UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

FACULATATEA DE ŞTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZAREA: ŞTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific,

Lect. univ.dr. Daniel Cristian Cojanu

Absolvent,

Adriana Climca Mirela Cîrnu

Târgoviște 2018
 UNIVERSITATEA ” VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE

SPECIALIZAREA: ŞTIINȚE POLITICE

MIŞCAREA SEPARATISTĂ CATALANĂ

ÎN ACTUALUL CONTEXT EUROPEAN

Coordonator ştiinţific,

Lect. univ.dr. Daniel Cristian Cojanu

Absolvent,

Adriana Climca Mirela Cîrnu

Târgoviște 2018
 Cuprins

INTRODUCERE ...................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I .......................................................................................................................... 7
BAZE TEORETICE ................................................................................................................ 7
1.1.Introducere în lumea mișcărilor separatiste .................................................................................7
1.2.Analiza structurală a fenomenului global și definirea patternului comportamental ............8
1.3.Cauzele apariției mișcărilor separatiste în Europa......................................................................9
1.4.Mișcări și identități separatiste ....................................................................................................12
CAPITOLUL 2. ...................................................................................................................... 15
Actualul context european și premisele accentuării mișcarilor separatiste ...................... 15
2.1.Efectele globalizării și crizei economice europene ..................................................................15
2.2.Naționalism, populism, euroscepticism și autodeterminare teritorială ..................................17
2.3.Politici regionale UE și autonomia locală. Problema ținutului secuiesc ...............................21
2.4.Poziția Instituțiilor Europene și măsuri de soluționare a conflictelor ....................................23
Capitolul 3. Studiu de caz. Mișcarea separatistă catalană în actualul context european
Specificitatea separatismului catalan în contextul iberic .................................................... 26
3.1.Istoricul relațiilor de cooperare catalano-hispanice ..................................................................26
3.2.Tensionarea relațiilor bilaterale și începuturile populismului catalan ...................................27
3.3.Regiunile istorice și procesul de descentralizare politică ........................................................31
Capitolul 4 ............................................................................................................................... 36
Criza catalană și modalități de soluționare a conflictului................................................... 36
4.1.Criza economică, factor accelerator în procesul tensionării relațiilor bipartite ....................36
4.2.Mișcările populiste și manipularea politică ...............................................................................39
4.3.Analiza evenimentelor politice și electorale în perioada 2003-2017 .....................................41
4.4.Încălcarea principiilor democratice.Referendumul ilegal și autoproclamarea independeței ............48
4.5.Gradul de expansiune internațională și consecințele fenomenului catalan ...........................53
Concluzii .................................................................................................................................. 58
ANEXE .................................................................................................................................... 62
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 68
 INTRODUCERE

Abordarea unui astfel de subiect în anul 2018 nu este deloc simplǎ și nici
întâmplǎtoare. Actualitatea temei și complexitatea ei au constituit un adevarat challenge în
vederea realizǎrii acestei lucrǎri. Unele evenimente sunt atât de recente încât nici nu putem
pune punct anumitor capitole.1 Pe fondul instabilitǎții coeziunii europene și al creșterii
euroscepticismului, separatismul apare ca fiind un factor destabilizator major în actualul
context european.
Ȋn problematica separatismului, subiect extrem de ofertant, se regǎsesc o multitudine
de subprobleme interdependente, din domenii diferite ale științelor politice, ceea ce a constiuit
un motiv puternic în abordarea sa. Am încercat să analizăm aceasta temă hibridă folosind
elemente din mai multe domenii: politică, istorie, economie, geo-politică, guvernanță
europeană, securitate și relații internaționale, analiză electorală și interpretarea datelor.
Separatismul este un proces de anvergură, deconstructiv, acționat de forțe centrifuge
de scindare, rezultat istoric al unor unificări eșuate, decolonizări și incompatibilități etnice.
Cauzele sunt multiple și diverse, cumul al nemulțumirilor unor popoare ce nu au gasit altă
modalitate de autodeterminare decât calea secesiunii. Mișcările se crează majoritar în jurul
unui popor/grup etnic pe fondul unor revendicări derivate din clivaje de ordin politic, social,
lingvistic, religios sau economic, conduse de un partid sau mișcare separatistă care au ca scop,
fie o mai mare autonomie, fie crearea unui nou stat. Există numeroase forme de acțiune, de la
negocieri pașnice, referendumuri legale, până la autoproclamare, războaie civile și terorism.
Originalitatea lucrării derivǎ din perspectiva sa globală și interdisciplinară. Aceastǎ
tehnicǎ permite gǎsirea unui pattern de comportament la nivel mondial, extras din cazuri
particulare, dar și din analiza detaliatǎ a unui caz pentru a înțelege mecanismul intern de
funcționare și a putea gǎsi mai ușor soluții aplicabile în alte cazuri similare. Documentele pe
care le-am studiat nu dǎdeau o imagine generalizatǎ a fenomenului, ci numai frânturi de
conflicte locale care, aparent, nu aveau legătura între ele. La o analiză mai amănunțită vom

1
Procesul liderilor catalani este încă în desfășurare. Tribunalul Suprem spaniol a început procedurile de punere
sub acuzare a celor 13 lideri independentiști, în frunte cu ex-președintele Carles Puigdemont, ex-vicepreședintele
Oriol Junqueras, consilieri, etc., pentru implicarea lor în evenimentele din 2017, sursa-
https://www.proceso.com.mx/527246/procesan-por-rebelion-a-carles-puigdemont-y-a-otros-12-lideres-
independentistas-catalanes, accesată la data de 24/04/2018.

5
vedea că în majoritatea cazurilor se regăsesc aceleași cauze și aceeași dinamică în orice țară și
cultură s-ar afla mișcarea respectivă.
Printre obiectivele propuse se numără: explicarea apariției fenomenului istoric într-un
spațiu geo-politic dat, evoluția sa, identificarea cauzelor și premiselor accentuării
separatismului, o abordare știintifică și o analiză a dimensiunilor conceptuale ale fenomenului
separatist.
În studiul de caz, ce are ca obiect analiza mișcării separatiste catalane, vom marca
etapele procesului politic de la origini până în prezent, incluzând degradarea relațiilor de
cooperare bilaterală, escaladarea conflictului, însemnătatea sa la nivel european, rolul
actorilor interni și internaționali și mai cu seamă elaborarea unor măsuri pentru soluționarea
conflictului. Vom concluziona subliniind consecințele nefaste ale acestor conflicte fratricide,
atât pe plan economic cât și juridic, politic sau diplomatic. Urmărim implicarea societății
civile și a instituțiilor în soluționarea acestor diferende, luarea de măsuri la nivel european
pentru a stopa escaladarea conflictelor și prevenirea lor prin analizarea și eliminarea cauzelor.
Valoarea aplicativă a lucrării se poate desprinde din caracterul ei polivalent și
interdisciplinar, materialul lucrării putând constitui o bază metodologică și didactică pentru
elaborarea altor lucrări legate de cazuri similare.

6
 CAPITOLUL I

BAZE TEORETICE

1.1.Introducere în lumea mișcărilor separatiste

Prin separatism se înțelege “o tendință de separare (într-un stat multinațional); o mișcare

a minorităților naționale pentru a forma un stat independent sau o regiune autonomă.”2
Majoritatea statelor lumii se confruntă cu cel putin o mișcare separatistă pe teritoriul lor, fie
ea de ordin economic, religios, geo-politic, lingvistic, etnic, teritorial ori un melanj al acestor
cauze. Lista exhaustivă a mișcărilor separatiste este impresionantă, de la cazuri foarte
cunoscute nouă cum ar fi Spania, Italia, Belgia sau Scoția și până la cazuri mai exotice. Ȋn
Senegal, de pildă, organizația numită MFDC (Mișcarea democratică a forțelor din
Casamance), luptă pentru independența zonei sudice cu același nume. Mișcarea revendică
independența teritoriului Casamance, a cărui populație numită Jola este distinctă atât religios
cât și etnic de cea a Senegalului.3 Confruntările armate s-au soldat de-a lungul anilor cu zeci
de mii de victime. Acest exemplu îl regăsim cu o dinamică generalizată pe tot continentul
African, dublată de o violența extremă, pe fondul decolonizării, al războaielor etnice,
loviturilor de stat, instabilității politice și economice.
Asia numără și ea multiple mișcări secesioniste și independentiste și exemplificăm
doar cu cazul mai puțin cunoscut al mișcării de independență Ryukyu4, o mișcare politică
implicată în lupta pentru independența insulelor japoneze, Ryukyu Islands.5
Am ales aceste două exemple nu doar pentru exotismul lor ci pentru a contura
magnitudinea globală a fenomenului. Din America de Sud, unde în Bolivia Uniunea
Tineretului Santa Cruz cere autonomia provinciei omonime, trecând prin Canada cu
numeroasele divergențe între francofoni și anglofoni și ajungând până în cea mai retrasă
insulă din Oceania regăsim acest leitmotiv al independenței. Odată cu amplificarea
fenomenului, crește exponențial și pericolul pe care îl prezintă pentru pacea și stabilitatea
zonelor brăzdate de conflicte, mai ales armate.

2
Din fr. séparatisme, conform Dictionarului Nodex, sursa https://dexonline.ro/definitie/separatism.
3
James Minahan, Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the World. Ed.
Greenwod Publishing Group, 2002, p.396.
4
Sheffield Centre for Japanese Studies and ot., Japan and Okinawa: Structure and Subjectivity, Ed. Glenn D.
Hook, Richard Siddle, 2003, pp. 5-7.
5
Poporul băstinaș este format din indigeni complet distincți etnic, cultural și lingvistic de japonezi de unde
rezultă și dorința lor de obține independența, dublată de nemulțumirea existenței bazelor militare americane în
insule.
7
1.2.Analiza structurală a fenomenului global și definirea patternului comportamental

Alvin Toffler avertiza că “febra naționalismului înfierbântă planeta din ce în ce mai mult,
în timp ce mișcările de eliberare națională proliferează pe întreg mapamondul.”6 Am analizat
numeroase mișcări separatiste dintr-o listă exhaustivă de peste 300 de mișcări active pe
teritoriul a 102 țări,7 în încercarea realizării unei clasificări structurale dar și pentru
identificarea unui pattern comportamental. Mișcările secesioniste sunt procese extrem de
dinamice, adesea violente, cu consecințe din cele mai dramatice. Diversitatea lor este
semnificativă atât din punct de vedere geo-politic (poziție geografică, strategică) cât și cauzal
(etnic, religios, economic). Cu toate acestea, ele par sa aibă mai multe trăsături comune decât
ne așteptam, urmând un model comportamental comun.
Ȋn urma analizei unor cazuri reprezentative, se evidențiează o serie de caracteristici,
tipice mișcărilor separatiste active. Nu toate mișcările au ca scop esențial scindarea, multe
dintre ele cer o mai mare autonomie sau își manifestă dorința de auto-determinare într-o
anumită regiune geografică cum este cazul mișcărilor sud-americane.8
O altă caracteristică ar fi cea a componenței, locuitorii fiind cetățeni/locuitori ai zonei
în conflict și nu din afara ei. După caracterul juridic, unele sunt state de facto/entități de facto
pentru regiuni nerecunoscute cu autonomie de facto9, sau state de facto cu recunoaștere de
jure parțială.10 După statut există state doar propuse, dar care nu există de facto, ele au și
nume de state propuse pentru ulterioare state suverane.11 Există și zone care au fost propuse
pentru a dobândi o mai mare autonomie, dar fără a avea ca obiectiv separarea lor.12
Ȋncă o caracteristică comună o reprezintă grupurile etnice care militeză pentru
dobândirea unei mai mari autonomii în anumite regiuni, dar fără a se ajunge la scindare.13
Există guverne în exil care nu pot guverna din diverse motive în țara lor, dar o fac de pe
teritoriul altor state cu speranța revenirii în țara de origine și preluarea controlului, majoritatea
cazurilor regăsindu-se în Africa și Asia.14

6
Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Z., Bucuresti, 1996, p. 295.
7
Vezi Anexa 1.
8
Bolivia, Chile, Columbia, Venezuela,etc.
9
Republica Artsakh, stat de facto în Azerbaijan, cu guvern în exil, reprezentând mișcarea azerbă din Nagorno-
Karabakh.
10
Republica Abkhazia în Georgia.
11
De exemplu, în Algeria statul propus este republica Khabilia, de către mișcarea de autodeterminare a grupării
etnice khabile.
12
Nigeria cu biafran government în exil, Algeria cu provisional government of Khabylia în exil, etc.
13
Regiunea autonomă Bornholm propusă în Danemarca de Partidul Bornholm self-government party..
14
Guverne în exil au: Algeria, Angola, Azerbaijan, Myanmar, Tibet, India, etc .
8
 O alta trăsatură comună și omniprezentă este partidul militant (partidele cu caracter
secesionist) care activează în acest scop. Fară îndoială, cele mai reprobabile se dovedesc a fi
organizațiile militante cu caracter armat și grupările teroriste. 15 Mișcările apolitice se
organizează în grupuri pacifiste, non-beligerante, care nu aparțin unei entități politice.16
Ultimul termen comun, dar și cel mai important, este grupul, în jurul căruia se țese
întreg comportamentul secesionist bazat pe nemulțumirile, frustrările, nedreptățile suferite de
acesta. Grupurile pot fi etnice, etnico-religioase, religioase, rasiale, regionale, culturale, etc.
Grupurile etnice, datorită numărului și complexității lor, sunt greu de clasificat iar aici
amintim doar câteva: kabilii în Algeria, grupul bubi in Guineea Ecuatoriala, tuaregii,
songhaii, fula, arabii moors în Mali, grupul chiapas maya în Mexic sau nativii din Hawaii. A
se deosebi de grupurile de tip cultural care militează într-un registru diferit, ca cele din Statele
Unite.17 Mai adăugăm populațiile aborigene care au suferit colonizări și izolări forțate,
deplasări teritoriale, exterminări sau intergrare forțată, lupta lor conducând spre recuperarea
teritoriilor istorice și dreptul la autodeterminare18.
Buthros B. Ghali, fost secretar general ONU, avertiza de pericolul creării în viitor a
peste 400 de microstate sărace din cele peste 3500 de grupuri etnice ce aspiră la o viitoare
independență.19

1.3.Cauzele apariției mișcărilor separatiste în Europa

Vom încerca sa explicăm apariția mișcărilor separatiste ca rezultat al unui proces

invers celui de unificare. Așadar, am considerat unificarea statelor ca fiind punctul zero,
punctul de inflexiune în istoria statelor-națiune.
Momentele de unificare au constituit finalul unui proces politic anevoios, de alianțe,
uniuni matrimoniale, alipiri, tratate dar și începutul altui proces, cel al naționalismului și
separatismului regional. Deoarece, cea mai mare parte a unificărilor s-a făcut forțat, adesea
trasând granițe artificiale pe o hartă, dorința diferitelor populații nu a mai contat în fond.
Nu s-a ținut seamă de diferențele uriașe de cultură, limbă, religie sau nivel economic. Ȋn
numele unificării și al unui interes general superior s-au pierdut din vedere interese mai mici,
regionale. Scopul final, dobândirea unei puteri mai mari sau a unui teritoriu mai vast a dus la

15
Armata militară de eliberare Kashin, aripa militară a United Wa State Army în Myanmar, talibanii în
Afganistan și Pakistan, Al-qaeda, Statul islamic, etc.
16
Bermuda Independence Comission, Liga Celtă în Franța sau campania pentu parlamentul englez.
17
Alaska, Carolina de Sud, grupul Sudiștilor, Noii Englezi, Albii, Texanii, Portoricanii,etc..
18
Grupul indigenilor australieni, polinezienii Rapa-Nui în insule Paștelui, rezervațiile amero-indiene.
19
Anghel Andreescu și Dan Bartaș, Acțiunile separatiste care vizează Romania, Editura Rao, Bucuresti, 2016,
pp. 16-17.
9
alipiri artificiale sau alianțe forțate. Ȋn cazul Angliei, trei secole și trei acte de uniune au fost
necesare pentru a subordona Angliei, atât Scoția, Irlanda cât și Țara Galilor. Se consideră
acesta ca fiind primul pas spre imperiul colonial ce a avea sa devină.20
Dar mariajul nu a fost nici pe departe unul fericit și conflictele nu au întârziat să
apară. Prin actul de Uniune din 1536, Țara Galilor trece sub control englez, dar totodată apar
și nemulțumiri din partea galilor care sufereau multe inegalități și lipsa multor drepturi,
compartiv cu englezii. Astfel, încep conflictele între popoarele uniunii, mai ales în zonele de
graniță. Spre deosebire, scoțienii reușesc să-și negocieze soarta în favoara lor ( prin Actul de
Uniune din 1707), păstrând propriul sistem judiciar și de învățământ, propria biserică
presbiteriană. Ȋn ceea ce privește Irlanda, majoritar catolică, este alipită prin Actul de Uniune
din 1801 Angliei, chiar în timpul unor războaie contra, nu mai puțin catolicelor puteri, Franța
și Spania. Nemulțumirea irlandezilor, ajutați de francezi, se concretizează printr-o revoltă
sângeroasă.21 Puțin câte puțin, Anglia va domina politica statelor membre, iși va impune
monopolul asupra lor și va ajunge, în zorii secolului al XIX-lea, să fie un stat centralizat
condus de la Londra, cu numele de Marea Britanie. Ȋn ciuda eforturilor, omogenizarea
populației nu se va produce niciodată, fiecare popor rămânând fidel propriei limbi, culturi și
religii, dezvoltând un naționalism personalizat în fiecare regiune istorică.22
Astăzi cuantificăm rezultatele negative ale acestor procese neasimilate. Prin ruperea
Scoției de Regatul Unit s-ar fi creat un precedent periculos în Europa, deschizând cutia
Pandorei pentru toate regiunile secesioniste care visează la independență dar și o pierdere
mare pentru un Imperiu britanic deja fărâmițat. Ieșirea Scoției din UK ar fi însemnat și ieșirea
din Uniunea Europeană, readmiterea sa ca stat independent depinzând, paradoxal, tot de
acordul Marii Britanii, căci trebuie să existe unanimitate de vot. Altă consecință directă ar fi
fost pentru britanici prabușirea lirei și instabilitate economică, fapt constatat și după Brexit, de
altfel.
Dupa ieșirea Marii Britanii din UE, partidul național scoțian, prin liderul său Nicola
Sturgeon, a propus un nou referendum de independență pentru o miză dublă de data aceasta:
independența și dorința de a rămane în Uniunea Europeană, după modelul Irlandei de Nord
care a cerut reîntoarcerea la Irlanda, țară membră a CEE (Comunitatea Economică
Europeană), înca din 1973. 23
Aceasta din urmă și-a dobândit independența față de Regatul

20
Philippa Levine, The British Empire Sunrise to Sunset, Ed. Pearson Education Limited, Harlow Essex, 2007,
p.5.
21
Revolta condusă de Wolfe Tone, părintele republicanismului irlandez, s-a soldat cu peste 30 000 de morți.
22
Seamus MacManus, The Story of Irish Race: A Popular History of Ireland, Ed. The Irish Publishing co., 1921,
Reed. Devin Adair, 1990. p.768.
23
Heather Stewart, and ot., Theresa May rejects Nicola Strugeon’s referendum demand, interviu pentru “The
Guardian”, 16/03/2017.
10
Unit în urma Războiului Irlandez de Independență, în 1922. Refuzul premierului britanic a
fost motivat prin alegerea nepotrivită a momentului, Anglia trecând prin momente dificile în
cadrul negocierilor de ieșire din UE.
Ideea de apartenență la popoare diferite persistă, cetățenii britanici neidentificându-se
cu titlu de englez sau britanic așa cum o indică cetățenia ci după apartenența etnică: englez,
scoțian sau irlandez. Ȋn aceeași masură catalanii, bașcii, andaluzii refuză să fie numiți spanioli.
Franța, în schimb, pare să prezinte o imagine unitară mai puternică, în ciuda crizei
economice, problemelor de migrație sau terorism. Ȋn momente importante de criză, apelul
președintelui francez și chiar al societății civile trimit mereu la calm și unitate. Este interesant
de studiat în paralel cazul Franței și cel al altor mari puteri, foste imperii, teritorial vaste și
totuși cu comportamente diferite. Cetățeanul francezul este avant tout foarte patriot, cu
tendințe șoviniste chiar, adesea xenofobe, dar un bun” citoyen de la Republique et fier de
l’être24, legat de simbolurile patriei. Pe fondul războaielor religioase din Franța secolului al
XVI lea se impune consolidarea absolutismului și centralizarea statului, ceea ce a dus la o
unitate mult mai puternică decât în alte țări25. Franța a fost nu doar o putere economică și
politică a Europei, dar a dat dovadă și de o mare unitate ca popor în ciuda unor fricțiuni pe
plan intern.
Franța, în ciuda imaginii de unitate pe care o transmite, are și ea nemulțumiții ei.
Nota discordantă, în istoria modernă, vine din partea câtorva mișcări separatiste26, cea mai
mediatizată și inedită rămanând situația insulei Corsica, teritoriu francez ai cărui combatanți
au luptat pentru independența insulei decenii întregi. Naționalismul corsican se sprijină pe o
mișcare politică, culturală și socială care proclamă Corsica drept o națiune și revendică
independența sa față de Franța. Corsica însă, are un parcurs istoric complet diferit de
Hexagon, care explică aceasta excepție de la fraternitatea franceză. Atașată mai bine de patru
secole Republicii Genoveze, Corsica se declară independentă în 1775, dar este cedată forțat
Franței și va fi cucerită militar de Regatul Franței în urma bataliei de la Ponte Novo în 1769.
Consecințele nefaste ale acestei operațiuni se vor transpune în nemulțumirea poporului
corsican care nu s-a simțit niciodată francez. Grupuri clandestine de eliberare nu vor întârzia
să apară și lupta pentru o Corsică liberă va fi leitmotivul tuturor mișcărilor clandestine.
Amintim aici de acțiunile violente ale Frontului țăranesc corsican de eliberare (Le Fronte
Paisanu Di Liberazione) în octombrie 1973 și cele ale mișcării Ghjustizia Paolina, în martie

24
”Cetățean al Republicii și mândru de a fi”.
25
Lucian Boia , Mitul Democrației, Editura Humanitas, 2002, p.14.
26
Actualele mișcări separatiste dar și autonomiste active pe teritoriul francez sunt dispersate din nord , începând
cu mișcarea bretonă, Alsacia, Lorena, centru, în Savoia, până în sud pe Coasta de Azur, în Alpii Maritimi sau
în Provence.
11
1974. Corsica intra atunci într-o spirală a violenței și a terorismului din care nu urma să mai
iasă decât în perioade scurte de calm relativ.27
Un alt caz deosebit de important este cel al Cataloniei dar pe care nu îl vom dezvolta
aici deorece va fi pe larg prezentat în capitolele urmatoare. Vom reaminti modul în care s-a
produs Unificarea Spaniei, episod necesar creării unui Imperiu Colonial de o mare amploare.
Uniunea provinciilor spaniole, ca o monarhie structurată, a fost sinteza unui lung proces de
unificare a diverselor monarhii care luptau pentru a redobândi Peninsula Iberica din mâna
musulmanilor și care căutau o mai mare putere în fața inamicului comun (La Reconquista
Española). Asturia, Navarra și Catalonia au început procesul și la sfârșit Asturia, Leonul și
Galiția s-au unit cu Castilia creată de Ferdinand cel Sfant (Fernando el Santo) și Alfonso al X
lea cel Întelept (El sabio). Navarra s-a unit cu Catalonia și Valencia creînd astfel regatul
Aragonului.
Astfel, în secolul XIII erau deja formate două nuclee importante. Mariajul dintre
Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon pecetluiește uniunea și puțin câte puțin vor fi
adaugate provincii noi nucleului Castilia-Aragon. Trebuie remarcat un detaliu foarte
important, chiar dacă unite sub coroana regilor catolici, regiunile istorice iși vor păstra
propriile Curți Generale (cortes), vămi, monezi, unități de masură, semn ca nu erau dispuși la
omogenizare. Chiar mai mult, regatele numeau funcționarii și soldații trimiși din Castilia
extranjeros (străini), semn că iși protejau identitatea și că nu erau dispuși să se integreze într-
un regim artificial creat. Nici sub domnia lui Carol al-V-lea, nici ulterior sub Felipe al II lea
vechile instituții nu vor dispărea, ei nereușind centralizarea politică a Spaniei și nici preluarea
controlului28. Istoricul Pierre Vilan subliniază ca Spania nu a avut atunci când trebuia un
Cardinal Richeliu sau un rege precum Ludovic al XIV-lea.29

1.4. Mișcări și identități separatiste

Identitatea servește adesea drept bază pentru mișcările separatiste. Identitatea, în

mișcărilor separatiste, iși are rădăcinile înr-o istorie, cultură, limbă și coeziune socială
comună. Identitatea devine mai importantă pentru membrii unui grup dacă suferă inegalități și
nemulțumiri din partea grupurilor dominante cu caracteristici diferite.

