MINISTERUL AGRICULTURII, DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI MEDIULUI

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

CZU: 502.74(478-21)

Dionisie COJOCARI

EFICIENTIZAREA MĂSURILOR DE ÎNGRIJIRE ȘI PROTECȚIE A FAUNEI

SĂLBATICE DIN RAZA OCOLULUI SILVIC DONDUȘENI

(teză de licență la specialitatea 616.1 – Silvicultură și Grădini Publice)

„Se admite spre susținere” Autor:ˍˍˍˍˍˍˍˍˍˍˍ(semnătura)

Șef Departament 2: Conducător:

Nichita CROITORU, dr. conf. univ. Vitalie GULCA, dr., lector.
____(semnătura)
_____________(semnătura)
_____________(data)
Șef centrul de calcul:
_____________(semnătura)
______________(data)

CHIŞINĂU 2023
 CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR............................................................................................3
INTRODUCERE..........................................................................................................4
1. REVISTA LITERATURII................................................................................6
1.1. Analiza administrării și gestionării terenurilor de vânătoare în ....10
1.1.1. Norme legislative privind gestionarea fondului cinegetic…………….
1.1.2. Aspecte privind proprietatea terenurilor de vânătoare…………….
1.1.3. Drepturile și obligațiile gestionarilor de terenuri de vânătoare …..
1.1.4. Drepturile și obligațiile proprietarilor de terenuri agricole față de vânat..
1.2. Aspecte privind arenda terenurilor de vânătoare ………………………..
1.3. Aspecte privind conflictele în domeniul silvic și cinegetic ………………….
1.4. Opinii privind soluționarea conflictelor între vânători și proprietarii de
terenuri…..
1.5. Conservarea biodiversității în terenurile private ………………………
2. SCOPUL, METODELE ȘI CONDIȚIILE CERCETĂRILOR..................
2.1. Scopul cercetărilor......................................................................................
2.2. Metodele de cercetare.................................................................................
2.3. Condițiile de efectuare a cercetărilor..........................................................
3. REZULTATELE CERCETĂRILOR............................................................
3.1. Ecologia și biologia principalelor specii de vânat din terenurile de vânătoare
3.1.1. Iepurele de câmp (Lepus europaeus)..................................................
3.1.2. Fazanul (Phasianus colchicus)...........................................................
3.1.3. Căprioara (Capreolus capreolus).......................................................
3.1.4. Mistrețul (Sus scrofa).........................................................................
3.1.5. Vulpea (Vulpes vulpes).......................................................................
3.1.6. Viezurele sau bursucul (Meles meles)................................................
3.2. Protecția regnului animal………………………………………………..
3.3. Răspândirea principalelor specii de vânat...............................................
3.4. Estimarea bonității terenurilor de vânătoare............................................
3.5. Importanța refugiilor pentru fauna de interes cinegetic...........................
3.6. Managementul cinegetic în combinare cu împădurirea și pășunatul.......
3.7. Analiza conflictelor între vânători și proprietarii de terenuri …………..
3.8. Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și
proprietarii de terenuri de vânătoare agricole…………………………..
3.9. Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și
proprietarii de terenuri de vânătoare silvice…………………………..
3.10. Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și
populaţia rurală ……………………………
4. EFICIENȚA ECONOMICĂ...........................................................................67
5. PROTECȚIA MUNCII...................................................................................73
6. PROTECȚIA MEDIULUI..............................................................................76
7. ÎNCHEIERE.....................................................................................................77
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................80
GLOSAR....................................................................................................................
ANEXE.......................................................................................................................
REZUMATUL TEZEI DE LICENȚĂ....................................................................
CURRICULUM VITAE..........................................................................................
DECLARAȚIA PE PROPRIA RĂSPUNDERE....................................................
 LISTA ABREVIERILOR

AM Agenția ”Moldsilva”
APL Autoritățile publice locale
EF Ecosisteme forestiere
FFN Fond Forestier Național
GDP Gestionarea durabilă a pădurilor
HG Hotărârea Guvernului
HP Hotărârea Parlamentului
ICAS Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice
ÎMM Întreprinderi mici și medii
Î.S. Întreprindere pentru Silvicultură
MDE Managementul durabil al ecosistemelor
MEF Managementului ecosistemelor forestiere
ONU Organizația Națiunilor Unite
O.S. Ocol Silvic
PNP Produse nelemnoase ale pădurii
PNUD Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare
SE Servicii ecosistemice
SEF Serviciile ecosistemelor forestiere
 INTRODUCERE
Regnul animal serveşte omului din cele mai vechi timpuri drept sursă de produse
alimentare, materie primă industrială şi farmaceutică, de alte bunuri materiale, capabile
să satisfacă necesităţile acestuia. Regnul animal este un element indispensabil al mediului
ambiant şi al diversităţii biologice a Pământului, o resursă naturală regenerabilă, un
component important de reglementare şi stabilizare a biosferei, protejat prin toate
mijloacele şi utilizat raţional pentru satisfacerea cerinţelor spirituale şi materiale ale
cetăţenilor. Una dintre modalităţile specifice de utilizare a resurselor regnului animal
este vânătoarea, care nu şi–a pierdut semnificaţia în zilele noastre, a căpătat o orientare
sportivă şi este apreciată ca o formă de relaxare, odihnă activă şi mijloc de comunicare cu
natura.

După cum atestă dicţionarele explicative şi cele etimologice, cuvântul vânător

provine de la a vâna. Vânător are multe sensuri: „persoană care practică vânătoarea”, „cel

care vânează”, „persoană care îndeplineşte o funcţie militară”. Sintagma „vânător de

munte” înseamnă „ostaş echipat pentru a lupta în regiuni muntoase”. Întâlnim şi sintagme
în care „vânător” este folosit cu sens figurat. În literatura noastră veche vom găsi
cuvântul vânătoriu, care este un derivat al latinescului venatorius. În Psaltirea Şcheiană,
ediţia 1916, vom citi: „...puternic bărbat pre pământ, şi puternic vânătoriu era înaintea
Domnului” (p. 190). Alături de vânătoare în cărţile vechi poate fi întâlnită şi forma
vânătorie. Însă definiţia vânătorului nu poate fi argumentată numai sub raport etimologic,
fonetic, semantic, morfologic etc. Este mai lesne şi mai convingător să explicăm acest
cuvânt ca parte a naturii şi mai ales a sufletului uman, a moralei şi eticii.

O preistorie a vânătorii pe locuri unde obişnuim în zilele noastre să admirăm natura

pitorească ne dă la iveală prin săpături arheologice o cultură a paleoliticului cu unelte de
vânătoare şi oase de animale. Ne referim la staţiunile de la Dumeni şi Cuconeştii Vechi,
Lopatnic, Naslavcea, Răspopinţi, Antonievka, Babin-Hotin. Unelte de tipul
spinticătorului– Fauskell, sunt caracteristice musterianului, însoţite de fosile de mamut.
Aurignacianul este bine reprezentat prin unelte şi arme atât în valea Prutului, cât şi de-a
lungul Nistrului, cu vârfuri de suliţă, lame, răzuitoare, Solutreanul este prezent cu vârfuri
în formă de frunză de dafin.

De asemenea, referindu-ne la perioadele de mai târziu, până acum nu avem

explicaţii clare, plauzibile asupra unor denumiri legate de faună la originea râului
Valea Bourului, dar şi a localităţilor omonime în judeţele Soroca şi Bălţi, localitatea
Zubreşti în Străşeni, în Orhei, pârăul şi localitatea Zâmbreni în judeţele Lăpuşna,
Cahul ş. a. Este lucru ştiut că viaţa comunităţilor preistorice, fauna locală a fost în
contact direct cu relieful, clima, flora şi alţi factori importanţi. Teritoriul actualei
Republici Moldova şi mediul ambiant au fost în dependenţă de înaintarea şi retragerea
gheţarilor din cele mai îndepărtate timpuri – epoca veche de piatră sau paleoliticul şi
epoca mijlocie de piatră – mezoliticul. Reminiscenţe ale omului preistoric pe aceste
locuri datează de peste 300 mii de ani. După retragerea gheţarilor, landşaftul local, cu
fâşii de stepă, silvostepă, păduri şi mlaştini, era populat de zimbri, bizoni, hiene ş. a.
După o înaintare a gheţarilor cu circa 80-75 mii de ani în urmă pe terenurile de stepă cu
crânguri dintre Prut şi Nistru apar turme de rinoceri, mamuţi, bizoni, reni, urşi-de-
peşteră, cai, cerbi.
Sfârşitul paleoliticului (20-16 mii de ani în urmă) atestă însuşirea pescuitului de
către oamenii care trăiau în colibe construite din oase de animale, pietre, piei.
Prelucrarea osului, cornului, pieilor era impusă şi de noile condiţii de vânătoare. Cu
circa 12-8 mii de ani în urmă gheţarii s-au retras pentru ultima oară din părţile noastre.
Dispariţia unor specii vegetale adaptate la temperaturi joase a cauzat şi retragerea spre
nord a mamutului, renului, altor animale. În epoca mezolitică se crează condiţii de
mediu ambiant cu parametri semănători celui din zilele noastre, pentru ca în neolitic
(epoca nouă de piatră) şi în eneolitic (epoca de piatră şi aramă) mediul să se formeze
după modelul actual. Clima continentului European şi a Asiei devine mai rece şi mai
uscată pe la sfârşitul mileniului al treilea înaintea erei noastre, din care cauză se produc
modificări şi în modul de viaţă al oamenilor, dar şi al faunei de atunci. Omul însă a
ştiut în toate timpurile să se adapteze la schimbările ecosistemice prin construirea unor
tipuri de locuinţe şi perfecţionarea armelor de vânătoare.
Bineînţeles, sufletul nu acceptă întotdeauna teoria aclimatizării, ori suntem
convinşi, sângele vânătorilor noştri are în el şi ceva din nobleţea însemnelor heraldice
ale stemei statale străvechi. Din timpuri trecute grupările de bărbaţi care dobândeau
hrana şi îmbrăcămintea pentru comunitatea pe care o reprezentau, s-au impus prin
calităţi ce se deosebeau de ceilalţi semeni: curaj, bărbăţie, îndemânare în confruntare
cu stihia naturii şi, în special, cu animalele sălbatice. Aceste obişnuinţe au fost decisive
în tendinţa de a lupta pentru supremaţie şi în confruntările cu caracter militar, pentru
apărarea sau cucerirea unor teritorii. Dorinţa de a domina forţele naturii s-a transformat
treptat în obişnuinţa de a purta grija faunei sălbatice, pentru ca resursele de hrană să nu
se epuizeze. Aceste deprinderi nu puteau fi materializate individual, era mult mai lesne
să conlucreze pentru acelaşi scop, să-şi unească eforturile pentru a înfrunta anumite
riscuri, pentru a depăşi dificultăţile. Dar, să recunoaştem, civilizaţia a influenţat decisiv
şi schimbarea mentalităţii acelei elite sociale care se numea ânători. Producerea unor
dezechilibre în recoltarea unor efective de vânătoare, dezvoltarea agriculturii, sporirea
randamentului tehnic al unor arme reci şi de foc, necesitatea unor reglementări de
protecţie a faunei pentru a asigura supravieţuirea unor specii faunistice, degradarea
unor terenuri prin defrişări masive etc. au impus ideea
necesităţii de conservare şi de gestionare chibzuită a resurselor faunistice prin eforturi
centralizate. Astfel, în centrul Europei, în a doua jumătate a secolul XIX, iau naştere
organizaţii benevole ce şi-au propus să exprime idealurile civilizatorii ale vânătorilor,
promovarea sportivităţii, culturii şi eticii în raport cu legislaţia în igoare. Datele de
arhivă consemnează că la 12 iunie 1875 ia naştere Societatea de vânătoare corectă din
Basarabia, cu sediul la Chişinău. Anterior, la 8 iunie 1872 a fost fondată Societatea
imperială pentru înmulţirea animalelor de vânătoare şi celor de interes industrial,
precum şi pentru vânătoarea corectă. Au fost fondate mai multe secţii ale acestei
Societăţi în baza asociaţiilor deja existente, printre care şi Secţia basarabeană,
înregistrată cu nr. 4, la 1 noiembrie 1892, în baza Societăţii de vânătoare corectă,
printre celelalte 53 de secţii din partea europeană. În registrul respectiv figurează
înregistrarea Statutelor Societăţii amatorilor de vânătoare din Ismail, la sudul
Basarabiei, datând cu 14 martie 1899, reînregistrată la 24 noiembrie 1913, Societatea
de vânătoare corectă din Hotin, la 21 martie 1914, Societatea de vânătoare corectă din
Tighina/Bender la 18 iulie 1908 şi alte asociaţii locale. În statutele păstrate la arhivă
 sunt stabilite obiectivele, modalităţile de organizare, drepturile şi obligaţiunile
membrilor, organelor de conducere etc.
Ulterior, în dependenţă de condiţiile istorico-sociale, politice şi economice
statutele au suferit diverse modificări, ultimele fiind expuse într-o redacţie nouă în anul
2014 în cadrul Congresului Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova.
Din revista Basarabia vânătorească nr. 7-8 din anul 1943 aflăm că la Donduşeni activa
societatea vânătorilor Zimbrul Moldovei, care în sezonul 1942-1943 a recoltat 700 de
iepuri (societatea număra 20 de membri). Însă în acest context nu ne interesează recolta
de vânat, ci unele resorturi spirituale, concrescute din adâncurile istoriei noastre.
Gospodăria cinegetică îndeplinește funcții de o mare importanță, deoarece pe
lângă beneficii, permite stabilitatea structurii şi funcțiilor ecosistemului, reglementarea
componenței numerice a efectivului de animale în scopul menținerii echilibrului
ecologic, (în special a răpitorilor şi a dăunătorilor culturilor agricole) şi joacă astfel un rol
important în menținerea echilibrului ecologic, ocrotirii sănătății populației şi prevenirii
pagubelor ce pot fi cauzate economiei naționale. Totodată, gospodăria cinegetică este şi
un mecanism eficient pentru protecția, conservarea şi reproducerea animalelor de
vânătoare .

