lOMoARcPSD|34556982

sisteme electorale

Istoria Statului si dreptului (Universitatea Danubius)

Studocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)
 lOMoARcPSD|34556982

Tema nr 1 DCC1103
Motrogan Georgeta

Evoluția sistemului electoral prin analiza comparativă a constituțiilor române

din 1866, 1938, 1991

Constitutia este legea fundamentala a unui stat, in care sunt prevazute principiile de baza ale
conducerii statului, atributiile institutiilor fundamentale ale statului si drepturile, libertatile si
obligatiile cetatenilor.
Primele constitutii romanesti au fost Regulamentele Organice (in Tara Romaneasca in 1831 si
in Moldova in 1832). Ele au fost inlocuite in 1858 de Conventia de la Paris, care a fost
urmata, in 1864, de Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris, constitutia autoritara a
domnitorului Al. I. Cuza. Prima constitutie moderna a Romaniei a fost constitutia liberala din
1866. In 1923 a fost adoptata prima constitutie democratica. In 1948, instaurarea regimului
comunist in mod oficial s-a facut prin adoptarea unei constitutii prin care Romania devenea
republica si care a deschis calea catre un regim totalitar. Romania a redevenit democratie in
1989, fapt consfintit prin constitutia din 1991.

Legea electorală din 1866 a fost un act legislativ votat de Adunarea Constituantă la 6 iulie
1866, sancţionat şi promulgat de Carol I la 28 iulie şi publicat în „Monitorul Oficial” din 30
iulie 1866. Legea reia şi detaliază prevederile electorale prevăzute în noua Constituţie. Votul
era cenzitar şi secret. Aceast act normativ a abrogat legea electorală din 3 iulie 1864 şi a
rămas în vigoare până la adoptarea legii electorale din 9 iunie 1884.
Primele alegeri pe baza acestei legi electorale au avut loc pe 29 octombrie/1 noiembrie, pentru
Adunarea Deputaţilor, şi 3/5 noiembrie 1866, pentru Senat.

Constitutia din 1866 era in conformitate cu de realitatile sociale ale vremii. Corpul electoral
era impartit, in functie de criteriul averii, in patru colegii.
In 1884 Constitutia a fost revizuita, cele patru colegii devenind trei, impartite tot dupa
criteriul censului, in fiecare judet.

Corpul electoral pentru Adunarea Deputaţilor

Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral este împărţit în patru colegii pentru fiecare
judeţ. Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de la 300 de galbeni în sus, din
colegiul II cei care aveau un venit de la 100 la 300 de galbeni inclusiv, iar din colegiul III
făceau parte cei care plăteau către stat o dare anuală de 80 de lei, precum şi comercianţii sau
industriaşii care plăteau un impozit de 80 de lei. Erau scutiţi de acest cens toate profesiunile
liberale, ofiţerii în rezervă, profesorii şi pensionarii statului.
Toate aceste trei colegii alegeau direct. Primele două colegii alegeau câte un deputat pentru
fiecare cele 33 de districte (adică 66 deputaţi), iar cel de-al treilea un număr de 58 de deputaţi
ai oraşelor, reprezentanţi proporţional în funcţie de ponderea lor demografică. În Bucureşti de
alegeau 6 deputaţi. Toate oraşele unui district formau un singur colegiu cu oraşulde reşedinţă.
Din colegiul IV făceau parte toţi aceia care nu se încadrau în nici o categorie de mai sus şi
care plăteau o dare mai mică de 80 de lei. Din acest colegiu făceau parte şi preoţii. Membrii
acestui colegiu votau indirect astfel: 50 de alegători înscrişi desemnau un delegat, iar delegaţii
desemnaţi se întruneau în reşedinţa judeţului unde alegeau un deputat de district.
Numărul total al deputaţilor era de 157.

