
spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor ţării…"
A doua zi, la amiază (30 august 1940), "ziua cea mai neagră" din istoria ţării noastre a
avut loc, la Viena, sentinţa impusă de von Ribbentrop şi Ciano, care n-a fost "o hotărâre de
arbitraj ci un DICTAT pronunţat de puterile fasciste în detrimentul României". Prin acest
dictat, România "era obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o
suprafaţă de 42.243 Km pătraţi şi o populaţie de aproximativ 2.600.000 locuitori, dintre care
majoritatea erau români"; în final, au fost 43.492 Km pătraţi cu 2.667.000 locuitori.
După ce actul de arbitraj a fost citit în limba germană şi limba italiană şi primit cu multă
bucurie de către ungurii horthyşti, M. Manoilescu ne mărturiseşte şi cele ce au urmat: "Veni
53
apoi momentul culminant. Pe masă stătea păturită harta, ca o sentinţă de moarte… am
observat… că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu
înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu
toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea
de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul. Am
început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea
am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! o mică uşurare: Braşovul rămânea
la noi.
Când am privit în toată grozăvia împărţirea Trasnilvaniei, am înţeles că puterile care îmi
erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben,
din galben cenuşiu, din cenuşiu negru. În vremea aceea am pierdut cunoştinţa…
Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă… Am început să văd din nou şi am avut
puterea să duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care
scrisesem atâtea lucruri frumoase şi atâtea gânduri bune pentru ţara mea. Am iscălit tot fără să
mai citesc… M-am ridicat susţinut de Valer Pop şi… am fost dus într-un mare salon…
Lungit pe canapea, cu doctorul lângă mine, priveam pe fereastră. Curând a (re)venit şi Valer
Pop. Îi spuneam cu glas scăzut ce grozăvie mă aşteaptă, căci de acum înainte voi fi blestemat de
toţi ţăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc!". Acesta a
fost modul în care "mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca la tâlhari în miez de codru, a fost
vremelnic ucisă România Mare".
În urma Dictatului de la Viena au avut loc, pe întreg cuprinsul ţării, mari manifestaţii
împotriva acestuia, nu s-a putut împiedica amputarea vremelnică a unei părţi importante din
Transilvania care făcea parte integrantă din "Trupul" României Mari.
Consecinţele imediate ale Dictatului au fost: abdicarea regelui Carol al II-lea,
instaurarea dictaturii militaro-fasciste în ţara noastră, subordonarea totală a României atât
Germaniei hitleriste cât şi Ungariei horthyste; de asemenea, a fost târâtă, apoi, de Germania
nazistă, şi în războiul antisovietic.
Sub regimul de ocupaţie horthystă, în partea de nord-vest a Transilvaniei s-au cunoscut
numeroase atrocităţi, acţiuni represive şi de deznaţionalizare a populaţiei româneşti de aici.
Un obiectiv principal al stăpânitorilor străini a fost suprimarea Bisericilor româneşti… În
acest sens, încă "din primele zile ale agresiunii în Transilvania de nord, o cumplită teroare s-a
abătut asupra instituţiilor religioase româneşti, asupra slujitorilor altarului şi asupra maselor de
credincioşi, manifestându-se prin distrugeri, devastări şi pângăriri ale lăcaşurilor de cult, prin
54
omoruri, schingiuiri, expulzări şi arestări ale slujitorilor altarului şi credincioşilor români. S-a
mers foarte departe în prigoana anticonfesională, până la încercarea de folosire a cultului
greco-catolic românesc, existent în această parte a ţării, ca mijloc de maghiarizare forţată a
populaţiei româneşti, prin trecerea parohiilor subordonate Episcopiei unite a Oradiei sub
jurisdicţia Episcopiei greco-catolice maghiare din Hajdudorog, creată în 1912, obligate de
acum să oficieze în limba maghiară prin implantarea forţată în sistemul bisericesc românesc a
unor preoţi neromâni, adepţi ai regimului de ocupaţie".
Acţiunea de reprimare a Bisericilor româneşti "a fost dezlănţuită sistematic şi
concentric din partea tuturor forţelor organizate sau haotice - armată, jandarmerie, poliţie,
organizaţii paramilitare sau bande neorganizate şi persoane fizice izolate din rândul populaţiei
maghiare - precum şi a autorităţii de stat budapestane, a presei ş.a."
În cele de mai jos, vom evidenţia modul agresiv în care stăpânirea horthystă din
Transilvania de nord a acţionat în vederea suprimării Bisericilor româneşti de pe aceste
meleaguri străbune.
De pildă, îndată după Dictat, a fost împărţit în două teritoriul Eparhiei Vadului,
Feleacului şi Clujului, precum şi cel al Eparhiei Oradiei, rămânând jumătate în România, iar
cealaltă parte, sub stăpânire maghiară; de asemenea, a mai rămas sub aceeaşi ocupaţie străină
întreaga Eparhie a Maramureşului şi trei protopopiate, aparţinătoare Sibiului, din actualele
judeţe: Mureş, Harghita şi Covasna.