1. REVISTA LITERATURII
Din totdeauna, pentru fiecare din noi a fost cunoscut faptul că de la apariția
ființei umane, ceam mai importantă și primă sursă de existență pentru omul
primitiv a fost hrana dobândită pe calea vânatului. Ce e drept, aceasta s-a
transformat cu timpul din necesitate a omului într-o îndeletnicire a sa, o activitate
numită - vânătoare, iar în zilele noastre ea s-a redus la statutul de ocupație în
timpul liber, un hobby, o ocupație la modă a oamenilor înstăriți.
În mod evident, ținând cont de importanța faunei de interes cinegetic pentru
mediu și societate, s-a resimțit necesitatea reglementării juridice a domeniul
vânătorii, unde să fie stabilite reguli clare pentru subiecții interesați de această
activitate, iar pe cale de consecință, și competențe specifice pentru cei ce urmau
să supravegheze modul de respectare a legislației în materie cinegetică.
Inițial, pentru Republica Moldova, cadrul juridic de reglementare a
domeniului cinegetic se regăsea în conținutul Legii nr. 439/1995 sub forma unei
 anexe ce forma Regulamentul gospodăriilor cinegetice. După o îndelungată
perioadă de aplicare, odată cu diversificarea cerințelor de reglementare generată
de necesitatea racordării legislației naționale în domeniu la exigențele legislației
unional europene, în anul 2018 este adoptată Legea vânătorii și fondului cinegetic
care urmărea scopul consolidării relațiilor ce urmau a se constitui între stat ca
proprietar al elementelor regnului animal, pe de o parte și, pe de altă parte,
gestionarii fondului cinegetic, inclusiv subiecții beneficiari de aceste resurse în
calitatea lor de vânători.
După doar câțiva ani de aplicabilitate a noilor reglementări, au apărut și
primele reacții de indignare a unor subiecți străini acestor raporturi, dar a căror
bunuri sunt utilizate în procesul activității de vânătoare. Este vorba aici despre
proprietarii terenurilor unde se adăpostesc sau trec animalele destinate vânatului,
terenuri proprietate privată, fie că sunt cu destinație de construcții amplasate la
marginea intravilanului, terenuri ale fondului silvic sau ale fondului apelor.

Deși reacția acestora inițial era aproape neobservată, problema a început să

capete amploare pe fonul implicării unor organizații obștești cu activitate în
domeniul protecției faunei care ar insinua că prin admiterea accesului vânătorilor
pe terenurile proprietate privată fără acordul lor ar constitui o lezare a dreptului
de proprietate.

De asemenea, în circumstanțele arătate subiecții interesați au nevoie de

viziuni, cercetări complexe și argumente care, într-o eventuală modificare a
legislației, ar asigura o echitate față de ambele categorii, dar și o viziune de
ansamblu ce ar ține cont de întreg cadru legislativ, anume cel al legislație de
mediu în raport cu regulile după care funcționează legislația civilă în materie de
proprietate, mai având în vizor și reglementările pe segmentul accesului societății
la bunurile domeniului public de interes public.

1.1 Analiza administrării și gestionării terenurilor de vânătoare în Republica

Moldova
 Principiul fundamental a legislației ce reglementează cinegetica spune că fondul
cinegetic este unic şi indivizibil şi aparţine statului. Legea 439/1995 a Republicii
Moldova nu prevede proprietatea privată asupra obiectelor regnului animal.
Pornind de la prevederile legislației actuale, potrivit cărora statul, prin intermediul
Guvernului, înfăptuiește politicile în domeniul administrării, supravegherii şi
exploatării resurselor regnului animal, Legea vânătorii și fondului cinegetic prevede
crearea a mai multor fonduri de vânătoare specializate, care să includă fondurile
împădurite şi deschise şi transmiterea acestora în gestionarea societăților de vânători
și instituțiilor de învățământ care se ocupă de studierea şi predarea disciplinelor la
specialitatea cinegetică.

1.1.1 Norme legislative privind gestionarea fondului cinegetic

În RM gestionarea fondurilor cinegetice este reglementată de următoarele acte

normative: Legea vânătorii și fondului cinegetic Nr.298 din 30.11.2018 care a intrat în
vigoare la 01 martie 2021; Legea regnului animal Nr.439 din 27.04.1995; Hotărârea
Guvernului nr 254 din 13-10-2021 pentru aprobarea actelor normative cu privire la
constituirea și gestionarea Fondului cinegetic national. La fel gestionarea fondului
cinegetic are tangență cu așa acte normative cum este Legea privind fondul ariilor
naturale protejate, Codul silvic, Legea cu privier la protecția mediului înconjurător,
Legea privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă și alte acte
normative dar legea de bază fiind totuși Legea vânătorii și fondului cinegetic.

1.1.2 Aspecte privind proprietatea terenurilor de vânătoare

În prezent există unele lacune în legislația actuală, atât în ceia ce privește
gestionarea fondului cinegetic de stat, cât şi raporturile juridice dintre gestionari
Fondului de vânătoare şi proprietarii/deținătorii de terenuri agricole. Lipsa clară în
prezent ale acestor reglementări, ridică mai multe semne de întrebare, creează
incertitudini şi interpretări greșite, subiective şi inechitabile, care ar putea dăuna nu
doar drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor care muncesc şi investesc în
dezvoltarea faunei, în schimbul dreptului legitim la vânătoare, sau ale deținătorilor
 de terenuri, ce cresc anumite culturi agricole, dar ar putea genera mai multe
probleme, care ar dăuna întregii comunități, la care mă v-oi referi mai jos.

Dreptul de proprietate şi de folosință asupra terenurilor în Republica Moldova nu

este un drept absolut, la fel cum este bunăoară în America. Proprietarul/deținătorul
de teren poate dispune de el, doar în limitele destinației sale.

1.1.3 Drepturile și obligațiile gestionarilor de terenuri de vânătoare

Conform art. 9 al Legii 298/2018, gestionarii fondurilor de vânătoare au

următoarele obligațiuni de bază:
- să gestioneze fauna de interes cinegetic și habitatul acesteia din fondurile
cinegetice respectînd prevederile tratatelor internaționale la care Republica Moldova
este parte, ale legislației naționale, precum şi condițiile contractuale;
- în procesul gestionării faunei de interes cinegetic și a habitatului acesteia, să
aplice metode care nu periclitează biodiversitatea și nu conduc la distrugerea ori
degradarea habitatului respectiv;
- să evalueze anual efectivele populațiilor speciilor de faună de interes cinegetic
în conformitate cu reglementările Administratorului;
- să realizeze cotele de recoltare, aprobate de către Administrator, în scopul
asigurării echilibrului ecologic;
- să realizeze măsurile necesare pentru asigurarea protecției și menținerii
efectivelor populațiilor speciilor de faună de interes cinegetic, la nivelul şi conform
structurii populaționale stabilite, precum și pentru asigurarea protecției habitatului
speciilor respective;
- să asigure funcționalitatea construcțiilor, instalațiilor şi amenajărilor
vînătorești, necesare protecției menținerii şi pazei faunei de interes cinegetic, precum şi
a celor necesare practicării vînătorii;
- să prevină cauzarea daunelor culturilor agricole, fondului forestier şi
animalelor domestice de fauna de interes cinegetic şi prin desfășurarea vînătorii;
 - să prevină şi să combată bolile în rîndul faunei de interes cinegetic conform
prevederilor legale;
- să gestioneze direct și cu bună credință fauna de interes cinegetic și  habitatul
acesteia, fără a admite cesionarea sub orice formă a drepturilor și obligațiilor aferente
gestiunii;
- în cazul încetării din orice motiv a contractului de gestiune, să transmită fauna
de interes cinegetic și  habitatul acesteia într-o stare cel puțin corespunzătoare cu cea  de
la data încheierii contractului de gestiune, cu excepția cazului cînd aceasta nu ține de
culpa gestionarului; 
- să demarcheze prin semne vizibile (borne) hotarele fondurilor cinegetice în
cadrul cărora li s-a atribuit în gestiune fauna de interes cinegetic și habitatul acesteia.
- Gestionarii sînt obligați să asigure gestionarea durabilă a faunei de interes
cinegetic și a habitatelor acesteia în temeiul unor studii de referință, precum și al
planurilor de amenajament cinegetic, elaborate pentru fiecare fond cinegetic în
perspectiva perioadei de valabilitate a contractului de gestiune.
Îndeplinind aceste obligațiuni gestionarul obține dreptul la folosirea animalelor de
interes cinegetic prin recoltare, din fondul de vânătoare gestionat.

1.1.4. Drepturile și obligațiile proprietarilor de terenuri agricole față de vânat

Resursele naturale, inclusiv cele ale regnului animal, care se află pe teren,
indiferent a cui proprietate el este, potrivit legislației naționale, aparțin doar
statului. Astfel, art. 1 alin. (2) al Codului Funciar prevede expres, că: „Relațiile din
sfera folosirii şi protecției altor bogății naturale (subsolul, pădurile, apele, regnul
vegetal şi animal, aerul atmosferic) se reglementează prin legislație specială”.

Deținătorii de terenuri agricole, n-au nici un drept asupra regnului animal,

inclusiv a vânatului, chiar dacă el habitează pe terenurile lor, deoarece potrivit art.
3 al Legii regnului animal,  regnul animal este proprietatea statului. Asigurarea
ocrotirii şi conservării regnului animal, folosirea rațională a resurselor regnului
animal în condiţii legale, constituie responsabilitatea statului, iar resursele regnului
animal pot fi folosite doar potrivit prevederilor Legii 439/1995 şi Legii 298/2018.
 Mai mult ca atît, potrivit alin. (1) al articolului 18 din Legea regnului animal,
Gospodăriile agricole, forestiere, ale transporturilor etc. care transportă, păstrează
şi aplică chimicale, precum şi cetățenii sînt obligați să respecte regulile de aplicare
a chimicalelor în scopul neadmiterii pieirii animalelor şi degradării habitatului lor,
iar potrivit art. 12 alin. (1) al Legii 298/2018, deținătorii terenurilor cuprinse de un
fond cinegetic sînt obligați să permită desfășurarea vânătorii și a altor activități
cinegetice dacă activitățile respective nu dăunează folosinței de bază a terenurilor.

1.2 Aspecte privind arenda terenurilor de vânătoare

Pe parcursul a zeci de ani în gestiunea SVPM sunt fondurile de vânătoare,

amplasate în terenuri preponderent neîmpădurite şi în agrocenoze. Fondurile
respective au fost create după principiul teritorial, în terenurile kolhozurilor şi
sovhozurilor fiind încadrate grupuri de vânători băştinaşi.  
Începând cu anul 2001, fondurile de vânătoare, transmise spre gestionare SVPM,
conform Legii regnului animal, au fost create după acelaşi principiu în hotarele
administrative ale unei sau mai multor primării, fiecăruia fiind atribuit un număr de
înregistrare, o anumită suprafaţă, un plan de lucru şi un colectiv de vânători.
În anul 2010 a fost efectuată cartografierea fondurilor de vânătoare, delimitarea
zonelor productive (zone de linişte, terenuri pentru speciile predominant de
vânătoare, construcţii biotehnice etc.), stabilirea bonităţii pedologice, marcarea
terenurilor împădurite, bazinelor acvatice, terenurilor agricole şi pârloagelor. Pentru
fiecare fond s-au calculat şi estimat efectivele reale şi cele optime ale animalelor de
interes cinegetic, au fost elaborate planuri de activitate cinegetică şi aplicare a
măsurilor biotehnice.
La crearea fondurilor de vânătoare aplicarea criteriilor climaterice, geografice
sau biologice nu are pondere, deoarece  pe o suprafaţă de până la 10 mii de ha radical
nu se evidenţiază.
Adițional pentru descrierea detaliată a fondului de vânătoare, ar putea fi folosite
și următoarele criterii:
1. Graniţele şi fondurile vecine – marcarea hotarelor şi punctelor extreme ale fondului
cinegetic.
2. Condiţiile geomorfologice – descrierea reliefului.
3. Condiţiile climaterice – datele necesare pentru a caracteriza din punct de vedere
climatic fondul de vânătoare, influenţa acestora asupra populaţiilor de vânat (regimul
termic –temperatura medie pe luni, temperatura medie în lunile de iarnă, temperatura
medie multianuală, temperatura medie în perioada de creştere a puilor, temperatura
maximă şi minimă absolută înregistrată; regimul pluviometric – cantitatea medie
lunară şi anuală de precipitaţii, cantitatea medie de precipitaţii în perioada creşterii
puilor, grosimea stratului de zăpadă).
4. Condiţiile hidrologice – principalele surse acvatice din fond, râurile, mlaştinile,
izvoarele.
5. Structura fondului – informaţia despre terenurile fondului de vânătoare după
utilitatea lor (acvatică, forestieră, agro-multianuală, agricolă perenă, păşunat).
6. Condiţiile vegetative – descrierea vegetaţiei forestiere şi fitotehnice.
7. Descrierea faunei cinegetice – rezultatele ultimelor evaluări de primăvară.
8. Studiul efectivelor reale în raport cu efectivele optime şi gradul de bonitate pentru
fiecare specie în parte.

1.3 Aspecte privind conflictele în domeniul silvic și cinegetic

1.4 Opinii privind soluționarea conflictelor între vânători și proprietarii de

terenuri
De fapt, problema care îi face pe unii să creadă că desfășurarea vânătorii pe terenul ce
aparține altei persoane cu drept de proprietate privată, lezează dreptul ei de proprietate
odată ce îl folosește/utilizează în scopuri personale fără acordul prealabil al
proprietarului, constituie cauza unei calificări greșite a acțiunilor desfășurate pe acestea.
Anume, se face confuzia între instituția folosinței în calitate de atribut al dreptului de
proprietate și instituția accesului pe terenul altuia, acestea fiind total diferite după modul
de realizare, după efectele produse, după ingerința în exercitarea dreptului de proprietate
și în final, după esența lor juridică - prima fiind reglementată în conținutul art. 600 a
Codului civil și ultima la art. 500 alin. 3 și 4 din Codul civil. Or, accesul vânătorilor pe
terenurile proprietate privată nu se încadrează în categoria atributelor de folosire și
posesie ce aparțin dreptului de proprietate, respectiv prin acțiunea de trecere/accedere pe
terenul altuia nu se încalcă dreptul de proprietate, acesta fiind pasibil de lezare doar în
cazul folosirii terenului fără voința proprietarului, ceea ce nu se întâmplă în cadrul
activității vânătorești.

În concret, aflarea vânătorilor pe terenurile proprietate privată în scopul exercitării

dreptului la vânătoare, conferite prin autorizație, se atribuie la categoria accesului pe
terenul altuia și nu la folosirea terenului, deoarece, în mod efectiv, prin acțiunile
specifice activității vânătorești nu se realizează o folosință a terenului. Or, potrivit
legislației și doctrinei civile, folosința în calitate de atribut al dreptului de proprietate
presupune facultatea proprietarului sau a unei alte persoane împuternicite de acesta de a
folosi bunul după voia și potrivit trebuințelor sale irosindu-i substanța, ceea ce nu are
loc în cazul accesului vânătorilor pe terenurile proprietate privată. Sau, după cum se
afirmă în literatura română de specialitate, folosința este facultatea conferită
proprietarului de a pune în valoare lucrul prin exploatarea acestuia în propriul interes,
dobândind fructele pe care le poate obține din acesta. Prin urmare, considerăm că
animalele aflate pe terenurile proprietate privată nu constituie fructele lor, respectiv prin
vânătoare nu se realizează o folosință a terenurilor în sensul extragerii fructelor.