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)

 lOMoARcPSD|34556982

Corpul electoral al Senatului

Petru Senat, corpul electoral era împărţit în două colegii pentru fiecare judeţ. Din colegiul I
făceau parte toţi proprietarii de fonduri rurale cu venituri funciare de cel puţin 300 de galbeni.
Colegiul II, al oraşelor reşedinţă, se compunea din toţi proprietarii de imobile urbane cu un
venit sub 300 de galbeni. Colegiile votau separat, fiecare alegând câte un reprezentant.
De asemenea, Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau fiecare câte un senator ales dintre
profesori.
Senatul era compus din 68 de senatori aleşi, cărora li se puteau adăuga membri de drept ai
senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, cu vot deliberativ de la 25 de ani,
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi (Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Mitropolitul Primat al
României, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Episcopul Romanului, Episcopul Râmnicului,
Episcopul Buzăului, Episcopul Huşiului, Episcopul Argeşului, Episcopul Dunării de Jod).
Condiţiile pentru a fi alegător
Pentru a avea calitatea de alegător un cetăţean trebuia să cumuleze mai multe condiţii:
 a fi român din naştere sau a fi dobândit împământenirea
 a avea vârsta de 21 de ani împliniţi
 a reuni condiţiile cerute pentru a figura în colegiile indicate mai sus
Censul se dovedea doar prin chitanţele sau avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe
anul încheiat şi pe anul curent. Nu puteau fi alegători servitorii, cerşetorii, cei cu interdicţie
judecătorească, cei supuşi vreunei protecţii străine, cei în stare de faliment declarat. De
asemenea erau nedemni de această calitate cei lipsiţi de exerciţiul drepturilor civile şi politice,
cei condamanţi pentru crimă, furt, înşelăciune, abuz, atentat la bunele moravuri sau corupţie.
Condiţiile pentru a fi elegibil în Corpurile legiuitoare
Pentru a fi elegibil în Adunarea Deputaţilor, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere sau
să fi dobândit împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 25
de ani împliniţi şi să domicilieze în România.
Deputaţii erau aleşi pe patru ani.
Pentru a fi elegibil în Senat, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere sau să fi dobândit
împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 40 de ani
împliniţi, să domicilieze în România, să aibă un venit de orice natură de cel puţin 800 de
galbeni. Erau scutiţi de acest cens mai multe categorii de demnitari ai statului.
Membrii Senatului erau aleşi pe 8 ani, la fiecare patru ani reînnoindu-se jumătate din
componenţa lui prin tragere la sorţi.
Circumpscripţiile electorale
Judeţe constituie în parte câte o circumpscripţie: Argeş, Bacău, Bolgrad (până în 1878),
Botoşani, Brăila, Buzău, Cahul (până în 1878), Covurlui, Dâmboviţa, Dolj, Dorohoi, Fălciu,
Gorj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Ismail (până în 1878), Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Prahova,
Putna, Râmnicu Sărat, Roman, Romanaţi, Suceava, Tecuci, Teleorman, Tutova, Vaslui,
Vâlcea, Vlaşca.
Judeţe din Dobrogea, primite în urma Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, vor fi organizate
prin legea din 9 martie 1880 şi vor primi drepturile politice recunoscute prin Constituţie prin
legea din 9 aprilie 1909.

Legea electorală din 1939 a fost un act legislativ adoptat pentru a detalia prevederile
Constituţiei din 27 februarie 1938 cu privire la reforma electorală, urmând a se aplica în
alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939.

Constitutia din 1938 a modificat si sistemul electoral (varsta minima pentru vot marita la 30
de ani, acordat doar stiutorilor de carte). Se acorda drept de vot si femeilor. Constitutia din
1938 a fost suspendata in septembrie 1940.

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)

 lOMoARcPSD|34556982

Aceasta a diminuat substanţial rolul Parlamentului, sporind totodată influenţa şi puterile