27
Francescu-Maria Perfettini, Histoire de Corse: le point de vue corse, Ed. Broché, Paris, 2014,
p. 378.
28
Luis Torres Piñar, Porque Cataluña es España, 2a edicion, Ed. Seleer, 2014, pp. 28-38.
29
Pierre Villar, Istoria de Espana, Ed.Grijalbo, Barcelona, 1978, p. 11.
12
 Liderii regionali pot să modeleze apoi discursul politic în termeni separatiști și să
promoveze autonomia sau secesiunea ca o soluție la plângerile colective. Pe baza acestor
contestații și nemulțumiri, separatiștii folosesc tehnicile de comunicare și rețelele
transnaționale pentru a organiza acțiuni politice și pentru a atrage sprijin din partea grupurilor
din diaspora și a simpatizanților străini.
Importanța factorului identitar în mișcările separatiste se regăsește foarte pregnant în
mișcarea bască din Spania. Țara Bascilor are propria limbă, unică, care nu are nici un puct
comun cu limba spaniolă sau cu o alta din bazinul mediteranean. Datorită diferențelor lor
culturale și lingvistice, bașcii s-au administrat autonom până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Între 1939 și 1975, dictatura lui Francisco Franco a anulat autonomia Țării Bascilor și a
suprimat violent identitatea bască pentru a promova naționalismul spaniol. În consecință,
grupul terorist basc Euskadi Ta Askatasuna (ETA) a lansat atacuri împotriva guvernului
spaniol din 1959 până recent.30
Discuțiile divergente pe tema identităților culturale și lingvistice alimentează, de
asemenea, separatismul din Catalonia, radical suprimate de dictatura franchistă. În amintirea
abuzurilor suferite, catalanii folosesc acest cal troian pentru a-și justifica lupta: conservarea
culturală și lingvistică 31.
După moartea generalului Francisco Franco în 1975, naționaliștii catalanii și-au
propus să aducă modificări majore în structura politică a Spaniei pentru a-și atinge
obiectivele. Atunci cănd separatiștii naționaliști catalani au dorit să organizeze un referendum
pentru independență, guvernul de la Madrid l-a declarat neconstituțional. În plus, fostul
premier Mariano Rajoy, și nu numai, s-a opus reformării Constituției pentru a permite un
referendum. Constituția Spaniei este calificată ca fiind un Act rigid, cu slabe posibilități de
modificare. Refuzul Spaniei de a lăsa Catalonia să voteze pentru independență a mai înstrăinat
catalanii cu un pas. Guvernul regional catalan a organizat un referendum simbolic la 1
octombrie 2017, în care 80% din 2 milioane de alegători (din cei 5.4 milioane de alegători
eligibili) au votat în favoarea independenței32(v.anexa 5).
Divergențele istorice între populația vorbitoare de limbă franceză din sudul Belgiei
(Valonia) și populația vorbitoare de limba flamandă din nord (Flandra) a fost mult timp o
sursă de tensiune și resentimente. După înființarea Belgiei în 1830, puterea economică și cea

30
Ibidem, p. 24-29.
31
Arabella Thorp & Gavin Thompson, Scotland, Independence and the EU, House of Commons Library,
8/11/ 2011, sursa-http://www.parliament.uk/briefing-papers/SN06110, at 4 (“Nothing in the EU Treaties sets out
what would happen in the event of part of a Member State becoming independent.”), accesată la data de
03/05/2017.
32
Marc Vila, Resultados del referendum en Catalunya , „ El Periodico”, Barcelona, 06/10/2017/, date facilitate
de guvernul catalan, sursa- www.elperiodico.com/es/poilitica/2017, sursă accesată la data de 20/05/2018.
13
politică au fost concentrate în Valonia. Franceza a devenit limba dominantă pentru politică,
cultură și comerț în Belgia. Elitele francofone susțineau că limba olandeză este potrivită
pentru angajații domestici și animale iar flamanda pentru țăranii nevoiași, înapoiați, potriviți
pentru munca manuală33.
Sub presiunea mișcărilor naționaliste flamande, la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX, guvernul belgian a extins treptat drepturile lingvistice și culturale în
regiunile flamande. Ca urmare, populațiile flamande și valone sunt acum foarte împărțite în
funcție de limbă, teritoriu, instituții politice și civile. Guvernul național belgian devine din ce
în ce mai slăbit, deoarece a fost delegată mai multă putere guvernelor regionale, respectiv
flamande și valone. Ca urmare a blocajului politic dintre cele două partidele aflate în conflict
în Parlament, Belgia a bătut recordul Irakului pentru cea mai lungă perioadă de timp, fară un
guvern național funcțional, în februarie 2011. Belgia a fost ulterior descrisă drept statul cel
mai de succes, care a eșuat.34
Identitățile culturale și lingvistice nu sunt întotdeauna exploatate de mișcările
separatiste. Chiar dacă Scoția are identități culturale și lingvistice distincte de restul Regatului
Unit, separatiștii contemporani scoțieni nu au folosit nemulțumirile bazate pe identitate ca o
cauză a separatismului. Scoțienii naționaliști s-au asigurat că Scoția va continua să aibă
legături culturale strânse cu Anglia după o posibilă independență. Engleza ar fi fost în
continuare limba primară, iar poundul britanic ar fi rămas în continuare moneda oficială, dacă
Scoția ar fi votat DA pentru independență. În loc să mizeze pe identitatea culturală și alte
nemulțumiri, ca un motiv de secesiune, Partidul Național Scoțian a mizat pe valori politice și
sociale.
Leftiștii scoțieni s-au simțit înstrăinați de guvernele conservatoare din trecut și de
politicile economice conservatoare sub Margaret Thatcher, care au afectat negativ Scoția.
Scoția are programe sociale mai progresiste decât restul Regatului Unit, cum ar fi studiile
universitare și asistența medicală, pe care doresc să le extindă. Separatiștii scoțieni doresc un
stat care să semene mai mult cu statele bunăstării scandinave decât cu Regatul Unit.35 Se pare
că și în cazul Italiei de Nord, mișcările secesioniste au mai mult un caracter economic rezultat
al decalajelor între nordul mai bogat și sudul sărac.

33
Arabella Thorp, op.cit.
34
Lode Wils, Histoire des nations belges, Ed. Labor, 2005, p. 18.
35
Simon James, EU Reactions to Kosovo’s Independence: The Lessons for Scotland , 2008, pp. 4-7,
sursa-http://www.docstoc.com/docs/39433019/EU-Reactions-to-Kosovos-Independence-The-Lessons-for-
Scotland, accesată la data de 3/05/ 2018.
14
 CAPITOLUL 2.

Actualul context european și premisele accentuării mișcarilor separatiste

2.1. Efectele globalizării și crizei economice europene

Globalizarea. Este un proces integrativ și deconstructiv, care integrează statele și

actorii nestatali în rețele transnaționale și globale. Aceste rețele se bazează pe mai multe
canale de interdependență care includ relațiile comerciale, politică, securitate, mediu și
legături socio-culturale. Datorită progreselor înregistrate în tehnologia telecomunicațiilor,
extinderea globalizării "micșorează" distanța dintre popoare.
Pe de altă parte globalizarea poate, de asemenea, să distrugă ordinea politică și socială
existentă. Globalizarea dispersează fluxurile de putere și informații, permițând astfel
mișcărilor de identitate locale și transnaționale să provoace statele. Acest lucru poate fi
exemplificat de mișcări separatiste care încearcă să se desprindă de autoritățile centrale36.
Mișcările separatiste, fie caută autonomie în statele lor centrale, fie să stabilească noi
state independente. Din 1990, au fost create 34 de noi state. Multe dintre aceste state și-au
câștigat independența după dizolvarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei. Mișcările separatiste
au declarat independență în țări precum Sudanul de Sud, Kosovo, Eritreea, Timorul de Est și
Muntenegru. În curs de desfășurare, mișcările separatiste din întreaga lume încearcă să creeze
noi state, printre care Kurdistanul în Orientul Mijlociu, Tibet și Xinjiang în China, Kashmir în
India, Cecenia în Rusia, Quebec în Canada și multe altele.
Mișcările separatiste sunt de asemenea foarte acide în cadrul Uniunii Europene, care
are acum peste 40 de partide separatiste. Cele mai notabile dintre aceste mișcări includ marile
regiuni istorice, Scoția din Regatul Unit, Catalonia și Țara Bascilor din Spania și Flandra din
Belgia. Poate părea paradoxal dar Uniunea Europeană este adesea privită ca un sistem "post-
suveran" și, eventual, un model pentru globalizare37.
Uniunea Europeană a rezultat din integrarea economică și instituțională a statelor
europene în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial. În cadrul Uniunii,
economia europeană a fost integrată într-o piață unică, sub o singură monedă, euro38.

36
Katherine Boyle and Pierre Englebert, The Primacy of Politics in Separatist Dynamics, 2004, paper presented
at the annual meeting of the international Studies Association, San Diego, p. 19.
37
Ibidem.
38
Matthew Happold, Independence: In or Out of Europe? An Independent Scotland and the European Union, 49
INT’L & COMP. L.Q. 15,2000, pp. 23-25.
15
 Într-un context european destul de incert și instabil, mișcările separatiste au potențialul
de a destabiliza Uniunea Europeană. Pe de o parte, acestea reprezintă o amenințare la adresa
suveranității și integrității teritoriale în actualul sistem de stat vestfalian, pe de altă parte,
procesul de globalizare duce la decesul statelor. Cererea de noi state este în creștere, nu în
scădere. Pentru a înțelege creșterea mișcărilor separatiste în Uniunea Europeană, trebuie
analizate cauzele și implicațiile lor fundamentale pentru factorii de decizie europeni.
Globalizarea a schimbat controlul asupra economiei globale în afara structurilor
naționale. Pe măsură ce corporațiile multinaționale au câștigat mai multă libertate
transnațională, controlul producției și al organizării pieței a devenit mai concentrat în orașe și
sub-state. Indicele de globalizare al politicii externe arată că statele și regiunile mai mici se
numără printre primii beneficiari ai globalizării.
Cu puține resurse naturale și piețe interne limitate, statele mai mici pot atrage investiții
străine directe pentru a deveni competitive din punct de vedere economic cu statele mai mari.
Prin urmare, piața liberă a Uniunii Europene reduce costurile și sporește beneficiile pentru
potențialele națiuni autoproclamate prin facilitarea investițiilor străine directe. Regiunile mai
mici și mai bogate, cum ar fi Catalonia și Flandra și-ar spori câștigurile economice ca micro-
state ale UE39.
Criza economică. Cea europeană a motivat, de asemenea, mișcările separatiste să
caute independența, folosind acest pretext, cât se poate de real de altfel, începând cu 2008. În
perioadele de recesiune economică, regiunile mai înstărite vor dori independența pentru a
evita plata poverilor naționale. Catalonia, de exemplu, este una dintre cele mai bogate regiuni
din Spania, dar taxele sunt colectate și redistribuite de guvernul spaniol; fondurile care au fost
redistribuite Cataloniei sunt mult mai mici decât impozitele pe care le-au luat.
Pentru fiecare euro pe care catalanii îl plătesc guvernului spaniol, doar 57 eurocenți se
reîntorc în Catalonia. În consecință, guvernul regional catalan a trebuit să ceară guvernului
spaniol împrumuturi pentru a-și achita datoriile. Pentru a combate datoriile din Catalonia,
guvernul spaniol a impus măsuri de austeritate guvernului catalan. Guvernul regional catalan
a fost forțat de cel spaniol să reducă procentul de deficit al PIB-ului său la 1,5%, ceea ce
Moody's Investor Services consideră nerealist. Separatiștii catalani consideră că politicile
fiscale și de austeritate ale guvernului spaniol rețin economia Cataloniei și le citează drept
motive pentru secesiune.

39
Jordi Matas i Dalmases, The Internal Enlargement of the European Union:Analysis of the Legal and
PoliticalConsequences for the European Union in the Case of a Member State’sSecession or Dissolution, pp. 25-
28,2011,sursa,http://www.ideasforeurope.eu/image_files/CMC%20activities/The%20internal%20enlargement%
20of%20t he%20EU%20Final.pdf.pdf, accesată la data de 4 mai 2018.
16
 Autoritățile naționaliste flamande vor să desființeze Belgia pentru că nu mai doresc să
sprijine economic Valonia. După cel de-al doilea război mondial, mareele s-au schimbat în
Belgia, iar Flandra a devenit una dintre cele mai bogate regiuni din Europa.
Deși doar 58% din populația belgiană este flamandă, Flandra a produs peste 82% din
exporturile totale ale Belgiei în 2012. Valonia a intrat într-un declin industrial și s-a bazat tot
mai mult pe subvențiile guvernului național. Naționaliștii flamanzi consideră că guvernul
Valonei risipește banii și se declară nemulțumiți de faptul că trebuie să plătească pentru
managementul său defectuos economic. Flandra crede, de asemenea, că ruperea Belgiei ar
permite guvernului să reducă impozitele, deoarece nu vor mai trebui să subvenționeze
Valonia40.
Resursele naturale pot, de asemenea, să motiveze mișcările separatiste pentru a-și
motiva dorința de independență. Descoperirea petrolului în Marea Nordului în anii 1970 a dus
la o renaștere a naționalismului scoțian. Alex Salmond, primul ministru al Scoției și liderul
Partidului naționalist scoțian, a susținut că o Scoție independentă ar putea obține 54 miliarde
de euro din veniturile fiscale din petrol până în 2016-2017. Separatiștii scoțieni, precum
Salmond, cred că, controlul asupra veniturilor din petrolul suveran ar face din Scoția una
dintre cele mai bogate țări din lume. Cu toate acestea, există experți care au contestat aceste
pretenții de îmbogățire rapidă.
În plus, aproape toate licențele pentru producția de petrol din Marea Nordului sunt
deținute de companii străine. Țările mai mici deținătoare de petrol trebuie adesea să se
adapteze cerințelor companiilor petroliere internaționale, ceea ce ar periclita previziunile
nerealiste de venituri pe care le-au promis separatiștii scoțieni.

2.2. Naționalism, populism, euroscepticism și autodeterminare teritorială

Euroscepticism. În ultimii ani, atitudinile negative față de Uniunea Europeană au

crescut în majoritatea societăților europene. Criza cu care se confruntă instituțiile UE, printre
care Comisia Europeană și Parlamentul European, precum și apatia generală ce ține de
alegerile pentru Parlamentul European amenință să diminueze legitimitatea și prestigiul
întregii Uniuni. Contrar așteptărilor, îndeplinirea rolului co-legislativ al Parlamentului
European în ultimele decenii, nu a dus la acceptarea și încrederea instituțiilor decizionale.

40
Harriet Alexander, Catalonia’s Growing Calls for Independence Add to Spain’s Worsening Euro Crisis Woes,
„The Telegraph”, U.K., 30/09/ 2012.
17
 În prezent, criticile privind operațiunile UE nu vin doar din partea organizațiilor
radicale. Creșterea populismului în țările membre ale Uniunii Europene este importantă din
mai multe motive. UE este un proiect istoric de unificare supranațională fără precedent. A
reușit să mențină pacea și să integreze țările "periferice" din Europa de Sud și de Est în
modelul democratic european. Cu toate acestea, criza economică a descoperit deficiențe în
proiectarea instituțiilor economice și politice europene. După cum s-a văzut în sondaje,
europenii par a fi nemulțumiți de politicienii și instituțiile locale și europene. Și această
neîncredere devine un dezavantaj reflectat în creșterea extremismului politic.41
Exemplul perfect ni-l oferă Liga Nordului în Italia (Lega Nord per l’Independenza della
Padania), partid politic de extremă dreapta care înglobează în ideologia sa toate elementele de
care are nevoie o mișcare separatistă: regionalism, federalism, populism, anti-migrație,
euroscepticism și anti-globalizare. Aceleași idealuri le împărtășesc și militanții din mișcarea 5
Stele cu care au coalizat, câștigând ultimele alegeri.
Există două explicații potențiale pentru declinul încrederii față de UE, creșterea
populiștilor eurosceptici și succesele electorale ale partidelor de tip stânga radicală și
extremiste. Prima explicație se regăsește într-o reacție culturală împotriva valorilor
progresiste, cum ar fi cosmopolitanismul și multiculturalismul și o întoarcere spre identitatea
națională.
Cea de-a doua explicație subliniază insecuritatea economică, provocată fie de frica
globalizării, fie de un factor tehnologic (exemplificată prin externalizarea, concurența sporită
din partea țărilor cu salarii mici și automatizarea) sau creșterea bruscă a șomajului în Europa,
ca urmare a crizei financiare și economice globale recente. Aceste două explicații nu se
exclud reciproc ci cu siguranță ele interacționează.
Populismul. Criza recentă a avut un impact major asupra economiei europene.
Impactul diferențiat al crizei explică creșterea apariției unor partide politice, adesea populiste,
respectiv, scăderea încrederii în partidele politice clasice și Uniunea Europeană. O mare parte
a societății s-a simțit lăsată în urmă și s-a ridicat împotriva instituțiilor, atât naționale și
europene. Recolta recentă a populismului unește politicienii de extremă dreapta și radical-
stânga în critica lor cu privire la elitele continentului și la integrarea transfrontalieră pe care
aceste elite o reprezintă. Politica de identitate joacă și ea un rol important, deoarece aceste
partide pretind a fi reprezentanți ai unor identități naționale și culturale particulare. În special,

41
Garcia Barcia, “Catalonia: The New European State?”, ILSA Journal of International & Comparative Law,
20(3), pp. 399-421.

18
se referă la noțiunea de "reacție culturală" sau respingerea schimbărilor progresive ale culturii.
O respingere a multiculturalismului este un exemplu de reacție culturală.
Ceea ce este deosebit de important este noțiunea de omogenitate, în special
omogenitatea culturală. Populiștii și naționaliștii de dreapta, în special, dezvoltă ideea de
omogenitate și fac din ea un scop în sine. De exemplu, anti-imigrația este un domeniu amplu
de politică pe care aceste părți îl adoptă. Populiștii, la rândul lor, pretind că reprezintă întregul
grup, unul omogen42.
Acest grup omogen trebuie să fie menținut, iar amenințările la adresa lui trebuie tratate
ca atare, amenințări ce se pot regăsi sub forma guvernării supra-naționale, a politicilor legate
de migrație și așa mai departe. Populiștii adesea se angajează în mișcarea politică atunci când
percep criza. Secesiunea zdruncină doi piloni principali ai sistemul de stat vestfalian, care se
bazează pe integritatea teritorială și suveranitate, iar atunci când se creează un nou stat, statul
mamă își pierde controlul asupra fostului său teritoriu.
Autodeterminarea teritorială. Prin definiția dată în documentele internaționale,
autodeterminarea permite unui popor, care nu are un statut politic propriu, să-și constituie un
stat independent, propriu și național cât și alipirea la un alt stat. Același act definește dreptul
unui popor la propriul sistem politic, social și economic și deținătorul propriei culturi. Este
garantat și dreptul de posesie și exploatare liberă asupra resurselor teritoriale.43 Secesiunea
poate duce la dizolvarea statului-mamă în cazuri extreme, exemplificată prin dizolvarea
Iugoslaviei. Deși dreptul de autodeterminare există în dreptul internațional, este deseori
descurajat, mai ales în cazul minorităților. Popoarele și națiunile, în câteva cazuri concrete, se
pot prevala de acest drept. Într-adevăr, sistemul actual de stat ar fi complet destabilizat dacă
fiecare potențial reclamant la autodeterminare ar urmări-o44. Deși mișcările separatiste pot
invoca dreptul la autodeterminare pentru a-și justifica cauza, declarațiile unilaterale de
independență sunt acceptate de comunitatea internațională numai în anumite circumstanțe,
cum ar fi colonialismul sau negarea libertăților democratice și a drepturilor omului.
Secesiunea unilaterală a fost recunoscută în cazul Kosovo din cauza încălcărilor drepturilor
omului din partea Serbiei. Secesiunea negociată, în care noul stat și statul de origine sunt de
acord cu secesiunea, este o opțiune mai viabilă pentru separatiștii europeni.
Odată cu căderea comunismului în Europa, fărâmițarea blocului sovietic era
inevitabilă. Prabușirea URSS, războiul din Iugoslavia și dezmembrarea Cehoslovaciei au dat
naștere a 22 de state post-comuniste. Dar divorțul nu a fost amiabil, conflicte sângeroase au

42
Liesbet Hooghe and Gary Marks, Sources of Euroscepticism, Acta Politica, 2007, p.42.
43
Anghel Andreescu și Dan Bardaș, Acțiunile separatiste care vizează România, Editura Rao, 2016, pp. 24-25.
44
Ibidem.
19
izbucnit în Cecenia, Abhazia, Armenia, Moldova, Bosnia-Herțegovina etc.,autodeterminarea
fiind singura soluție viabilă. Dar condiția esențială este existența unui popor distinct. Acest
termen presupune o comunitate omogenă cu o identitate etnică, cu o istorie,cultură, limbă,
teritoriu, religie comună și cu conștiința apartenenței la un popor. 45

Secesiunea ridică, de asemenea, întrebări juridice pentru Uniunea Europeană.