În contextul descris, observăm că în acord cu cele menționate, legiuitorul corect s-a

exprimat în conținutul art. 12 alin. 1 al Legii nr. 298/2018 atunci când a spus că
deținătorii terenurilor cuprinse de un fond cinegetic sunt obligați să permită
desfășurarea vânătorii și a altor activități cinegetice.....evitând să vorbească despre
folosirea terenurilor.......

În respectiva consecutivitate a expunerii trebuie de notat și accentuat faptul că

legiuitorul vorbește despre folosința terenurilor proprietate privată abia la lin. 3 al art.
12 al aceleiași legi unde menționează, și pe bună dreptate, că pentru a nu afecta
folosința de bază a terenurilor, gestionarii au obligația de a coordona cu deținătorii
terenurilor agricole cuprinse de fondurile cinegetice amplasarea instalațiilor vânătorești
temporare. De altfel, anume prin amplasarea instalațiilor vânătorești are loc o veritabilă
folosință a terenului altuia care, în mod normal, prin lege, impune gestionarii să încheie
un acord cu proprietarii terenurilor pe care urmează a le amplasa.
Deci, doar această intervenție a gestionarilor în terenurile particularilor presupune o
folosință a lor nu și accesul vânătorilor în desfășurarea vânătorii și ridicării animalelor
capturate pe aceste terenuri, chestiune care se realizează în temeiul art. 600 al Codului
civil fără a fi necesar un acord prealabil între proprietar și gestionar.

2 SCOPUL, METODELE ȘI CONDIȚIILE CERCETĂRILOR

2.1. Scopul cercetărilor

Evaluarea dinamicii sezoniere a efectivelor și structurii demografice ale
principalelor specii de interes sinegetic în diferite situații de landșaft, influenței
antropice în zonele de ecoton și cenozele adiacente agrare și silvice și rolului factorilor
climatici, trofici, impactului prădătorilor și celui parazitar în viabilitatea populației și
metodele diminuării impactului.
Determinarea sporului anual, cuantumului de extragere anuală și termenilor de
vânătoare pentru principalele speciile de vânat în condiții concrete.
Analiza distribuției stațiale sezoniere și relațiilor biocenotice a principalelor
specii de vânat în ecosistemele agrare cu diferit grad de antropizare, structurii spațiale în
cadrul fondului și rolul ei în diferite condiții de mediu (landșaft, influență antropică,
condiții climaterice, etc.) în stabilitatea populației.

2.2. Metodele de cercetare

Estimarea evoluției anuale și multianuale a densităţii şi structurii populaţiei
vânatului constitue baza amenajării cinegetice şi permite o justă diagnosticare a
productivităţii acesteia.
Efectivele reale ale speciei sunt un parametru integral obiectiv al reacției
populației la condițiile de mediu (trofice, presul antropic și prădătorilor, climaterice) și
studiul sezonier și multianual ne va arată tendința dinamicii numerice, ceea ce este
foarte important pentru conceperea transformărilor ecologice în populațiile speciilor și
mediului lor de viață, fiind unul din factorii principali în aprecierea capacității de suport
a biotopurilor și normelor ecologice a efectivelor în amenagările cinegetice.
 În cadrul cercetărilor a fost elaborat și aprobat spre utilizare Gidul metodologic
de evaluare a speciilor principale de interes vânătoresc în fondurile de vânătoare
gestionate de Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Moldova (SVPM) publicat în
cadrul serialului “Biblioteca vânătorului și pescarului” (nr.1 Animale sălbatice;
Evaluări) si Gidul metodologic “Instrucţiuni pentru evaluarea efectivelor speciilor
de interes cinegetic” aprobat spre publicare de Consiliu Stiințific al Institutului de
Zoologie. Cercetările de specialitate și practica expluatării fondurilor cinegetice
demonstrează că pentru realizarea unui management cinegetic durabil este nevoie să se
dezvolte un sistem de monitorizare, prin care să se determine densităţile optimale,
valorile numerice reale ale populaţiei, sporul natural și pierderile în perioada
postreproductivă, proporţia între sexe şi clase de vârsta, precum şi dinamica sezonieră și
multianuală ale acestor parametri într-un anumit teritoriu determinat ca fond de
vânătoare.
Evaluările sunt organizate și executate de către gestionarii fondurilor cinegetice,
la care pot să participle, în scop de consultare și verificare a corectitudinii datelor
înregistrate, Agenţiile raionale pentru Protecţia Mediului, specialiștii din instituțiile de
cercetari de profil. La aceste echipe mixte pot fi cooptați şi reprezentanţi ai altor
institute de cercetare, universităţi şi ONGuri, care işi exprim dorinţa de a participa.
Evaluarea se realizează pe fonduri cinegetice conform Fișelor de evaluare din anexele 2-
9, 11 ale Gidului metodologic (Savin, Caisîn, Ciocoi, 2022) şi se centralizează la nivel
de raion, pe gestionari şi pe specii. Analiza datelor rezultate din fișele de evaluări şi
centralizatoarele, alcătuite la nivel de fond de vânătoare pentru fiecare specie de vânat
în perioada de primăvară și toamnă, se generalizează în tabele conform Formularilor I și
II anexa 8(vezi Gidul metodologic), fiind transmise managerului raional. Situaţiile
centralizate şi analizate la nivel de raion sunt semnate de Agenţiile pentru Protecţia
Mediului, fiind transmise, cu observaţiile acestora, pentru generalizare menagerului
principal al SVPM.
Totodată, conform hotărâii Guvernului  Nr. 1005 din  13.09.2004 privind
aprobarea Regulamentului Cadastrului de Stat al Regnului Animal, publicat
la 24.09.2004 în Monitorul Oficial Nr. 175 (art Nr : 1195), unde se menționează că, în
vederea realizării  prevederilor Legii Regnului Animal nr.439-XIII din  27 aprilie 1995
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.62-63, art.688), Guvernul, în p. 9.1.
prevede că evidenţa de stat a regnului animal (animalele de vânat și alte animale care
vieţuiesc în terenurile de vânătoare ale fondului cinegetic, atribuite Societăţii, se
efectuează de către Societatea Vînătorilor şi Pescarilor și conform p.10.1. prezintă anual
Academiei de Ştiinţe a Moldovei (Institutului de Zoologie), pînă la data de 15 ianuarie,
datele generalizate conform anexelor nr.1 – 16 (vezi Regulamentul).
Pentru realizarea obiectivelor trasate au fost utilizate metode de cercetare clasice
și moderne de cercetare descrise în gidul metodologic (Savin, Caisîn. Ciocoi, 2022) ce
ţin de efectivele numerice și calcului cotelor de recoltare în scopul gestionării durabile a
speciilor de interes cinegetic specificate de metodele de cercetare în natură ce ţin de
caracteristica indicilor ecologici structurali: metoda traseelor (Şcegolev, 1977; Tamiskii,
1983, N. Романов, 2005; Șelaru, 2018), metoda piețelor de probă (Vorisek, et.al 2010;
A.M. Comșia, 2000), metoda observaţiilor directe (V. Cotta, 2000; Челинцев, 2000,
2001; Кузякин В. А., Челинцев Н. Г., 2005; O. Ionescu, 2013); Metoda citirii urmelor
activităţii vitale. (V. Cotta, 2000; A.M. Comșia, 2000; O. Ionescu, 2013; Burnham K.P.,
1980); metoda cartării vizuinelor (Fridman, 1995; Харченко, 1998; Хуснутдинов,
2001; O. Ionescu, 2013) metoda vizualizării imaginilor captate cu ajutorul camerelor de
înregistrat vederi foto sau video (J.M. Rowcliffe, 2008; O. Ionescu, 2013; N.Șelaru,
2018; J. M. Подольский, 2019), metoda evaluărilor în teren deschis cu folosirea
noctovizorului (N. Șelaru, 2018; O. Ionescu, 2013). Comportamentul reproductiv și
trofic a fost studiat prin intermediul înregistrărilor video cu camere digitale. Cercetările
conform etapei au fost efectuate la staţionarele zonei centrale ale republicii (st-le:
„Ialoveni”, „Băcioi”, „Dănceni”, „Răzeni”, „Gorăști”), precum şi în raioane din sudul,
nordul și centrul republicii, selectându-se piețele de probă, traseele și punctele fixe în
zonele de ecoton a diferitor ecosisteme (silvic, acvatic şi palustru, pajişti şi stâncării,
perdele forestiere, localități), și în habitatele adiacente – agrocenoze, ecosisteme acva-
palustre, silvice cu diferit grad de eterogenitate şi activitate antropică reprezentative
cantitativ și structural pentru zonele estimate.

2.3. Condițiile de efectuare a cercetărilor

 Evaluarea de bază a parametrilor populaționali numerici (densitatea, structura
demografică) atât la speciile locale, cât și la cele migratoare, este cea de primăvară
(februarie-mai) şi are scop evidenţa efectivului de reproducere. Astfel, pentru iepurele
de câmp, luând în consideraţie sporul mediu anual, variabilitatea căruia, în dependență
de condițiile climaterice ale primăverii și verii, pentru ecosistemele republicane, este
cuprinsă între 35-60%, putem aprecia densitatea populaţiei la finele procesului
reproductiv. Deoarece condiţiile climaterice după reproducerea speciilor se schimbă
mult spre aridizare și variază de la an la an, în scopul aprecierii cotei de extragere la
vânătoarea sportivă, este indicată corecția calculelor efectuată preventiv deschiderii
sezonului de vânătoare, luând în calcul datele evaluărilor de toamnă ale efectivelor.
Evaluarea densităţii populaţiei iepurelui de câmp şi a potârnichei se efectuiază,
utilizând metoda parcelelor de probă cu gonaş şi observatori și evidenţa pe rute (trasee)
folosind formulele de calcul ale indicelui densităţii.
Pentru o evidenţă obiectivă parcelele de probă/traseele trebuie să reprezinte
proporțional toate tipurile de staţiuni ale fondului de vânătoare, constituind nu mai puţin
de 15% din suprafeţele fondului, reprezentându-l în întregime. Suprafaţa parcelelor de
probă pot varia de la 20-100 ha în dependenţă de suprafaţa câmpurilor şi mozaicitatea
landşaftului. În unele cazuri este raţional ca parcela de probă să reprezinte câteva
staţiuni, unde structura agrocenozei este destul de variată. Evidenţa este efectuată la
numere, lateral şi prioritar de gonaci, numărând iepurii ridicați de pe covru sau
perechile (stolurile) de potârnichi.
Traseele, aplicate mai frecvent la evaluările de primăvara, au fost planificate,
traversând proporţional suprafeţele staţiunilor ce reprezentă fondul de vânătoare. Au
fost aplicate două variante:
1 - evidenţa în panglică, când traseul de evidenţa are circa 7-8 km şi o lăţime de 100m
cu distanţa dintre numărători de 20-25 m;
2 - trasee indivuduale (aplicate la evaluarea iepurelui de câmp). Pentru fiecare
numărător se practică minimal 2-3 trasee a cate 2-3 ore. Pentru calcul se aplică indicele
densităţii (Z. Milanov, 1993) D = (4,75 xI + 3,23)/t, unde I – este numărul de iepuri
ridicaţi pe traseul reprezentativ de către un numărător şi t numărul de ore pe traseu.
Densitatea iepurelui de camp astfel calculată la 100 de ha corelează maximal cu
densitatea absolută pe terenul estimat (r = 0,743). Datele se sumează de la toţi
observatorii calculându-se media statistică.
Pentru aprecierea densităţii populaţiiei iepurelui de câmp la 1 mie ha. datele
evaluărilor pentru fiecare tip de staţiune se sumează luând în consideraţie cota
procentuală a suprafeţei din suprafaţa totală.
Pentru perioada evaluărilor se programează zilele cu condiții climaterice
favorabile și pentru rezultate mai aproape de cele absolute, numărările se efectuează în
orele de dimineață, 700-900 sau seara – 1700- 1900. Gonacii la numărări trebuie să se
deplaseze fără grabă cu opriri frecvente și utilizarea dispozitivelor de zgomote (sticle de
plastic cu pietre etc.). Este foarte impotant a aprecia corect suprafața evaluată, având în
vedere că distanța dintre gonaci nu trebuie să fie mai mare de 20 m, iar la mersul pe
câmp în timpul evaluărilor într-o oră se parcurge în mediu 2,5 km, care pentru fiecare
echipă empiric poate fi determinată. Astfel 10 gonaci în timp de o oră pot evalua circa
50 ha de teren (S= 20m x 10 x 2500 m = 500000 m 2 ; 1ha = 10000m2). Practica
științifică a acestor evaluări a demonstrat, că pentru o constatare cu o eroare statistică de
90-95 % gonacii trebuie să fie în număr de peste 20, fiind mult mai rezultative, cu mult
mai aproape de parametrii absoluţi, deoarece în curs de 2-3 ore poate fi evaluată o
suprafaţă de 250-350 ha, reprezentând astfel landșaftul în întregime. Alte metode de
evaluare au greșeli statistice foarte importante și nu pot fi utilizate pentru calculul
efectivului real.

