Universitatea “ Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de drept “ Simion Bărnuțiu”

Tradiții democratice la români

Timp Diana Raluca

Grupa 3, Anul I
ID
 Democrația reprezintă una dintre modalitățile posibile de a organiza un grup de
oameni. Este o formă de guvernare a unei țări.
Democrația mai este denumită și „guvernarea oamenilor”: puterea provine de la oameni –
oamenii reprezintă puterea suverană care exercită puterea sau acordă mandat pentru
exercitarea puterii şi oricine face parte din autoritate poate fi considerat răspunzător de către
oameni;
Într-o țară, democratică Constituția și celelalte legi reflectă acordul între cetățeni
oamenii unei țări – asupra legilor și principiilor de urmat.
Oamenii pot întreprinde și alte acțiuni – în afară de votare – pentru a influența deciziile; de
exemplu, pot face demonstrații, dacă nu sunt de acord cu anumite lucruri, sau pot forma
asociații. Democrația este un sistem de organizare a unor grupuri de oameni
Pricipalele elemente care definesc democrația sunt :
- Statutul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii: toţi cetăţenii sunt protejaţi în mod
egal de lege pe baza principiului nediscriminării şi trebuie să îşi îndeplinească
îndatoririle conform legii;
- Votul universal: acesta oferă cetăţenilor adulţi, bărbaţi şi femei, dreptul de a vota
pentru partide şi/sau candidaţi în alegerile parlamentare. În plus, unele sisteme includ
un referendum sau plebiscit, adică, dreptul cetăţenilor de a lua decizii cu privire la o
anumită problemă, prin vot direct;
- Drepturile omului sunt menţionate în constituţie şi apoi tratate ca drepturi civile fiind
garantate constituţional. Guvernele care au semnat convenţii privind drepturile omului
sunt obligate să susţină drepturile pe care le-au ratificat, indiferent dacă acestea sunt
menţionate sau nu în constituţie;
- Regula majorităţii: majoritatea decide, minoritatea trebuie să accepte decizia.
Constituţiile definesc limite pentru regula majorităţii care protejează drepturile şi
interesele minorităţilor. Cvorumul pentru majoritate poate varia în funcţie de
problemă – de exemplu, două treimi, în cazul modificărilor constituţiei;

Aceste exemple de tradiții sunt reprezentate în principal de actualele drepturi și obligații

pe care un cetățean le are, iar câteva dintre aceste drepturi sunt :
a) Dreptul la asociere în cadrul partidelor politice;
b) Dreptul de a participa la alegeri fie locale/prezidențiale;
c) Dreptul la libera exprimare/comunicare;
d) Dreptul de a trăi în condiții bune;
e) Dreptul de acces la informație
f) Dreptul la intimitate;
g) Dreptul la sănătate și asistență medicală;
h) Dreptul la nediscriminare;
i) Dreptul de a beneficia de timp liber.

Dreptul de vot sau sufragiul permite cetățenilor unui stat să voteze pentru a-și exprima
voința cu ocazia unui scrutin. În aplicația sa contemporană, permite cetățeanului fie să își
aleagă reprezentanți care să guverneze, fie să răspundă unei întrebări puse de guvernare sub
forma unui referendum.

În perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, și

în spațiul românesc, ca în multe alte state europene, alegerile pentru camerele parlamentelor
se făceau în urma votului cenzitar. Acest sistem permitea participarea la scrutine numai a
celor care aveau un anumit venit anual. Națiunile mari adoptaseră principiul votului universal
de timpuriu. Printre pionieri se număra Franța, în care votul universal masculin a existat încă
din 1848. Olanda a introdus dreptul universal de vot pentru bărbați în 1917, iar în 1920 pentru
femei. Islanda a adoptat votul universal, deopotrivă pentru bărbați și femei, în 1915, iar
Luxemburg în 1919.

Tot în 1919 avea să fie aplicat pentru prima dată în istorie principiul votului universal
masculin și în România, după ce în dificilul an 1917 regele Ferdinand le promisese două
lucruri esențiale soldaților-țărani aflați pe front: pământ și drept de vot. A rămas celebru în
istorie cuvântul rostit de rege pe 23 martie 1917, în fața soldaților din Armata a II-a, cantonați
la Răcăciuni, în județul Bacău: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu
pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe
lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi
câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat.
Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă
participare la treburile statului”.

După război, aceste două mari promisiuni au fost împlinite. Astfel, pe 2 octombrie
1919, regele Ferdinand a semnat decretul de convocare a alegerilor pentru Adunarea
Deputaților și a Senatului, la care erau chemați să participe, pentru prima oară laolaltă,
locuitorii Vechiului Regat al României, ai Basarabiei, ai Bucovinei și ai Transilvaniei.