Din punct de vedere statistic, situaţia Ortodoxiei transilvănene, căzută sub ocupaţia
maghiară, se prezenta astfel:
1) În Eparhia Clujului - opt protopopiate, 184 parohii, trei mănăstiri şi 160.718
credincioşi;
2) În Eparhia Oradiei - cinci protopopiate, 110 parohii, 46 filii cu 108.981 credincioşi;
3) În Eparhia Maramureşului - cinci protopopiate, 87 parohii, o filie, cu 40.057
credincioşi;
4) Cele trei protopopiate din Eparhia Sibiului, din judeţele de azi, Mureş, Harghita,
Covasna - trei protopopiate, 55 parohii, 211 filii, cu 29.692 credincioşi.
Cea dintâi acţiune a episcopului Nicolae Colan al Clujului (1936-1957) de după Dictat a
fost aceea a întemeierii unui Vicariat Ortodox Român la Alba Iulia, în 6 septembrie 1940,
prin Decizia nr. 5414/1940. Prin această hotărâre s-a urmărit ca Vicariatul să se îngrijească de
cele şapte protopopiate, 201 parohii şi 35 filii, cu 172.805 credincioşi, care au aparţinut Eparhiei

55
Clujului, rămase în România. În fruntea Vicariatului a fost numit Pr. Alexandru Baba, ajutat
de protopopii Romul Popa din Luduş şi Iosif Pop din Aiud şi de către un număr de şase mireni.
Prin înfiinţarea Vicariatului din Alba Iulia, grija episcopului Nicolae Colan putea să se
îndrepte aproape în totalitate înspre reorganizarea vieţii religioase-administrative şi culturale a
Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, de sub stăpânirea străină; menţionăm că, episcopul
Nicolae Colan a fost singurul ierarh ortodox care a rămas în teritoriile ocupate de horthyşti, având
sub oblăduirea sa o Eparhie mare "cât o ţară".
În urma Dictatului, un mare număr de clerici, intelectuali şi credincioşi (aprox. 280.000)
s-au refugiat ori au fost expulzaţi cu forţa în România, fapt ce a contribuit la dezorganizarea
vieţii religioase a românilor ortodocşi transilvăneni; între clericii de seamă amintim pe: episcopul
Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei, episcopul Dr. Vasile Stan al Maramureşului, consilierul
eparhial Dr. Sebastian Stanca de la Cluj, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Prof. Dr. Gheorghe G.
Stănescu, Prof. Dr. Vasile Petraşcu, ultimii trei, cadre didactice la Academia Teologică
Ortodoxă Română din Cluj ş.a.
Din nefericire, însă, unii clerici şi credincioşi au fost ucişi în mod bestial de către
horthyşti, între care amintim: protopopul Aurel Munteanu, din Huedin, jud. Cluj, preotul Trăian
Costea (56 ani), din satul Treznea, jud. Sălaj, împreună cu câteva zeci de români; în localitatea Ip
şi în localităţile din jur, jud. Sălaj, au fost ucişi în mod bestial peste 200 de locuitori şi anume:
copii, tineri, femei, bărbaţi, vârstnici; la Mureşenii de Câmpie, jud. Cluj au fost masacrate 11
persoane: preotul Andrei Bujor (51 ani), cu familia sa şi cu alţi locuitori; preotul Grigore
Danci, din Luna de Sus, jud. Cluj; preotul Andrei Jebeleanu, din Periam, jud. Timiş ş.a.;
umilinţe, bătăi, schingiuiri, crime au suferit zeci de mii de români, din Trasnilvania ocupată de
horthyşti, fapte ce au intrat în planul horthyştilor de suprimare a populaţiei româneşti din
Transilvania.
În paralel cu atrocităţile săvârşite împotriva clericilor şi a credincioşilor români, bandele
horthyste, sprijinite de autorităţile de stat ugureşti, au dărâmat o seamă de biserici româneşti şi
anume: biserica ortodoxă din Sălard, jud. Bihor; biserica ortodoxă din Vârghiş, jud. Covasna;
biserica ortodoxă din Biborţeni, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Racoşul de Sus, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Herculian, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Doboşeni, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Comolău, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Căpeni, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Ocland, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Crăciunel, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Mereşti, jud. Harghita; biserica greco-catolică din Ditrău;
biserica ortodoxă din Borsec (staţiune), jud. Harghita; biserica ortodoxă din Boroşneul Mare,
jud. Covasna; biserica ortodoxă din satul Filia, jud. Covasna; biserica greco-catolică din Aldea,
56
jud. Harghita; biserica greco-catolică din Mărtiniş, jud. Harghita; biserica greco-catolică din
Mihăileni, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Sânmărtin, jud. Harghita; bisericile ortodoxe
din Pănet şi Bistra, jud. Mureş.