REZULTATELE CERCETĂRILOR

3.1 Ecologia și biologia principalelor specii de vânat din terenurile de

vânătoare
Ecologia (din greacă oikos = casă, logos = ştiinţă) este ştiinţa care defineşte
relaţiile dintre vieţuitoare şi dintre acestea şi mediul lor de trai.
Lumea vie este caracterizată prin unitate şi diversitate. Vieţuitoarele nu trăiesc
izolat ci într-un sistem complex de relaţii între populaţii cu elementele mediului de
viaţă. Materia vie este structurată pe mai multe niveluri, la fiecare nivel relaţiile fiind tot
mai complexe. Nivelele de organizare a lumii vii în ordinea complexităţii sunt:
 - nivelul individual;
- nivelul populaţional;
- nivelul biocenotic;
- biosfera;
Cu cât nivelul de organizare este mai complex, cu atât relaţiile dintre indivizi sau
dintre specii devin mai complexe.
Unitatea fundamentală funcţională a biosferei este ecosistemul. Acesta este
constituit din componenta vie (biocenoza) şi componenta de mediu (biotopul). Mai
multe ecosisteme cu aceleaşi caracteristici formează biomul (pădurea, câmpul cultivat
agricol, stepa, golul alpin, lunca, zona deltaică etc.).
Biocenoza, ca element al ecosistemului este compusă din fitocenoză (totalitatea
plantelor) şi zoocenoză (totalitatea animalelor). Animalele care fac obiectul vânătorii
sunt prin urmare o parte a zoocenozei.
Sub aspectul gestiunii cinegetice sunt necesare, în principal, cunoştinţe privind
nivelul de organizare individual şi cel populaţional. Ne vom limita la nivelul
populaţional deoarece la marea majoritate a speciilor de vânat prezente pe teritoriul
României arealul depăşeşte graniţele ţării.
Sub aspectul biotopului, elementele fundamentale care necesită un studiu
corespunzător în activitatea de gestiune cinegetică sunt: relieful, solul şi substratul
litologic, regimul precipitaţiilor, temperatura şi regimul circulaţiei atmosferice.
În cadrul ecosistemului fiecare populaţie încearcă să-şi realizeze dezvoltarea unui număr
cât mai mare de indivizi, potrivit potenţialului teoretic de înmulţire. Relaţiile de la
nivelul ecosistemului adică mediul şi relaţiile trofice frânează dezvoltarea populaţiilor
în ritmul posibilităţilor teoretice de înmulţire. Mediul biotic şi cel abiotic realizează o
presiune permanentă asupra populaţiei unei specii. În unele cazuri anumiţi factori ai
mediului acţionează atât de puternic încât limitează dezvoltarea unei anumite populaţii.
Aceşti factori se numesc factori limitativi. Ei pot avea o acţiune permanentă, sezonieră
sau aleatorie

3.1.1 Iepurele de câmp (Lepus europaeus)

Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate vârstele, şi nu poate fi
confundat cu nici un alt animal.
Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adaugă coada de 8—9 cm. Urechile au
lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esenţiala fata de iepurele de vizuina, este
faptul ca la iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Greutatea
corpului are o medie mai ridicata decât a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in
mod excepţional, de 6 kg. Datorita diferenţei de lungime dintre membrele anterioare si
cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai in salturi, a căror întindere
poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blănii
variază foarte mult după loc si anotimp, nuanţa generala fiind cenuşie-roşcata. Firul de
păr este moale, dar rezistent, fiind cenuşiu la baza, alb-gălbui la mijloc si vârful negru.
Vibrizele sunt deosebit de lungi si de aspre, cu rol tactil. Tălpile picioarelor sunt bine
imbricate in păr.

Este răspândit pe întreg teritoriul republicii, deţinând din acest punct de vedere, al
amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat mic. Trăieşte în egala
măsura in câmpul agricol cultivat sau înţelenit, ca si in pădurile cu sau fără subarboret.
Cea mai mare densitate o înregistrează in partea de sud a țării. Evită locurile
mlăştinoase, cu apă stagnantă.
Manifesta un înalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spaţiul în care este statornic
înscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km.
Ca şi toate celelalte specii de mamifere de la noi, iepurele are o activitate preponderent
nocturnă.
Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna
ianuarie, in iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observa masculul alergând si
urmărind îndeaproape femela, uneori fiind mai mulţi masculi angajaţi in urmărire, fapt
pentru care adesea au loc bătăi intre concurenţi. In timpul acestor încăierări, masculii se
ridica pentru câteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. După o
gestaţie de 42 — 43 zi e, apar 2—4 pui, numiţi vătui, care cântăresc la fătare in medie
130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc 3—4 fătări, uneori prima generaţie
ajungând sa se reproducă chiar in acelaşi an. Caracteristic pentru iepure este fenomenul
de superfetaţie, de suprapunere a doua generaţii. Cu alte cuvinte, înainte de a fata o serie
de pui, iepuroaica este capabila de împerechere. Acest fenomen este întâlnit si la unele
specii de rozătoare. Puii au corpul acoperit cu o blana asemănătoare constitutiv cu cea a
adulţilor, văd din prima clipa de la fătare si, in general, sunt deosebit de vioi, iar după
câteva zile se pot mişca in jurul cuibului. Acesta, o simplă scobitura in pământ, este
situat întotdeauna intr-un loc uscat. Alăptarea puilor durează cam 3 săptămâni, după
care aceştia devin independenţi.
În timpul repaosului, iepurele îşi amenajează sumar un culcuş, o adâncitură in sol sau
zăpada, totdeauna cu capul in direcţia din care bate vântul. Se hrăneşte exclusiv cu
vegetale, ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri.
Iepurele prezintă o particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o
parte din hrana este eliminata sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede,
numite cecotrofe, care, conţinând încă multe substanţe nutritive, sunt reînghiţite de
animal si trecute încă o data prin întreg traiectul digestiv. Excrementele finale au
aceeaşi forma, dar sunt uscate. Este singurul mamifer de talie mica de la noi care nu
intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici măcar intr-o vizuina, înfruntând la
suprafaţa solului toate intemperiile. Poate înota pe distante scurte, dar numai in caz de
nevoie.
Auzul si mirosul sunt excelente, in comparaţie cu care văzul este slab. Capabil sa atingă
o viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer sălbatic de la noi, fiind depăşit
pe distante mari de șacal și vulpe. in timpul deplasării, mai ales pe zăpada, iepurele lasă
o urma caracteristica, de forma literei Y, cu deschizătura in direcţia de mers, ca urmare
a poziţiei membrelor posterioare in momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.
Duşmanii iepurelui sunt extrem de numeroşi. in primul rând sunt clinii si pisicile
hoinare, nevăstuica si mai puţin șacalul și vulpea. Pe lângă aceştia, pentru pui un mare
pericol îl constituie ciorile grive si coţofenele, precum si unele pasări răpitoare de zi.
Este, de asemenea, vânat si de unele pasări răpitoare de noapte, care vânează iepuri
numai atunci când lipsesc şoarecii, hrana lor de baza. Ca urmare exista o legătură
directa intre creşterea efectivului de iepuri si cea de şoareci. Daca adăugam la aceasta
lista a duşmanilor si intemperiile care afectează mai ales prima generaţie, primăvara,
precum si o serie de boli (coccidioza bruceloza, staphylomycoza), unele provocate de
paraziţi pulmonari si intestinali, se poate vedea impotriva câtor duşmani trebuie sa lupte
specia ca sa poată supravieţui. Cercetările au arătat ca circa 62% din iepuri mor înainte
de a împlini vârsta de un an, 7% ajung până la vârsta de 2 ani, 6% până la vârsta de 3
ani si numai 3% ajung sa atingă 4—7 ani. De aceea are mare nevoie de înţelegerea si
ajutorul omului care, printr-o atitudine corecta fata de aceasta extrem de populara
specie, si prin combaterea duşmanilor săi, poate reduce mult volumul pierderilor anuale.
Conform legislaţiei, ce stabileşte regulile de vânătoare, se vânează in sezonul cuprins
intre 1 noiembrie si 31 ianuarie. Este căutat pentru carne si blana, utilizabila ca atare in
confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte sau pentru transformare in fetru utilizat la
palarii.

Fazanul  (Phasianus colchius)

Masculul se numeşte cocos de fazan, iar femelei i se spune făzăniţa sau găina de
fazan. Fazanul este de culoare verde închisa pe cap si gat, bătând spre albastru metalic,
in rest fondul este rosu-închis, aripile brun-verzui,coada este cu dungi transversale
închise.
Atât in pădure, cat si in câmp agricol, fazanul in teren liber se hrăneşte cu
vegetale, dar şi cu muşte, fluturi, viermi, larve, miriapode, păianjeni, gândaci, melci,
broaşte mici, pui de şoareci etc.
Fazanul comun are lungimea totala de 80cm, din care coada este 42cm. Greutatea
masculului este de 1-1,5kg (întreg), variind in funcţie de vârsta si de starea fizica intr-un
anumit moment. Făzăniţa este mai mica in greutate.
Glasul cocosului este un ţipat strident, pe care îl scoate seara când se urca in
arbori sa doarmă, in zori când coboară si in caz de pericol.
Maturitatea sexuala la fazan este la 10 luni si împerecherea poate avea loc in
martie, îndată ce vremea este calda. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se
aduna in jurul cocosului, având loc si aici lupte cu rivalii.
Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ intr-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarba
uscată si eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta
puilor. Depunerea ouălor începe in funcţie de mersul vremii, cam 1-10 aprilie, si daca
făzăniţa nu este supusa vreunei agresiuni se termina in 3 săptămâni. Făzăniţele fac de
regula 10-12 oua. Culoarea ouălor este verzui-deschisă, unele fiind insa aproape brune.
În momentul in care depunerea de oua este încheiata, făzăniţa se desparte de cocoŞ si
începe clocitul, perioada incubaţiei fiind de 24-25 de zile. Puii părăsesc cuibul îndată
după ieşirea din oua, hrana lor in prima perioada fiind predominant de natura animală.
Fazanul are mulţi duşmani si nu ştie cum sa se apere de aceştia: pisicile hoinare si
câinii vagabonzi, coţofenele si ciorile le consuma ouăle, vulpea, dihorul, viezurele,
pisica sălbatica, nevăstuica, chiar si ariciul si mistreţul îi mănâncă ouăle si puii, dintre
pasări răpitoare cea mai periculoasa fiind uliul porumbar.

Căprioara (Capreolus capreolus)

Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar
femela căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coarne
simple, neramificate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau ţăpuşari, cei cu câte
două ramuri la un corn – furcari.
Lungimea corpului (cap + trunchi): toate cărţile de specialitate dau pentru
căpriorul indigen lungimea corpului de 95 – 135 cm, coada de abia 2 – 3 cm care
practic nu se vede, dar se simte la pipăit, iar înălţimea la greabăn de 65 – 75 cm.

Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20 – 25 kg la masculi adulţi şi de