regelui în actul legislativ.
Pe 9 mai 1939 este publicat decretul-lege asupra reformei electorale în „Monitorul Oficial” nr.
106 bis. Legea electorală preciza că aveau drept de vot numai ştiutorii de carte, ceea ce a dus
la o limitare drastică a numărului de alegători. Primeau drept de vot şi femeile pentru prima
dată în istoria României.
Reprezentarea Naţională (Parlamentul) era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Adunarea Deputaţilor era formată din 258 de membri, iar mandatul acestora era prelungit de
la 4 la 6 ani. Articolul 3 prevedea că alegerea deputaţilor se face prin vot secret, obligatoriu şi
exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripţii. Existau 11 circumscripţii, câte una pentru
fiecare ţinut, plus Capitala.
Senatorii erau împărţiţi în senatori de drept, senatori numiţi de rege şi senatori aleşi. Senatorii
de drept erau moştenitorul tronului, în vârstă de 18 ani împliniţi, toţi principii majori ai
familiei regale, patriarhul şi mitropoliţii ţării, episcopii ortodocşi şi greco-catolici,
conducătorii confesiunilor recunoscute de stat. Cetăţenii cu drept de vot alegeau 88 de
senatori, iar regele numea un număr tot de 88 de senatori, astfel că putea influenţa majoritatea
în Senat. Mandatul senatorilor era prelungit de la 4 la 9 ani.
Articolul 5 prevedea drept de vot pentru cetăţenii români, bărbaţi şi femei, de la vârsta de 30
de ani. Alegătorii erau împărţiţi în trei categorii, în funcţie de îndeletniciri. Acestea erau:
agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Prin aceste categorii
se încerca o organizare corporatistă a guvernului.
Din factor politic principal, Parlamentul a devenit organ mai mult decorativ, principalele
atribuţii fiindu-i retrase. Parlamentarii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de
Rege şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Aveau dreptul de a interpela
miniştrii, dar aceştia nu aveau obligaţia de a răspunde şi nici nu mai puteau da vot de blam
miniştrilor sau guvernului.
Adunările legiuitoare aveau dreptul de vota bugetul, dar numai dacă îl adoptau în „timp util”,
acesta putând fi stabilit de puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau dreptul la iniţiativă
legislativă, dar numai pentru legile de „interes general”, care şi acestea puteau fi respinse de
veto-ul regelui.
În alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN, astfel că
întreg organul legislativ era mai mult sau mai puţin supus regelui Carol al II-lea.

Constituția din 1991 a confirmat în mare măsură opțiunile de natură constituțională

încorporate în Decretul-Lege nr. 92/1990 adoptat de CPUN. Astfel, prin Legea fundamentală
din 1991 au fost consfințite forma de stat republicană, alegerea directă a Președintelui
României, structura bicamerală a Parlamentului, egalitatea Camerelor Parlamentului și
nediferențierea modului de alegere a deputaților și senatorilor. În capitolul referitor la
drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Constituția reitera dreptul de
vot pentru toți cetățenii care au împlinit 18 ani (exceptând debilii, alienații mintali, persoanele
puse sub interdicție sau condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea
drepturilor electorale) (art. 34 din Constituție) și ridica limita de vârstă pentru a fi ales la 23
de ani pentru deputați și 35 de ani pentru senatori și pentru Președintele României (art. 35 din
Constituție).

Stabilind faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate

legiuitoare a țării, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, Constituția
integra prevederea Decretului-Lege nr. 92/1990 care garanta dreptul de reprezentare
parlamentară a cetățenilor aparținând minorităților naționale, prevăzând că organizațiile

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)

 lOMoARcPSD|34556982

acestora, chiar dacă nu întrunesc numărul necesar de voturi, au dreptul la câte un mandat de
deputat (art. 59 din Constituție). Constituția prevedea, totodată, principiul autonomiei locale,
exercitate prin autorități alese în mod direct (consiliu județean, consiliu local și primar) (art.
119-121 din Constituție). Celelalte aspecte ale sistemului electoral erau lăsate spre a fi
reglementate prin lege organică (art. 72 din Constituție). Urmare a adoptării Constituției din
1991, cadrul legislativ privind alegerile parlamentare și prezidențiale se reglementează prin
Legile nr. 68/1992 (pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului) și nr. 69/1992 (pentru
alegerea Președintelui României).