Separatiștii susțin că regiunile lor vor rămâne membre ale UE imediat după secesiunea
negociată. Conform separatiștilor, secesiunea bazată pe procese constituționale și democratice
este protejată de articolul 2 din Tratatele privind Uniunea Europeană, care subliniază valorile
fundamentale ale democrației și statului de drept ale UE. 46
În plus, multe regiuni separatiste sunt importante din punct de vedere politic și
economic, astfel încât excluderea acestora ar fi problematică pentru integrarea europeană.
Aceste regiuni se află deja sub incidența legislației UE, fac parte din economia zonei euro și
utilizează moneda euro. Există, de asemenea, întrebarea ce s-ar întâmpla cu capitala Uniunii
Europene, care se află pe teritoriul flamand. Bruxelul este oficial bilingv, astfel încât Valonia
ar încerca să pretindă orașul ca fiind și al lor. Viitorul Bruxelului în cazul desființării Belgiei
rămâne neclar. În ciuda argumentelor separatiștilor privind aderarea la UE, tratatele Uniunii
nu precizează statutul de membru al noilor guverne regionale independente. Potrivit Comisiei
Europene, noile state ar fi nevoite să solicite aderarea la Uniunea Europeană în conformitate
cu articolul 48 sau 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană.47 Aderarea la UE necesită
consimțământul tuturor statelor membre, astfel încât noile state independente care urmăresc
aderarea la UE pot fi blocate chiar de proprile lor țări de care s-au desprins.
Mai multe state membre ale UE, inclusiv Spania, au refuzat să recunoască
independența Kosovo cu scopul de a nu crea un precedent pentru regiunile separatiste din
teritoriile lor. Înainte de referendumul din Scoția, fostul premier spaniol Mariano Rajoy a
avertizat că va fi nevoie de 8 ani pentru a negocia aderarea la UE. Între necesitatea UE de a
preveni dezintegrarea și dorința statelor membre de a-și păstra suveranitatea, aderarea statelor
separatiste ar putea crea un impas legal în Uniunea Europeană.48

45
Victor Popa, Dreptul la Autodeterminare vis-a-vis de separatism, Avocatul poporului, nr.7-9, 2000, p.18,
Sursa-https://dreptmd.wordpress.com/2014/05/23/dreptul-la-autodeterminare-vis-a-vis-de-separatism/,
accesată la data de 21/05/18.
46
TUE-Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii
Europene (2016/C 202/01) T7.6.2016 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
47
Ibidem, art.48-49.
48
Stephanie Flanders, Scotland: A Case of Give and Take, BBC NEWS, Jan. 9, 2012,
sursa http://www.bbc.co.uk/news/business-16477990, accesată la data de 4 mai 2018.
20
2.3. Politici regionale UE și autonomia locală. Problema ținutului secuiesc

Gradul de autonomie regională are un impact asupra guvernanței regionale și prin

urmare este important pentru elaborarea politicilor regionale de inovare. Dacă gradul de
autonomie regională este ridicat, factorii de decizie regionali pot adapta politicile în mod
personalizat și pot spori procesele de inovare. Politicile la nivel național nu pot oferi un astfel
de sprijin la scară mică, deoarece vizează dezvoltarea mai generală a activităților de inovare
pentru a sprijini întreaga economie. Dezbaterile recente privind orientarea viitoare a politicilor
de coeziune vorbesc despre o "strategie bazată pe loc" și susțin o politică de dezvoltare
orientată spre caracteristicile foarte specifice date de teritoriul în cauză. Într-un mod foarte
asemănător, tot mai mult discutatul concept de specializare inteligentă promovează abordările
locale ca rațiune principală pentru viitoarea elaborare a politicilor de investiții din sectorul
privat în teritoriu, implicarea actorilor regionali șielaborarea politicilor bazate pe probe care să
permită aspectele de mai sus.
Din perspectivă teoretică, termenul guvernare regională poate fi conceptualizat din
diferite unghiuri: dintr-o perspectivă geografică aceasta implică o componentă teritorială,
inclusiv ierarhie teritorială; din perspectiva economiei poate fi legat de o înțelegere a
mecanismelor de piață, inclusiv a eșecurilor pieței; în timp ce din perspectiva științei politice
poate fi legat de dezbaterile privind echilibrarea și negocierea puterii politice. Guvernarea
regională este un concept larg, dependent de diferiți factori; de la infrastructuri fizice
specifice, condiții, cadru instituțional, diferite practici sociale la răspunsuri directe și dinamice
din cadrul logicii sistemului politic. Oricare ar fi perspectiva, guvernarea regională și gradele
de libertate ale celor responsabili pentru aceasta rămân încorporate în contextul național
respectiv.
Evident, majoritatea statelor membre ale Europei au structuri instituționale diferite la
nivel subnațional, înrădăcinate în tradițiile și istoria specifică națiunii, fiind influențate de
culturi administrative și birocratice. În consecință, diferitele niveluri de putere și de guvernare
în cadrul Uniunii Europene creează un set complex de relații la nivel european, național și
subnațional.
Ca o tendință, statele membre europene și-au modificat percepția de sine într-un mod
care a determinat o restructurare a sistemului lor de guvernare, mai exact devoluția funcțiilor
statului la niveluri subnaționale. Deoarece acest proces nu este în nici un caz complet,
legăturile dintre diferitele niveluri ale guvernului, inclusiv aspectele lor instituționale,
financiare și informaționale sunt încă în formare și creează o diversitate volatilă de soluții și

21
abordări subnaționale, deschizând noi oportunități regiunilor de a concura în termeni de
politică.
Exemple bune ale procesului de delegare a competențelor anterior centralizate către
regiuni sunt tendințele diverse, observate în anii 1980 și 1990, care au dus la diferite forme și
la o mai mare varietate de modele de guvernanță în statele membre. Acest proces a fost
susținut de ideea "Europei Regiunilor", promovată de Consiliul Europei și Uniunea
Europeană, nu în ultimul rând prin modernizarea politicii regionale europene în acțiuni
structurale și politica de coeziune. În paralel, devoluția a fost alimentată de mișcările
regionale de jos în sus și acceptată ca un pas necesar pentru obținerea accesului la Uniunea
Europeană și la fondurile sale regionale49.
Problema ținutului secuiesc. Descentralizarea și modul de guvernare locală sunt titluri
stipulate în toate Constituțiile și fiecare țară își organizează teritoriul și relațiile centru-regiune
așa cum consideră oportun, în conformitate cu legea, pe temeiuri geografice, demografice,
istorice, etc. Vorbim de o organizare unitară și nu de un favor făcut unor minorități sau
regiuni.
Aceste criterii, la un moment dat, se pot întrepătrunde deoarece populațiile nu sunt
delimitate atât de strict în teritorii (în landurile germane trăiesc populații distincte). În
România, referitor la acest subiect, Constituția precizează în articolul 120 că administrația
publică în teritoriu urmează principiul descentralizării, dar totodată pe cel al autonomiei
locale.
Trebuie precizat foarte clar ce înțelege legea prin autonomie locală pentru a putea
compara cerințele minorităților maghiare cu realitățile legii. Autonomia locală se referă,
potrivit Constituției, numai la cea administrativă și financiară, la soluționarea problemelor
locale de către autoritățile acestora în limitele Legii Administrației Publice Locale
(nr.215/2001). Autonomia nu trebuie confundată cu accepțiunea istorico-geografică a
Ținutului Secuiesc, locuit majoritar de secui, ce cuprinde județele Harghita, Covasna și o
porțiune din Mureș. De unde rezultă că toate județele vor fi tratate la fel în raport cu gradul de
autonomie, legea nefăcând favoruri etnice care ar discrimina minoritățile din alte zone și chiar
românii.
Discrepanța enormă între problematica autonomiei și cererile minorităților maghiare
vine chiar din mâinile lor și exemplificăm doar cu Proiectul de Lege depus în 1993 în Cameră

49
D. Baker, ‘E with much less U’: or ‘No More E or U’? British Eurosceptic Exceptionalism After Enlargement,
Paper presented at workshop: National Identity and Euroscepticism: A Comparison between France and the
United Kingdom, 2005.
22
de către aceștia.50 Textul cerea, contrar Constituției, oficializarea limbii maghiare ca a doua
limbă, autodeterminare regională, cetățenie dublă, utilizarea simbolisticii și incripțiilor
maghiare, sistem propriu statal instituțional.51
În ciuda protestelor privind încălcarea drepturilor maghiarilor de către statul român, ne putem
lauda la nivel european cu un sistem de protecție al minorităților foarte permisiv, chiar lăudat
de Instituțiile europene.52

2.4. Poziția Instituțiilor Europene și măsuri de soluționare a conflictelor

Instituțiile Uniunii Europene au permis mișcările separatiste. Reglementarea

europeană a descentralizat autoritatea de la statele naționale la guvernele regionale, iar
autoritatea centralizată a migrat către instituțiile supranaționale. Această devoluție a autorității
oferă regiunilor sub-statale o mai mare autonomie și le permite să-și urmărească propriile
interese față de interesele naționale. Liderii naționali consideră dificilă satisfacerea agendelor
naționale și regionale. Dat fiind faptul că populațiile regionale sunt nemulțumite de
incapacitatea statului central de a-și asigura nevoile și interesele, ele sunt mai predispuse să-și
dorească o mai mare autonomie sau chiar independență.
Instituțiile Uniunii Europene fac de asemenea independența mai atractivă pentru
regiunile sub-statale. Statele mai mici pot avea o voce mai mare în afacerile internaționale și
accesul la o mai mare asistență financiară. În plus, statele mai mici din Uniunea Europeană se
confruntă cu probleme de securitate semnificativ mai puține decât statele mici din afara
acesteia53. În plus, NATO ar putea să ofere protecție militară regiunilor secesioniste dacă li se
acordă statutul de membru al Alianței.
Regiunile separatiste, cum ar fi Catalonia și Flandra, au promovat întărirea relațiilor
lor culturale și economice cu alte regiuni din UE. Acestea au creat atât birouri de legătură și
legături cu oficialii UE cât și organizații transnaționale cum ar fi Alianța Liberă Europeană
(EFA), un partid politic din Parlamentul European ce include multe dintre partidele separatiste
progresiste din Europa. Obiectivul EFA este "promovarea dreptului la autodeterminare a
popoarelor" în Uniunea Europeană. Peste 40 de partide de tip naționalist, regionale și

50
Anghel Andreescu și Dan Bardaș, Acțiunile separatiste care vizează România, Editura Rao, București,
2016, p.57-59.
51
Ibidem, p.60.
52
Ibidem, p.168.
53
Jordi Matas i Dalmases , The Internal Enlargement of the European Union: Analysis of the Legal and Political
Consequences for the European Union in the Case of a Member State’s Secession or Dissolution, 2011, pp.25-
28.Sursa,http://www.ideasforeurope.eu/image_files/CMC%20activities/The%20internal%20enlargement%20of
%20t he%20EU%20Final.pdf.pdf, accesată la data de 4 mai 2018.
23
autonomiste vor să concretizeze o “Europă a popoarelor” prin promovarea dreptului la
autodeterminare, drepturi civile, politice dar și drepturi ale omului.
Ca aparător al minorităților, regiunilor și națiunilor fară stat, EFA pledează.
bineînțeles, pentru independență, regionalism, multiculturalism și cel mai important pentru
autonomie și autodeterminare.54
Referendumul de independență din Scoția ar trebui să fie folosit ca model democratic
pentru statele europene cu mișcări separatiste. Scoția a votat în cele din urmă împotriva
independenței, cu o majoritate de 55%, deoarece Marea Britanie s-a oferit să sporească
autonomia. Premierul britanic David Cameron promisese mai multă putere Scoției asupra
programelor sale de impozitare, cheltuieli și asistență socială. Alte state europene ar trebui să
urmeze compromisuri similare pentru a negocia independența și autonomia, într-o manieră
democratică. Sondajele indică faptul că alegătorii din Flandra și Țara Bascilor doresc mai
multe drepturi de autonomie, doar o minoritate fiind în favoarea secesiunii.
Apetitul pentru secesiune este în prezent mai puternic în Catalonia datorită acțiunilor
guvernului spaniol. Opoziția Spaniei la Referendumul pentru independența Cataloniei se
bazează pe legea constituțională, dar este în detrimentul soluționării situației. Catalanii sunt
frustrați de lipsa de voință a Spaniei de a negocia această chestiune. Spania are o istorie relativ
recentă a războiului civil, a represiunii etnice și a terorismului, deci trebuie să ia măsuri pentru
găsirea unei soluții democratice dacă dorește să rămână o țară stabilă și unită. În plus,
secesiunea nu este în interesul Cataloniei dacă nu poate obține sprijin internațional pentru
independența sa55.
Guvernele spaniole și catalane trebuie să negocieze pentru a preveni secesiunea;
trebuie asigurată protecția culturii catalane și a limbii catalane, iar guvernul catalan trebuie să
beneficieze de o scutire de la politicile de supra-impozitare și de austeritate. Fostul guvern,
guvern condus de conservatori, nu a fost dispus să facă un astfel de compromis, dar
conservatorii au fost înlocuiți de un guvern de stânga, deschis la negocieri. Partidul de stânga
Podemos susține dreptul Cataloniei la autodeterminare, dar fară o detașare teritorială. În timp
ce tensiunile vor rămâne ridicate în viitorul apropiat, dilema catalană pare a nu găsi rezolvare
în anii următori.
Deoarece autoritatea politică din Belgia este în permanență frânată de instituțiile
flamande și valone, Belgia se va despărți probabil în diferite state în timp. Despărțirea Belgiei
ar trebui să semene cu desființarea Cehoslovaciei. În "divorțul de catifea" al Cehoslovaciei,
54
Parlamentul European, alegeri Parlamentare 2014,
sursa.www.google.ro/search?q=alianta+libera+europeana&oq=alianta+libera+europeana&aqs=chrome..69i57.89
83j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8, accestă la data de 21/05/18.
55
Jordi Matas i Dalmases, op.cit.
24
ambele state au fost de acord cu separarea și nici Republica Cehă, nici Slovacia nu au adoptat
personalitatea juridică a Cehoslovaciei în organizațiile internaționale56.
Dacă o regiune și statul-mamă sunt de acord cu secesiunea, atunci noul stat ar trebui să
fie acceptat în Uniunea Europeană. Acest lucru ar garanta continuitatea politico-economică a
Uniunii Europene și ar preveni dezintegrarea. Cu toate acestea, noile state independente vor
trebui să negocieze dur cu statele uniunii care s-ar putea opune, pentru a obține statutul de
membru. Pentru a evita eventualele probleme, Uniunea Europeană ar trebui să depună eforturi
pentru a crea o cale formalizată pentru aderarea la UE a statelor care se detașează. Această
cale ar trebui să fie disponibilă numai după ce secesiunea a fost negociată cu statul membru,
măsură care ar trebui să descurajeze regiunile sub-statale să-și mai dorească desprinderea.
O posibilă măsură ar fi aceea de a acorda statelor separatiste calitatea de membru doar parțial
pentru o anumită perioadă de timp. Sub această formă parțială, statele separatiste ar fi în
continuare parte din economia zonei euro, iar cetățenii săi ar mai fi tratați în conformitate cu
legislația UE, însă statele nu ar beneficia temporar de beneficiile și reprezentările depline.
Indiferent de modul în care UE și statele membre ale acesteia decid să se ocupe de chestiunea
separatismului, trebuie făcut un compromis între integrarea transnațională și suveranitatea
teritorială pentru a preveni orice fragmentare europeană potențială.

56
Ibidem.
25
 II

STUDIU DE CAZ
MIŞCAREA SEPARATISTĂ CATALANĂ

Capitolul 3. Specificitatea separatismului catalan în contextul iberic

3.1. Istoricul relațiilor de cooperare catalano-hispanice

Romanii numeau Peninsula Iberică, Hispania, dar mult timp această titulatură a avut
doar o semnificație geografică. De același mod erau numite regiunile Germania, Bretania,
Italia, Galia care erau locuite de popoare deloc uniforme lingvistic sau cultural, cu guvernări
și chiar religii distincte. Totuși, aceste entități aveau conștiinta apartenenței la un Tot mai
mare știind că în caz de pericol se vor susține și ajuta reciproc, dar ideea de entitate națională
va prinde contur politic mult mai târziu. Toate aceste regate și provincii conviețuiau în același
perimetru geografic, făceau comerț, schimburi de monedă, alianțe, păstrându-și însă fiecare
identitatea. Apariția monarhiei comune Castilia-Aragon bulversează complet această ordine
de tip medieval. Nu întarzie să apară și reacțiile negative împotriva Castiliei, nucleul
monarhiei, cum ar fi La revolta de los comuneros în 1520.57 Aceste conflicte intensifică pe de
o parte sentimentele regionaliste și pe de cealalta parte sentimentele patriotiste evident
antagonice.58
Datorită marilor evenimente de după 1492, Castilia avea nevoie vitală de ieșire la
mare, de unde și interesul major pentru teritoriile de coastă, inclusiv Catalonia și Valencia.
Catalonia avea privilegiul ieșirii la Mediterană care lega Barcelona de restul Europei.59 Astfel,
încă din secolul XVI, Barcelona va deveni un punct strategic de plecare spre Italia și
Germania.
Catalonia era totuși o entitate distinctă de Castilia cu granițe comerciale și frontiere
între ele, producând un sentiment de siguranță și independență cel puțin până în secolul
XVIII. Relații amicale avea și cu vecinii din nord, francezii, având mult timp un rol important

57
Mișcarea elaboreazăun program de reorganizare politică limitând arbitrariul Coroanei lui Calos I.
58
Henry Kamen, España y Cataluña, Historia de una pasion, Ed. La esfera de los libros, Barcelona, 2014, pp.
8-14.
59
În 1492, încep marile cuceriri ale Noii Lumi, descoperirea Americii a presupus o amplificare considerabilă a
imperiului spaniol și o enormă sursă de bogății și resurse.
26
în viața peninsulei. Sudul Franței, La Provence, a avut mai multe în comun cu zona
mediteraneană decât cu restul Franței. Astfel catalanii și francezii provensali se bucurau de
aceeași limbă, gastronomie, cultură, obiceiuri.60
Relațiile de cooperare între Castilia și Aragon (inclusiv Catalonia) nu erau lipsite de
tensiuni derivate din diferențe structurale: Castilia era un teritoriu mai vast, mai compact ,cu o
populație mai numeroasă, cu o monedă și limbă comună. Politic era un stat unitar cu un singur
Guvern (Curțile Comune), sistem fiscal unic și lipsit de frontiere interne. Economic, deținea
monopolul comerțului exterior, motiv de nemulțumire din partea celorlalte regiuni. De
cealaltă parte, în Regatul Aragonului cele Trei Curti nu se întâlneau în ședință comună.61 O
comisie permanentă a Curților numită ” La Diputacion catalana” sau „Generalitat” va deveni
o instituție extrem de importantă pentru autonomia catalană, restrângând regelui libertatea de
a recruta soldați, de a mări impozitele sau de a legifera.
Dezechilibrele existente între cele două regate erau evidente, doar uneori compensate
prin eforturi de cooperare bilaterală. Le regăsim în Campania de Cucerire a Granadei, în ideea
insituirii unei politici religioase comune, via Inchiziția, prin expulzarea evreilor, printr-o
politică militară externă comună. Dar cel mai important de subliniat ar fi acceptarea ideii de
control politic comunitar intern și întrajutorare. Această cooperare era inedită la acea epocă,
unicată în Europa, în care Uniunile se faceau prin înghițirea efectivă a teritoriului mai mic de
către cel mare, după modelul Angliei cu Țara Galilor la începutul secolului XVI. Fară a altera
viața instituțiilor tradiționale, acest tip de colaborare militară și comercială va dura secole
întregi.