18 – 22 kg la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25 – 1,60 kg la fătare, 2 kg la o
săptămână, 3,3 – 4 kg la 4 – 6 săptămâni şi 9 – 12 kg la 8 – 9 luni. Pentru a afla
greutatea căpriorului viu se adaugă 25% la greutatea eviscerată. Greutatea corporală
variază nu numai în funcţie de vârstă, sex şi biotop, ci şi de la un an la altul, în funcţie
de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsa ghindei, de asprimea iernii şi de
densitatea efectivului. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie, înainte de a
intra în iarnă. Culoarea părului: La fătat, iedul este de culoare brună cu pete albe
aşezate în rânduri, fenomen de homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra
duşmanilor. Începând din luna iulie, petele albe încep să dispară, prin creşterea părului
de culoare brună – roşcată care acoperă “haina” din tinereţe. În octombrie, iedul
năpârleşte, primind “haina” de iarnă, cu păr lung, de culoare cenuşie închisă, ca şi
adulţii.
 Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai – iunie, când căpriorul
primeşte “haina” de vară de culoare roşie – brună şi în septembrie. Primii care năpârlesc
sunt căpriorii tineri (1 – 2 ani) şi femelele sterpe; cei mai învârstă şi femelele cu iezi
schimbă părul cu câteva săptămâni mai târziu. Durata năpârlitului este scurtă, părul
căzând uneori în smocuri mari. Năpârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai
lent, părul cel nou este de culoare cenuşiu – închis, mai lung şi mai des, apărând corpul
de frig. Caracteristica părului de iarnă este pata albă în jurul anusului (oglinda), care
vara este ştearsă. Pe abdomen şi pe partea dinăuntru a picioarelor culoarea părului de
iarnă este mai deschisă.
0 0 (1) 3 3
I C P M =32 (34 )
Formula dentară este: 3 1 3 3 . Caninul din maxilarul inferior
are formă de incisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Se afirmă că “dentiţia căpriorului
devine completă prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea dinţilor de lapte cu
dinţi durabili la vârsta de 1 an şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există proeminenţe care
sunt mai mari de 1 an şi 3 luni, apoi se tocesc treptat până ce dispar cu totul, la vârstă
înaintată. După apariţia lor până la vârsta de 1 an şi 3 luni, apoi după gradul lor de
uzură, se poate aprecia vârsta.”
Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar,
existând numai la mascul. Apariţia lor la femele este o rară excepţie. Numirea părţilor
componente ale coarnelor se arată în figură.
Se spune că “la iezii normal dezvoltaţi, spre sfârşitul lunii august şi începutul lui
septembrie, pe creştetul capului încep să se dezvolte doua proeminenţe - viitorii cilindri
frontali - care după câteva săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu
se şi văd. Pe acestea cresc primele coarne, a căror dezvoltare, inclusiv curăţirea de piele,
este terminată la sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie. Primele coarne nu au
rozetă. De reţinut însă că aceste prime coarne au lungimea de un cm şi numai la
exemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetri. Măsurătorile au fost efectuate la
iezii ţinuţi în ţarcurile de aclimatizare. Aşa decurge creşterea coarnelor la iezii normal
dezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii începe cu întârziere şi se termină mai
târziu, chiar la vârsta de un an. Aceste prime coarne cad, de obicei în februarie, la cei
slabi mai târziu, şi în locul lor începe dezvoltarea celei de a doua serii de coarne, care
pot fi suliţe (ţăpuşi) de 8 - 15 cm lungime, sau corniţe cu câte 2 ramuri la un corn
(furcari), fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt complet dezvoltate
şi curăţite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coarne cât şi cele ce vor
urma au rozete, deci şi prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie. Căderea celei
de a doua serii de coarne are loc în luna noiembrie ce urmează, indiferent de momentul
când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). În general, mărimea corniţelor
din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacităţii iedului de a da trofee de
calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentru a face selecţie.
De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coarnele începând cu sfârşitul
lunii octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea ţapilor, terminând în
prima jumătate a lunii decembrie cu cei întârziaţi, de obicei, tineri. Cu circa două
săptămâni înainte de cădere, pe cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un
şănţuleţ care marchează punctul unde se vor desface coarnele când vor cădea. La
craniile curăţite de carne, aceste şănţuleţe se văd clar. Căderea se produce prin
înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului. Căpriorilor vânaţi în a
doua jumătate a lunii octombrie le pot cădea coarnele dacă sunt lovite sau prinse în
mână. După cădere, începe creşterea noilor coarne, care sunt îmbrăcate într-o piele cu
păr scurt, mătăsos. Pielea este străbătută de vase de sânge prin care se transportă
materialul din care vor fi construite noile coarne. Creşterea are loc din pielea care
înfăşoară cilindrii frontali. Ea acoperă mai întâi suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de
pe care s-a desprins cornul căzut, apoi se continuă creşterea cornului. Coarnele, în
timpul creşterii, sunt moi, elastice şi calde la pipăit. Când creşterea s-a terminat — de
obicei în aprilie — coarnele se osifică, pielea se usucă şi se desface de pe ele, căzând
singură sau în urma frecării de lăstari sau puieţi de arbori. Între piele şi osul cornului se
formează un lichid care uşurează căderea. În momentul curăţirii de piele, coarnele sunt
albe - galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă, galbenă până
la brună, închis, aproape de neagră. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este
mai frumos. Intensitatea colorării coarnelor depinde de felul plantelor de care le-a frecat
ţapul. Coarnele curăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari. Trebuie menţionat că
procesul căderii şi apoi a creşterii coarnelor are loc în perioada încetării activităţii
testiculare (octombrie – aprilie) şi este în strânsă legătură cu influenţa hormonilor.”
 Prin frecarea coarnelor de tufe, puieţi, lăstari se produc zdrelituri care sunt încă
un semn al prezenţei ţapului în acel loc. Prin zdrelituri cauzează pagube culturilor
forestiere.
Se consideră că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5 -
7 ani, după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele
devin din ce în ce mai slabe şi mai puţin estetice.
Forma coarnelor variază mult şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
Proporţia dintre sexe de recomandat este l:1. Numai în fondurile cu densitate de
efectiv mult sub cea normală, se poate admite o proporţie până la 1:2, pentru a accelera
înmulţirea şi ajungerea la efectivul optim.
La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie,
după coarne, iar din noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul
(„pensula" şi regiunea vulvo - anală la femelă ).
Longevitatea: la căprior moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani.
Începând cu vârsta de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. Vârsta se apreciază uşor
după uzura dentiţiei la exemplarele împuşcate, iar la exemplarele în viaţă, în funcţie de
aspectul exterior şi evoluţia trofeului.
Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăresc comportamentul animalului
şi forma corpului. Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp mai zvelt, gâtul subţire, ţine
capul sus, năpârleşte mai devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din
pădure, spre deosebire de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi o
prudenţă mai mare. Femelele bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos, şoldurile
ieşite, gât subţire şi lung, elemente care relevă un organism mai slăbit.
Glasul: Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în
contact printr-un glas subţire şi slab de ,,pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi
glas, dar mai puternic, este scos de femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă
masculul. Când căpriorul simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie despre ce este
vorba, atunci “brăhneşte" sau “latră", cum se zice în termen popular. În fine, căpriorul
se vaietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari sau răpitoare.
Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. În caz de vânt favorabil, simte
prezenţa omului şi de la 200 - 300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat este
văzul, căpriorul putând observa mai mult mişcarea decât figura omului; dovadă că la
goanele de iepuri din pădure stă la 10 - 15 m, uitându-se la vânătorul nemişcat
Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de
dealuri, cu sol permeabil şi fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100 - 500 ha), de
vârstă variată, printre care se găsesc culturi agricole sau fâneţe. În trupurile de pădure de
mare întindere de la câmpie şi dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găseşte mai
mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind
mică. În pădurile de munte de mare altitudine (1200 - 1500 m) există căprior, dar numai
sporadic. Atât din punctul de vedere al hranei, cât şi al adăpostului, căpriorul prefera
arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1 - 2 m. Conformaţia
corpului şi coarnele mici îi permit să se strecoare prin desişuri. Deşi necesarul de apă,
apreciat la 1,5 - 2 litri pe zi şi-l ia din hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă
este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.
Răspândirea: Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga
Europă, cu excepţia Irlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva
regiuni mici. În Asia este răspândită subspecia de căprior siberian (Capreolus c.
pygargus).
În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în aproape toate
terenurile care îi sunt favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o consecinţă a acţiunilor
de populare şi repopulare întreprinse pe scară largă şi care au avut, în general, o bună
reuşită. Raza de activitate a căpriorului, după majoritatea autorilor, se înscrie într-o
limită de 5 km.
Reproducerea: Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni,
adică în anul al doilea al vieţii.
Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august.
Femelele sunt urmărite şi alungate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea.
Alungarea poate avea loc în diverse direcţii sau în cerc „inel de alergat".
Femelele nefecundate în iulie – august au o a doua perioadă de împerechere în
noiembrie – decembrie.
La cele fecundate în iulie – august, embrionul rămâne în stare latentă timp de
circa 4 luni. Din noiembrie – decembrie embrionii se dezvoltă normal, indiferent de data
împerecherii, astfel încât după circa 5 luni caprele fată (majoritatea în luna mai). O
femelă fată, în medie 2 iezi, uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. La câteva zile de la fătat,
iedul reuşeşte să-şi urmeze mama pe distanţă scurtă. În caz de pericol stă culcat, lipit de
pământ. Începând de la vârsta de 2 săptămâni, însă, nu se mai lipeşte de pământ în caz
de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei, începe să
mănânce iarbă.
Lotul de pui al femelei tinere, precum şi cel al celei bătrâne, sunt mai mici decât
cel al femelei în plină putere. Dar mărimea lotului nu este influenţată doar de acest
factor, ci aici mai intervin şi alţi factori, la fel de importanţi: cantitatea şi calitatea hranei
în perioada prenupţială, nupţială şi gestantă, starea sănătăţii reproducătorilor în cursul
acestor perioade, situaţia geografică şi topografică a staţiunii.
Sociabilitatea: Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de primăvara
până în septembrie - octombrie şi una colectivă. Începând de toamna se grupează în
cârduri de până la 30 indivizi şi chiar mai mulţi, aparţinând ambelor sexe. Aceste
cârduri sunt formate din 3 – 10 căpriori, sau chiar mai mulţi. Viaţa de cârd durează până
în aprilie când cârdurile se desfac, ţapii alegându-şi sectoare individuale pe care le
marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele gestante se pregătesc de fătat.
Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest moment devin
independente, precum şi ţapii. În timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă şi
iezii ei.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. Căpriorul este pretenţios în alegerea
hranei: el nu paşte, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute, ci alege speciile.
Unde păşunează căpriorul abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu.
Preferinţa lui faţă de specii variază de la căprior la altul şi depinde de compoziţia florei.
În linii mari sunt valabile totuşi următoarele: vara, o mare parte din hrana căpriorului
care trăieşte liber în pădure o constituie frunzele de arbori şi arbuşti. Frunzele constituie
58% din hrana ţapului şi 51% din a femelei. Speciile preferate ar fi: paltinul, frasinul,
salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora existentă în terenul respectiv. Fapt este că
preferă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole şi mazăre verde,
diferite buruieni, puţine graminee. Toamna iese pe câmp şi mănâncă grâu şi orz verde.
La fel primăvara după ce s-a topit zăpada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit.
Iarna mănâncă lujeri, muguri de arbori şi arbuşti, mai ales specii moi, apoi frunze de rug
de mure, grâu şi orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe care zăpada s-a
topit. Mugurii conţin multe substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiunilor vieţii şi în
special pentru formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai valoroşi din punctul de
vedere al hranei sunt cei producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul pădureţ,
castanul sălbatec, păducelul precum şi cei care dau lujeri: plopul tremurător, salcia
căprească, socul, scoruşul. Consumă apoi mur, ale cărui frunze rămân verzi peste iarnă.
Sarea este indispensabilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega" căpriorul de teren
cât şi pentru perioada năpârlitului.
Pagube cauzate de căprior: În culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt
neînsemnate. Căpriorul roade coaja numai în cazuri de mare necesitate, pe timp de
iarnă. În schimb în plantaţii, pagubele pot fi mari, prin roaderea vârfului puietului, în
urma căruia tulpina viitorului arbore se deformează, temporar, şi se pierde parte din
creşterea anuală.
Efective şi recolte: La căprior nu se constată fluctuaţii mari de efective şi recolte.
Explicaţia constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a căpriorului decât a vânatului
mic. În ultimii ani atât efectivele cât şi recoltele au crescut continuu, în unii ani mai
mult, în alţii mai puţin, în funcţie şi de pierderile din timpul iernii. Curba este însă
mereu ascendentă.
Duşmani, boli, accidente: În terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre
răpitoare, cel mai mare duşman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La
câmpie şi coline, unde nu sunt nici lupi nici râşi, pagubele cele mai mari le cauzează
vulpile şi pisicile sălbatice, care ucid iezii şi uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează
pagube atât în efectivele de iezi, cât şi în animalele adulte. Deşi, pe distanţă scurtă,
căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuşi el nu rezistă la
fugă pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de câini, chiar mai slabi
alergători, până la urmă poate fi prins şi sfâşiat.
Literatura ne arată că mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni
de la fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ. Pe
măsura intensificării circulaţiei auto, se semnalează şi la noi accidente, cărora le cad
victime căprioarele. De asemenea, multe pier în canalele cu pereţii betonaţi, constituite
în scop industrial, din care, odată căzute, nu mai pot ieşi.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară şi cea gastro-
intestinală, cisticecoza şi coccidioza, de obicei duc la o slăbire a organismului, dar
moartea este cauzată când la acestea se adaugă o iarnă grea. Dintre bolile ectoparazitare
literatura menţionează Hypodermoza (coşurile) cauzate de insecta Hypodermo cliana.
Măsuri de ocrotire a căpriorului: Prima şi cea mai importantă măsură este
combaterea vânătorii abuzive. A doua este combaterea dăunătorilor lui. Este un fapt
cunoscut că răpitoarele mari şi câinii hoinari distrug mult tineret. A treia este
nedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că nesocotirea acestei reguli duce la
răspândirea bolilor parazitare, apoi la scăderea greutăţii corporale şi a trofeelor. În fine,
să se aplice măsuri de selecţie şi de completare şi îmbunătăţirea hranei.

Mistrețul (Sus scrofa)

Mistreţul (Sus scrofa L.)
Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi
alta în Europa Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are
nu numai o greutate mai mare, ci şi alte proporţii ale corpului.
Datele biometrice sunt: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care merge
până la 200 cm la mascul şi 150 la femelă, coada 15 – 20 cm, înălţimea la greabăn până
la 100 cm, dar înălţimea la greabăn poate ajunge chiar şi la 120 cm.
Greutatea depinde nu numai de sex şi vârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna
în care se cântăreşte; în anii cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir şi hrană uşoară,
va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificaţie şi cu iarnă aspră.
În ţara noastră, conform afirmaţiilor primilor doi autori de mai sus, mistreţii de 210 -
250 kg evisceraţi şi 300 - 350 kg cu viscere nu sunt rarităţi. la adulţi se ating, frecvent,
greutăţi de 200 – 250 kg, excepţional şi peste 300 kg,
Denumiri: Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până
la 1 aprilie a celui de al doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac,
indiferent dacă au împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani.
 Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar
Iată care sunt denumirile complete, pe categorii de vârstă. Ca termen de trecere
dintr-o categorie în alta acelaşi autor consideră data de 1 aprilie, indiferent dacă s-a
împlinit sau nu o vârstă rotundă.

Categoria de
Mascul Femelă În general
vârstă
0-6 luni Purcel (Mascul) Purcică Purcel
Purcel vărgat
până la 4 luni Purcică vărgată Purcel vărgat
(mascul)
Godac, Grăsun, Godac, Grăsun,
6-12 luni Godacă, Grăsună
Groştei Groştei
1-2 ani Şoldan, Vieruţ Scrofiţă, Şoldană Şoldan
2-3 ani Vier tânăr Scroafă tânără Mistreţ tânăr
Scroafă adultă Mistreţ adult
3-6 ani Vier adult (matur)
(mat.) (matur)
6-9 ani Vier capital Scroafă bătrână Mistreţ bătrân
peste 9 ani Vier bătrân Scroafă bătrână Mistreţ bătrân