În afară de acestea, alte zeci de biserici româneşti din Transilvania au fost devastate şi
pângărite de trupele horthyste sau de către unele bande ungureşti şovine. Între acestea amintim:
biserica greco-catolică din Ghelniţa, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bodogaia, jud. Harghita;
biserica greco-catolică din Poian, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Băţanii Mari, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Micfalău, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Chichiş, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Bicsad, jud. Covasna; bisericile ortodoxă şi greco-catolică din
Lisnău (Lisneu), jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bicfalău, jud. Covasna; biserica ortodoxă
din Baraolt, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Sântiolunca, jud. Covasna; biserica ortodoxă
din Păpăuţi, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Cernatul de Jos, jud. Covasna; biserica greco-
catolică din Miercurea Ciuc, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Cristur, jud. Harghita; biserica
ortodoxă din Odorhei, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Gheorgheni, jud. Harghita; biserica
greco-catolică din Joseni, jud. Harghita; biserica greco-catolică din Ciucsângeorgiu, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Lăzăreşti, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Ozun, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Poiana Sărată, jud Bacău; biserica ortodoxă din Sita Buzăului,
jud. Covasna; biserica ortodoxă din Arini, jud. Braşov; biserica ortodoxă din Iarăş, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Lunca, jud. Mureş; biserica ortodoxă din Petecu, jud.
Harghita; biserica ortodoxă din Sf. Gheorghe, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bicazul
Ardelean, jud. Neamţ; biserica ortodoxă din Corbu, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Topliţa,
jud. Harghita; biserica ortodoxă din Tulgheş, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Praid, jud.
Harghita; biserica ortodoxă din Belini, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Mărtănuş, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Zăbala, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Huedin, jud. Cluj;
biserica ortodoxă din Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj; biserica ortodoxă din Sângerul de Pădure,
jud. Mureş; biserica ortodoxă din Deda, jud. Mureş; biserica nouă din Satu Mare; biserica
ortodoxă din Lazuri, jud. Satu Mare; biserica ortodoxă din Bodoş, jud. Covasna ş.a.
O seamă de biserici ortodoxe române au fost închise şi sigilate şi anume cele din:
Bodoş, Aita Mare, Aita Medie, Aita Seacă, Poiana Sărată, Zăbala, toate din jud. Covasna;
Porumbenii Mari, Jimbor, Lupeni, Ungheni, Vidacutul Român, Frumoasa, Ghimeş, Făget,
Tulgheş, toate din jud. Harghita; biserica ortodoxă din Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud; bisericile
ortodoxe din Băiuţ, Carei, Urmaşii lui Horia, Ianculeşti, Raţmaior, colonia Marna, Valea lui
Mihai, Simian, Tăşnad, Tiriam, toate din jud. Sălaj; bisericile ortodoxe din: Sighet, Corneşti,
Fereşti, Ocna Şugatag, Remeţi, Rona de Sus, Sarvaşău, Ciceu, Valea Porcului, Virişmort,
57
Cămara, Borşa I, Borşa II, Borşa III, Cuhea, Dragomireşti, Poienile de sub Munte, Ruscova,
Vişeul de Jos, Vişeul de Sus, toate din jud. Maramureş; biserica ortodoxă din Scărişoara
Nouă, jud. Bihor; bisericile ortodoxe din: Bercu, Bicsad, Bagos, Sângeni, Tarna, Tur, Peleş,
toate din jud. Satu Mare.
Au căzut, apoi, pradă vandalismului horthyst un mare număr de cruci din cimitirele
româneşti, unele fiind distruse, de pe altele şterse numele româneşti, pentru ca aşa să dispară
orice urmă de existenţă românească în unele părţi din Transilvania.
În paralel cu acţiunea de închidere a bisericilor româneşti din Transilvania, autorităţile
horthyste au desfiinţat zeci de parohii, "pentru a priva pe credincioşii români de posibilitatea
de a-şi face rugăciunile în lăcaşul lor sfânt". Astfel că au fost desfiinţate următoarele parohii:
Baia Sprie, Seini, Carei, Ianculeşti, Marna, Raţmaior, Sălcea, Scărişoara Nouă, Simian,
Tăşnad, Tiriam, Valea lui Mihai, toate din protopopiatul Carei; din protopopiatul Satu Mare,
parohiile: Ardud, Bereni, Bicsad, Paulian, Drăguşeni, Dumbrava, Halmeu, Lazuri, Livada,
Micula, Negreşti, Principele Mihai, Raşca, Sângeri, Tarna, Tur, Peleş; a fost complet desfiinţat
protopopiatul Sighet, cu parohiile: Rodna, Budeşti, Corneşti, Costini, Fereşti, Onceşti, Ocna
Şugatag, Remeţi, Rona de Sus, Sărăcsău, Sighet, Teceu, Sighet II, Valea Porcului, Virişmort,
Cămara; a fost, de asemenea, complet desfiinţat protopopiatul Vişeu, care avea următoarele
parohii: Borşa I, Borşa II, Borşa III, Bistra, Cuhea, Dragomireşti, Poienile de sub Munte,
Roşcova (Ruscova), Săcel, Seliştea de Sus, Slătioara, Strâmtura, Vişeul de Jos, Vişeul de Sus.
Pentru ca să fie mai uşor alungaţi, preoţii români (din parohiile lor) au fost deposedaţi
de casele parohiale; în perioada horthystă au fost "ocupate, devastate, luate de la parohiile
ortodoxe 109 case parohiale şi anume: 11 în judeţul Cluj, 17 în judeţul Sălaj, 12 în judeţul
Satu Mare, 13 în judeţul Mureş, 29 în judeţul Someş, 12 în judeţul Năsăud, 10 în judeţul Trei
Scaune şi una în judeţul Bihor".