3.2. Tensionarea relațiilor bilaterale și începuturile populismului catalan

Ȋncepând cu secolul XIX, mai mulți autori catalani aveau să insinueze că poziția
defavorizată a Cataloniei în peisajul impresarial al epocii era o politică deliberată a
spaniolilor. Dacă demografia scazută i-a impiedicat să devină un stat puternic, vina era a
spaniolilor și a francezilor. Dacă se folosea limba casteliană era vina conducătorilor care se
spaniolizaseră și limba literară se deteriora din cauza librăriilor care publicau doar carți în
spaniolă. Ȋn plus, Catalonia nu avea deschidere la ocean și nu dispunea de permis pentru a
face comerț cu America. Așadar Uniunea Regilor Catolici a adus, în viziunea catalanilor,

60
Henry Kamen, op.cit., p.15.
61
Adunările se numeau Curțile Generale reprezentând provinciile Aragon, Catalonia și Valencia.
27
decadență provinciei și din acest moment de inflexiune, spaniolul nu mai este aliatul ci
inamicul etern. Teoria victmismului va continua să prolifereze de-a lungul secolelor ajungând
până în actulitate.62
Teorii populiste învinuiesc Castilia de preluarea controlului, introducerea Inchiziției,
de uniformizare și absolutism. Această teorie a permis tinerilor naționaliști catalani să extragă
concluzii politice necesare mișcării lor. Ȋn concluzie, urmând raționamentul lor, singura
soluție viabilă pentru Catalonia era separarea de Spania. Ȋn următorii o sută de ani, politicienii
catalani aveau sa dezbată ce formă de stat urma sa fie adoptat.63
Am vrut sa clarificăm mai întâi acei termeni de care abuzează atât de des militanții
mișcărilor separatiste. Cuvântul naționalism desemnează, conform Dicționarului Larousse “o
mișcare politică de indivizi care au conștiința formării unei comunități naționale pe baza
legăturilor lingvistice, culturale, care le unesc și care pot vrea sa întemeieze un Stat Suveran”
(... ) teorie politică care afirmă predominanța interesului național în raport cu interesele
claselor și grupurilor care constituie națiunea sau comparativ cu alte națiuni ale comunității
internaționale.”64
Ȋncepând cu secolul XIX termenii de naționalism și națiune capătă o importanță
istorică covârșitoare, dar dau totodată curs unor confuzii și interpretări eronate.
Regionalismul, în politică, se concretizează într-o „atitudine ce vizează să valorifice
și să apere interesele și identitatea regiunilor sau grupurilor de regiuni oficiale sau tradiționale
(diviziuni administrative sau politice, subdiviziuni de țări sau unități infra-etnice).”
Regionalismul are ca scop acordarea autonomiei zonei respective, într-un cadru legal, fie
politică, fie ea economică. Regiunile s-au convertit în actualitate în trepte intermediare între
stat și instituțiile locale.
Jose Ortega y Gasset afirma în cartea sa Spania Nevertebrată că “singura acțiune
grandioasă a Spaniei ca națiune a fost colonizarea Americii; după care istoria Spaniei este
decadenta și dispersă”. Procesul de dezintegrare, afirmă el, ar avansa „dinspre periferie înspre
centru într-o ordine riguroasă în așa mod încât desprinderea ultimelor posesiuni exterioare
pare a fi un semnal pentru disiparea interpeninsulară.” Ȋncepând cu 1900 se aud tot mai multe
voci ale naționalismului dar și regionalismului și separatismului.65

62
Henry Kamen, op.cit., pp. 28-30.
63
Ibidem, p 30.
64
Conform dicționarului Larousse on-line, sursa http://www.larousse.fr/dictionnaire/francais/, accesată la data
de 18/04/2018.
65
José Ortega y Gasset, España Invertebrada, Ed.Alianza Editorial, Madrid, 2000, Prologo, p. 5.
28
 Regionalismul spaniol la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX era în
general, o mișcare mai mult integratoare decât de dezintegrare, care înțelegea identitatea
locală într-un mod spontan, compatibil cu așa numitele sentimente naționaliste hispanice.
Cu toate acestea, răsar în Catalonia, Țara Baștilor și Galicia mișcări naționaliste
fundamentate pe elemente diferențiatoare: lingivistice, istorice, etnografice și instituționale,
fapt istoric distinct ce va conduce la o regândire organizatorică și teritorială a Statului,
începând cu așa numita Comunitate Catalană (1914), apoi cu recunoașterea celei de–a doua
Republici (1931-1936), în care sunt elaborate Statuturile Catalan, Basc și cel Galician66. Mai
apoi, procesul s-a finalizat cu Statutul Autonomiilor găzduit chiar de Constituția Spaniola din
1978, la un an dupa numirea lui Josep Tarradellas67 ca președinte al Proviniciei Catalane
care a și reușit să reinstaureze faimoasa Generalitat de Catalunya.
Fostul președinte Jordi Pujol afirma că poporul catalan și națiunea catalană s-au născut
cu 1200 de ani în urmă, ca o marcă frontalieră a Imperiului Carolingian. Catalanii formau,
spune el, zona avansată a imperiului către sud căci pe atunci peninsula Iberica era dominată
de musulmani și merge mai departe afirmând că, Catalonia a fost singurul popor care s-a
născut legat de Europa.
În afară de istoria sa ca entitate teritorială și independența despre care am mai vorbit,
baza modernă a naționalismului catalan se regăsește în Epoca Renascentistă, care avea ca
obiectiv particular recuperarea identității catalane prin limbă. Mult mai târziu apar și primele
revendicări de ordin politic, mai ales prin figura lui Valenti Almirall,68 care a convocat, în
1880, primul Congres Catalan, cu scopul unirii a doua tendințe pentru a obține Federalismul și
nu independența așa cum s-a speculat.
Următorul pas a fost crearea Centrului Catalan,69 care avea ca obiectiv conștientizarea
societății catalane de beneficiile Autonomiei. În 1882 Valenti Almirall și Centrul Catalan au
redactat Memorialul de Greuges, prin care se revendică identitatea politică și culturală a
Cataloniei și aducea o propunere federalistă,de tip german,în domeniul administrativ.
Acest proiect a eșuat dar în ultima decadă a secolului al XIX-lea, a luat naștere unul
mai conservator, Uniunea Catalanistă, care a pus Bazele de la Manresa.70 Acest document

66
Statutul catalan a fost aprobat în timpul Republicii, statutul basc în timpul războiului civil iar cel din Galicia
nu a reușit să fie aprobat.
67
Josep Tarradellas- Președinte al Cataloniei în exil, vânat de regimul franchist, revine in Spania și reușeste să
reinstaureze Generalitat de Cataluna după primele alegeri democratice din 15 iunie 1977, extras din ziarul “La
Vanguardia”, 22/10/2017, sursă accesată la data de 10/03/2018.
68
Valenti Almirall I Llozer-avocat, jurnalist, politician, considerat unul din părinții catalanismului modern, al
naționalismului federalist de stânga.
69
Centrul catalan, 1882, instituție creată pentru a apăra interesele morale și materiale ale Cataloniei.
70
Bazele de la Manresa(1892) reprezintă unul din documentele cel mai importante ale istoriei catalanismului și
pune bazele naționalismului catalan.
29
poate fi considerat ca o veritabilă Carta Magna a naționalismului catalan marcându-și ca
obiectiv obținerea autonomiei, apărarea funcțiilor publice pentru catalani, oficializarea limbii
catalane, etc.
La începutul secolului XX câstigă importanță figurile lui Francesc Cambo71 și Prat de
la Riba.72 Din efortul lor s-a născut Liga Regionalista, o formațiune conservatoare, catolică și
burgheză care-și propuseseră ca obiective autonomia catalană, apărarea intereselor economice
și industriale locale. Dacă în primele decade ale secolului am observat un naționalism de tip
non-independentist și conservator, apar alte tendințe catalaniste cu diferite semnificații:
traditionaliste, federaliste, democratic-creștine, marxiste, etc. De fapt, Stânga Republicană,
formațiunea cea mai influentă în această Comunitate între 1931 si 1936 era federalistă,
populară și după cum indică numele republicană.
Naționalismul, în timpul razboiului civil spaniol (1936-1939) s-a dovedit a fi piatra de
încercare pentru toate mișcările care se confruntau între ele. Într-un fascinant eseu, José
Alvarez Junco uimește, afirmând că în timpul războiului, toate facțiunile opozante luptau
pentru a apăra unitatea Spaniei.73 Dacă această cugetare nu șochează în tabăra naționalistă
este cel puțin stranie pentru tabăra republicană. Mișcările naționaliste (cu excepția celui basc)
au abandonat fiecare pretențiile sale și au facut front comun cu naționalismul spaniol. În
documentele epocii nu se găsea atât retorică fascistă sau comunistă cât una naționalistă, din
abundență. Cele două tabere au simplificat complexitatea razboiului civil în termeni naționali
invocând ca scop salvarea unei entități colective numită Spania, de un inamic străin.
O altă soluție de autonomie a fost acordată catalanilor, prin adoptarea Constituției din
1931, dar lovitura militară din 1936 nu numai că a anulat statutul autonom al Cataluniei, dar a
inițiat și un război civil care urma să se încheie cu victoria completă și necondiționată a
generalului Francisco Franco, în aprilie 1939.
Imediat după victoria care a prăbușit a doua Republica Spaniolă într-o manieră
completă, Franco și-a consolidat regimul dictatorial reintroducând diverse politici
asimilaționiste, coercitive față de catalani, cum ar fi suprimarea entităților politice catalane;
interzicerea tuturor instrumentelor simbolice ale identității catalane, inclusiv steagul, imnul
național sau interzicerea limbii catalane.

71
Francesc Cambó i Batlle-politician și avocat, conservator și catalanist. Cofondator și lider al Ligii
Regionaliste, a fost deputat, ministru de Finanțe și ministru al Dezvoltării sub Alfonso XIII. Numele său a fost
legat de un imens scandal de corupție in Argentina.
72
Enric Prat de la Riba i Sarra-avocat și jurnalist, a fost primul președinte al Mancomunității Catalane (1914-
1917) și unul din importanții militanți ai mișcării de renaștere catalană din secolul XIX.
73
José Alvarez Junco, Mitos de la Nacion en Guerra en España, Menendez Pidal, Cap.40. Republica y la
guerra civil, Ed. Espasa–Calpe, Madrid, 2004, pag. 26.

30
 În timpul dictaturii autocratice a lui Franco, elita intelectuală catalană a fost împărțită
între cei care s-au înclinat spre franchism și cei care și-au menținut o poziție împotriva lui și
s-au angajat să mențină vie limba și cultura catalană, fiind persecutați de regimul central
nedemocratic. Elita care s-a dedicat protejării limbii și culturii vernaculare a reușit totuși să
genereze o mișcare masivă naționalistă, menită să restaureze democrația în Spania și apoi să
recreeze o autonomie catalană, care în cele din urmă ar fi cel mai important gardian al
caracteristicilor catalane.
Universitatea și Biserica Catolică au contribuit, de asemenea, la susținerea identităților
catalane. O organizație universitară (Frontul Universitar de Catalunya), a pledat pentru
restabilirea statutului autonom la fel cum o făceau și Federația Națională a studenților din
Catalonia și Frontul Național al Cataloniei. Studenții au lansat trei campanii majore la
începutul anilor 1960: o campanie împotriva impactului în creștere al Opus Dei; cererea de
înființare a departamentelor de limbă și cultură catalană și cererea de amnistiere pentru
prizonierii politici catalani și cei aflați în exil.
Perioada lungă de asuprire a condus la un decalaj sporit între elitele catalane și mase,
ceea ce reprezintă o amenințare a menținerii trăsăturilor culturale și lingvistice catalane.
Începând cu sfârșitul anilor 1950, totuși, două fenomene cheie au marcat tranziția
naționalismului de la elită spre o mișcare de masă, și anume Nova Cançó și Adunarea
Cataloniei. Prima, o mișcare artistică de la sfârșitul anilor 1950, cu scopul de a promova
muzica catalană în Spania franchistă, a jucat un rol remarcabil în regenerarea sferei publice
catalane, oferind oamenilor din toate regiunile vorbitoare de limbă catalană, un sentiment de
comunitate.
Cea de-a doua, o organizație clandestină înființată în 1971, a reunit aproape trei sute
de persoane din diverse medii profesionale și sociale. Adunarea a fost cea mai largă mișcare
unitară catalană de la instalarea franchismului. Acesta a prezentat o platformă comună
construită pe patru cerințe74:coordonarea tuturor națiunilor peninsulare în lupta pentru
democrație; respectarea drepturilor omului; reconstrucția statului autonom catalan și
amnistiție pentru prizonierii politici și exilați. 75

3.3. Regiunile istorice și procesul de descentralizare politică

Catalonia are o tradiție îndelungată a identității. A fost printre primele regiuni care și-a
recăpătat autonomia în 1979, după terminarea dictaturii lui Franco. În 1980, un parlament

74
CEO.Political Opinion Barometer: 1st wave 2014, Barcelona, CEO, 2014, p. 30.
75
Toni Soler, Historia de Catalunya(modestia a part), Ed. Columna, 1998. pp. 6-12.
31
regional a fost înființat, cu un grad înalt de autoguvernare, inclusiv responsabilitatea pentru
asistență medicală și educație, precum și dreptul de a-și desfășura propriile forțe de poliție. De
atunci, a existat o frecventă dispută cu autoritățile centrale, în legatură cu principiul
autoguvernării, din punct de vedere financiar, lingvistic și cultural.
În timpul regimului franchist (1939-1975), naționalismul și democrația au constituit
baza cerințelor catalane de transformare a Spaniei într-un stat democratic, capabil să
recunoască diversitatea în sine și pregătit să-și schimbe natura centralizată opresivă. Creatorii
Constituției au optat pentru un model bazat pe descentralizarea simetrică a Spaniei, denumită
"cafea pentru toți" (café para todos). Prin urmare, în loc să răspundă în mod direct cerințelor
naționaliste ale Cataloniei și Țării Bascilor, ca națiuni, ei au decis să împartă teritoriul Spaniei
în 17 comunități autonome, distincte din punct de vedere istoric și cultural, unele istorice
(Catalonia, Țara Bascilor și Galicia), altele create artificial (La Rioja și Madrid, printre multe
altele)76.
Cu toate acestea, în timp ce așa-numitele "regiuni istorice", precum Catalonia, Țara
Bascilor și Galicia, puteau iniția imediat procesul spre autonomie completă, alte regiuni
trebuiau să îndeplinească o perioadă de "autonomie restrânsă" de cinci ani înainte de a-l
începe. Odată cu dobândirea autonomiei complete, Constituția nu face nicio distincție între
comunități77.
În primele etape ale sistemului Comunităților Autonome, puterile substanțial mai mari
au fost atribuite comunităților istorice. Acest lucru a provocat un dublu rezultat; a contribuit la
îndeplinirea cerințelor naționaliste ale catalanilor și bascilor și, în unele cazuri, a generat
resentimente printre alte comunități care se bucurau de mai puține puteri descentralizate.
În ciuda faptului că diferitele puteri nu sunt delegate uniform, este important să
subliniem că toate comunitățile sunt structurate într-o manieră similară. Prin urmare, fiecare
comunitate are o Adunare legislativă regională formată dintr-o singură cameră. Deputații sunt
aleși pe baza reprezentării proporționale și, de obicei, liderul partidului sau coaliției majoritare
își asumă președinția Comunității.
Un președinte conduce un directorat regional al miniștrilor însărcinați cu
departamentele care, în cea mai mare parte, dar nu întotdeauna, urmăresc modelul statului
spaniol, depinzând într-o oarecare măsură, de numărul de competențe delegate fiecărei
comunități autonome.

76
Justo Beramendi, Identity, Ethnicity and State in Spain: 19th and 20th Centuries, Nationalism and Ethnic
Politics, University of Compostela, 5(3-4),1999, pp. 79-100.
77
Ibidem.
32
 Este naționalismul regional un pericol pentru guvernarea Spaniei? Descentralizarea
contribuie la generarea unui guvern central instabil? Analiza rolului principalului partid
naționalist catalan, Convergență și Uniune (CIU), în guvern din 1980 și contribuția sa la
guvernare ar trebui să scoată la lumină răspunsurile acestor întrebări.
Tensiunea dintre acceptarea Cataloniei ca parte a Spaniei și dorința de a-și extinde
gradul de autonomie s-a aflat mereu în centrul discursului naționalist al convergenței și
uniunii coaliției. Liderul său, Jordi Pujol, a fost reales de șase ori în funcția de președinte al
Cataloniei. CiU definea Catalonia ca națiune, dar nu punea la îndoială unitatea spaniolă. CIU
a susținut guvernul socialist (1993-1995) când și-a pierdut majoritatea în parlamentul spaniol
și a susținut Partidul Popular Conservator, de asemenea, cu o majoritate parlamentară, între
1996 și 2000. Aceasta ilustrează ideea lui Pujol despre naționalismul catalan; este posibil să
fii un naționalist catalan și, în același timp, să contribui la guvernarea Spaniei. Pujol a acordat
sprijin PSOE (Partidul Muncitorilor Socialiști din Spania) într-un climat plin de scandaluri
politice permanente de corupție, care afecta liderii socialiști. În această perioadă a realizat o
dezvoltare substanțială a statutului catalan de autonomie. Dreptul de a păstra 15% din taxele
colectate în Catalonia a fost probabil cea mai mare realizare a acestuia. Din 1997, și după
negocierile cu Partidul Popular, guvernul catalan (Generalitat) păstrează 30% din impozite78.
După aproape douăzeci de ani de autonomie, catalanii și bașcii nu sunt pe deplin
mulțumiți de statutul lor actual și doresc să fie recunoscuți ca națiuni diferite de cea spaniolă.
Aceștia solicită un tratament special și arată o reticență din ce în ce mai mare față de
acceptarea orbească a opțiunii "cafea pentru toată lumea" din 1978. O eventuală
descentralizare asimetrică a Spaniei este considerată a fi un aranjament care ar reflecta
realitatea spaniolă într-un mod mai precis. Referințele la descentralizarea Marii Britanii, în
care Scoția și Țara Galilor beneficiază de grade de autonomie politică în mod substanțial
diferite, în funcție de intensitatea pretențiilor lor naționaliste și a identității naționale, sunt de
obicei menționate ca un model pe care Spania ar trebui să îl urmeze. Două inițiative recente,
Declarația din 1998 de la Barcelona79 și Raportul de autoguvernare catalană din 2001
exemplifică creșterea cererii de autonomie sporită în Catalonia.
În iulie 1998, principalele partide naționaliste din Galicia, Țara Bascilor și Catalonia
(Blocul naționalist din Galicia, Partidul naționalist basc și Coaliția de convergență și Uniune)
au semnat o declarație comună în care solicită Spaniei recunoașterea sa ca Stat plurinațional, o
recunoaștere juridico-politică a Provinciilor Autonome și conștientizarea realităților sociale și

78
Sursa http://www.catalannewsagency.com/politics/item/ puigdemont-asks-rajoy-to-at-least-hold-a-binding-
referendum-in-catalonia, accesată la data de 15/05/ 2018.
79
Extras din Declarația de la Barcelona din 16 iulie1998, text difuzat de ministerul de interior al Spaniei.
33
culturale regionale în ambitul național. Această recunoaștere se face necesară într-o Europă pe
cale de a redistribui puterea politică între diferitele sale nivele și instanțe.
În acest moment, merită să se țină seamă de faptul că, potrivit Constituției din 1978,
se recunoaște Spania ca o singură națiune împărțită teritorial în municipii, provincii și
comunități autonome. Aceste entități dețin autonomia necesară gestinonării intereselor lor.80
Consecințele recunoașterii Cataloniei, Țării Bascilor și Galiciei ca națiuni ar fi duble. În
primul rând, aceasta ar implica o modificare substanțială a Constituției din 1978, care
recunoaște existența unei singure națiuni, spaniole. În al doilea rând, ar presupune acceptarea
faptului că Spania poate fi definită cel puțin ca "națiune a națiunilor".
Declarația de la Barcelona a obținut un răspuns negativ în rândul reprezentanților
principalelor partide spaniole, Partidului Popular (PP) și Partidului Muncitoresc Socialist
Spaniol (PSOE). În decembrie 2001, principalele partide politice din Stânga Catalană,
Partidul Socialist Catalan sau PSC, Asociația civică a cetățenilor pentru schimbare și Inițiativa
pentru Catalonia-Verde au lansat Raportul de autoguvernare catalană.
Descentralizarea Spaniei nu a fost însă lipsită de conflicte și de tensiuni între
guvernele regionale și centrale. De exemplu, cererea de resurse suplimentare care urmau să fie
alocate instituțiilor autonome și competențe delegate sporite au caracterizat majoritatea
relațiilor dintre guvernul catalan și guvernul central din Madrid. Conflictul a apărut atunci
când s-a discutat procentul impozitelor colectate în Catalonia, care ar trebui să fie păstrate în
regiune fără să mai aștepte ca acestea să fie trimise la Madrid și apoi redistribuite81.
Conflictul a revenit atunci când diferitele legi privind utilizarea și promovarea limbii
catalane emise de Generalitat au fost contestate de guvernul central și ulterior examinate de
Curtea Constituțională spaniolă (Tribunalul Constituțional), care le-a ratificat natura
constituțională. Confruntări ulterioare au apărut ori de câte ori unele comunități autonome, de
obicei "non-istorice", s-au plâns de un tratament preferențial din partea statului vis-à-vis de
comunitățile istorice.
Timp de peste 20 de ani, majoritatea populației catalane a susținut brandul
naționalismului catalan reprezentat de CiU. Un naționalism non-secesionist bazat pe definirea
Cataluniei ca națiune cu o istorie, o limbă, o cultură specifică și o dorință puternică de
autoguvernare. Din păcate lucrurile nu au rămas la acest stadiu. Există variante noi care ar
putea declanșa creșterea naționalismului pro-independență în Catalonia?

80
Conform Constitutiei Spaniei din 1978, art.2, titlul 8.
81
C.K. Connolly, Independence in Europe: Secession, Sovereignty, and the European Union, Duke Journal of
Comparative and International Law, 24(1),2013, pp. 51- 105.
34
 Începând cu 1993, coaliția lui Pujol și-a exprimat sprijinul față de PSOE și ulterior față
de PP, ca o acțiune care contribuie la guvernarea Spaniei și, de asemenea, benefică pentru
Catalonia. În special, Pujol a încercat să atenueze înstrăinarea resimțită de mulți dintre
suporterii CiU de la acordul CiU-PP (1996-2000), apelând la avantajele economice pe care
Catalonia le-a obținut în schimb.
Peisajul socio-politic a fost fundamental transformat după 12 martie 2000, când PP a
obținut o majoritate covârșitoare în alegerile generale spaniole, fapt care a anihilat puterea de
negociere a CiU. Atâta timp cât sprijinul CiU a fost necesar la Madrid, PP a adoptat o
atitudine simpatică față de pretențiile catalane. La scurt timp după alegerile din 2000, simpatia
și înțelegerea au fost înlocuite de un discurs politic neo-centrist, acuzat de accente
conservatoare. De atunci, PP a respins cererile de autonomie sporită pentru provinciile istorice
și a adoptat o atitudine arogantă față de foștii aliați politici.
Apărând conceptul de "post-naționalism" bazat pe un concept vulgarizat al
"patriotismului constituțional" al lui Habermas, experții politici spanioli apără caracterul rigid
al Constituției din 1978. În opinia lor, Constituția exemplifică și garantează consensul civic și,
din acest motiv, ar trebui să rămână de neatins (a fost și poziția primului-ministru, José María
Aznar, care s-a opus modificării Constituției, pe motive naționaliste). Majoritatea
conservatoare, așa-numiții "constituționaliști", apărau această poziție. Spre deosebire de ei se
regăseau "naționaliștii", care, în practică, nu eru nici mai naționaliști, nici mai puțin
constituționaliști decât cei dintâi. "Naționaliștii" reprezintau minoritățile naționale și apărau
ideea de adaptabilitate constituțională la noile circumstanțe istorice. În special, aceștia
încearcă să modifice Constituția din 1978 pentru a remedia parțialitățile și constrângerile
selective legate de originea sa82.
Mass-media spaniolă a adoptat pe deplin această falsă dihotomie între
"constituționaliști" și "naționaliști", fără a pune sub semnul întrebării naționalismul spaniol
puternic susținut de "constituționaliști". Media apăra adesea "santinele unei constituții
sigilate" și demoniza adepții revizuirii contractului social în condiții mai puțin urgente decât
cele obținute la redactarea acestuia, după moartea lui Franco, într-un climat de mare tensiune
legat de oportunitatea unei tranziții pașnice către o democrație posibilă.