Scrutinul, primul bazat pe principiul votului universal, s-a desfășurat în întâia decadă
a lunii noiembrie 1919 – în zilele de 2, 3 și 4 pentru alegerea deputaților și în zilele de 7, 8 și
9 pentru alegerea senatorilor.

„Din perspectiva națiunii, înțeleasă ca formă a democrației, datele de 2-9 noiembrie

1919 sunt mai însemnate decât mult mai celebra zi de 1 Decembrie 1918, când s-a ținut
adunarea de la Alba Iulia. De ce? La începutul lunii noiembrie 1919 a avut loc primul scrutin
universal masculin. În mod foarte semnificativ, consacrarea juridică a României Mari va avea
loc doar la 1 ianuarie 1920, după scrutinul amintit. Legile prin care Transilvania, Basarabia și
Bucovina se uneau cu România au fost votate de parlamentul constituit după alegeri. Unirea
nu precede alegerile, ci este o consecință a lor”, aprecia politologul Cristian Preda în volumul
„Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent”.

Cum s-a votat acum un secol

Potrivit dispozițiilor oficiale, atunci au putut vota toți cetăţenii români de sex
masculin care aveau împlinită vârsta de 21 de ani. Votul exprimat era „universal, egal, direct
şi cu scrutin secret”. Toți bărbații care îndeplineau criteriul vârstei au primit, atunci,
certificate de alegător, prin care erau anunțați unde și când să se prezinte la vot.

Am găsit un astfel de certificat de alegător în casa-muzeu din comuna Straja, din

actualul județ Suceava, amenajată de un localnic pasionat - Dorin Pătrăucean. Pe lângă
obiecte din gospodăria tradițională bucovineană, acesta a reușit să adune și documente vechi,
parte din istoria așezării. Printre acestea și un certificat de alegător pentru alegerile în Senat,
ce a aparținut săteanului Ilie Ursulean, agricultor, în vârstă de 50 de ani în 1919. Documentul
a fost trimis de Biroul electoral județean Rădăuți, comuna Straja fiind atunci parte a acelui
județ.
 Cei care primeau certificat de alegător aveau obligația de a se prezenta la vot. În caz
contrar, erau trimiși în fața judecătoriei de ocol și amendați cu o sumă de la 20 la 500 de lei.
Așa se explică de ce în Arhivele Naționale, în dosarele alegerilor din 1919, există numeroase
documente medicale, ale unor cetățeni care-și motivează imposibilitatea de a se prezenta la
vot în ziua menționată în certificatul de alegător din cauza unor afecțiuni de care sufereau.
Autoritatea Electorală Permanentă a publicat o serie de documente din aceste dosare. Printre
acestea, și certificatul eliberat pe 3 noiembrie 1919 de un medic din Bălți (Basarabia), care
atestă faptul că un cetățean din localitate, Burtman Moșca, nu se poate prezenta la vot,
deoarece este „convalescent, în urma unui tifos exantematic și nu poate părăsi casa cel puțin
până la 15 noiembrie 1919, fiind cu totul slăbit”.

La fel de relevantă este și motivarea pe care a trimis-o M. Lăzărescu, alegător din

comuna Mănești (Prahova), președintelui secției de votare a Judecătoriei de Ocol Voinești:
„Subsemnatul fiind grav bolnav de nevralgie și neputând veni la subsecțiunea de votare ce
prezidați spre a vota, respectos vă rog a lua act și a dispoza cele ce veți crede de cuviință”.

Potrivit istoricului Ioan Scurtu, „ca urmare a introducerii votului universal, cadrul de
desfăşurare a vieţii politice s-a extins considerabil, iar ţărănimea a devenit principala masă
electorală. Numărul alegătorilor a crescut, de la 101.339, în 1912, la 4.649.163 (între timp, în
1918, se realizase Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România)”.

Româncele au primit drept de vot abia în 1938

Dacă bărbații români au beneficiat de dreptul de a vota încă din 1919, femeile s-au
putut bucura de acest drept abia în 1938, dar doar cele cu „vârsta de peste 30 de ani și
știutoare de carte”. Votul universal - fără discriminări de vârstă, educație, poziție socială -
pentru femei a fost instituit în România 10 ani mai târziu, în 1948.

A fost un pas spre democrație și spre eliminarea tuturor discriminărilor făcut, totuși,
devreme, dacă ne gândim că în Elveția femeile au primit drept de vot abia în 1971, iar în
Portugalia în 1976.

În schimb, în alte țări din Europa, femeile au votat potrivit principiului votului
universal de foarte timpuriu: în Finlanda din 1906, în Norvegia din 1913, în Islanda din 1915,
în Austria și Danemarca din 1918, în Germania, Luxemburg și Olanda din 1919. Prima ţarǎ
din lume care a acordat femeilor dreptul de a vota a fost Australia, în 1901. Azi, singurul stat
din lume în care femeile nu au drept de vot este Arabia Saudită.