În acelaşi timp, autorităţile horthyste, pentru a îndepărta şi mai mult pe clericii români
de altarele lor, au "aplicat o politică discriminatorie… în retribuirea lor…, de umilire şi
intimidare, de secătuire a posibilităţilor de trai ale slujitorilor Bisericii româneşti".
De asemenea, "prin anularea legii reformei agrare în Transilvania… de către
autorităţile maghiare… şi redarea pământurilor expropriate foştilor proprietari aristocraţi
maghiari, numeroase terenuri atribuite prin reforma agrară din 1922 ca sesii parohiilor româneşti
- punându-se astfel pe picior de egalitate parohiile româneşti cu cele ale confesiunilor
maghiare şi germane -, au fost pierdute în anii ocupaţiei horthyste, reintrând în stăpânirea
foştilor proprietari". În această situaţie, Bisericii româneşti, răpindu-i-se sesiile parohiale
(pământurile), au pierdut "baza materială necesară întreţinerii ei şi a preoţilor săi". Iată zonele
58
unde s-au pierdut aceste drepturi: în judeţele Mureş şi Turda, în 45 comune; în judeţul Cluj,
în 12 comune; în judeţul Năsăud, în 6 comune; în judeţul Someş, în 7 comune; în judeţul Solnoc-
Dăbâca, în 5 comune; în judeţul Odorhei, în 2 comune; în judeţul Trei Scaune, în 15 comune; în
judeţul Satu Mare, în 21 comune ş.a.; în total, în Transilvania de nord au fost răpite sesiile
parohiale de la 133 comune româneşti.
În unele parohii din Transilvania au fost siliţi să treacă la alte confesiuni (maghiare)
marea masă a credincioşilor ortodocşi. De pildă: 1) Cernatul de Jos, din 2001 suflete - după un an
de ocupaţie horthystă, mai erau 2 familii; 2) în Aita Mare, din 257 suflete - mai erau 36; 3) în
Aita Medie, din 423 suflete, mai erau 3 suflete; 4) Băţanii Mari, 468 suflete - mai erau 6 familii;
5) Chichiş, 545 suflete - mai erau 5 familii; 6) Lisneu (Lisnău), 584 suflete, mai erau 18 familii;
7) Ozun, 778 suflete - mai erau 139 suflete; 8) Sf. Gheorghe, 2119 suflete, mai erau 40-50
suflete; 9) Breţcu, 1240 suflete, mai erau 518; 10) Mărtănuş, 579 suflete, mai erau 231; 11)
Ojdula, 322 suflete, mai erau 183; 12) Covasna, 1705 suflete - mai erau 1245; 13) Zăbala, 743
suflete - mai erau 549 suflete; 14) Vâlcele, 798 suflete, mai erau 456; 15) Valea Mare, 875 suflete
- mai erau 875; 16) Drăuşeni, 853 suflete, mai erau 349.
Treceri forţate la diferite confesiuni maghiare s-au constatat însă şi în alte judeţe de
sub ocupaţia horthystă.
În cadrul acţiunilor îndreptate împotriva populaţiei româneşti din Transilvania de nord-vest
de către autorităţile horthyste s-a înscris şi maghiarizarea numelor (româneşti). Aceasta a fost
prevăzută prin Ordinul nr. 6541, din 18 februarie 1942 a Ministerului Justiţiei al Ungariei.
Contrar Legii de stare civilă, "care stabilea ca noul născut să fie înscris după religia tatălui
dacă este băiat şi al mamei dacă este fată, autorităţile ungare au trecut pe toţi copiii români
nou-născuţi la rubricile «catolic» sau «reformat»". Aceleaşi fapte s-au întâmplat şi cu actele de
căsătorie, în care a fost "falsificată religia românilor". De asemenea, în evidenţele şcolare şi în
cele ale armatei, numele româneşti au fost scrise cu "ortografie maghiară".
În urma acestor incredibile abuzuri (contrare oricăror legi internaţionale), unui mare număr
de români le-au fost maghiarizate numele, sporind, astfel, fără prea mari eforturi procentul
(statistica), ungurilor din Transilvania.
Pe lângă introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, autorităţile
ungureşti au hotărât introducerea acesteia şi în bisericile noastre (româneşti). De pildă,
această decizie a fost stipulată într-un document (cu nr. 79.128, din 9 decembrie 1940),
înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine al României. În acesta s-a precizat că acolo unde
preoţii români au fost expulzaţi, preoţii reformaţi sau romano-catolici (maghiari) îndemnau

59
credincioşii români să treacă la confesiunile maghiare: reformată sau romano-catolică.
Desigur, că, făcând aceasta, românii riscau să-şi piardă atât credinţa, cât şi fiinţa lor naţională.
Dintr-un alt document (cu nr. 1120, din 22 iulie 1941) al "Comisiei interministeriale
române pentru relaţiile cu Ungaria", se arăta că, în părţile secuimii, precum şi în cele ale
Oradiei şi Băii Mari a fost impusă, în bisericile româneşti slujirea în limba maghiară.
Tot în cadrul acţiunilor de "purificare naţională" a românilor se înscrie şi maghiarizarea
numelor de localităţi şi străzi din Transilvania de Nord.