Legea privind alegerile locale a fost elaborată în paralel cu Constituția, fiind adoptată încă din
noiembrie 1991, ceea ce a și îngăduit desfășurarea alegerilor locale la 9 februarie 1992 (și 23
februarie 1992, în localitățile unde a fost necesară organizarea unui al doilea tur de scrutin). În
schimb, elaborarea reglementărilor pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României,
care trebuia să aibă loc în cel mult un an de la adoptarea Constituției, a fost întârziată de
disputele politice pricinuite, pe de o parte, de divizarea FSN, și pe de altă parte, de
desprinderea PNL din Convenția Democratică. Influențate de calculele de oportunitate ale
diverselor partide și grupări reprezentate în legislativ, aceste dispute au vizat atât data
alegerilor, cât și modul de repartizare a mandatelor. Noile alegeri parlamentare și prezidențiale
au putut fi organizate numai la sfârșitul lunii septembrie 1992, ceea ce a favorizat noile
partide constituite în 1992, și mai ales Frontul Democrat al Salvării Naționale, constituit de
partizanii lui Ion Iliescu după acapararea Frontului Salvării Naționale de către gruparea din
jurul fostului
prim-ministru Petre Roman. Legea referitoare la alegerea Camerei Deputaților și a Senatului
păstra sistemul proporțional de repartizare a mandatelor, dar introducea pragul electoral de
3% pentru partidele politice și de 3% plus câte 1% din totalul voturilor valabil exprimate pe
întreaga țară pentru fiecare partid membru al unei coaliții electorale, fără a putea depăși însă
8%. De asemenea, s-a stabilit ca metoda d’Hondt de repartizare a mandatelor să se aplice la
nivel național, și nu la nivelul circumscripțiilor electorale. Dincolo însă de aceste modificări,
legile electorale din 1992 au reluat majoritatea prevederilor Decretului-Lege nr. 92/1990,
inclusiv în ceea ce privește condiția de 100.000 de susținători pentru înregistrarea
candidaturilor la funcția de Președinte al României și rolul Biroului Electoral Central și al
birourilor electorale județene în organizarea și supervizarea alegerilor.

Este de remarcat totodată faptul că sistemul electoral statornicit prin Legile nr. 68/1992 și nr.
69/1992, completate printr-o multitudine de acte normative ulterioare, inclusiv prin adoptarea
unei noi legi electorale în 2004, după revizuirea Constituției în 2003, a rămas în liniile sale
esențiale în vigoare până în anul 2008, cea mai importantă schimbare fiind ridicarea, în anul
2000, a pragului electoral la 5% pentru partide și maximum 10% pentru alianțele electorale.
În ceea ce privește alegerile prezidențiale, datorită prelungirii prin revizuirea Constituției din
2003 a mandatului de Președinte de la patru la cinci ani, s-au creat condițiile pentru
decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar prima desfășurare separată a
acestor alegeri a avut loc abia în anii 2008-2009.

Alte modificări mai degrabă tehnice ale sistemului electoral au vizat reducerea numărului de
deputați și senatori, consecința reducerii populației României, durata campaniei electorale (a
fost limitată la 30 de zile) și obligațiile mass-media în ceea ce privește reflectarea acesteia,
introducerea cărților de alegător și instituirea Autorității Electorale Permanente. Potrivit
sistemului electoral reglementat prin Legile nr. 68/1992 și nr. 69/1992, au fost organizate
patru alegeri parlamentare și prezidențiale, în anii 1992, 1996, 2000 și 2004.

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)

 lOMoARcPSD|34556982

Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_prim-mini%C8%99trilor_Rom%C3%A2niei
27.01.2023, 18.00
2. Monitorul Oficial 142/13.07.1866 Constitutia României
3. Monitorul Oficial 48 / 27.02.1938 Constitutia României
4. Monitorul Oficial 233 / 21.11.1991 Constitutia României
5. STAN, Apostol, Putere politică şi democraţie în România (1859 - 1918), Editura
Albatros, Bucureşti, 1995, ISBN 973-24-0357-8
6. MAMINA, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică. 1866 -
1938, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 ISBN 973-45-0315-4
7. SMEU, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Trei, 1997,
p.304. ISBN 973-98034-66
8. Revista de drept public nr. 3/2018.
9. M. Of. nr. 1 din 22 decembrie 1989.
10. Art. 3 din acest Decret-Lege prevedea că „În vederea înregistrării, fiecare partid și
organizație obștească trebuie să-și prezinte statutele de organizare și funcționare,
programul politic, să-și declare sediul și mijloacele financiare de care dispun și să facă
dovada că are cel puțin 251 de membri” (M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989).
11. C. Preda, S. Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Ed. Nemira,
București, 2008, pp. 76-78.
12. Legea nr. 27/1996 privind partidele politice, publicată în M. Of. nr. 87 din 29 aprilie
1996.
13. M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
14. M. Enache, M. Constantinescu, Renașterea parlamentarismului în România, Ed.
Polirom, Iași, 2001, p. 89.
15. I. Iliescu, Viața politică între violență și dialog,
16. Ed. Semne, București, 2005, pp. 96-98.

Downloaded by Cristina Miron (cristinachiriac25@yahoo.ro)