82
K.Crameri, Political Power and Civil Counterpower: The Complex Dynamics of the Catalan Independence
Movement, Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), 2015, pp. 104-120.
35
 Capitolul 4

Criza catalană și modalități de soluționare a conflictului

4.1. Criza economică, factor accelerator în procesul tensionării relațiilor bipartite

Scopul acestui subcapitol este de a examina fundamentele economice ale mișcării

independentiste catalane, așa cum au declarat cei care caută sau sprijină secesiunea acestei
regiuni autonome. În esență, ei denunță oprimarea economică a Cataloniei din partea Spaniei,
susținând că independența îi va elibera de această opresiune și va permite cetățenilor catalani
să obțină un refugiu de bunăstare, în prezent inaccesibil prin apartenența la Spania.
În mod natural, există și alți factori care nu sunt strict economici în spatele creșterii
sentimentului de independentism din Catalonia în ultimii ani. Diverși factori emoționali și
politici joacă, fără îndoială, un rol. Sentimentele nu sunt străine de factorii economici, totuși,
pentru că puține lucruri inflamează mai mult emoțiile unui popor materialist decât dacă cineva
le fură portofelul sau le frânează progresul economic.
În întreaga istorie a Spaniei, separatismul catalan a acuzat guvernul național în
perioadele de criză politică sau economică acută83. Liderii Convergencia i Unió (CiU) și
Esquerra Republicana (ER) au asociat de multe ori factorii economici cu discursul lor de pro-
independență. Într-adevăr, președintele guvernului catalan și câțiva dintre miniștrii săi au
declarat în repetate rânduri că Spania oprește din punct de vedere economic Catalonia și că
independența este singura opțiune de menținere a statutului bunăstării în Catalonia. Mai recent
au pregătit o listă de plângeri economice conform cărora Madridul datorează Cataloniei o
sumă imensă de aproximativ 9 miliarde de euro din care, jumatate ar proveni dintr-o
presupusă încălcare a hotărârii Statutului Cataloniei privind investițiile publice ale provinciei
autonome.
Guvernul Catalan știe foarte bine că articolul din Statut, care impune ca guvernul
central să investească în Catalonia un procent din investiția sa publică echivalentă cu
contribuția acestei regiuni autonome la PIB-ul spaniol, a fost modificat de Curtea
Constituțională. Investițiile depind acum de bugetele naționale aprobate de Parlamentul
spaniol, astfel încât nu poate fi revendicată nici o datorie Cataloniei în acest sens.
Aceasta poate fi înțeleasă doar ca o încercare de a manipula opinia publică și de a
inflama pasiunile societății catalane, încurajându-i să creadă că Spania "îi jefuiește" banii

83
A.Elias, Catalan Independence and the Challenge of Credibility: The Causes and Consequences of Catalan
Nationalist Parties’ Strategic Behavior, Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), 2015, pp. 83-103.
36
pentru investiții, care de fapt nu există și care, nici un caz nu a fost luat de la ei. În același
sens, practic fiecare membru al guvernului catalan și principalii lideri ai Stângii Republicane
(Esquerra Republicana) au expus, în mod repetat, dimensiunea negativă a uneia dintre
numeroasele variante ale balanței fiscale din Catalonia pentru a dovedi atât jafurile pe care le
suferă această regiune, cât și avantajele economice ale unei Catalonii independente.
Bazându-se pe erorile legate de jafurile fiscale și veniturile fiscale uriașe pe care
independența le-ar aduce, partidele de guvernământ din Catalonia doresc să beneficieze de
câștigurile electorale pe care le-ar putea aduce o creștere a sentimentului pro- independență,
obținând în același timp mai multe resurse și fonduri ca să atenueze, cât mai mult posibil,
ajustările fiscale pe care această regiune trebuie să le facă.
În acest sens, trebuie spus că problemele bugetare ale Cataloniei, care sunt
considerabil mai grave decât cele ale multor regiuni, (deoarece au făcut mai puține ajustări ale
deficitului decât altele) nu se datorează nici unui jaf fiscal sau datoriilor neplătite de Madrid
sau vreunei politici de recentralizare și nici disprețului față de realitatea catalană, așa cum
susțin grupurile pro-independență. După cum se va arăta mai jos, se datorează pur și simplu
nivelurilor relativ mai ridicate ale cheltuielilor publice și datoriei regionale comparativ cu alte
regiuni.
În acest sens este important să se precizeze că secesioniștii catalani au citat în mod
repetat potențiale jafuri învinovățind Spania de creșteri ascunse ale impozitelor regionale și
ale datoriilor publice, acumulate prin neplata furnizorilor lor, să nu mai vorbim de reducerile
investițiilor publice și sociale, cheltuielile efectuate de guvernul catalan. Încurajați de aceste
afirmații, difuzate pe larg de mass-media catalană, numeroase întreprinderi și familii catalane
s-au autoconvins că durerile lor economice nu se datorează lipsei resurselor, mai ales severe
în perioadele de criză, ci mai degrabă disprețului spaniol, Cataloniei fiindu-i redirecționate
resursele spre alte regiuni ale țării.
De asemenea, majoritatea cetățenilor catalani nu dau vina pe guvernele catalane
succesive pentru creșterile fiscale deosebit de grele pe care au trebuit să le suporte, ci mai
degrabă pe guvernul spaniol. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, absorbind ideile
politicienilor secesioniști, o parte semnificativă a societății catalane consideră independența
sau cel puțin solicitarea de independență, ca singura cale de a opri ajustările și de a-și
îmbunătăți condițiile de trai.
Este dificil să estimăm influența puternică a aspectelor economice în inclinarea
societății catalane față de secesiune. Ca și combustibil pentru izbucnirea conflictului

37
independentist, ocazional au fost făcute referiri la restricții presupuse84 sau reale privind
politica lingvistică a guvernului catalan impusă de Madrid sau la recursurile depuse împotriva
statutului aprobat de parlamentul catalan și abrogarea sau revizuirea ulterioară de către Curtea
Constituțională a unei părți a articolelor sale. Cu toate acestea, în cazul în care majoritatea
cetățenilor catalani care au trecut la partea de proclamare a independenței în ultimii ani ar fi
rugați sa aducă argumente în acest sens este foarte puțin probabil ca aceștia să poată oferi
răspunsuri precise. Motivația lor către independență are a în principiu un caracter economic și
înainte și după criza din 2008.
Mulți catalani cred că negocierea, cu alternativa independenței la masă, ar încuraja
modificarea articolelor din Constituție sau a legilor organice necesare pentru a mări
substanțial resursele fiscale de care dispun. În orice caz, deteriorarea condițiilor de viață ale
catalanilor începând cu 2008 (puțin mai mică decât cea suferită de restul spaniolilor) și
convingerea că această deteriorare este în mare parte cauzată de guvernul central, nu poate
explica creșterea atât de mare a independentismului, fară a lua în calcul și factorul de
manipulare politică. În majoritatea țărilor cu structuri federale există tensiuni fiscale între
regiuni și guvernul central și există întotdeauna provincii care consideră că sunt tratate în mod
nedrept în termeni fiscali85.
Acest lucru se întâmplă adesea în cazul regiunilor mai bogate, ale căror cetățeni
contribuie relativ mai mult decât cei din alte regiuni sărace, deși primesc din partea lor resurse
relativ mai puține decât celelalte. Dar plângerile și tensiunile rezultate din aceste situații nu
sunt canalizate în nici o țară de-a lungul căilor secesioniste, cu excepția cazului în care există
părți cu nivele semnificative de putere, care au ca obiectiv pe termen scurt sau lung
independența statului regional în cauză.
Aceste părți exploatează rușinos tensiunile fiscale și financiare, acutizate în special în
perioadele de criză, pentru a-și promova în grabă proiectul secesionist. Existența acestor
partide și fracțiuni în Catalonia este incontestabilă, la fel și faptul că există catalani care
doresc independența, chiar dacă s-ar produce cu un cost economic ridicat.
Politicienii care reprezintă acești catalani trebuie să fie cinstiți și riguroși cu datele și să nu le
manipuleze sau să le interpreteze greșit, cu atât mai puțin să ascundă orice pierderi
semnificative pe termen scurt și lung ale nivelului de trai cauzate de proiectul lor.

Școlile din Catalonia și universitățile catalane au sistemul de predare în limba catalană.

84
85
R. Gillespie, Between Accommodation and Contestation: The Political Evolution of Basque and Catalan
Nationalism, Nationalism and Ethnic Politics, 2015, pp. 3-23.

38
 Cu toate acestea, cetățenii catalani care solicită independența, deoarece cred sincer că
sunt sufocați economic și că lucrurile ar fi mult mai bine decât în interiorul Spaniei, ar trebui
încurajați să reconsidere motivele economice pe care se bazează trecerea la independență.
Acest studiu vizează în special acești catalani mai mult decât orice alt grup de spanioli.

4.2. Mișcările populiste și manipularea politică

Politologul german Jan-Werner Muller, afirma despre populiști că trăsătura lor

caracteristică este de a se erija în singurii reprezentanții ai poporului lor. Căci populismul se
caracterizează prin respingerea pluralismului. Eva Anduiza constată ca populismul identifică
puterea cu răul și poporul cu binele și că poporul este cel ce trebuie sa decidă ce trebuie făcut,
punând suveranitatea populară deasupra limitelor democrațiilor și sistemelor de control
instituțional. Toți experții sunt de acord că populismul este demagogic, propunând soluții
simple la probleme complexe.86
Populismul crede în forma mulțimii. Subiectul acestei mulțimi nu intră să facă parte
din ea pe motive raționale, ci printr-o exaltare și intensificare a emoțiilor. Formele
comunicative cele mai îndrăgite de mulțime sunt acelea care induc o emoție de formă directă.
Aceste pasiuni sunt frica, lipsa de orizonturi, anxietatea, și multe altele care implică factorul
temporal, ele dorindu-se a fi inlocuite cu cele de forță, siguranță, autoestimă.87
Mișcarea independentistă catalană îndeplinește anumite condiții ce caracterizează
populismul. De exemplu, folosirea expresiei ei contra noi, dar în acest caz nu se referă la
putere contra poporului ci statul spaniol contra Cataloniei, ca în discursurile lui Francesc
Homs și Artur Mas. Ei declarau că: “nesupunerea nu este pentru noi un concept tipic catalan
ci suntem mai degrabă supuși poporului catalan”....”nu există lege în democrație care să nu fie
subordonată voinței poporului.”88 Problema este definirea poporului catalan, căci mișcarea
populistă consideră poporul doar o partea populației care-i intereseză.
Profesor de Științe Politice la Universitatea din Barcelona, Gabriel Colomé afirmă
într-un interviu recent că societatea catalană este o societate” ruptă”care mai are nevoie de cel
puțin 10 ani să-și revină.89 Alegerile din 2012 au marcat începutul sfârșitului atunci când
societatea catalană s-a rupt efectiv în două și o dată cu ea și încrederea părților.

86
José Antonio Sorolla, El populismo independentista, El Periodico de Catalunya, 20.11.2016, sursa
https://cronicaglobal.elespanol.com/pensa, sursă accestă la data de 15/05/2018.
87
José Luis Vilacañas, Populismo, Ed. La Huerta Grande, 2015, pp. 78-79.
88
Declarație prezentată într-un interviu la televiziunea spaniola TVE, 2016.
89
Gabriel Colomé, Interviu publicat de Huffingtonpost, 28/04/2018,
39
 Există trei nivele de manipulare politică, mai afirmă directorul CIS,90 cei ce sunt
vizibili, politicienii liderați de Puigdemont; un al doilea nucleu, clerul care sunt sfătuitorii și
un al treilea nucleu constituit din formatorii de opinie (opinadores). Fazele acestei mișcări,
atât în Catalonia cât și în alte țări, începe cu cea de frustrare atunci când nu se atinge
obiectivul, continuă cu faza de iritație, când se ajunge la un impas și se termină în general prin
violență. Important este găsirea unei căi de stopare a nemulțumirilor în faza de frustrare.
Manipularea informativă. (v.Anexa 4). Este corect ca mediile de comunicare să apere
poziția guvernelor care le subvenționează sau băncile care le finanțează? Mediile de
comunicare ar trebui să fie etice și neutre, dar aceasta este o caracteristică aplicabilă unei
persoane, iar neutralitatea nu este esența politicii firmelor, nici măcar a celor jurnalistice. În
momente de tensiune politică extremă, ca cea din Catalonia, este evident faptul că presa se va
poziționa de o parte sau de alta a baricadei, în funcție de interese. Doar că, această poziționare
ar trebui să fie foarte asumată, fară a se folosi de date false sau a mistifica adevărul.
În Catalonia, tipografia Indugraf, care a fost percheziționată de două ori de Guardia
Civil (Garda Civilă) în încercarea de a găsi probe incriminatorii ale tipăririi foilor de
referendum, este proprietarul mai multor editoriale de presă precum “El Segre” și “Mañana de
Lleida”, cu subvenții recent conferite de la Generalitat. De același mod, proprietarii ziarelor”
Avui” și “Punt Diari” au primit donații de la stat, astfel încât își pot asuma riscul de a fi
părtinitori.
Astfel, s-a făcut o campanie de dezacreditare a grupului Zeta, încuranjând opinia
publică să-i renege, pe motiv că erau aliniați politicii madrilene și că erau îndatorați și
falimentari. Televiziunea catalană (TV3), subvenționată de guvern, a transmis în continuu
spotul referendumului, chiar dacă fusese suspendat și anulat, agențiile Focus Media și Carat
s-au dezis însă de distribuția lui. Mediile de comunicare ar trebui să aducă lumină cetățenilor,
și nu umbre, dar din păcate multe dintre ele și-au pierdut credibilitatea. În mijlocul acestui
dezastru mediatic, cel mai mult au de pierdut acei jurnaliști care se văd supuși autocenzurii și
sunt puși la zid doar pentru că își spun opiniile, nu neutre, ci libere.91

Sursa www.huffingtonpost.es/2018/04/28/gabriel-colome-cataluna-es-el-primer-laboratorio-del-populismo-de-
la-posverdad_a_23422213/, sursă accesată la data de 15/05/2018.
90
CIS-Centrul de Studii și Opinii al cărui director și fondator a fost Gabriel Colomé.
91
José Sanclemente, Independencia de Catalunya de los medios de comunicacion“ El Diario”, 10/09/2017,
sursa- www.eldiario.es/zonacritica/independencia-Catalunya-medios-comunicacion_6_685291473.htm, accesată
la data de 30/05/2018.
40
4.3. Analiza evenimentelor politice și electorale în perioada 2003-2017

Am ales să analizăm această paranteză temporală pentru încarcatura sa atât emoțională

cât și politică, extrem de importantă în economia desfășurării scenariului catalan, fapte care au
dus până la finele anului 2017 la escaladarea conflictului.
Guvernul de coaliție tripartit. Ca urmare a alegerilor parlamentare catalane din 2003,
dominația coaliției naționale CiU92 s-a încheiat cu formarea așa-numitului "Pact Tinell" (Pacte
del Tinell), un acord al celor trei partide catalane de stânga (PSC, ERC și ICV- EUiA)93
pentru a forma un guvern de coaliție. Potrivit noului guvern tripartit, promovarea unei politici
publice autentice, social-democratice și ecologice, a fost dependentă de un statut catalan de
autonomie mai puternic, modificând cadrul financiar existent și acordând Cataloniei un statut
politic și juridic mai mare în cadrul statului spaniol. De aceea, la scurt timp după formularea
sa, guvernul a inițiat un nou proces de reformă a Statutului de Autonomie din 1979.
După ce s-a ajuns la un consens cu privire la primul proiect al Statutului, de la
începutul anului 2004 până la începutul lui 2005, acesta a fost trimis către Consiliu (Consell
de Garanties Estatutàries), un organ consultativ al Generalitat Catalana, care emite legi și
recomandări ce stabilește dacă reglementările interne respectă Statutul Catalan de Autonomie
și Constituția spaniolă. Consiliul a respins câteva articole referitoare la "drepturile istorice"
ale Cataloniei, puteri exclusive și finanțe.
Statutul. După luarea în considerare a recomandărilor Consiliului, Parlamentul Catalan
a adoptat statutul în septembrie 2005. Statutul a fost susținut de aproape 90% din deputații
catalani (120 din 135 de deputați); partidul neo-naționalist, de centru-dreapta, a fost singurul
partid care s-a împotrivit Statutului, în timp ce celelalte patru forțe politice din Parlamentul de
la Barcelona (CiU, ERC, PSC și ICV-EUiA) au reușit să ajungă la un acord, în pofida
diferențele lor ideologice.
Noul Statut, aprobat de Parlamentul de la Barcelona, a fost un text ambițios care a
recunoscut Catalonia ca națiune; garantarea puterii autonome catalane; a recunoscut Înalta
Curte de Catalunia ca ultimă instanță; a recunoscut limba catalană drept "limba preferată" în
jurisdicție și a impus obligația de a învăța limba pe cetățenii care locuiesc în Catalonia; a

92
CIU- Convergencia i Unio-a fost o formațiune bipartidistă de ideolgoie naționalist catalană, de centru-dreapta,
din 1978-2015.
93
PSC-Partido de los socialistas de Catalunya, ERC-Esquerra republicana de Catalunya, ICV-EuiA-Iniciativa
per Catalunya verds-Esquerra Unida i Alternativa.
41
acordat Generalității dreptul de a desfășura negocieri bilaterale cu statul spaniol și dreptul de a
colecta toate taxele ridicate în Catalonia, etc.
După ce a fost adoptată de majoritatea parlamentului din Barcelona, Statutul trebuia să
fie aprobat și de Parlamentul de la Madrid. Forțele politice catalane au intrat deci într-un
proces de negociere pentru a câștiga sprijinul PSOE94 socialist, care era la putere cu o
majoritate parlamentară după alegerile generale din 2004.
Un proces de negociere în care, premierul catalan Pasqual Maragall nu a reușit să
joace un rol efectiv, a început la sfârșitul anului 2005. Pentru a debloca negocierile, Arturo
Mas, liderul CiU, s-a angajat în discuții secrete cu prim-ministrul socialist, José Luis
Rodríguez-Zapatero . Pactul Mas-Zapatero a fost apoi susținut de către CPS și ICV-EUiA, dar
nu de CEC-ul secesionist, care a susținut că versiunea negociată a statutului și-a pierdut
semnificația în textul original.95
Cele mai importante aspecte ale textului original referitor la finanțe, recunoaștere și
autoguvernare au fost atenuate de noua versiune a Statutului: aceasta a mutat definiția
națională a Cataloniei de la articole la preambulul statutului, privând definiția de a obține
legalitatea; a restricționat definirea Cataloniei ca națiune; a respins un model descentralizat al
administrației justiției și prin urmare, a modificat dispoziția prin care Înalta Curte de Casație
din Catalonia este ultima instanță; a diminuat competențele exclusive ale guvernului catalan
în diferite domenii (aeroporturi, afaceri, educație, afaceri externe, fundații, imigrație,
industrie, administrație locală, cercetare, porturi etc.); a eliminat dispoziția care conferea
autorităților de reglementare a procesului de elaborare a tratatului; a eliminat responsabilitățile
fiscale exclusive privind impozitele și așa mai departe.
Statutul autonomiei a fost în cele din urmă adoptat în martie 2006, în prima camera a
Congresului spaniol. În mai 2006, acesta a fost apoi trecut de Senat fără nicio modificare. Ca
ultim pas, la 18 iunie 2006, a avut loc un referendum pentru aprobarea noului statut al
cetățenilor rezidenți în Catalonia. Statutul a primit sprijinul de aproape 74% din electoratul
catalan, în ciuda faptului că participarea la vot a fost scăzută la aproape 49%. 96
Referendumul ar fi trebuit să marcheze punctul final al procesului de reformă; totuși,
după ce a fost sancționat, statutul modificat a fost atacat de Curtea Constituțională spaniolă.
Apelul de neconstituționalitate, depus în principal de PP-ul neo-naționalist dar și de