În afară de acestea, guvernul horthyst a încercat să întemeieze o Mitropolie Ortodoxă
la Munkacs (cu limba maghiară în slujbele bisericeşti), pentru ortodocşii români, sârbi, cehi şi
slovaci, ca să-i maghiarizeze prin intermediul acesteia. În acest sens, a numit conducător al
acestei eparhii pe un fost preot militar rus Mihail Popoff (cu o viaţă morală dubioasă). Sub
ascultarea lui au fost puse şi câteva parohii româneşti, care au aparţinut de Episcopia
Aradului. Până la urmă, însă, aflându-se prin Patriarhia Română, de situaţia necanonică a lui
Mihail Popoff şi autorităţile maghiare au renunţat la el. S-au găsit apoi alţi candidaţi la
scaunul de Munkacs, toţi "doritori" să maghiarizeze pe ortodocşi prin biserică.
Noroc, însă, că, prin înfrângerea Ungariei horthyste şi a Germaniei hitleriste, în 1945,
ungurii nu şi-au putut pune în practică, aşa cum doreau ei, maghiarizarea ortodocşilor (inlcusiv
a românilor), din părţile amintite, prin Mitropolia Ortodoxă de la Munkacs.
Tot pe linia maghiarizării românilor, se înscrie ideea înfiinţării unor Facultăţi de
Teologie Ortodoxă în cadrul Universităţilor maghiare din Cluj şi Budapesta, cu predare în
limba maghiară. Dacă cea de la Cluj n-a mai fost întemeiată din motive obiective, în schimb
la Budapesta a luat fiinţă una de acest gen. Nici aceasta nu a avut viabilitate, fiindcă se
înscrisese la cursuri numai un singur român, deşi, totul era gratuit.
Revenind la problema noii organizări a Bisericii Ortodoxe din Transilvania de nord-vest
de după Dictat, amintim faptul că episcopul Nicolae Colan (fiind singurul ierarh ortodox rămas
sub ocupaţie horthystă) a luat sub oblăduirea sa întreaga eparhie a Maramureşului, Episcopia
Oradiei, precum şi cele trei protopopiate din zonele Mureş, Harghita şi Covasna.
Refugierile şi expulzările au marcat negativ viaţa religioasă, începând cu Centrul
Eparhial Cluj. Numărul scăzut al personalului Episcopiei a trebuit să facă faţă volumului mare
de muncă, la care s-a adăugat responsabilitatea sufletească pentru o Eparhie cu o întindere aşa de
mare. S-a depus o muncă intensă şi plină de privaţiuni şi riscuri cu preţul vieţii, nu numai
personale (în frunte cu episcopul Nicolae Colan, un adevărat martir al neamului nostru), ci şi în
numele unei Naţiuni şi Biserici majoritare, de altfel, pe pământul transilvan. În acest context se
înscriu: numărul scăzut al construcţiilor de noi biserici, de reparare a altora, de înălţare sau de
60
refacere a caselor parohiale, de sfinţiri de biserici, de împiedicare, oprire sau interzicere a
vizitaţiilor canonice
ale ierarhului de la Cluj, ş.a.
Datorită asprelor condiţii, a scăzut numărul candidaţilor la preoţie, fapt care a dus la
promovarea în cler a unor persoane care aveau doar o pregătire medie, ceea ce a afectat nivelul
general al vieţii bisericeşti din Transilvania.
Bisericile şi mănăstirile româneşti transilvănene care, în decursul vremii, au avut un
însemnat rol moralizator şi cultural în rândul credincioşilor, sub ocupaţia horthystă, au fost
nevoite să-şi desfăşoare activitatea şi misiunea numai între zidurile lor.
În ce priveşte învăţământul primar românesc din Transilvania, precizăm că, în
majoritatea cazurilor, funcţionau dascăli maghiari, mulţi dintre ei necunoscând limba română.
Să ne imaginăm ce şcoală românească puteau ei face cu fiii neamului nostru.
În afară de şcolile primare, mai funcţionau şi un număr de opt şcoli secundare
româneşti (ortodoxe şi greco-catolice) în Cluj, Gherla, Năsăud, Bistriţa şi Oradea, sub atenta
supraveghere a autorităţilor maghiare.
În ce priveşte şcolile secundare, se observă numărul scăzut al românilor în frecventarea
acestora, din pricina situaţiei lor materiale precare.
În cadrul învăţământului teologic superior, pentru Bisericile româneşti au existat trei
academii teologice: Academia Teologică Unită de la Cluj, Academia Teologică Ortodoxă din
Cluj; a doua a supravieţuit prin implicarea directă a episcopului Nicolae Colan (suplinind
câteva cadre didactice, refugiate sau expulzate) şi Academia Teologică Ortodoxă din Oradea,
care a fost nevoită să se "refugieze" mai întâi la Caransebeş, iar apoi, la Timişoara.
Referindu-ne la publicaţiile româneşti ortodoxe din Cluj, se constată că, atât revista
"Viaţa ilustrată", cât şi foaia bisericească Renaşterea au fost interzise. Au fost editate, în
schimb, Calendarul eparhial ortodox (broşură), manuale de religie, lucrări bisericeşti şi laice,
din Biblioteca religioasă intitulată Cărţile vieţii.