Culoarea părului: când sunt fătaţi, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de
culoare brună - galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca
atunci când sunt culcaţi, să se confunde cu meciul înconjurător (homocromie), deci să
scape de duşmani. În cursul verii îi cresc peri lungi de iarnă, începe a se contura şi
coama, iar în august dungile deschise dispar. Treptat, culoarea devine brună închis,
încât iarna este cam la fel cu a celor adulţi. Se apreciază culoarea mistreţului ca fiind
brună – cenuşie, brună – roşcată, brună – închis, uneori aproape neagră. El apreciază că
există şi exemplare de culoare deschisă, dar care sunt rar întâlnite, dar se întâlnesc şi
cazuri de albinism.
Dimorfismul sexual constă în colţi, care la masculii de la 2 ani în sus sunt
vizibili şi cresc cu vârsta. La femelă ei sunt mici şi nu se văd decât dacă gura le este
deschisă.
Proporţia sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar
creşte procentul vierilor ce vor fi recoltaţi; când predomină femelele, lucrurile se petrec
invers. Pentru a se majora numărul de vieri cu colţi mari, şi pentru a micşora pagubele
cauzate culturilor agricole printr-o înmulţire exagerată, se recomandă să predomine
numeric masculii. De aceea se propune un raport de sexe de 1,5:1.
Longevitatea: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18 – 20 ani.
Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se
pare ceva suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.
Urme: Cunoaşterea urmelor mistreţului este de mare folos atât la identificarea
prezenţei şi mărimii mistreţilor în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia
organizării de vânători. Talpa piciorului de mistreţ se caracterizează prin nesimetria
vârfurilor copitelor şi prin distanţa mai mare dintre vârfurile pintenilor.
Urmele mistreţului mare, pot fi confundate de cei neiniţiaţi, cu ale cerbului.
Deosebirile între urmele celor două specii au fost pe larg descrise de şi sunt
următoarele: în afară de cele două semne menţionate mai sus, la mistreţ pintenii se
imprimă pe sol şi la mers liniştit, pe când la cerb numai când fuge distanţa
între paşii mistreţilor este
de 42 - 50 cm, pe când la taurul de cerb te de 65 - 70 cm; pe zăpadă mare, mistreţul lasă
o dâră, încât pare că şi-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu.
Deosebirea între urma vierului şi a scroafei este greu de făcut. Cea a scroafei are
formă mai lunguiaţă şi vârfurile copitelor sunt mai ascuţite, când se imprimă pe sol,
vârfurile sunt mai desfăcute decât la mascul.
“Vierul, adică mistreţul de parte bărbătească, pune piciorul de înapoi când umblă
pe urma celui de dinainte, însă puțin mai afară pe dreapta; scroafa, din contra, îl pune
cam înăuntru, pe stânga. “
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin
resturi din hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).
Biotop: Mistreţul este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf,
pe plaur sau pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul,
hrana lui de bază, precum şi alte fructe de pădure: mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc.
Arboretele de răşinoase îi oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini
şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte.
În desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara în căutare de hrană, pentru a reveni
dimineaţa. Având nevoie de linişte, preferă pădurile de mare întindere. În Delta Dunării,
în special între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi condiţiilor de aici. În
loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf şi papură, ca şi alte
plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală, şi trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzută iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece
în solul îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul
anual mai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum şi de apă
potabilă.
Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea condiţiilor necesare vieţuirii (hrană,
linişte şi adăpost), pe distanţe de 30 – 40 km şi chiar mai mult, faţă de locul de baştină.
Răspândirea: Ţara noastră se găseşte la extremitatea sudică de răspândire a
subspeciei mistreţului european, considerată pe bună dreptate cea mai viguroasă dintre
toate subspeciile de porci mistreţi.
În cadrul arealului ocupat de mistreţi, hrana şi adăpostul, competiţia intra şi
interspecifică, prădarea şi parazitarea, sunt factori care influenţează distribuţia spaţială
şi densitatea populaţională a acestora.
Reproducerea: Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii. În
condiţii excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi
înainte de împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. Împerecherea începe la
sfârşitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui
decembrie. Abundenţa hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie .
Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul
împerecherii depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a
anului. Actul fecundării are loc noaptea şi în acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua,
mistreţii nu părăsesc adăpostul nici în perioada de rut. Durata sarcinii este de 17
săptămâni, deci în martie - aprilie, fată circa 4 - 10 purcei. Numărul poate fi mai mare
sau mai mic, în funcţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa ghindei sau jirului
în toamna împerecherii. După ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar numărul
de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai o treime din
a anilor buni. Mistreţul produce la început, în general, 4 – 6 purcei, ajungând în anii
următori la loturi până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în
iarnă purcelul este cam jumătate din greutatea viţelului de cerb, în aceeaşi perioadă.
Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit,
căptuşit cu muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşa mare
măsură cum s-ar crede, deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur şi să
le transporte în gură, creându-le adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament
purceii, contra duşmanilor.
“De la fătat şi până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind
independenţi în noiembrie, în timpul împerecherii. În noiembrie purceii precum şi
godacii de un an şi jumătate se contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se
alătură şi vieri de 3 ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au
pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite şi dintr-o scroafă bătrână cu purcei, căreia i
se alătură purcele de ale ei, care la rândul lor au fătat şi ele, condiţia fiind însă ca purceii
să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci există şi cârduri formate din câte 2 - 3 scroafe cu
purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de fătat. Cârdurile
sunt formate deci din purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne fie
conducătoare de cârd, fie sterpe şi, eventual vieri de 2 - 3 ani. Masculii mai în vârstă, de
regulă, trăiesc izolaţi.”
Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Alimentele consumate de
mistreţi sunt grupate în opt categorii şi anume: verdeţuri şi lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi
şi tuberculi; fructe cărnoase; fructe uscate şi seminţe forestiere; cereale şi seminţe din
culturi agricole; nevertebrate; vertebrate şi alte categorii alimentare.
În prima categorie, cea a verdeţurilor şi lujerilor, sunt incluse părţile aeriene ale
diferitelor ierburi din flora spontană şi cultivată, frunzele, mlădiţele şi mugurii
diverselor specii de plante lemnoase. Tot aici se iau în considerare şi muşchii şi lichenii,
consumaţi doar în condiţii vitrege de hrănire.
Rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii reprezintă o altă categorie de alimente
folosite de mistreţi pentru hrănire. Procurarea lor se face din sol prin râmare. În general
această categorie de hrană reprezintă hrana de bază doar în anii lipsiţi de fructificaţii
forestiere.
 Fructele cărnoase sunt în general sărace în proteine şi grăsimi, dar excelează prin
conţinutul bogat în hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine. În funcţie de biotop şi
anotimp, prezintă interes: căpşunile şi fragii, cireşele, zărzărelele şi corcoduşele,
prunele, merele şi perele, zmeura şi afinele, cătina ş.a.m.d.
Din categoria fructelor nucoase şi seminţelor forestiere fac parte fructele situate
în fruntea preferinţelor mistreţilor şi anume ghinda şi jirul, alunele şi nucile, seminţele
de carpen, paltin şi arţar, ş.a.
Cerealele şi seminţele agricole prezintă importanţă în hrănirea mistreţilor din
biotopul de câmpie, şi într-o mai mică măsură, pentru cei din biotopurile de deal şi
munte. Ca şi ghinda şi jirul, cerealele şi seminţele uscate sunt deosebit de nutritive.
Nevertebratele, din categoria cărora fac parte viermii, moluştele şi artropodele, ca
hrană, sunt indispensabilă datorită aportului ridicat de vitamina B 12. Literatura de
specialitate citează cazul unui mistreţ în stomacul căruia s-au găsit 2 kg de râme
proaspăt consumate.
Vertebratele, incluzând peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele,
alcătuiesc o altă categorie de hrană pentru mistreţi.
Alte categorii de hrană: Odată cu hrana adunată de la suprafaţa solului şi din sol,
mistreţii ingerează cantităţi mari de putregai, humus şi pământ. Partea organică din
conţinutul acestora este bine întrebuinţată şi influenţează în mod favorabil digestia.
Mistreţii ling sarea cu aceeaşi plăcere cu care o ling şi celelalte specii de vânat copitat.
Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai: Mistreţul este animal de noapte.
În căutarea hranei iese din desiş seara şi se întoarce în adăpost dimineaţa. Sunt atraşi de
pădurile cu ghindă şi jir, unde se şi aşează, părăsind alte locuri unde au stat până atunci.
Fluctuaţiile de efectiv, în anumite fonduri de vânătoare, se explică prin abundenţa sau
lipsa ghindei sau jirului. Existenţa pe teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o
condiţie de menţinere a mistreţilor în acea pădure. Iarna se culcă unul lângă altul pentru
a nu pierde multă căldură; vara dorm la distanţă. Solitarii îşi fac un culcuş săpat, bine
căptuşit.
Pagube cauzate: Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător
deoarece contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat,
creează condiţii mai bune pentru regenerarea naturală a arboretelor. Pagubele ar consta
doar în dezrădăcinarea unor puieţi şi consumarea ghindei din semănăturile directe.
Pentru culturile agricole şi păşuni mistreţul este dăunător, de aceea pentru a nu
crea conflicte, vânătorul trebuie să facă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste
culturi (porumb, ovăz, cartofi). Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de
vânat în interiorul pădurii, pe de altă parte prin reducerea densităţii. Acolo unde
mistreţii cauzează pagube an de an, creând dificultăţi deţinătorilor terenurilor de
vânătoare, mistreţii trebuie împuţinaţi sau chiar lichidaţi.
Boli, duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei
porcine, care poate distruge 70 - 80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt:
urşii, lupii şi râşii. În lupta cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar
dacă e vorba de un vier în plină putere. Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt
slăbiţi.
Mistreţul este prudent peste măsură, miop; se conduce după miros şi auz, simţuri
extrem de ascuţite.

Vulpea (Vulpes vulpes)

Morfologie Vulpea are o constituție fina. Botul este lung si ascuțit, prevăzut cu
mustați stufoase. Ochii sunt așezați oblic, cu deschiderea pleoapelor îngusta, de culoare
rosu-brun, cu pupila contractata, foarte puțin ovala. Buzele sunt subțiri, ornând
deschiderea gurii sub forma unui rânjit. Urechile sunt scurte si late, purtate ridicat.
Caninii sunt foarte ascuțiți. Premolarul IV de pe maxilarul superior si primul
molar de la nivelul mandibulei sunt mai dezvoltați, purtând denumirea de carnasiere.
Mandibula nu prezintă mișcări de lateralitate, ci doar in sus si in jos. Vulpea prezintă
membre scurte, cele din fata având cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada
este lunga si stufoasa, purtata de cele mai multe ori printre picioare.
Lungimea corpului este cuprinsa intre 110 si 130 cm, din care coada prezintă o
lungime de 30 - 40 cm. Vulpea adulta poate ajunge până la 9 - 10 Kg. De la nivelul
capului si pana la jumătatea spatelui, blana vulpii este roșcata. De la acest nivel încep sa
se suprapună perii lungi, de culoare sura (cu vârful albicios), diminuând intensitatea
roșcatului. Laturile trunchiului sunt, de asemenea, roșcat-sur. Membrele pe fata
anterioara si laterala, precum si fata externa a urechilor sunt de culoare neagra. Culoarea
neagra mai este întâlnita si la nivelul comisurilor buzelor.
Culoarea alba este regăsita sub bărbie, sub gat si pe burta. Coada lunga si stufoasa are
parul de culoare sura, puțin roșcat, iar vârful formează un ciucure de culoare alba. La
unele vulpi se pot vedea pete albicioase din loc in loc in zonele in care in mod normal
nu se întâlnește acest colorit, pete care reprezintă urme ale unei rai vindecate. Blana
vulpii este compusa dintr-un par exterior mai lung si mai aspru, care da coloritul
acesteia si un puf profund, des, subțire si lânos, de culoare cenușie. Vara, parul este
scurt, cu coada săracă, dând un aspect mai longilin corpului, in timp de iarna, parul este
mai lung si mai aspru, formând un guler bogat in jurul gatului.
Comportamentul. Vulpea este un animal nocturn, solitar, netrăind in haite ca
lupii, care își desfășoară activitatea cu predilecție pe timpul nopții. Ziua doarme, iar
noaptea iese din vizuina pentru a vana. Când este flamanda sau trebuie sa-si hrănească
puii, îndrăznește sa iasă si pe timpul zilei pentru a-si procura hrana. De asemenea,
vulpea poate fi văzuta in timpul zilei, in perioada împerecherilor. Ca si in cazul altor
animale, vulpea își desemnează un teritoriu, mai mare sau mai mic in funcție de sursele
de hrana si de capacitățile sale de a si-l apăra. Teritoriul este adesea ales de către un
mascul, care este însoțit de 1-2 femele si puii lor. Odată stabilite intr-un teritoriu, vulpile
rămân acolo pe tot parcursul vieții. Doar puii, toamna, se îndepărtează de teritoriul natal
la o distanta apreciabila (10-400 km). Sunt animale de vizuina, astfel ca oriunde își pot
sapa o vizuina sau găsesc una de-a gata, unde este un pic de liniște si ceva rozătoare își
vor întemeia locuința. Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Mersul este foarte
variat. Vulpea se poate deplasa in trap întins sau salturi lungi sau se poate furișa cu pași
mărunți. Urma vulpii lăsate pe zăpada sau pământul moale este asemănătoare celei
lăsate de un câine de talia ei. Caracteristica este pârtia lăsata, respectiv, șirul de urme, in
linie dreapta. Pârtia câinelui este ușor in zig-zag.
 Habitatul Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întâlnita aproape in
întreaga Europa si Nordul Americii si mai puțin in Nordul Africii si Australia. La noi in
tara, populații de vulpi se găsesc cu predilecție in Câmpia Romana, Dobrogea, dealurile
subcarpatice, precum si in platoul Bucegilor. Vulpile prefera locurile sălbatice (pădurile,
tundra, preria) in care omul ajunge cu dificultate, bogate in vegetație. In ultima vreme,
s-a constatat o creștere a populațiilor de vulpi in zonele suburbane. Vulpea își alege cu
multa iscusința locul in care își va clădi vizuina. Vizuina este prevăzuta cu mai multe
ieșiri, fiind amplasata pe versanții însoriți, diguri sau in ridicăturile de pământ. Vizuinile
de vulpe sunt înguste si pornesc orizontal spre deosebire de cele de viezure, mai largi si
care pornesc in jos, in profunzimea terenului.
Hranirea Vulpea este nativ un carnivor desăvârșit, hrănindu-se cu diferite vietăți
pe care le poate prinde, de la iezi de căprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna când
vânatul este puțin, trage la leșuri. Este o mare consumatoare de rozătoare, fiind alături
de nevăstuica si uliul șoricar, unul dintre cei mai mari dușmani ai dăunătorilor
agriculturii. In lipsa cărnii, se mulțumește si cu zmeura, afine, mere, pere, scorușe,
faguri de viespi si albine, puii si ouăle pasărilor care cuibăresc la mica înălțime.
Niciodată nu vânează in haita, iar daca prada i-a scăpat o hăituiește ca un copoi.
Reproducerea - maturitatea sexuala este atinsa in jurul vârstei de un an; -
perioada de călduri durează 1-6 zile; - ovulația este spontana, nefiind condiționata de
actul copulator; - perioada de împerechere este in decembrie-ianuarie in sud, ianuarie-
februarie in regiunile centrale si februarie-aprilie, in nord; - masculul prezintă
spermatogeneza maxima (producția de sperma) in perioada noiembrie-martie; -
copulația durează 15-20 minute si este însoțita de sunete specifice. Masculii intra in
competiție pentru femele, având loc lupte acerbe intre pretendenți. - perioada de gestație
este de 51-53 de zile, vulpea dând naștere, in medie, la 4-6 pui, maxim 12; - ochii sunt
întotdeauna închiși la naștere, începând sa se deschidă din a 12-a zi si fiind complet
deschiși in jurul vârstei de 17 zile; inițial, au culoare albastru-gri, urmând apoi sa se
închidă pana la maro-brun pana la vârsta de 40 de zile. In timp, culoarea se poate
modifica spre o nuanța albastra sau verzui, in funcție de rasa; - după 5 săptămâni, puilor
începe sa le crească parul mai rezistent si mai lung; - in primele 4 săptămâni de viața se
hrănesc exclusiv cu laptele matern; - vulpoii sunt foarte dedicați familiei lor, astfel ca in
cazul in care, din diferite motive, vulpea moarte, rolul acesteia este luat de vulpoi.
Vulpea prin stilul ei de viața si de hrănire reprezintă un pion important in tinerea
sub control a populațiilor de rozătoare, unele dintre ele adevărați dăunători ai
agriculturii. In raport cu interesele umane, vulpea se dovedește atât folositoare, cat si
dăunătoare. Printre utilitățile vulpii se număra decimarea rozătoarelor dăunătoare
agriculturii, curățarea naturii de cadavre, efectuarea selecției naturale, eliminând
viețuitoarele slabe, cu diferite debilitati si bolnave si furnizarea de blănuri de valoare.
Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli atât la alte animale, cat si in rândul
populației umane. Cel mai frecvent sunt vectori pentru turbare si râie.
Speranța medie de viața este de maxim 12 ani, in captivitate si pana la 3-5 ani, in
libertate.

Viezurele sau bursucul (Meles meles)

Capul + trunchiul 62-70 (80) cm; coada 15-18 (20) cm; înălţimea la greabăn este
de 30 cm, urechea 45-50 mm; laba posterioară 10-11 cm; greutatea 10-20 kg. Blana cu
peri lungi, gălbui la bază, negri la mijloc, sur-albicioşi către vârf. Spatele alb-sur,
înspicat cu negru, trecând în roşcat pe laturile corpului şi coadă. Pe abdomen şi picioare
negru-cafeniu. Capul şi gâtul dungate longitudinal cu alb. Femela cu nuanţe mai
deschise. Se întâlnesc foarte rar bursuci complet albi sau albi cu pete castanii întunecate.
Formula dentară: 3.1.4(3).1. / 3.1.4.2.=38 (36). Longevitatea este de circa 15 ani. În
privinţa glasului manifestările sale sunt diferite: mormăie, pufăie când este atacat; în
perioada împerecherii scoate un ţipăt pătrunzător.   