94
PSOE-Partido Socialista Obrero Espanol, partid tradițional, social-democrat.
95
CPS-Cristianos por el socialismo, CEC-Catalunya en Comu, partid de stânga, suveranist.
96
Sursa-http://www.theguardian.com/world/2015/nov/09/catalonia-mps-to-vote-on-secession-plan-in-showdown-
with-spains- government, accesată la data de 16 mai 2018.
42
Ombudsmanul spaniol și de unele comunități autonome (Aragon, Insulele Baleare, La Rioja,
Murcia și Valencia), a generat un nou scenariu constituțional pentru Catalonia.97
După aproape patru ani, la 28 iunie 2010, cei 10 judecători ai Curții Constituționale și-
au dat verdictul, iar ulterior, în iulie 2010, au publicat hotărârea oficială. Hotărârea Curții în
care judecătorii au găsit 14 articole neconstituționale și au interpretat alte 27 pot fi împărțite în
trei domenii: decizia de recunoaștere; decizia privind competențele și decizia privind
finanțele.
Decizia de recunoaștere. Hotărârea a susținut că, potrivit Constituției spaniole
(articolul 2 (1)), există doar o națiune spaniolă în Spania; prin urmare, Preambulul Statutului,
care definește Catalonia ca națiune, nu are valoare juridică. În consecință, pentru a evita orice
contradicție cu simbolurile națiunii spaniole unice, expresia "simboluri naționale" utilizată în
Statut trebuie interpretată ca "simboluri ale unei naționalități."98
În ceea ce privește limba catalană, s-a recunoscut ca neconstituțională acordarea
statutului preferențial limbii, în cadrul administrației publice catalane. Statutul preferențial al
limbii în sistemul de învățământ catalan a însemnat, așadar, ca studenții să aibă dreptul și
datoria de a fi pe deplin competenți vorbitori și scriitori de limbă catalană și casteliană
(spaniolă) la terminarea învățământului lor obligatoriu. Cu toate acestea, datoria
competențelor în catalană nu a fost considerată constituțional ca având aceeași importanță /
statut juridic / competențelor în casteliană, consacrată în Constituția spaniolă99.
Decizia privind puterile. Hotărârea a refuzat încercarea Statutului de a limita domeniul
de aplicare al legilor de bază, acele legi organice care sunt puse în aplicare în scopul garantării
uniformității în statul spaniol.
În plus, următoarele dispoziții ale Statutului au fost considerate neconstituționale:
articolele relevante din Statutul de înființare a Consiliului Catalan de Justiție; articolele care
instituie exclusivitatea Ombudsmanului catalan; rolul și statutul actualizat al președintelui
Curții Supreme de Justiție Catalană. Mai mult, noțiunile de competențe exclusive, competențe
executive și sfere precum dreptul civil, cultura, imigrația și relațiile internaționale au fost
reinterpretate.
Decizia privind finanțele. Articolele care permit guvernului catalan să-și stabilească
propriile impozite locale au fost considerate neconstituționale. În plus, dispozițiile care
condiționează contribuția Cataloniei la "fondul de solidaritate" au fost declarate
neconstituționale. În cele din urmă, Curtea a reinterpretat faptul că, investiția statului ar putea
97
PP-partidul popular, 1989, liberal-conservator, de centru-dreapta.
98
Robert Lineira and Daniel Cetra, “The Independence Case in Comparative Perspective”, Political Quarterly,
86(2), 2015, pp. 257-264.
99
Ibidem.
43
fi la un nivel cu procentul Produsului Intern Brut Catalan (PIB), cu excepția cazului în care
investiția acordă un privilegiu economic pentru Catalonia.
Imediat după publicarea hotărârii, la 10 iulie, mai mult de un milion de catalani au
demonstrat la Barcelona sub sloganul "Suntem o națiune, hotărâm!". Demonstrația, solicitând
autodeterminare, a fost organizată de asociațiile societății civile. Premierul catalan José
Montilla Aguilera, majoritatea partidelor politice din Parlamentul Catalan și principalele
sindicate au susținut demonstrația100.
Demonstrația de la Barcelona și partenerii săi, Ministerul Culturii și Adunarea
Națională Catalană (ANC), au contribuit în mod dramatic la un ciclu intens de mobilizare a
mișcării secesioniste. Cu ocazia unor astfel de demonstrații masive, Catalonia a intrat într-o
nouă perioadă electorală în care problemele economice au devenit cea mai importantă
problemă, deoarece recesiunea economică spaniolă, începută în 2008, nu numai că a pus capăt
creșterii economice, investițiilor imobiliare, dar a dus și la o scădere a consumului de masă,
accentuând o creștere uriașă a ratelor deficitului public și a șomajului (19% în Catalonia) și
conducând la adoptarea unor politici severe de austeritate, de exemplu, reduceri drastice ale
investițiilor publice și ale salariilor funcționarilor publici; închiderea unităților medicale
locale (CAP); co-plata medicamentelor de uz comun și creșterea dramatică a taxelor de
școlarizare universitare.
În campania electorală, CiU a susținut că, Catalonia suferă un deficit fiscal, deoarece
regiunea care reprezintă aproape 20% din PIB-ul spaniol, "a contribuit mult mai mult decât
primește după transferurile guvernului central pentru a satisface criteriile de solidaritate
teritorială”. Potrivit reprezentanților partidului, Catalonia ar putea recupera economia din
colaps, printr-un nou acord fiscal similar modelului basc, care oferă Țării Bascilor (Euskadi)
autonomie fiscală aproape completă, acordând guvernului său autonom dreptul de a colecta
toate impozitele percepute în regiunea sa și transferă doar o mică contribuție guvernului
central spaniol pentru serviciile pe care le furnizează.
Guvernul minoritar. Alegerile parlamentare catalane din noiembrie 2010 au înregistrat
declinul guvernului tripartit și formarea unui guvern minoritar al CiU, care ar obține sprijinul
pentru cererea sa fiscală din partea Parlamentului de la Barcelona, din iulie 2012. Premierul
catalan Arthuro Mas a negociat apoi cu guvernul spaniol, condus de PP-ul de dreapta; totuși,
premierul spaniol Mariano Rajoy a refuzat să acorde Cataloniei autonomie fiscală completă,
asemănătoare sistemului basc. Ca un corolar al acestei respingeri, nu numai că au fost

100
Ludger Mees, Nationalist Politics at the Crossroads: The Basque Nationalist Party and the Challenge of
Sovereignty (1998–2014), Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), 2015, pp. 44-62.
44
organizate diferite demonstrații de masă pro-independentiste dar CiU și-a schimbat poziția
sindicalistă cu cea separatistă101.
Mai important, Arthur Mas a dizolvat Parlamentul de la Barcelona și a convocat
alegeri anticipate în noiembrie 2012 și, dacă urmau să aibă succes, premierul a promis că va
organiza un referendum privind independența. Această atitudine poate fi într-adevăr
considerată ca fiind rezultatul schimbării societății catalane, care și-a sporit treptat sprijinul
pentru independența catalană după hotărârea constituțională din 2010.
Cu puțin timp înainte de introducerea hotărârii, în martie 2010, doar o cincime din
catalani aveau convingerea că Provincia catalană ar trebui să fie un stat independent, dar
numărul independentiștilor a crescut dramatic după cele două incidente constituționale și
refuzul guvernului central de a adopta un nou acord fiscal: dacă un sfert din catalani erau în
favoarea independenței în noiembrie 2010, 45% din catalani sprijină independența în
noiembrie 2012, când au fost chemați la alegerile anticipate.
Într-o arenă politică în care mișcarea secesionistă a crescut treptat, partidele pro-
independență CiU și ERC au câștigat alegerile parlamentare din 2012 obținând 71 din 135 de
locuri, asigurând o majoritate în favoarea unui referendum privind independența catalană. În
urma alegerilor, CSI a format un nou guvern minoritar, iar referendumul privind "viitorul
politic al Cataloniei" a fost inclus în Acordul de guvernare semnat de CiU și CEC la 18
decembrie 2012. Acesta din urmă a rămas în opoziție, dar a sprijinit guvernul CiU în
problemele constituționale și guvernamentale. Acest acord include aspecte legate de criza
economică, pe lângă cele trei aspecte legate de "dreptul de a decide" viitorul constituțional al
Cataloniei: o "declarație de suveranitate" în Parlamentul de la Barcelona; înființarea unui
organ consultativ, denumit Consiliul Consultativ pentru tranziția națională și inițiativa unui
referendum asupra viitorului constituțional al Cataloniei102.
Declarația Suveranității și a dreptului de decizie. Pactată la 23 ianuarie 2013 de CIU,
ERC și ICV-EuiA, declarația a fost adoptată de Parlamentul Cataloniei cu o majoritate de 85
de deputați, reprezentând 63% din numărul total (135), 41 contra și 2 abțineri. PP și PSC au
votat în contră, cei trei deputați din CUP au spus un DA critic textului, reflectat într-un vot pro
și două abțineri și 5 deputați PSC nu au votat. Textul exprimă voința de a iniția un proces de
autodeterminare, via referendum. Important de reținut este că dispare propunerea inițială a
CIU-ERC, în care se cerea trecerea Cataloniei de la provincie autonomă, la Stat și se
stipulează doar că: ”poporul catalan are, din motive de legitimitate democratică, caracter de

101
Jordi Muñoz and Raul Tormos ,Economic Expectations and Support for Secession in Catalonia: Between
Causality and Rationalization, European Political Science Review, 7(2), 2015, pp. 315-341.
102
J. Munoz and R.Tormos, op. cit., pp. 315-341.
45
subiect politic și juridic suveran.”103Al doilea punct al Declarației face trimitere la legalitatea
democratică definită ca fiind “voința populară expresată democratic de societatea catalană ce
constituie garantul fundamental al dreptului decisional”.
În urma publicării articolului, același ziar “La Vanguardia” a realizat un sondaj de opinie on-
line cu o singură întrebare: Ți se pare bună declarația de Suveranitate a Cataloniei aprobată de
Parlament? La întrebare au răspuns 23.643 de lectori, dintre care 62,77% (14.841) au votat
DA și 36,84% (8709) NU, iar 0,39% NU ȘTIU. Rezultatul, ne dezvăluie o realitate
îngrijorătoare, doar o mică majoritate fiind de acord, departe de a exprima voința întregului
popor, așa cum pretindea textul votat.104Același fenomen îl întâlnim în 2014, analizând
detaliile referendumului pentru autodeterminare.
Referendumul din 2014. Consultarea publică, care nu a avut consecințe juridice, s-a
desfășurat în cele din urmă la 9 noiembrie 2014. La referendumul numit 9-N, cu două
întrebări fără caracter obligatoriu, 80,8% au susținut secesiunea catalană de Spania, dar
participarea a fost foarte scăzută: aproape 35%. Întrebările au fost legate de dorința
catalanilor de a se rupe de Spania și totodată de a crea un stat independent. Deoarece nu se
trata de un proces electoral cu garanții democratice complete, nu a existat nici o listă (censo)
oficială a votanților. La urne au fost chemați toți cetățenii rezidenți în Catalonia cu DNI
(buletin) spaniol, cu vârsta de peste 16 ani, precum și străinii cu un minim de trei ani de
rezidență. În termeni absoluți, acest vot păstrează un paralelism cu referendumul de
Autonomie din 2006. Institutul Național de Statistică (INE) anunța că populația rezidentă,
fără a specifica naționalitatea, potențial votantă, era de 6.228.531 persoane, din care a rezultat
un slab 37,02%, ca participare la vot. Cu toate acestea, partidele și entitățile convocate au
declarat evenimentul un succes deplin.105
Alegerile anticipate. La 14 ianuarie 2015, deoarece procesul de participare nu avea
valoare juridică, premierul catalan Arthur Mas a convocat alegeri anticipate cu caracter
plebiscitar (un referendum de facto privind independența catalană) care urma să aibă loc pe 27
septembrie 2015. Decizia electorală a fost rezultatul unor discuții lungi între premierul catalan
și liderul ERC pro-independență, Oriol Junquera, precum și reprezentanți ai instituțiilor pro-

103
*** El Parlament de Catalunya aprueba la declaracion de soberania de CIU y ERC, „La Vanguardia”,
23/01/2013,
sursa-http://www.lavanguardia.com/politica/20130123/54363012846/parlament-catalunya-declaracion-
soberania-catalunya.html, accesată la data de 22/05/18.
104
Ibidem.
105
Fernando J. Perez y Pere Rios, 1,8 millones de personas votan por la independencia catalana en el 9-N, El
Pais, Sursa- https://politica.elpais.com/politica/2014/11/09/actualidad/1415542400_466311.html, sursă accesată
la data de 26/05/18.
46
independente, cum ar fi Òmnium Cultural și ANC.106 După ce a invitat la alegeri, Mas a
anunțat că, dacă partidele politice pro-independente câștigă majoritatea în Parlamentul
Catalan, aceasta ar fi o apreciere aparentă a sprijinului public pentru independența catalană.
Chiar înaintea campaniei electorale, pe 17 iunie 2015, CIU, coaliția bipartidistă,
naționalistă, de centru dreapta (CSD și CDC)107 a fost dizolvată. Motivul dizolvării a fost
preferințele constituționale ale partidelor pentru viitorul Cataluniei: prima în sprijinul opțiunii
confederale; iar cea din urmă, în favoarea unei opțiuni complete de independență. Prin
urmare, coordonatorul general al CDC, Joseph Rull, a anunțat că „proiectul CiU este
terminat” .
În timpul campaniei electorale, majoritatea grupurilor secesioniste CDC, ERC,
organizații ale societății civile pro-independente (Òmnium Cultural și ANC și mulți
independenți) s-au reunit sub o singură coaliție numită Junts pel Si (Împreună pentru Da),
condusă de fostul comunist Raül Romeva. Obiectivul coaliției a fost proclamarea
independenței catalane în mai puțin de 18 luni de la obținerea majorității în Parlamentul de la
Barcelona.
Pe 27 septembrie, un număr record de catalani (77,4 %) au votat în alegerile regionale,
cele două partide pro-independență, JxSi (62 de locuri) și extremistul CUP (10 locuri), au
câștigat 72 de locuri din 135 de locuri din Catalonia. Partidele pro-independență au câștigat
47,8% din voturi. În pofida poziției sale unioniste, CPS rămânea în favoarea organizării unui
referendum care ar transforma Spania într-un stat federal, instituind astfel o Catalonie
autonomă mai puternică. În plus, ultimele două partide, coaliția "Catalonia Si Que Pot Es Pot"
(CSQP- o coaliție pre-electorală de stânga, condusă de eco-socialistul ICV-EuiA) și Podemos
- care a obținut 11 locuri cu votul de 8,94%, erau în favoarea unui referendum privind
independența în Catalonia, dacă referendumul ar fi acceptat în mod legal de guvernul spaniol.
Adoptarea Rezoluției. La puțin timp după alegeri, la 9 noiembrie, partidele pro-
independență, care aveau majoritate în Parlament, au adoptat o rezoluție privind independența
"Declarația de inițiere a procesului de independență a Cataloniei", cu promisiunea unei
Republici Catalane independente în termen de 18 luni. Potrivit rezoluției, care a fost susținută
de JxS și CUP, dar respinsă de toate celelalte părți din Parlament (C, PSC, CSQP și PP),
Parlamentul de la Barcelona este și va fi depozitarul suveranității catalane, care nu va mai
face obiectul deciziilor luate de instituțiile statului spaniol, inclusiv Curtea Constituțională.
Parlamentul trebuie să legifereze noi acte care să creeze instituții de stat în Catalonia, în

106
ANC-Asamblea Nacional Catalana.
107
CSD-sociedad civil democratica, CDC-convergencia democratica de Catalunya.
47
termen de 30 de zile și trebuie să elaboreze o Constituție catalană, urmând să fie adoptată prin
referendum în termen de 18 luni.
Rezoluția a fost adusă totuși în fața Curții Constituționale, de către guvernul spaniol, la
doar două zile de la adoptarea acesteia, iar Curtea Constituțională a suspendat-o, avertizând
parlamentarii catalani că ar putea să se confrunte cu acuzații penale în cazul nerespectării
hotărârii. Ca răspuns, partidele pro-independente au susținut că "îndeplinim și vom continua
să îndeplinim mandatul unui parlament suveran’’ și prin urmare, a promis că vor continua cu
agenda lor secesionistă, sfidând ordinele Curții.
La 2 decembrie, Curtea Constituțională a aprobat recursul depus de guvernul spaniol și
a declarat neconstituționalitatea și nulitatea rezoluției de independență pe motiv că aceasta
încalcă Constituția spaniolă și statutul autonom catalan. Ca răspuns la hotărâre, partidele pro-
independență au declarat că "vom continua cu voința politică a declarației aprobate cu
majoritate absolută în Parlamentul ales de noi".
După lunile de negocieri, secesionistul JxS și CUP au încheiat în cele din urmă o
înțelegere privind învestirea unui nou președinte în Catalonia, fostul primar al orașului
Girona, Carles Puigdemont fiind ales președintele catalan, la 10 ianuarie 2016. Noul
președinte, care a preluat mandatul fără a jura credință regelui Spaniei sau Constituției
spaniole, s-a auto-definit, nu numai ca președinte al Cataloniei post-autonome și pre-
independente, dar a anunțat, de asemenea, că guvernul său nu va face o declarație unilaterală
de independență ; mai degrabă, ar negocia constituirea unui stat catalan independent cu
Spania și autoritățile europene, oferind în cele din urmă Parlamentului Catalan toate
instrumentele necesare pentru a pune în practică rezolvarea independenței.

4.4. Încalcarea principiilor democratice. Referendumul ilegal și autoproclamarea

independeței

Cronologia unei Independențe anunțate. Vom prezenta în continuare agenda politică a

unui an plin de evenimente, 2017, care a dus la escaladarea conflictului catalano-spaniol, pe
fundalul tensiunilor deja existente. În iunie se face anunțul oficial al referendumului de către
guvern, prin reprezentantul său, Carles Puigdemont în palatul de la Generalitat. Este
prezentată totodată, propunerea chestiunii referendumului sub forma unei unice întrebari:
Doriți să devină Catalonia un stat independent sub forma unei republici?, data urmând sa fie
1 octombrie. Pentru a-i oferi un context legal, Parlamentul catalan votează Legea
Referendumului pe 7 septembrie (Legea19/2017), știind pertinent că Madridul nu îl va valida.

48
Ulterior, legea va fi respinsă de Tribunalul Constituțional, în urma recursului depus de
Mariano Rajoy, pe temeiul inconstituționalității și atacului la suveranitatea statului.
Legea tranziției juridice și fundamentării Republicii Catalane. A mai fost numită și
Legea regimului juridic catalan. Această lege trebuia să asigure tranziția de la provincie la
Republică într-un cadru de securitate juridică și bună funcționare a sistemului administrativ în
perioada de tranziție, în cazul succesului la referendum. Legea trebuia să țină loc de
Constituție până la aprobarea ulterioară a acesteia. Pentru a nu divorța și de Europa, textul
cuprinde articole prin care se garantează aplicarea tratatelor internaționale, cu condiția
compatibilității lor cu obiectivul catalan. Normele europene anterioare și posterioare
declarației vor fi respectate, în conformitate cu condițiile impuse de dreptul UE.108
Titlul III, Drepturi și Obligații, ale actului pre-constituțional, poate fi interesant în
ipoteza în care un nou stat va prinde între granițele sale, de acum închise, peste 150.000 de
români. Persoanele de altă naționalitate se presupune că ar avea aceleași drepturi și obligații
ca și cele de origine catalană. Dar, există un mare dar, dreptul la vot, rămâne rezervat
persoanelor cu naționalitate catalană (cu excepțiile prevăzute de lege). Cu alte cuvinte
muncim la fel, cotizăm la fel, dar votăm diferit!109
Contra oricărui principiu democratic, se decide soarta funcționarilor de stat, care își
vor putea continua activitatea după negocieri cu guvernul central, doar în limba catalană și
mai cu seamă, dacă au/dobândesc cetățenia catalană. Legea urma să aibă, desemenea, un
control absolut asupra justiției din partea guvernului barcelonez. Dacă până acum nu erau
mulțumiți de legile existente, propunerea lor înrăutățește cu mult situația. Intervenționismul
guvernului, într-un ipotetic stat, asupra sistemului judiciar este o lovitură grea dată
democrației și Statului de drept. Numirea Fiscalului General și a președintelui Tribunalului
Suprem din Catalonia urma să fie făcută de Parlament la propunerea guvernului.110
Grupul juriștilor catalani Llibertats asigură ca Legea Tranziției este incompatibilă cu
principiile bazice ale Statului de Drept. În comunicat se menționează imposibila omologare
juridică a unui stat de drept, la inițiativa propusă de JxSi și CUP, fapt ce contravine
principiului ierarhiei normative. A pretinde că o normă aprobată de un Parlament autonom
poate prevala ierarhic contrazice frontal normele de grad superior și presupune spargerea unui
pilon important al Statului de Drept precum și transgresarea legilor spaniole sau europene. Tot

108
Ley de la Transitoriedad juridica y funcional de la Republica Catalana, ley20/2017, 08/09/2017, publicado
en DOGC núm. 7451A de 08 de Septiembre de 2017, vigencia desde 08 de Septiembre de 2017, revisión vigente
desde 08 de Septiembre de 2017,Titulo I, art.1, 11-15.
109
Ibidem, Titlul III, Art.25.
110
Ibidem, art.67.
49
Llibertatsii mai văd în acest act drumul spre un stat autoritar și populist, model ce degradează
separarea puterilor, pentru că ar permite ca o majoritate parlamentară, neîntărită, să controleze
puterea judecătorească, Tribunalul Suprem, sindicatul electoral și Sala de Garanții ca un
Tribunal Constituțional. Îi numesc populiști pe cei ce pretind crearea unui For Social format
din entități ale societății civile care ar urma să propună întrebări cetățenilor pentru crearea
Constituției. Din păcate, spun ei, e lesne de înțeles că entitățile vor fi numite direct și
discreționar de către puterea executivă. Normativa are un caracter mai mult propagandistic
decât juridic când se vorbește de aplicarea dreptului UE, fără a ține seama că, mai ales în faza
tranzitorie, orice normă ar fi în afara Uniunii.111
Referendumul din octombrie și articolul 155. Campania de susținere a referendumului
nu a fost lipsită de tulburări. Chiar înainte să înceapă, forțele polițienești de la Guardia Civil,
prin ordin judiciar, au închis mai multe pagini web pro-referendum, inclusiv cele ale
Ansambleei Naționale Catalane (ANC) și de la Generalidad, care s-au redeschis sub alte
domenii și reînchise ulterior.
Mișcările, atât cea catalanistă pro-independență cât și cea antisecesionistă, se vor
muta în stradă pe măsură ce evenimentele avansează. Pe data de 20 septembrie, efectivele de
poliție de la Guardia Civil, încearcă stoparea referendumului printr-o operațiune numită
Anubis, ordonată de Fiscalia General del Estado. S-au produs 14 arestări, în mai multe
instituții, printre care secretarul general al vice-președenției, Josep Maria Jové, secretarul
Fiscului, Josep Lluis Salvado și inevitabile incidente între protestari și forțele polițienești.112
Ziua de 1 Octombrie a debutat sub semnul tulburărilor, incidentelor și neregulilor.
Desfășurarea scrutinului s-a văzut dificultată de intervenția poliției și de nereguli în
desfășurarea evenimentului, amendate de guvernul central. Aparent, regulile de funționare au
fost schimbate cu trei sferturi de oră înainte de începere, referitor la listele electorale și modul
de vot, un truc prin care catalanii își facilitau condițiile, în avantajul lor. Nereguli s-au mai
notat și sub forma unor buletine de vot neoficiale, artizanale și fără plic. Au fost întrerupte
votările în 400 de centre, confiscate urnele, iar confruntările între poliție și votanți a fost mai
mult decât violente.
Pe 3 octombrie Catalonia intră în grevă generală, convocată de sindicaliști, pentru a
denunța violarea drepturilor și înrăutățirea condițiilor de muncă, prin intervențiile polițienești.