De un real folos sufletesc, în aceste vremi de restrişte pentru românii transilvăneni, a fost
apariţia, în două ediţii, a Noului Testament (în 1942 şi 1945), tradus şi tipărit de episcopul Nicolae
Colan, Acatistier (1941), Psaltirea (1943) şi Carte de rugăciuni, în mai multe ediţii.
Pe linie economică, prin Dictatul de la Viena, a fost provocată o adevărată catastrofă
în administraţia bunurilor eparhiale; s-a ajuns la mari scăderi de capital, înregistrându-se,
totodată şi o generală criză economică de pe urma căreia a suferit tot populaţia românească.
Sfârşitul "Golgotei" românilor din Transilvania şi anularea Dictatului de la Viena a
început odată cu actul din august 1944, apoi, prin victoria definitivă a trupelor hitleristo-
61
horthyste, din octombrie 1944, şi definitivat în ziua de 13 martie 1945, într-o şedinţă
solemnă, ce a avut loc la Cluj, când s-a marcat instaurarea în Transilvania a administraţiei
româneşti.
Civilizaţia unui popor se caracterizează şi prin comportament, prin relaţiile cu
semenii, cu etniile ce vieţuiesc pe acelaşi teritoriu. Credem că fiecare neam este obligat să
dea dovadă că este civilizat, drept, onest, conciliant, ecumenist, promotor şi apărător al păcii
şi bunei înţelegeri între oameni şi popoare.

d) Sub dictatura comunistă


Pentru a ieşi biruitor, statul ateu a încercat să reducă influenţa Bisericii în societate,
restrângându-i foarte mult aria de activitate şi misiune, specifică ei (îndeosebi opera de caritate).
În acelaşi timp, din 1948 au fost închise şcolile confesionale, care în decursul vremii au
dat numeroase personalităţi culturale şi bisericeşti în ţara noastră; au închis apoi, seminarii
teologice, academii teologice, facultăţi de teologie sau institute teologice, instituţii de frunte
ale învăţământului românesc, funcţionând, în cele din urmă, numai şase seminarii teologice şi
doar două institute teologice, la Bucureşti şi Sibiu.
În schimb, însă, şcolile unor culte şi etnii din România, şi-au desfăşurat activitatea pe
mai departe, se pare, o clauză prin care sistemul comunist smulgea Occidentului câte un act de
bunăvoinţă pentru ţară, în plan economic şi politic.
Este evident vizibil că Occidentul nu era prea preocupat de majoritarii din România, ci
de o fracţiune minoritară, cu ale căror interese etnice şi religioase Occidentul se identifica.
Tot din anul 1948, aşa precum am mai arătat, au fost desfiinţate câteva Eparhii ale
Bisericii noastre; cele din Basarabia şi Bucovina au ajuns sub "jurisdicţie" sovietică încă din
anul 1944; în acelaşi timp, o seamă de ierarhi ortodocşi au suferit umilinţe şi martiriu (despre
care s-a vorbit mai sus).
În afară de ierarhi, în aceeaşi perioadă au fost arestaţi 1413 preoţi ortodocşi şi profesori
de teologie, dintre care 126 au murit în diferite închisori ale ţării sau au fost împuşcaţi, iar 12
au fost declaraţi dispăruţi, fără să fie socotiţi diaconii sau studenţii teologi.
Din numărul mare de clerici ortodocşi închişi, amintim doar numele câtorva teologi
de prestigiu: Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu şi Dumitru Stăniloae, din Bucureşti, Ioan
Savin şi Constantin Tomescu, de la Chişinău, Ilarion Felea, de la Arad (mort la Aiud), Liviu
Galaction Munteanu, de la Cluj (mort la Aiud), Alexandru Filipaşcu, de la Cluj (mort la Canal),
Ion Bunea, de la Cluj; arhimandriţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix
62
Dubneac, fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, stareţul Gherasim Iţcu, ieromonahii Daniil
Sandu Tudor (mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală (azi mitropolit al
Ardealului), ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania (azi arhiepiscop al Clujului) ş.a.
În aceeaşi perioadă, au fost arestaţi şi închişi preoţi, călugări, călugăriţe şi ierarhi ai
Bisericii Greco-Catolice din Transilvania; patru dintre ierarhi au murit în închisoarile comuniste;
de pildă: episcopul Valeriu Traian Frenţiu, episcopul Alexandru Rusu, episcopul Ioan Suciu şi
episcopul vicar Vasile Aftenie; unii au făcut închisoare: episcopul auxiliar Tit Liviu Chinezu,
episcopul auxiliar Iuliu Hirţea, episcopul auxiliar Ioan Dragomir, episcopul (mai apoi
cardinalul) Alexandru Todea, episcopul Ioan Ploscariu; alţii au avut domiciliu forţat: episcopul
(mai târziu cardinalul) Iuliu Hossu şi episcopul Ioan Bălan; Biserica Greco-Catolică a fost
desfiinţată; de asemenea au fost închişi canonici, profesori de teologie, preoţi, teologi.