Vârsta maturităţii sexuale este la un an şi jumătate. Împerecherea prin iulie-

august. Femela naşte o singură dată pe an, după 8-9 luni de la împerechere, prin
februarie-martie, 3-5 pui, orbi, care văd după 9 zile şi devin independenţi după o
jumătate de an. Este animal de amurg şi de noapte. Cea mai mare parte a timpului o
petrece în vizuină. Pe timp frumos iese din când în când să bea apă; îi place să se
scalde.    Răspândit în cea mai mare parte a Europei, cu excepţia jumătăţii nordice a
ţărilor Scandinave, a insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica şi Baleare.
La noi cam în aceleaşi locuri cu vulpea de obicei la marginea pădurilor
subcarpatice, în apropierea terenurilor de cultură. Sapă o vizuină cu 4-8 ieşiri, pe
versanţii însoriţi ai colinelor împădurite sau pe povârnişuri sterpe din câmpie, însă
întotdeauna în locuri mai retrase. Mai mult nocturn. Omnivor, consumând rădăcini, jir,
ghindă, diferite seminţe, porumb, struguri, fructe pădureţe, melci, insecte, râme, pui de
iepuri, păsări, ouă. Hibernează.

Protecția regnului animal

Mediul reprezintă elementul obligatoriu al supravieţuirii omului, din care motiv

protecţia mediului, în general, şi a factorilor acestuia, în special, trebuie să fie una
dintre principalele preocupări ale omenirii.
În măsura în care dezvoltarea economică mondială nu se situează pe linia acestor
cerinţe, există pericolul real al poluării grave a diferiţilor factori de mediu cu
consecinţe periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului, pentru floră şi faună.
Lumea animală, fiind o componentă de bază a biocenozelor naturale, joacă un rol
important în menţinerea echilibrului ecologic. O serie de specii de animale servesc
drept sursă de materii prime pentru industria farmaceutică, alimentară şi alte valori
materiale necesare satisfacerii nevoilor populaţiei şi ale economiei naţionale. Alte specii
sunt utilizate în scopuri ştiinţifice, cultural-educative şi estetice.
Sub influenţa factorului uman diversitatea regnului animal, din păcate, se află în
descreştere continuă. Din fauna sălbatică a Republicii Moldova, prin sistemul actelor
legislative existente, sunt ocrotite circa 14800 specii de animale (461 vertebrate şi
14339 nevertebrate). Vertebratele includ 70 de specii mamifere, 281 de specii de păsări,
14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni şi 82 specii de peşti.
În anul 2002 a fost publicată Strategia Naţională şi Planul de acţiune în
domeniul conservării diversităţii biologice, aprobate de Guvernul şi Parlamentul
Republicii Moldova, care urma să implementeze respectarea:
1. Cărţii Roşii a Republicii Moldova (ediţia a II-a, anul 2001);
2. Gestionării ariilor naturale protejate de stat;
 3. Dezvoltării Reţelei Ecologice Naţionale.
Făcând un studiu comparativ, putem constata că în anul 2002 au fost luate
măsurile de rigoare privind buna funcţionare (conservare) a ariilor protejate de stat (în
total 6648 ha sau cca 2% din suprafaţa ţării).
Legislaţia în vigoare reglementează relaţiile în domeniul protecţiei şi folosirii animalelor
sălbatice (mamifere, păsări, reptile, amfibieni, peşti, insecte, crustacee, moluşte etc.),
care supravieţuiesc în mod natural pe uscat, în apă, în atmosferă sau în sol, populează,

permanent sau temporar, teritoriul republicii1.

În literatura de specialitate sunt utilizate diverse noţiuni, care după sens ar fi
comune, dar trebuie să se facă deosebirea dintre regnul animal, viaţă sălbatică, faună,
animale sălbatice etc.
· Regnul animal constituie cea mai mare categorie sistemică în biologie, totalitatea
unor specii de animale care vieţuiesc în mod natural pe uscat, în apă, în atmosferă

sau în sol, inclusiv monocelulare, nevertebrate şi cordate2.

· Prin faună se înţelege totalitatea animalelor de pe planetă, dintr-o anumită
zonă, de pe un teritoriu dat sau dintr-o anumită epocă geologică, constituită în urma
unui proces istoric de evoluţie. Termenul „faună” denumeşte şi diferite grupuri de

animale-mamifere, păsări domestice şi sălbatice, albine, peşti, viermi de mătase etc3.

·

Răspândirea principalelor specii de vânat

Dinamica dezvoltării speciilor în limitele suportului trofic și de liniște, oferit de
biotopurile specifice, este un atribut important al managementului cinegetic modern.
Promovarea măsurilor de protecție și monitoringul permanent al evoluției populațiilor în
condițiile unui mediu în schimbare contribuie la menținerea diversității faunei de interes
vânătoresc. În urma evaluărilor efectivului real al vânatului, prin metode adecvate
speciilor și condițiilor, se stabilesc cotele anuale de recoltă, diferențiate în fondurile de
vânătoare pentru fiecare specie de vânat, la necesitate, pe sexe, vârstă și pe categorii de
calitate, urmărind în permanență menținerea unor efective de vânat optime, viabile, cu o
productivitate sporită, având la bază capacitatea de suport a fondului.
 Evaluările de toamnă denotă impactul condițiilor de aridizare din perioada de vară-
toamnă asupra procesului de reproducere și supraviețuire a populației iepurelui de
câmp, îndeosebi pronunțat în zona de nord a republicii, unde există un spor anual de
doar 10,2% și un regres în dinamica anuală de circa 28%, demonstrând regularitatea
(circa 8-14 ani) proceselor de pulsare a dinamicii numerice sub influența mai multor
factori biotici și abiotici (prădătorii, factorii antropici, climaterici). Zona de nord, în
acest an, fiind mai intens supusă aridizării cu suprafețe mai mari de arături-semănături,
reprezentând peste 83% din agrocenoze, unde iepurele pe parcursul perioadei de
vegetație a avut condiții stresante pentru reproducere și supraviețuire, este, în mare
măsură (-28,3%), responsabilă de depresia numerică (-8,7%) a populației iepurelui de
câmp în ecosistemele republicii. Această populație este mai puțin vulnerabilă în zona
centrală (+3,9%) și de sud (+3,6%). Analizând gradul de predilecție pentru iepurele de
câmp către diferite tipuri de biotopuri, constatăm că, în condițiile aride ale anului 2022,
culturile multianuale (viile, livezile) și biotopurile arboricole-arbusticole creează
condițiile cele mai favorabile, asigurând aici, către toamnă, densități (162 sp./1 mie ha)
cu sporuri anuale maxime (23,7%). Sporul anual mediu republican de 21,2% a asigurat
o creștere către toamnă a efectivului iepurelui de câmp în ecosistemele republicii cu
circa 40 de mii de iepuri, numărând puțin peste 220 de mii, cu densități medii de 87 de
specimene la 1 mie ha, mai ridicate la sud (96 sp./1 mie ha) și mult mai scăzute la nord
(78 sp./1 mie ha).
La evaluările toamnă, pe terenurile favorabile troficii și în condiții de liniște (peste
450 mii ha), fazanul are o densitate medie de 43 de păsări la 100 ha, însumând un
efectiv de circa 193 de mii. Sporul anual al populației locale este estimat la circa 90%,
asigurând doar efective similare anului trecut. Inelarea fazanilor populați ne-a permis să
stabilim că în condițiile în care locurile populate nu corespund cerințelor ecologice ale
speciei sau teritoriile populate sunt ocupate de masculii rezidenți locali, observăm
dispersia specimenelor la distanțe de peste 15 km
După două ponte cu un spor anual de peste 100%, densitatea populației de
prepeliță a fost evaluată în toamnă (august-septembrie) pe miriștile de grâne nearate,
câmpuri de floarea-soarelui și porumb, culturi multianuale boboase, pârloage și fânețe la
120-180 de păsări la 100 ha de teren favorabil (270 de mii de hectare), însumând un
efectiv republican de cca 450 de mii de specimene. La pasaj, în luna septembrie, pe
teritoriul republicii, se opresc la hrană și odihnă mai mult de 250 de mii de prepelițe.
Porumbelul gulerat, după un spor anual al populației locale de 80%, este evaluat
pe teritoriul republicii la un efectiv de peste 130 de mii de păsări, iar în torentul de pasaj
(noiembrie-decembrie) pe coridoarele din luncile Nistrului, Prutului sunt numărați peste
120 de mii de porumbei gulerați. Guguștiucul, având un efectiv stabil de reproducere în
localități de circa 63 de mii de perechi, după 3–4 ponte și un spor anual de peste 120%,
este estimat către toamnă pe câmpurile de floarea-soarelui și pe miriști de grâne la un
efectiv de peste 280 de mii de păsări.
Rațele (rața mare, rața cârâitoare, rața cu cap castaniu, rața lingurar, rața pestriță) și
lișițele, după un spor mediu anual calculat la circa 100%, sunt evaluate, către toamnă, la
un efectiv de peste 250 de mii de specimene cu o dominanță de 75% a raței mari. În
perioada pasajului de toamnă, pe cele 78 mii ha de suprafețe acvapalustre se opresc
pentru hrană și odihnă peste 200 de mii de rațe și lișițe. Gâsca de vară locală, după un
spor anual de 80%, este evaluată, către toamnă, la circa 9 mii de păsări și cu peste 6 mii
din torentul de pasaj numărăm, pe apele de suprafață republicane, circa 15 mii de gâște
de vară.
Efectivul șacalului, în ecosistemele republicane favorabile, este evaluat la circa 1370
de specimene, cu o creștere medie de 100% în raport cu anul precedent, fiind mult mai
concentrat (64%) în luncile zonelor inferioare ale fl. Nistru și r. Prut. Vulpile, estimate
în ecosistemele republicii la un efectiv reproductiv de circa 31 de mii de specimene
(20,4 mii în agrocenoze, 3,7 mii în ecosisteme silvice și 6,8 mii în localități), cu o
creștere anuală de 46% în raport cu efectivul de reproducere a anului precedent,
depășesc de 6-7 ori normele ecologice (1-2 vulpi la 1 mie ha). Toamna, după sporuri
anuale medii de 70%, vulpile și șacalii pot număra 50 de mii și, respectiv, 1,6 mii.

Estimarea bonității terenurilor de vânătoare

Gestiunea cinegetică durabilă presupune cunoaşterea posibilităţilor pe care le oferă
fiecare fond de vânătoare pentru dezvoltarea corespunzătoare a populaţiilor de vânat.
Fondurile de vânătoare sunt arondate în general pe criterii ecologice, fiecare fond
cuprinzând unul sau mai multe tipuri de ecosisteme. În mod natural fiecare specie de
vânat are un anumit potenţial de înmulţire. Acest potenţial este rezultatul evoluţiei
filogenetice a speciei, rata anuală asigurând supravieţuirea populaţiilor în ecosistemele
naturale specifice. Dezvoltarea potenţială a numărului de indivizi ai unei populaţii de
vânat este frânată prin acţiunea diverşilor factori biotici, abiotici, antropici. Datorită
interacţiunilor caracteristice din cadrul ecosistemelor naturale, dezvoltarea numerică a
populaţiilor la diverse specii de vânat este posibilă doar între anumite limite. Gestiunea
cinegetică urmăreşte prin acţiuni şi metode specifice să micşoreze presiunea factorilor
menţionaţi asupra populaţiilor de vânat astfel încât evoluţia în timp a acestora să se
poată apropia cât mai mult de potenţialul natural de înmulţire.
Fondurile de vânătoare trebuie să permită dezvoltarea în condiţii optime a unor
populaţii de vânat numeric determinate. În acest scop se stabileşte de o manieră cât mai
realista, posibilităţile de hrană, adăpost şi linişte oferite de ecosistemele incluse într-un
anumit fondul de vânătoare; potenţialul unui fond de vânătoare de a asigura condiţiile
de viată pentru populaţiile speciilor de vânat caracteristice ecosistemelor care îl compun
poartă denumirea de capacitate cinegetică sau capacitate de suport.
În funcţie de cerinţele fiecărei specii, în strânsă corelaţie cu ale celorlalte prezente pe
cuprinsul fondului, populaţiile pot avea un număr determinat de indivizi. Prin lucrări
de amenajare a fondului de vânătoare se urmăreşte creşterea capacităţii cinegetice,
ameliorarea condiţiilor de viaţă a populaţiilor de vânat şi o dinamică a acestora
apropiată de potenţialul natural de înmulţire.
Numărul indivizilor unei populaţii de vânat care valorifică pe deplin capacitatea
cinegetică a terenului de vânătoare şi care asigură evoluţia normală a populaţiei
respective, sub aspectul vitalităţii şi a structurii, se numeşte număr optim. Acest număr
variază ciclic în condiţiile păstrării nemodificate a condiţiilor oferite de fondul de
vânătoare. Variaţia periodică a numărului de indivizi ai unei populaţii aflate în evoluţie
naturală este denumită pulsare.
Mărimea perioadei de variaţie a numărului de indivizi este determinată, pe de o parte
de caracteristicile speciei (vârsta de reproducere, numărul mediu de pui crescuţi într-un
an, longevitate, etc.), iar pe de altă parte prin relaţiile din cadrul ecosistemelor, cu
preponderenţă cele trofice şi presiunea prădării.
 Prin pulsare numărul indivizilor poate atinge în anumite perioade un maxim sau un
minim. Numărul de indivizi ai unei specii raportat la unitatea de suprafaţă cinegetică
productivă a fondului de vânătoare se numeşte densitate. Numărului optim de indivizi al
populaţiei îi corespunde o densitate optimă. Variaţia periodică a numărului optim
densitatea efectivelor de vânat este variabilă în timp.
Variaţia periodică a densităţii optime între o limită maximă şi una minimă este
cauzată de o multitudine de factori (temperatură, precipitaţii, grosimea stratului de
zăpadă, ani de fructificaţie, mărimea complexului prădător etc.) care acţionează
concomitent şi duc la asigurarea unei capacităţi cinegetice date. Supravieţuirea unei
populaţii de vânat într-un fond de vânătoare este posibilă doar între anumite limite ale
densităţii delimitate de densitatea minimă şi cea maximă.
Apropierea densităţii efectivului de cea minimă nu poate satisface pretenţiile unei
bune gestiuni prin slaba valorificare a capacităţii cinegetice a terenului. În cazul în care
densitatea minimă nu este asigurată există riscul dispariţiei speciei de pe un anumit fond
de vânătoare luat în considerare deoarece puţinii indivizi care mai rămân nu-şi pot
desfăşura în mod corespunzător viaţa socială.
În situaţia când densitatea maximă este depăşită, oferta trofică a ecosistemului
devine insuficientă indivizii pierd din vitalitate, sunt expuşi la boli şi la prădare,
fenomene care în final duc la dereglări în structura populaţiei, la diminuarea vitalităţii
acesteia până la limita critică.
Unul dintre ţelurile gestiunii cinegetice îl reprezintă asigurarea unei densităţi de
vânat cât mai apropiate de cea optimă; orice oscilaţie a densităţii reale care apropie
populaţia de limite extreme trebuie contracarată prin intervenţii rapide ale
gestionarului.
Capacitatea cinegetică a unui fond de vânătoare raportată la o singură specie se
numeşte bonitate. Factorii ecologici care determină bonitatea sunt multipli. Acţiunea
acestora este, interdependentă astfel încât acelaşi factor poate avea o influenţă diferită
de la un fond la altul pentru aceeaşi specie. Bonitatea unui fond de vânătoare este o
mărime dinamică şi depinde de evoluţia în timp unuia sau a mai multor factori
ecologici determinanţi, putând fi determinată prin metode directe şi indirecte.
 Metodele directe sunt specifice cercetării ştiinţifice şi se bazează pe analiza dezvoltării
anumitor parametri ai indivizilor populaţiei (determinări statistice ale mărimii osaturii,
ale greutăţii corporale, ale dimensiunilor taliei, evoluţia trofeelor etc.). Prin aceste
metode pot fi studiate dinamica populaţiei ca număr de indivizi, structura pe clase de
vârstă, structura pe sexe etc., în corelaţie cu modificările ecosistemelor respective.
Prin cheile de diagnoză ecologică, s-au stabilit în mod convenţional patru clase de
bonitate pentru 13 specii de vânat anume: cerb nobil, cerb lopătar, căprior, capră neagră,
mistreţ, iepure, cocoş de munte, fazan, potârniche, urs, lup, râs şi pisică sălbatică. Ele
cuprind factorii ecologici consideraţi determinanţi pentru fiecare dintre speciile
enumerate. Prin introducerea de parametrii specifici fondului de vânătoare în aceste chei
de diagnoză rezultă un anumit punctaj prin care se determină, pe de o parte clasa de
bonitate a fondului de vânătoare, iar pe de altă parte densitatea optimă a populaţiei
speciei respective. Corespunzător densităţii optime se determină efectivul optim
extrapolând valoarea densităţii optime la suprafaţa productivă cinegetic a fondului de
vânătoare.
Bonitatea terenului este influenţată de factori geomorfologici, climatici, edafici,
biotici, de activitatea antropică. Factorii ecologici care determină bonitatea fondurilor de
vânătoare au fost grupaţi în patru categorii după cum urmează:
A - factorii abiotici: altitudinea, forma de relief, expoziţia generală, temperatura medie,
grosimea şi persistenţa stratului de zăpadă, regimul precipitaţiilor, densitatea reţelei
hidrografice, perioada de fătare;
B - factorii biotici: procentul de împădurire, ponderea claselor de vârstă, compoziţia,
arboretului, mărimea şi forma trupurilor de pădure, formaţiuni forestiere, subarboretul,
culturile agricole, vegetaţia din afara fondului forestier, biomasa accesibilă în timpul
iernii etc.;
C - factorii de cultură cinegetică: terenuri pentru hrana vânatului, hrana administrată în
timpul iernii şi modul de distribuire, raportul numeric prădători naturali/pradă, numărul
câinilor hoinari la 1000 ha, remize pentru hrană şi adăpost etc.;
D – factori antropici negativi: păşunatul, braconajul, densitatea reţelei de drumuri,
chimizarea, mecanizarea etc.
În funcţie de influenţele probabile aceşti factori au fost diferenţiaţi pe patru categorii de
influenţă atribuindu-se fiecărei categorii un anumit punctaj detaliat rezultând în final un
punctaj A, B, C şi D. Punctajul total al speciei este stabilit prin formula :
P=A+B+C+D
Cu valoarea P astfel obţinută se stabileşte categoria de bonitate (I, II, III sau IV) şi, prin
interpolare, densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de răpitoare densitatea este stabilită
pentru 10 000 ha.