111
Redaccion Catalunyapress,Juristas catalanes denuncian que la ley de transitoriedad juridica degrada la
separacion de poderes,Catalunyapress,30/08/2017,
sursa-https://www.catalunyapress.es/texto-diario/mostrar/810106/juristas-catalanes-denuncian-ley-
transitoriedad-juridica-degrada-separacion-poderes, accestă la data de 28/05/18.
112
*** “La Vanguardia”, Cronologia del 20-S, 20/09/2017,
sursa-http://www.lavanguardia.com/politica/20170920/431423116122/cronologia-20s-inflexion-referendum-1-
o.html, accestă la data de 28/05/18.
50
 Tot în aceeași zi are loc discursul regelui Felipe de Burbon, de la Zarzuela, o premieră
pentru domnia sa, în afara actelor protocolare. Se reiterează acuzațiile împotriva autorităților
catalane, învinuite de rebeliune constantă și deliberată împotriva statului și Constituției. “Au
distrus principiile democratice din orice stat de drept și au distrus armonia și convivența în
propia lor societate, ajungând, din păcate, să o dividă. Astăzi societatea catalană este
fracturată și înfruntată..”113
Prima consecință a acestor acte politice nu a întărziat să apară, la 4 zile după
referendum băncile încep să-și mute sediile în alte regiuni. Au urmat și sediile firmelor, un
adevărat suicid economic, azi 2276 de firme s-au transferat deja, iar fuga depozitelor bancare
către zone mai calme a urcat la un total de 31,4 miliarde de euro, doar în ultimul trimestru al
anului trecut.114
Rezultatele Referendumului ilegal de la 1 octombrie 2017 au fost analizate cu ajutorul
datelor facilitate chiar de guvernul catalan și publicate de ziarul SER.115 După calculele
oficiale, la Referendum au participat 2.286.217 alegatori aproximativ 43% din populație; din
care 2.044.038(90,18%) alegatori au votat DA, 177.547 au votat NU (7,83%), 44.913 voturi
în alb (1,98%) și 19.719 (0,01%) nule. Puigdemont a afișat un rezultat de 2.044.038 voturi
favorabile independenței, ceea ce presupune că doar un procentaj de 38,46% din populația de
5.313.564 alegători au fost la urne. Dealtfel, ce sens ar avea ca un cetățean care respectă legile
țării, să se prezinte la un Referendum ilegal știind că acesta va fi oricum invalidat.(vezi anexa
5).
Declarația de Independență și aplicarea articolul 155 din Constituție. 10 Octobrie este data la
care Președintele Carles Puigdemont va rămâne în istoria catalană prin semnarea declarația
unilaterale de independeță (DUI), în cadrul solemn al Parlamentului catalan. Astfel, provincia
se transforma într-un stat independent sub forma unei Republici. Cele 17 puncte, votate, via
rezoluție, doreau promulgarea decretelor necesare pentru înmânarea către populație a
documentelor necesare justificării cetățeniei catalane, începerea tratatului de dublă
naționalitate cu statul spaniol, recunoașterea statului prin acte legislative, crearea Băncii
Catalane, negocieri privind partajul cu Spania a activelor și pasivelor.
Senatul spaniol aprobă de partea sa, pe 27 octombrie, autorizația pentru punerea în
aplicare a articolului 155 din Constituția spaniolă, din 1978. Acesta este un mecanism care
“obligă comunitățile autonome, ce nu vor să-și îndeplinească obligațiile față de stat sau care

113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
Date furnizate de ziarul SER și facilitate de guvernul catalan, ca rezultat al alegerilor din 01/10/2018.
sursa,https://www.google.ro/search?safe=active&ei=e8rmWuaTEoGlsAG5jb64BA&q=resultado+referendum+il
egal, sursă accesată la data de 06.02.2018.
51
atentează grav contra interesului general spaniol, la îndeplinirea forțată a sus-numitelor
obligații impuse de Constituția din 1978, sau la protejarea interesului general” (Titlul VII.
Organizarea Teritorială a Satului). Acest precept se inspiră din așa numitul coercitism federal
(Bundeszwang) prevăzut în Legea fundamentală de la Bonn (Constituția germană).
În continuare, Mariano Rajoy convoacă consiliul de miniștrii în ședință extraordinară
prin care se decide suspendarea președintelui catalan, al întregului guvern, dizolvarea
Parlamentului și convocarea de alegeri anticipate pentru data de 21 decembrie. După fuga ex-
președintelui Puigdemont, la Bruxelles (arestat ulterior și el), judecătoarea Carmen Lamela
ordonă punerea sub acuzare și arestarea liderilor catalani, vicepreședintele Oriol Junqueras și
opt ex-consilieri. În paralel, Judecătorul Pablo Llarena Conde, la Tribunalul Suprem, începuse
deja procesarea membrilor Parlamentului catalan, ai guvernului și membrilor Omnium-ului
Cultural și ANC.
A fost extinsă acuzarea ajungând până la Arturo Mas, ex-președinte catalan, Marta
Rovira-numărul doi în nomenclatura ERC, Anna Gabriel- purtătoarea de cuvânt a CUP în
Parlament, Marta Pascal-coordonator general în PDE, etc, pentru rolul lor activ în
desfășurarea nefericitelor evenimente.116
Alegerile Parlamentare din Decembrie. Rezultatele acestor alegeri anticipate au fost aclamate
cu frenezie pe străzile barceloneze. Nu s-a schimbat echilibrul de forțe între independentiști și
non-independetiști dar se produce fenomenul de polarizare către extreme.
La o analiză mai atentă se poate concluziona că, alegerile au lăsat o hartă politică
asemanătoare cu cea din 2015 în care independentidmul supraviețuiește și Ciutadanos se
consolidează ca unică alternativă. Marele câștigător, cu majoritatea fotoliilor parlamentare,
este partidul Ciutadanos de centru-dreapta. ERC nu a învins dar a surclasat JxCAT,
consolidându-se ca a doua opțiune în numeroase orașe ale provinciei. CUP-ul suferă un colaps
care îl reduce la jumatate, în timp ce Comuns retrogradează trei poziții.
Astfel separatiștii au rezistat cutremurului politic, dar nu și Partidul Popular care se
prăbușește și obține cu greu 4 locuri, grație votului din exterior. Blocul partidar secesiunii a
pierdut două fotolii dar a reușit cu o oarecare comoditate să-și mențină majoritatea absolută.
Stânga, simbolizată de PSC (partidul socialist catalan) și de Catalunya Comun-Podemos, nu a
reușit să revină în joc așa cum se așteptau.
Independentismul a obținut o clară majoritate în Lleida (64%) și Girona (63,8%),
scăzând surprinzător tocmai în Barcelona cu un punct până la 43,4%. Blocul format din Junts
pel Catalunya, ERC și CUP și-a menținut adepții, în timp ce Ciutadanos se consolidează ca o

116
Ibidem.
52
alternativă a vorbitorilor de limba casteliană. Dacă tragem linie, nici unii nici alții nu sunt
învingători, primii clasați neputând guverna, trec în opoziție să înfrunte un guvern
independetist de coaliție.117
Concluzii. Anul 2017 a fost unul dintre cei mai fructuoși dar și tumultoși ani pentru
Odiseea Catalană. S-a trecut de la frustrare la revoltă și de la speranță la deznădejde, mai
repede decât în ultimii 80 de ani. Tensiunea trăită nu a servit la obținerea suveraniei, în
schimb s-a soldat cu înalți demnitari arestați sau fugiți în exil, măsurarea cu forțele statului
într-o luptă fratricidă, crearea unei bariere greu de pătruns între unioniști și separatiști, cu
semne serioase de scindare socială, transformând problema catalane în hitul politic al
momentului atât pe plan național cât și internațional. Independentismul s-a bucurat anul trecut
de simpatia populiștilor europeni, uneori de extremă-dreapta. Dar guvernele, statele și piețele
joacă a favor statului spaniol. Nici un lider catalan nu a fost primit în biroul vreunui înalt
demnitar european, fapt ce ar trebui să dea de gândit. Consecințele negative pe plan economic
și financiar nu au reușit totuși să sperie votanții care, hipnotizați, au readus la guvernare
aceleași forțe politice ca și cum acest Proiect Catalan posedă un grad de misticitate superior
interesului material și oricărei logici.

4.5. Gradul de expansiune internațională și consecințele fenomenului catalan

Evenimentele din Catalonia au avut efectul unui detonator. Referendumul din 2017 a
redat speranța multor mișcări europene autonomiste și independentiste. În Italia, a alimentat
dorința de a organiza un referendum pentru autonomia Lombardiei și Veneto. Pentru a reda
impactul psihologic pe care l-a avut Referendumul de la Barcelona, menționăm numărul mare
de observatori italieni prezenți în Catalonia la acest eveniment, printre care și delegația Sud-
Tirol Freiheit (mișcare independentistă a provinciei autonome Bolzano). Stefan Zelger,
reprezentat al mișcării tiroleze, (7,2% la ultimele alegeri locale) a declarat că „dorința de
libertate a catalanilor va fi și mai mare pentru că nici o țară nu poate să nege veșnic dorința de
autodeterminare, dacă poporul o dorește”.118

117
*** 7 claves para leer los resultados del 21 D, publicat în ziarul „El Diario”, 22/12/2107,
sursa- https://www.eldiario.es/catalunya/politica/claves-leer-resultados-0_720928913.https, accesată la data de
30/05/2017.
118
A.Gagliardi e A. Marini, Le spinte secessioniste, “Il Sole”, 4/10/2017,
53
 În semn de solidariate, mișcarea bersaglieri care luptă pentru secesiunea provinciei
Alto Adige, a înălțat un imens steag catalan lîngă ruinele castelului Maulthaus, semn ca lupta
și solidaritatea separatistă au devenit internaționale. Sprijin au primit și din partea Sardiniei,
Val d’Aostei, partidului sud-tirolez Volkpartei119 care a anunțat o interpelare urgentă pentru a
cere guvernului italian să intervină pe lângă cel spaniol cu speranța de a obține o mai mare
putere de autoguvernare pentru poporul catalan. “Veneto come la Catalogna siamo tutti sotto
dittatura120”au strigat venetiștii ai carui partid luptă pentru separarea regiunii și care au obținut
un 2,5% la regionalele din 2015.
După modelul catalan, Italia de Nord a organizat și ea un referendum consultativ pe
data de 22/10/2017 însă, pe probleme de autonomie și nu de scindare.
Obiectivul consultării populare organizate de președintele lombard, Roberto Maroni și
de cel veneto Luca Zaia, ambii din Liga Nordului, era obținerea permisului din partea
cetățenilor de a avansa proiectul prin care să se mărească numărul de competențe regionale,
invocând pentru prima dată articolul 116. titlul V. din Constituția italiană care reglementează
raportul între stat și autonomia locală.
Rezultatul Referendumului consultativ, cu un cost total de 64 de milioane de euro și
mai multe probleme din cauza votului electronic, a fost în favoarea inițiativei cu un 95,29%
DA și 3,95% NU, dar cu o participare foarte mică de 38,33% din votanți, fapt ce nu
compensează uriașul sau cost și nici nu ne oferă o imagine completă a dorințelor tuturor
italienilor.121
Consecințele fenomenului catalan. În cazul în care Catalonia se va separa de Spania,
administratorii riscului trebuie să fie pregătiți pentru probleme atât interne cât și externe.
Consecințele vor fi dintre cele mai grave atât pe plan economic cât și social sau juridic. Și
efectele au început deja să apară o dată cu transladarea companiilor străine și naționale în alte
comunități autonome, instabilitatea bursieră și scăderea turismului. Deopotrivă, se va instala o
incertitudine monetară, una din consecințele imediate ar fi excluderea sistemului bancar de
sub protecția Băncii Centrale Europene, fapt care ar duce la deprecierea monedei catalane și
creștera inflației. Catalonia s-ar converti într-o insulă în mijocul comunității cu probleme de

sursa-http://www.ilsole24ore.com/art/notizie/2017-10-02/dagli-indipendentisti-altoatesini-sardi-tutte-piccole-
catalogne-d-italia-163006.shtml?uuid=AElTkJdC&refresh_ce=1, accesată la data de 23/05/2018.
119
Cu 4 deputați și 2 senatori partidul susține guvernul Gentiloni.
120
“Veneto ca și Catalonia, suntem toți sub o dictatură.”
121
“Il Giorno”, Referendum autonomia in Lombardia, 22/10/2017,
sursa- https://www.ilgiorno.it/milano/politica/referendum-lombardia-risultati-1.3482330, accesată la data de
23/05/2018.
54
liberă circulație a mărfurilor și capitalului, restricții economice, frontiere, probleme în
recunoașterea diplomelor de către alte țări, etc.122
Va începe lungul drumul al negocierilor pentru readmiterea în UE, renegocierea
tratatelor internaționale, în special a Tratatului de la Lisabona, prin care sunt recunoscute cu
drepturi depline doar statele membre care au trecut în prealabil printr-un lung proces de
adeziune, ca în cazul statelor din est. De asemenea, pot fi așteptate tensiuni și proteste în
rândul societății civile căci mulți cetățeni iși vor pierde ipso facto drepturile și beneficiile
juridice în calitate de cetățean european.
Din perspectiva societății civile, acest proces a fost taxat dur de comunitățiile de
afaceri, de majoritatea mass-mediei, mediului academic și intelectualilor. Acestea din urmă se
află în cea mai mare parte în spectrul ideologiei stângi și se opun ferm încălcării principiilor
democrației și respectului legii din partea guvernului catalan în gestionarea așa-numitului
proces de independență.
Cel mai repede se vor resimți consecințele pe plan economic, prin prăbușirea PIB-ului
cu până la 20%, îndrăznește să afirme Entitatea Bancară Credit Suisse. În al doilea rând, vor
pierde moneda euro și chiar dacă oficialii catalani dau garanții că euro va continua să circule
ca monedă națională, aceasta nu va face parte din zona euro așa cum este cazul în Kosovo și
Muntenegru. Se vor vedea privați de accesul la refinanțări de către Eurosistem. Fondurile
Structurale și de Investiții UE destinate creării de locuri de muncă și investiții în perioada
2014-2020 depășesc 14 miliarde de euro, bani care vor rămâne în aer. Noua Republică
Catalană se va regăsi în afara Mecanismului european de Stabilitate, mecanism creat pentru a
salva stabilitatea financiară în zona euro.
În mod normal, UE este destul de neutră în ceea ce privește problemele interne ale
statelor sale membre, însemnând că fiecare țară este organizată așa cum dorește: Spania este
regionalizată, Germania are un sistem federal etc. Nici măcar nu-i poate împiedica pe catalani
să-și doreasca independența. Dar reiterăm o certitudine cu privire la consecințele unei astfel
de decizii, adică o ieșire iminentă din UE al oricărui stat secesionist.
Pe fundalul creșterii sentimentelor naționaliste și populiste, ultima dorința a Uniunii
este de a promova separatismul regional și a da avânt independentiștilor flamanzi, padani,
corsicani sau maghiari. Nu este de mirare că reacția liderilor politici europeni vis-à-vis de
evenimentele de la Barcelona au fost majoritar negative, legate de suveranitate, de ilegalitatea
referendumului, de violența stradală. Soluția dată de oficialii de la Bruxelles merge către
122
Ema Prieto Lopez, Independencia de Catalunya, “Vozpopuli”, 10/10/2017,
sursa,https://www.google.ro/search?q=las+consequencias+de+la+independencia+catalana&oq=las+consequenci
as+de+la+independencia+catalana&aqs=chrome..69i57j0l4.14675j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8, accesată
la data de 23/05/18.
55
dialog, ca singura modalitate de soluționare a conflictului: “Convocăm toate părțile implicate
să se mobilizeze cu celeritate pentru a putea trece de la confruntări la dialog.” Comisia
Europeană a reiterat ilegalitatea votului și a subliniat că această problemă este una internă a
Spaniei, compatibilă doar cu prevederile Constituției spaniole. Violența polțtienescă contra
civililor protestatari, chiar dacă nu se compară cu masacrele din Bosnia și Kosovo, rămâne
totusi un gest reprobabil, într-un stat membru.
Steven Blockmans, expert în drept și instituții europene ale UE, afirma că problema
catalană a fost coșmarul relațiilor publice pentru Rajoy și ca ar trebui luate măsuri urmând
exemplul Belgiei. Dorințele flamanzilor, legate de autonomie, au fost satisfacute în mare
parte, printr-un proces de reformă constituțională constant, căci” nici o constituție nu este
cioplită în piatră”.123
Fără doar și poate, pe fostul premierul spaniol îl preocupau, în mod deosebit, consecințele pe
care le-ar avea o Catalonie independentă, în celelalte provincii spaniole. Țara Bașcilor a luptat
zeci de ani pentru a-și obține independeța cu ajutorul partidului Batasuna (Unitate), considerat
organizație teroristă, susținut de brațul său armat ETA. Aceștia( precum IRA–armata
republicană irlandeză) au acceptat, în final, stoparea violențelor, bașcii obținând chiar
controlul recaudării fiscale, facilitate cerută și de autoritățile catalane.
Chiar dacă Comisia Europenă nu est vazută ca un posibil mediator neutru, acest rol l-ar
putea juca Comisia de la Veneția printr-un grup de avocați internaționali (Consiliul Europei
este un organism distinct de UE dar care împarte aceleași state membre).
“În orice caz, este urgent ca Rajoy și catalanii să primească ajutor pentru ieșirea din
criză….ambele părți sunt prizoniere în propria logică ” adaugă Steven Blockmans, subliniind
că trebuie reinițiat dialogul asupra reformelor constituționale de către partea spaniolă dar și
reducerea extravaganțelor de partea catalană, pentru a nu periclita dialogul.
Comisia Europeana urmează în general așa numita doctrină Prodi, în onoarea ex-
președintelui Comisiei, italianul Romano Prodi. Aceasta doctrină stabilește că orice stat care
s-a separat trebuie să părăsească blocul comunitar și poate fi readmis dacă și numai dacă și-a
obținut independența în acord cu prevederile constituționale ale statului din care s-a separat.
Readmisia se face doar cu unanimitate de vot, Spania având drept de veto împotriva
Cataloniei în acest caz.
Președintele Comisiei, Jean-Claude Junker a declarat ca sprijină statul de drept și că
din partea Bruxellului trebuie respectate deciziile guvernului și Curților spaniole. Comisia

123
Steven Erlanger, El referendum catalan, la UE y el balance entre derechos democraticos y soberania, The
New York Times, 02/10/2017,sursa-https://www.nytimes.com/es/2017/10/02/referendum-cataluna-union-
europea-separatismo/, sursă accesată la data de 27/05/2018.
56
Europeană a afirmat în mai multe rânduri că votul în favoarea independenței ar putea fi
recunoscut doar dacă se aplică conform normativelor spaniole și i se recunoaște legalitatea.124
Dacă Bruxellul și alte capitale europene au preferat să-și exprime destul de puțin opiniile, au
fost și voci mai energice. Atât Charles Michel, prim ministrul belgian( care guvernează grație
unei coaliții cu flamanzii) cât și partidele socialiste europarlamentare au condamanat
atitudinea violentă a poliției și cheamă de urgența Madridul la dialog cu independentiștii.
Omologul său sloven, Miro Cerar, califică situația de preocupantă și invită și el la dialog
politic, stat de drept și soluționare pașnică.
Parlamentul European s-a poziționat de partea Spaniei datorită Partidul Popular
European din care fac parte nume grele ale Uniunii printre care și ex-premierul Mariano
Rajoy, Antonio Tajani-viceperședinte, Jose Manuel Barosso și cancelara germană Angela
Merkel. 125
Fară indoială, stângacia cu care premierul spaniol a gestionat criza va avea
consecințe pe termen lung chiar și în cazul reluării negocierilor atunci cand apele se vor liniști
” spune Charles Michel.
Fostul președinte, Carles Puigdemont, profund dezamăgit de lipsa de sprijin european,
a declarat pentru canalul public israelian Kan, în emisiunea Zman Emet (Timpul adevărului)
că “UE este un club de țări decadente, obsolete, unde doar puțini comandă, foarte legați de
interese economice, pe zi ce trece tot mai discutabile,(…….)cu unități de măsură
diferite…catalanii ar trebui să decidă dacă vor să facă parte din această Uniune Europeană și
în ce condiții…”.126

124
Interviu dat pentru canalul tv. Euronews, la data de 14/09/2017, preluat de ziarul “El Espanol”, sursa
https://www.elespanol.com/espana/politica/20170914/246725893_0.html. sursă accesată la data de 30/05/2018.
125
Steven Erlanger, El referendum catalan, la UE y el balance entre derechos democraticos y soberania, The
New York Times, 02/10/2017,sursa- https://www.nytimes.com/es/2017/10/02/referendum-cataluna-union-
europea-separatismo/, sursă accestă la data de 27/05/2018.
126
Interviu acordat de Carles Puigdemont canalului de tv. Kan și preluat de ziarul ”El Mundo”, la data de
26/10/2017.
57
 Concluzii

Acest Armatan care suflă peste Europa va avea, pe termen lung, rezultate mai mult
decât nefaste; elitele economice europene fac în continuare dovada unui real egoism economic
și lipsă de solidaritate, principii complet contrare celor europene. Mă întreb cu ce argumente
se vor prezenta noile state autoproclamate la negocieri cu UE, pentru readmiterea în spațiul
european? Tratatul privind Funționarea Uniunii European, în cuprinsul articolului 3/Titlul I,
stipulează că Uniunea „promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și
solidaritatea între statele membre.”127
Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ea este adăugată ei. Se
consideră cetățean UE orice persoană cetățean al oricărui stat membru. 128
Așadar, o dată cu
pierdera cetățeniei spaniole, catalanii vor pierde automat și cetățenia UE, inclusiv drepturile
derivate din aceasta. Cetățenii nu vor mai fi reprezentați în Parlamentul European, nici în alte
Instituții UE, nu vor mai putea participa la viața democratică sau la inițiative cetățenești.129
Totodată vor pierde dreptul la libera circulație a persoanelor și mărfurilor.
UE a fost destul de tranșantă și în cazul Marii Britanii, atât intrarea cât și ieșirea din
spațiul comun implicând costuri foarte mari. Așadar, acest semnal de alarmă ar trebui să fie
destul de clar potențialilor clienți. Uniunea a demonstrat că supraviețuiește și fară Regatul
Unit cu atât mai mult fară Catalonia. Reangajarea statelor autoproclamate în lungul drum al
negocierilor cu UE se va lovi de unele obstacole. Articolul 49/Titlul II din Tratatul UE,
definește în ce condiții un nou stat poate solicita să devină membru UE, condiția principală
fiind respectarea valorilor democrației și ale statului de drept; cea de-a doua se adresează
Consiliului și statelor membre care trebuie să-și dea acordul în unanimitate, acord supus
ratificării ulterioare, conform normelor constituționale.130 Este ușor de înțeles că nici Spania
nici multe alte țări confruntate cu aceeași problemă nu vor semna pentru aderare.
În contextul globalizării, deviza "unitate în diversitate" trebuie să constituie un impuls
pentru europeni, căci o forță politică și economică puternică este singura manieră de a face
față pe scena internațională puterilor precum China, SUA, Rusia etc. În ciuda eforturilor de