Au fost arestaţi şi au suferit închisoare episcopii romano-catolici din Alba-Iulia,
Timişoara, Bucureşti şi Iaşi (trei dintre ei morţi în închisoare), clerici romano-catolici şi pastori
ai Bisericilor protestante din România.
Prin Decretul 410 din 1959 au fost desfiinţate numeroase mănăstiri şi schituri
ortodoxe, sute de monahi şi monahii au fost scoşi cu forţa din acestea, trimişi la muncă în
anumite instituţii de stat sau în familiile lor; au fost desfiinţate seminariile pentru călugăriţe
de la Mănăstirile Agapia şi Hurezu (înfiinţate de Patriarhul Justinian în 1949); tot în acest an
(1959), din dispoziţia Ministerului Cultelor au fost exmatriculate studentele din cadrul
Institutelor Teologice din Patriarhia Română, nemaiacceptându-se fete sau călugăriţe în
învăţământul teologic ortodox.
O mişcare de rezistenţă împotriva a tot ceea ce se petrecea nefiresc în sânul Bisericii,
determinate de presiunile din afară a fost "Rugul aprins" de la Mănăstirea Antim.
Starea de spirit generată şi alimentată de această mişcare religioasă a dat multă bătaie de
cap securităţii de atunci, arătând oamenilor că, dacă libertatea trupului poate fi restrânsă şi
oprimată de mai marii zilei, libertatea spiritului este de neînvins, deoarece ea se naşte şi vine
de la Dumnezeu, care oferă tărie şi statornicie în faţa tuturor vitregiilor vremii.
Cu vremea, statul comunist s-a convins de un lucru: un popor întreg nu putea fi ucis, în
schimb, însă, a reuşit să distrugă conştiinţe, să "răstignească" idealuri, să umilească oameni
demni şi cinstiţi.
Între anii 1977-1989, în dorinţa megalomană a dictatorului comunist de a da
Bucureştiului o înfăţişare inegalabilă au căzut "victime" numeroase lăcaşuri de cult; astfel au
fost dărâmate: Biserica "Sf. Nicolae" (sec. XVI), Biserica Albă Postăvari (sec. XVI),
Biserica "Sf. Nicolae" Jitniţa (sec. XVI), Biserica (Mănăstirea) Cotroceni (sec. XVI),
63
Biserica Enei (Ienii) (sec. XVII), Biserica "Sf. Vineri" Herasca (sec. XIV), Biserica "Sf.
Nicolae" Sârbi (sec. XVIII), Biserica Olteni (sec. XVIII), Biserica (Mănăstirea) Văcăreşti (sec.
XVIII), Biserica Bradu Staicu (sec. XVIII), Biserica "Sf. Spiridon"-Vechi (sec. XVIII),
Biserica (Mănăstirea) Pantelimon (sec. XVIII), Biserica Spirea Veche (sec. XVIII), Biserica
"Izvorul Tămăduirii" (sec. XVIII), Biserica "Sfânta Treime"-Troiţa (sec. XIX), Capela "Sf.
Mina" (sec. XIX), Biserica Gherghiceanu (1939), Capela "Izvorul Tămăduirii"-Crângaşi
(1943), Capela Buna Vestire (1946) şi Biserica "Doamna Oltea" (1947); în acelaşi timp au fost
mutate (translate) următoarele lăcaşuri de cult: Biserica "Mihai Vodă" (sec. XVII), Biserica
"Sf. Ilie"-Rahova (sec. XVIII), Schitul Maicilor (sec. XVIII), Biserica Olari (sec. XVIII),
Biserica "Sf. Ioan"-Nou (sec. XVIII), Biserica "Cuibu cu Barză" (sec. XVIII), Biserica "Sf.
Gheorghe"-Capra (sec. XIX) şi Mănăstirea Antim (sec. XVIII).
Cu toate că, în lupta dintre Biserica lui Hristos şi stăpânirea comunistă, "au căzut
victime" clerici, credincioşi, lăcaşuri de închinare ş.a., Instituţia Sfântă a ieşit biruitoare şi
izbăvitoare pentru ucenicii Ei.

e) În societatea „democratică” (1990-2000)


După Revoluţia din Decembrie 1989 se credea că Biserica, în general, şi Biserica
Ortodoxă Română, în special, va fi ferită de anumite pericole, ce ar putea să-i pericliteze
existenţa. Nu s-a întâmplat să fie aşa! Anumite forţe interne şi externe au căutat să lovească
cu tărie pe mai multe căi la temelia Bisericii străbune; prima grea învinuire a fost aceea de
colaboraţionism cu autorităţile de stat ale defunctului regim comunist, care n-a putut fi
probată decât numai în cazuri izolate (aşa precum s-a întâmplat şi cu reprezentanţii altor
Biserici şi Culte din România); cu acestea au fost coroborate unele neputinţe ale câtorva
clerici, exploatate la maximum de o mică parte a mass-mediei cu activitate mercenară
(promotoare de imoralitate prin scris, radio şi televiziune), care a căutat ridicarea credincioşilor
împotriva păstorilor sufleteşti, denigrarea, repudierea şi înlăturarea lor din viaţa bisericească.
N-au fost sorţi de izbândă nici de această dată, fiindcă păstoriţii au dat dovadă de echilibru
sufletesc şi de adevărată iubire creştină, oferind o şansă celui neputincios să se îndrepte,
potrivit atitudinii şi învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos; oferindu-li-se şanse de iertare, unii
au ajuns la izbăvire (mântuire).
Cu acţiuni de forţă nebănuită s-a confruntat Biserica Ortodoxă din Transilvania, venite
din partea Bisericii Greco-Catolice de aici (redusă la tăcere de către regimul comunist în anul
1948), care s-au concretizat în neînţelegeri, scandaluri, injurii, ură, confruntări sângeroase,
64
ocuparea prin forţă de către greco-catolici a unor lăcaşuri de cult (între care cele mai importante:
biserica mare din Blaj şi biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca), în multe cazuri, cu
sprijinul efectiv al organelor de conducere din perioada 1996-2000, pe de altă parte, latura
ortodoxă şi-a apărat cu străşnicie drepturile istorice, dând dovadă de o impresionantă
solidaritate; cu greu s-a putut crea un dialog pe plan local între cele două Biserici, ce se
desfăşoară cu anevoie până astăzi.
În acelaşi timp, din 1990 încoace, sectari de toate nuanţele, ori religii necreştine orientale
(din ţară şi din străinătate), profitând de o legislaţie românească ambiguă, au năvălit în ţară ca
pe un pământ pustiu pentru aşa-zisa evanghelizare (la un popor creştin de două milenii), de a-şi
găsi adepţi; prozeliţii au fost uşor de aflat, datorită condiţiilor economice precare ale
României, dar şi din pricina sărăciei ce se înrădăcinează aici din ce în ce mai tare.
Totodată se sprijină cu insistenţă de către neprietenii Bisericii aşa-numitele „drepturi
ale omului”, care nu sunt altceva decât încălcarea violentă a moralei creştine, prin păcate capitale
precum: homosexualitatea, pornografia, avortul, ş.a.; faţă de ele, Sfântul Sinod al Bisericii
noastre, clerul de mir şi monahal, milioane de credincioşi, au luat atitudine fermă
considerându-le păcate ale Sodomei şi Gomorei, din pricina cărora au dispărut cetăţile
pomenite.
De asemenea, se întrevede un real pericol pentru creştinătate promovarea
secularismului şi a globalizării, care pun în pericol, în acelaşi timp, însăşi fiinţa naţională a
popoarelor lumii, tradiţiile, obiceiurile şi cultura fiecăruia în parte.
Oricare ar fi acţiunile îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos, credincioşii ei au
obligaţia de a-i apăra credinţa, de a promova înţelegerea şi pacea în lume dar şi unitatea
creştină.

65
Bibliografie generală
ARIMIA, Vasile, ARDELEANU, Iona, BOTORAN, Constantin, Cartea neamului. Marea Unire de la 1918.
Documente istorice, Bucureşti, 1993.
BĂLAN, Nicolae, Biserica Neamului şi drepturile ei. Discurs rostit la discuţia generală asupra Proiectului de lege a
Cultelor în şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului român, Sibiu, 1928.
BĂLAN, Nicolae, Evanghelia şi democraţia. Ortodoxia şi neamul. Biserica şi statul (Discurs în Senat), Sibiu, 1923.
CIOROGARIU, Roman, Zile trăite, Oradea, 1926.
[COTOS, N.], Figuri contemporane din Basarabia. Dicţionar, Chişinău, 1939.
CRISTEA, Gherasim, Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea,
1977.
EDROIU, Nicolae, Răscoala lui Horea (1784), Bucureşti, 1978.
GABOR, Adrian, PETCU, Adrian Nicolae, Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului
Justinian, în "Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti", Anul II, 2002, p. 93-
154.
GHIBU, Onisifor, Acte şi documente privitoare la Statusul romano-catolic ardelean, Cluj, 1933.
HAREA, Vasile, Basarabia pe drumul unirii. Amintiri şi comentarii, Galaţi, 1995.
MAREA Unire de la 1 Decembrie 1918 [Acte şi documente], Bucureşti, 1978.
MORARU, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, Vol. III, Tom.
I, Bucureşti, 2006.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. I,
Sibiu, 1904.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur..., vol. III, Sibiu, 1905.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur..., vol. IV, Sibiu, 1906.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur..., vol. VI, Sibiu, 1910.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur..., vol. VII, Sibiu, 1913.
PĂCĂŢIAN, Teodor V., Cartea de aur..., vol. VIII, Sibiu, 1915.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918).
După documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu, 1986.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului
austro-ungar în vremea lui Miron Romanul (1874-1898), după acte, documente şi corespondenţe, Sibiu,
1986.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea – documente,
însemnări şi corespondenţe, Sibiu, 1987.
POŞTARENCU, Dinu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), Chişinău, 1998.
PRODAN, David, Răscoala lui Horea, Vol. I-II, Bucureşti, 1979; Ed. a II-a, 1984.
ROMÂNII din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Miercurea Ciuc, 2003.
Revista Teologică, IV (76), (1994), nr. 4, p. 103-130.

66
1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe. 1879-1918, 1-2, 7-10,
Bucureşti, 1983, 1989.

67