127
TUE-Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii
Europene (2016/C 202/01) T7.6.2016 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
(2016/C 202/01) T7.6.2016 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
128
Ibidem, Titlul II, art.9.
129
Ibidem, Titlul II, art.11.
130
Ibidem, Titlul VI, art.49.
58
unitate, constatăm că dinamica separatistă crește, în mod paradoxal, într-un decor eurosceptic
și eurofob.
Jean-Claude Junker, Președintele Comisiei Europene, este de părere că diversitatea
regională și bogăția tradițiilor regionale nu trebuie să se transforme în elemente ale
separatismului și fragmentării europene. Uniunea Europeană include în prezent 28 de state
membre (27 după ieșirea U.K.) și ar putea include mai multe țări în viitor, fapt ce nu va
schimba cu nimic situația generală, deoarece există și se vor dezvolta proiecte de integrare
chiar dacă mai "personalizate" pentru fiecare stat în parte. Dacă această "unitate în diversitate"
ar trebui să se bazeze mai mult pe diferențiere, obiectivul esențial al construcției europene ar
trebui să fie "unitate în globalizare". Unitatea este o forță și aceasta ar trebui să alimenteze o
dinamică de unificare, nu una separatistă. Din păcate, liniștea Bruxellului pare a fi zdruncinată
de noi actori care prin acțiuni nedemocratice și anti-sociale sunt în stare să fărâmițeze întreg
sistemul european.
Multe dintre aceste mișcări au o bază economică, în urma impactului crizei mondiale
din 2008, chiar dacă se revendică de la o bază istorică, utilizând pretexte etnice sau
autonomiste. Reamintim însă, că atât la nivel euopean cât și statal, principiile autonomiei și
subsidiarității sunt clar definite prin lege și instrumentele necesare pentru aplicarea lor sunt la
îndemâna regiunilor. Această armă cu două tăișuri este asul din mâneca separatiștilor locali
pentru a împinge constant cerințele către state tot mai departe.
Dincolo de referendumul catalan, mișcările de independență din Europa par a se
bucura de o renaștere. În mod surprinzător, majoritatea regiunilor cu puternice tendințe
separatiste se numără printre cele mai bogate din țările lor. Conflictele par să fie mai puternice
atunci când mecanismele naționale de egalizare financiară duc la rezultate percepute ca fiind
disproporționate, cum ar fi în Spania sau Italia.
Escaladarea tensiunilor din Spania, care a urmat referendumului de independență la
începutul lunii octombrie, a fost un refresh internațional; chiar și într-o Europă fără frontiere
și cu o piață unică, apelurile la o mai mare autonomie regională nu au încetat. La numai
câteva săptămâni după evenimentele catalane, o majoritate covârșitoare a alegătorilor a optat
pentru o mai mare autonomie în provinciile bogate din nordul Italiei, Lombardia și Veneto.
Este important de reținut însă că majoritatea mișcărilor de independență din Europa nu caută
secesiune absolută, ci mai degrabă o autonomie regională mai mare, față de statele lor
naționale. Motivele de bază pot varia în funcție de regiuni și includ aspecte culturale,
lingvistice, istorice și alte aspecte "emoționale".

59
 Dar, de cele mai multe ori, finanțele publice și distribuția veniturilor fiscale joacă un
rol-cheie. Prin urmare, nu pare o coincidență faptul că apelurile la o mai mare independență
sunt adesea mai puternice în regiunile cele mai prospere.
Precedentul creat de Kosovo a redat speranțe separatiștilor cu privire la o eventuală
recunoaștere internațională în caz de autoproclamare. Dar situația kosovarilor nu este nici pe
departe comparabilă și cu atât mai puțin de invidiat. Până în prezent 5 state membre UE între
care și Spania, nu au recunoscut statul Kosovo. Uniunea europeană a dezvoltat o sensibilitate
maladivă față de separatismul regional și nu iși dorește să sprijine nici aspirațiile
independentiste kurde nici cele ale locuitorilor din Crimeea.
Stéphane Dion, ministrul afacerilor externe din Quebec, inițiatorul Legii Clarității,
afirmă ca nu se negociază niciodată cu independentiștii pentru că, oricâte facilități le-ar fi
date, ei tot Independența urmăresc, ca scop final.131 În al doilea rând, avertizează ministrul, nu
trebuie niciodată deschisă poarta referendumului pentru că secesioniștii nu vor vota o singuă
dată ci de câte ori este nevoie pentru a-și atinge scopul. Nici o societate nu poate să trăiască
acest coșmar al instabilității politice din trei în trei ani. Și nu în ultimul rând e necesară
delegarea responsabilităților către cei ce trebuie să soluționeze conflictul și nu au făcut-o, atât
din tabăra catalanistă (Arturo Mas) cât și din cea a guvernului central (Mariano Rajoy).
Adevărata întrebare este cum s-a ajuns de la un 14% de independentiști în 2005 la un 48% în
2013. Explicația vine din analizarea cauzelor care au dus la neo-independentism și astfel se
poate trece la soluționarea lor.
Pentru a oferi o imagine generală a situației, am găsit oportun să concluzionăm citând
cuvintele tăioase ale Președintelui Parlamentului European, Antonio Tajani care critică “orice
stat ce ar putea să încalce normele europene, respectul față de legi fiind o obligație și nu o
opțiune. Atât Constituția cât și Tratatele Uniunii sunt un singur corp legal și democratic ce
trebuie respectat. Uniunea Europeană reprezintă în primul rănd solidaritate chiar dacă în
actualul context european, egoismul economic iese la suprafață.” Președintele face apel la
înțelegere, la acord, la apărarea unității în interiorul acestei diversități pentru a întări Europa,
pe al cărei drum Spania a călcat cu pas hotărăt, însoțită de Constituția din 1978 spre aventura
sa europeană.... viitorul european nu poate fi Europa Da sau Europa Nu, ci măsura în care
contribuim cu toții la viitorul Uniunii.”

131
Ibidem.
60
 Acest proiect nu poate continua decât între pilonii săi constitutivi, fără să fie ridicate
frontiere între țări, prin apărarea valorilor europene atât în interiorul cât și în exteriorul
Uniunii. 132
Odiseea catalană nu s-a terminat încă, instabilitatea politică cu care se confruntă
Spania zdruncină din nou procesul de guvernare. După depunerea unei moțiuni de cenzură,
guvernul Rajoy a fost înlocuit, din cauza unui scandal de corupție în interiorul Partidului
Popular. Noul prim ministru, Pedro Sanchez, reprezentant al opoziției din partea PSOE, a fost
susținut de catalani prin voturile a favor (pentru) din partea ERC, PdeCAt și PNV. Noul
președinte de la Generalitat catalană, Quim Torre, vede în acestă schimbare o oportunitate
majoră și îl invită pe noul premier să-și asume riscuri și să deschidă noi negocieri de la guvern
la guvern, pentru a afronta situația gravă cu care se confruntă Catalonia.133

132
Discursul președintelui Antonio Tajani, în fața regilor Spaniei la Ceremonia premiilor prințesa de Asturia,
20/10/2017, sursa https://9www.youtube.com/watch?v=AK2vdkXA3nQ, accesată la data de 30/05/18.
133
Albert Guasch, La mocion de censura a Rajoy, la ultima hora en directo,” La Vangurdia”, 02/06/2018, sursa-
http://www.lavanguardia.com/politica/20180601/443979792071/mocion-de-censura-rajoy-sanchez-votacion-pp-
psoe-congreso-en-directo.html, accesată la data de 03/06/2018.
61
 ANEXA 1

Lista țărilor pe teritoriul cărora activează mișcări separatiste ( în ordine alfabetică, în engleză)

1. AFRICA, 29 state: Alegeria, Angola, Camerun, Central African, Comoros, Republic

of Congo, Democratic Republic of the Congo, Ecuatorial Guineea, Ethipoia, France
(terit), Kenya, Lybia, Mali, Mauritius, Morroco, Namibia, Niger, Nigeria, Rwanda,
Senegal, Somalia, South Africa, South Sudan, Spain (terit), Sudan, Tanzania, Uganda,
Zambia, Zimbabwe.
_____________________________________________________________________

2. ASIA, 25 state: Azerbaijan, Bangladesh, Burma/Myanmar, Cyprus, China, Georgia,

India, Indonesia, Iran, Iraq, Japan, Laos, Malaysia, Nepal, Pakistan, Palestine,
Philippines, Russia, Sri Lanka, Siria, Tajikistan, Thailand, Turkey, Uzbekistan,
Yemen.
_____________________________________________________________________

3. EUROPA, 24 state: Albania, Azerbaijan, Belgium, Bosnia and Herzegovina, Czech

Republic, Denmark, Finland, France, Georgia, Germany, Italy, Kosovo,Macedonia,
Moldova, Netherlands, Poland, Romania, Russia, Serbia, Slovakia, Spain,
Switzerland, Ukraine, United Kingdom.
_____________________________________________________________________

4. OCEANIA, 10 state: Australia, Chile, Fiji, France(terit.), Indonesia, Kiribati, New

Zealand, Papua New Guinea, United States(terit), Vanuatu.
_____________________________________________________________________

5. AMERICA DE SUD, 7 state: Argentina, Bolivia, Brazil, Chile, Colombia,

France(terit), Venezuela.

_____________________________________________________________________

6. AMERICA DE NORD, 9 state: Canada, Denmark, Mexico, Nicaragua, United

States, French Overseas Departments, British Overseas Territories, Saint Kitts and
Nevis, Trinidad and Toba

62
 ANEXA 2

ALEGERILE CATALANE DIN 2017

CIRCUMSCRIPȚII: BARCELONA, GIRONA, LLEIDA, TARRAGONA

RESUMAT AL SCRUTINULUI CATALAN

Partide Locuri Voturi

C's-Partido de la 36 1.109.732 25,35 %

ciutadania

JUNTSxCAT-Juntos 34 948.233 21,66 %

por Catalunya

ERC-CatSí- 32 935.861 21,38 %

Esquerra
Republicana de
Catalunya

PSC-partido de los 17 606.659 13,86 %

socialistas de
Catalunya

CatComú-Podem 8 326.360 7,46 %

CUP-Candidatura 4 195.246 4,46 %

d’unitat popular

PP-Partido popular 4 185.670 4,24 %

PACMA-Partido 0 38.743 0,89 %

animalista

RECORTES CERO- 0 10.287 0,24 %

GRUPO VERDE

PU M+J-por un 0 577 0,01 %

mundo mas justo

63
ANEXA 3

64
 ANEXA 4

ALEGERILE PARLAMENTARE CATALANE DIN 21/12/2017

1%

C's JuntsxCAT ERC-Cat-SI PSC CatComu-Podem CUP PP PACMA

0%

4% 4%
7% 26%

14%

22%
22%

Legendă:
1. C's-Ciutadanos,36 locuri, 1.109.732 voturi ,25,35 %.
2. JUNTSxCAT-Junts per Catalunya , 34 locuri, 948.233 voturi, 21,66 %.
3. ERC-CatSí-Esquerra Republicana De Catalunya –Catalunya Si,32 locuri, 935.86121,38,00%.
4. PSC-Partido de los socialistas de Catalunya,17, 606.659 voturi, 13,86%.
5. CatComú-Podemos-Catalunya en comun, 8 locuri, 326.360,7,46 %.
6. CUP-Candidatura de Unidad Popular,4 locuri, 195.246 voturi, 4,46 %.
7. PP-Partido Popular, 4locuri,185.670, 4,24 %
8. PACMA-Partido Animalista, 0 locuri, 38.743voturi, 0,89 %.
9. RECORTES CERO-GRUPO VERDE- 0 locuri, 10.287 voturi, 0,24 %.
10. PUM+J–Por un mundo mas justo, 0 locuri, 577 voturi, 0,01 %.

65
 ANEXA 5

Rezultatele Referendumului Independentist din 1 octombrie 2017.

Întrebare unică: Quiere que Cataluña sea un Estado independiente en forma de república?
Doriți ca, Catalonia să fie un stat independent sub forma unei republici?

1%
REZULATELE
NU VOTEAZĂ DA NU
REFERENDUMULUI
VOTURI ALBE
PENTRU
VOTURI NULE
INDEPENDENTA CATALONIEI DE LA
0% 01.10.2017
0%
3%

39%

57%

66
ANEXA 6

67
 BIBLIOGRAFIE

Lucrări:

1. Anaya, P. O., European Socialists and Spain: The Transition to Democracy,

1959–77, London, Palgrave, 2002.
2. Andreescu, A. și Bartaș, D., Acțiunile separatiste care vizează Romania, Editura Rao,
Bucuresti, 2016.
3. Boia, L., Mitul Democrației, Editura Humanitas, 2002.
4. Alvarez J. J. , Mitos de la Nacion en Guerra en España, Menendez Pidal, Cap.40. Republica
y la guerra civil, Ed. Espasa –Calpe, Madrid, 2004 .
5. Kamen, H., España y Cataluña, Historia de una pasion, Ed. La esfera de los libros,
Barcelona, 2014.
6. Levine, P., The British Empire Sunrise to Sunset, Ed. Pearson Education Limited, Harlow
Essex, 2007.
7. James Minahan, Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around
the World. Ed. Greenwod Publishing Group, 2002.
8. MacManus, S., The Story of Irish Race: A Popular History of Ireland, Ed. The Irish
Publishing Co., 1921, Reeditată, Devin Adair, 1990.
9. Perfettini, M. F., Histoire de Corse: le point de vue corse, Ed. Broché, Paris.
10. Piñar, L. T., Porque Cataluña es España, 2a edicion, Ed. Seleer, 2014.
11. Sheffield Centre for Japanese Studies and others, Japan and Okinawa: Structure and
Subjectivity, Ed. Glenn D. Hook, Richard Siddle, 2003.
12. Soler, T., Historia de Catalunya (modestia a part), Ed. Columna, 1998.
13. Toffler, A., Al treilea val, Editura Z, Bucuresti, 1996.
14. Ortega y Gasset, J., España Invertebrada, Ed.Alianza Editorial, Madrid, 2000.
15. Vilacañas,J. L., Populismo, Ed. La Huerta Grande, 2015.

16. Villar, P., Istoria de Espana, Ed.Grijalbo, Barcelona, 1978.

17. Wils L., Histoire des nations belges, Ed. Labor, 2005.

68
 Tratate și Articole de Lege:

1. Bazele de la Manresa, proiectul de Constituție Regională Catalană, 25-27/08/1892.

2. Constitucion Española, 31/10/1978, ratificada por el referendum del 6/12/1978, sancionada el
27/12/1978, B.O.E, Madrid.
3. Declarația de la Barcelona pentru apărarea drepturilor naționale, 16/08/1998, Barcelona.
4. Ley de la Transitoriedad juridica y funcional de la Republica Catalana, ley20/2017,
08/09/2017, Publicado en DOGC núm. 7451A de 08 de Septiembre de 2017,Vigencia
desde 08 de Septiembre de 2017, revisión vigente desde 08 de Septiembre de 2017.
5. Tratatul Uniunii Europene-Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a
Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (2016/C 202/01) T7.6.2016 Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene.

Studii și articole:

1. Arabella Thorp & Gavin Thompson, Scotland, Independence and the EU, House of Commons
Library, Nov. 8, 2011.
2. Baker, D., E with much less U’: or ‘No More E or U’? British Eurosceptic Exceptionalism
After Enlargement, Paper presented at workshop: National Identity and Euroscepticism: A
Comparison between France and the United Kingdom, 2005.
3. Barcia, M. G., Catalonia: The New European State?, ILSA Journal of International &
Comparative Law, 20(3), 2014.
4. Beramendi, J., Identity, Ethnicity and State in Spain: 19th and 20th Centuries, Nationalism
and Ethnic Politics, 5(3-4), 1999.
5. Beswick, J., Regional Nationalism in Spain: Language Use and Ethnic Identity in Galicia,
Clevedon, Multilingual Matters, 2007.
6. Boyle, Katherine. and Englebert P.,The Primacy of Politics in Separatist Dynamics,2005.
7. Crameri, Kathryn., Political Power and Civil Counterpower: The Complex Dynamics of the
Catalan Independence Movement, Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), CEO., Political
Opinion Barometer: 1st wave 2014, Barcelona, CEO, 2015.
8. Connolly, C. K., Independence in Europe: Secession, Sovereignty, and the European Union,
Duke Journal of Comparative and International Law, 24(1), 2014.

69
9. Elias, A., Catalan Independence and the Challenge of Credibility: The Causes and
Consequences of Catalan Nationalist Parties’ Strategic Behavior, Nationalism and Ethnic
Politics, 21(1), 2015.
10. Gillespie, R., Between Accommodation and Contestation: The Political Evolution of Basque
and Catalan Nationalism, Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), 2015.
11. Griffiths, R. and ot., Between the Sword and the Wall: Spain’s Limited Options for Catalan
Secessionism, Nations and Nationalism, 21(1), 2015.
12. Guibernau, M., Nationalismand Intellectuals in Nations without States: The Catalan Case,
Political Studies, 48(5), 2000.
13. Hooghe, L. and Marks, G., Sources of Euroscepticism, Acta Politica, 2007.
14. Jackson, G., Multiple Historic Meanings of the Spanish Civil War, Science & Society, 68(3),
2004.
15. Jordi Matas i Dalmases et al., The Internal Enlargement of the European Union: Analysis of
the Legal and Political Consequences for the European Union in the Case of a Member
State’s Secession or Dissolution, Centre Maurits Coppieters, 2011.
16. Lineira, R. and Cetra, D. The Independence Case in Comparative Perspective, Political
Quarterly, 86(2), 2015.
17. Happold, M., Independence: In or Out of Europe? An Independent Scotland and the
European Union, 49 INT’L & COMP. L.Q. 15, 2000.
18. Mees, L., Nationalist Politics at the Crossroads: The Basque Nationalist Party and the
Challenge of Sovereignty (1998–2014), Nationalism and Ethnic Politics, 21(1), 2015.
19. Minahan, J., Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the
World. Ed. Greenwod Publishing Group, 2002.
20. Munoz, J. and Tormos, R., “Economic Expectations and Support for Secession in Catalonia:
Between Causality and Rationalization”, European Political Science Review, 7(2), 20015.
21. Popa, V., Dreptul la Autodeterminare vis-a-vis de separatism, Avocatul poporului, nr.7-9,
2000.

Articole și interviuri:
1. Alexander, H., Catalonia’s Growing Calls for Independence Add to Spain’s Worsening Euro
Crisis Woes, în: ”The Telegraph”, U.K., 30/09/ 2012.
2. Colomé, G., interviu publicat în:”Huffingtonpost”, UK, 28/04/2018.
3. Erlanger, S.,El referendum catalan, la UE y el balance entre derechos democraticos y
soberania,în:” The New York Times”, 02/10/2017.

70
4. Flanders, S., Scotland: A Case of Give and Take, în:”BBC NEWS”, 9/01/ 2012.
5. Gagliardi, A. e Marini, A.,Le spinte secessioniste, în:“Il Sole”, 4/10/2017.
6. Guasch, A., La mocion de censura a Rajoy, la ultima hora en directo,în: “La Vangurdia”,
02/06/2018.
7. Junker, J. C.,Interviu dat pentru canalul tv. Euronews, la data de 14/09/2017, în:“El Espanol”,
2017.
8. Lopez , E. P., Independencia de Catalunya, în:“Vozpopuli”, 10/10/2017.

9. ***,El Parlament de Catalunya aprueba la declaracion de soberania de CIU y ERC,în:”La

Vanguardia”, 23/01/2013.
10. Perez, J.F., y Rios, P., 1,8 millones de personas votan por la independencia catalana en el
9-N, în: ”El Pais”, 26/05/18.
11. ***Cronologia del 20-S, în: “La Vanguardia”, 20/09/2017.
12. ***7 claves para leer los resultados del 21 D, în: ”El Diario”, 22/12/2107.
13. ***Referendum autonomia in Lombardia, în: ”Il Giorno”, 22/10/2017.

14. Puigdemont, C., interviu dat canalului de tv. Kan, în :” El Mundo” la data de 26/10/2017.

15. Redaccion Catalunyapress, Juristas catalanes denuncian que la ley de transitoriedad juridica
degrada la separacion de poderes în:”Catalunyapress”, 30/08/2017.

16. Sanclemente,J., Independencia de Catalunya de los medios de comunicacion în:“ El Diario”,

10/09/2017.
17. Sorolla, J. A., El populismo independentista, în: ”El Periodico de Catalunya”, 20/11/2016.
18. Stewart, H., and ot., Theresa May rejects Nicola Strugeon’s referendum demand, interviu în:
“The Guardian”, London, 16/03/2017.
19. Vila, M., Resultados del referendum en Catalunya, în: ”El Periodico”, Barcelona, 06/10/2017.

Surse oline:
1. Flanders, Stephanie, Scotland: A Case of Give and Take, BBC NEWS, Jan. 9. 2012. Sursa
http://www.bbc.co.uk/news/business-16477990.
2. Simon James, EU Reactions to Kosovo’s Independence: The Lessons for Scotland 4-7 (2008),
sursa http://www.docstoc.com/docs/39433019/EU-Reactions-to-Kosovos-Independence-The-
Lessons-for-Scotland.
http://www.ideasforeurope.eu/image_files/CMC%20activities/The%20internal%20enlargeme
nt%20of%20t he%20EU%20Final.pdf.pdf, accesată la data de 4 mai 2018.

71
3. ***http://projekter.aau.dk/projekter/files/14405753/Thesis.pdf.
4. ***https://www.unige.ch/gsi/files/9315/0461/7440/CATALONIAS_LEGITIMATE_RIGHT_
DECIDE.pdf.
5. ***http://www.catalannewsagency.com/politics/item/puigdemont-asks-rajoy-to-at-least-hold-
a-binding-referendum-in-catalonia.
6. ***http://www.theguardian.com/world/2015/nov/09/catalonia-mps-to-vote-on-secession-
plan-in-showdown-with-spains-government.

72