Determinarea efectivelor optime se face urmărind schema de mai jos:

Caracteristicile fondului de vânătoare

Cheile de diagnoză ecologică

Punctaj P = A + B + C + D

Categoria de bonitate

Densitatea

Efectivul optim

Cheile de diagnoză ecologică astfel stabilite exprimă efectivele optime ale fiecărei
specii în ipoteza valorificării integrale a capacităţii cinegetice de către specia respectivă.
În situaţia existenţei unor specii concurente, se determină punctajul fiecăreia
considerându-se specie principală cea care obţine punctajul maxim. Dacă se doreşte
menţinerea în teren a două sau mai multe specii concurente la hrană (exemplu specii din
Familia Cervidae, din efectivul optim al speciei principale se scade efectivul speciilor
secundare utilizând indici de echivalenţă ecologică.
Aceştia sunt: iepure şi fazan – 1, căprior – 5, mistreţ – 12, cerb lopătar – 14, cerb nobil –
25.
Efectivul optim se determină prin multiplicarea densităţii optime cu suprafaţa
productivă cinegetic a fondului de vânătoare respectiv. Se consideră suprafaţă
productivă cinegetic pentru unele specii numai suprafaţa păduroasă – urs, mistreţ, cerb
nobil, lopătar, căprior, iar pentru iepure suprafaţa păduroasă plus terenurile agricole.
Pentru capra neagră suprafaţa productivă este considerată aceia care cuprinde golul
alpin şi o suprafaţă din pădurea limitrofă golului alpin corespunzătoare la 10 % din
acesta sau mai mare în situaţiile în care condiţiile locale de teren permit dezvoltarea
populaţiilor de capră neagră, exemplu: stâncării în interiorul pădurii.
Se observă că, pentru modificarea bonităţii unui fond de vânătoare nu se pot influenţa
grupele de factori A şi B. În schimb, administratorul şi gestionarul fondurilor de
vânătoare poate acţiona asupra factorilor C – de cultură cinegetică, dar mai ales asupra
factorilor antropici negativi.
Datorită modificării în timp a factorilor care sunt luaţi în considerare în cheile de
diagnoză ecologică, efectivele optime se revizuiesc de regulă la o perioadă de 10 ani. În
cazul în care ecosistemele incluse în fondul de vânătoare suferă modificări
semnificative ale unora dintre factorii ecologici de influenţă ca urmare a unor
evenimente neprevăzute (doborâturi masive, incendii, defrişări masive modificări ale
folosinţei terenurilor pe suprafeţe mari, etc.), revizuirea efectivelor optime se efectuează
şi la perioade mai mici.

Importanța ( îngrijirii) refugiilor pentru fauna de interes cinegetic

Condiţia fundamentală ca o populaţie de vânat să evolueze în parametrii
corespunzători pe cuprinsul unui anumit teritoriu este ca aceasta să dispună de hrană,
adăpost şi linişte. Pentru a se dezvolta în condiţii corespunzătoare fiecare specie de
vânat are nevoie de hrană îndestulătoare atât sub aspectul cantitativ, cât mai ales sub
aspectul calitativ. Animalele sălbatice sunt în general mult mai selective în alegerea
hranei decât cele domestice. Selectivitatea în alegerea hranei diferă chiar în cadrul
aceleiaşi populaţii în funcţie de vârsta, sexul sau poziţia în grup a indivizilor.
De menţionat că şi calitatea hranei oferită de anumite părţi ale aceleaşi plante
este diferită în funcţie de o multitudine de factori cum ar fi dispoziţia în teritoriu,
momentul circadian sau momentul sezonier la care vânatul are acces la hrana respectivă.
Într-un ciclu circadian plantele ierboase prezintă de regulă variaţii semnificative ale
conţinutului de umiditate. În cadrul ciclului anual de dezvoltare aceeaşi plantă îşi
modifică în mod semnificativ conţinutul în constituenţi nutritivi.
Materia de bază din care este constituit organismul vânatului se poate grupa în
şapte categorii principale: apă., glucide(hidraţi de carbon), proteine şi alte substanţe
azotoase, lipide(grăsimi), minerale(macro-elemente), oligo-elemente şi vitamine. Pentru
dezvoltarea normală a individului, hrana consumată trebuie să aibă anumite calităţi
perceptibile senzorial (miros, gust) şi să conţină categoriile principale de substanţe
constituente şi nutritive în cantităţile necesare desfăşurării normale a proceselor
metabolice.
Pentru asimilarea corespunzătoare a elementelor nutritive unele specii de vânat au
nevoie şi de anumite accesorii alimentare, cum ar fi la mamifere sarea, iar la păsări
nisipul sau pietrişul din care indivizii maturi îşi aleg gastroliţii necesari în triturarea
unor anumite categorii de hrană vegetală. Sarea ( NaCl) este strict necesară în primul
rând pentru speciile rumegătoare deoarece aceasta intervine în procesele de digestie a
hranei. În natură sarea poate fi găsită în cantităţi suficiente numai în anumite zone cu
salinitate mare. În majoritatea terenurilor de vânătoare sarea trebuie amplasată la
îndemâna vânatului cu preponderenţă în perioadele cu disponibilităţi maxime ale
furajului verde.
Apa necesară proceselor metabolice poate proveni din compoziţia hranei, poate fi
acumulată o dată ca hrana ( roua, picăturile de ploaie rămase pe vegetaţie, zăpadă) sau
dintr-o sursă de apă prin adăpare. Nevoile zilnice de apă ale unui animal reprezintă în
medie 10-15% din greutatea sa.
Principala sursă de energie uşor asimilabilă de organism este constituită din
glucide şi lipide. Lipidele acumulează cele mai mari cantităţi de energie, prin
metabolizarea acestora rezultând de 2,25 ori mai multă energie decât în cazul
proteinelor sau glucidelor. Proteinele sunt constituite din diverse combinaţii de
aminoacizi şi sunt constituenţii fundamentali ai organismului. Ele au un rol structural
esenţial fiind folosite ca sursă de energie numai în mod excepţional. Dintre numeroşii
aminoacizi care compun proteinele, un număr de unsprezece sunt consideraţi “esenţiali”
deoarece nu pot fi sintetizaţi de majoritatea organismelor. Aceştia trebuie să poată fi
asimilaţi din hrana disponibilă fiecărui individ. Cantităţile de aminoacizi esenţiali din
hrana vânatului sunt diferite în funcţie de specie. Prin specializarea procesului de
digestie rumegătoarele sunt capabile să sintetizeze aminoacizii necesari prin
metabolizarea parţială a microorganismelor ce se dezvoltă în rumen în procesul
fermentaţiei primare a hranei.
Dintre mineralele care compun organismul cele mai importante sunt calciul(Ca)
şi fosforul (P);. ele reprezintă trei sferturi din totalitatea mineralelor ce compun
organismul. Circa 99% din cantitatea de calciu şi circa 80% din cea de fosfor se
regăseşte în oase şi dinţi. În afară de constituirea scheletului, calciul şi fosforul joacă un
rol esenţial de constituţie a sistemului nervos, în contracţiile musculare şi în coagularea
sângelui. La indivizii în creştere carenţele de calciu se manifestă prin rahitism. Cu cât
raportul calciu / fosfor dintr-un aliment este mai depărtat de valoarea optimă cu atât
absorbţia celor două elemente este mai dificilă. Alte macro-elemente necesare sunt:
sodiul( N) , clorul( Cl.), magneziul( Mg.) potasiul( K) şi sulful(S).
Oligoelementele sau microelementele sunt indispensabile în reglarea funcţiilor
vitale. Dintre cele 22 oligoelemente prezente în organism unele sunt indispensabile
funcţionării acestuia fiind categorisite ca micro-elemente esenţiale: manganul( Mn) ,
fierul( Fe.), cuprul(Cu), zincul( Zn.), iodul (I), şi cobaltul (Cb). Rolul oligoelementelor
este diferenţiat; manganul contribuie la creştere şi reproducere; fierul la constituirea
hemoglobinei; cuprul la creştere, pigmentarea părului şi penelor; cobaltul la formarea
vitaminei B-12, maturaţia globulelor roşii, etc.; zincul la dezvoltarea scheletului; iodul
la formarea hormonului tiroidian, care guvernează funcţionarea sistemului nervos, a
sistemului muscular, a sistemului circulator şi a celui de reproducere.
Vitaminele sunt substanţe organice indispensabile desfăşurării proceselor vitale
pe care organismele nu le pot sintetiza sau le sintetizează în cantităţi insuficiente.
Cantitatea şi calitatea hranei necesare vânatului nu este constantă. Profilul
alimentar al speciilor se află într-o dinamică permanentă dependentă de stadiile
fiziologice specifice organismului. Se pot decela diferenţieri ale nevoilor de resurse
alimentare în diverse faze de dezvoltare individuală: perioada gestaţiei, şi perioada
alăptării la femelele mamiferelor; perioada de creştere a exemplarelor tinere; perioada
ouatului la păsări; perioada năpârlitului; perioada creşterii coarnelor la masculii
cervidelor; perioada de refacere a masculilor după epocile de împerechere. De
asemenea, se pot menţiona diferenţieri importante în dinamica profilului alimentar în
perioadele de acumulare a grăsimii necesare traversării sezonului de iarnă cu resurse de
hrană deficitare, sau în perioadele de acumulare de grăsimi necesare pentru parcurgerea
somnului de iarnă.
Resursele naturale de hrană din cadrul ecosistemelor se găsesc de asemenea într-
o dinamică sezonieră. Fenologia dezvoltării diferitelor specii vegetale face ca atât
suculenţa lor precum şi conţinutul în principii nutritive să se modifice de-a lungul unui
sezon de vegetaţie. În acelaşi ritm anual sau multianual, după caz, componenta hranei
naturale se diversifică prin maturarea fructelor şi seminţelor, resurse nutritive de mare
valoare.
Considerând că anumite elemente nutritive nu se regăsesc în cantităţi suficiente
pe tot parcursul anului sau că atitudinea comportamentală a animalului nu permite
acumularea acestora în cantităţile necesare, exemplarele de vânat prezintă modificări
sezoniere ale greutăţii diferite în funcţie de vârstă, sex sau poziţie ierarhică în grupurile
gregare. În mod normal, în mediul natural nemodificat prin intervenţia antropică,
animalele sălbatice efectuează deplasări sezoniere menite să le asigure exploatarea
integrală a resurselor de hrană din cadrul ecosistemelor specifice.
Se determină astfel în funcţie de resursele de hrană ale ecosistemelor şi de
preferinţele vânatului, pentru fiecare specie, un lanţ alimentar anual. Dat fiind că puţine
ecosisteme de pe cuprinsul României se mai găsesc în starea naturală, o mare parte
fiind transformate în terenuri agricole numărul exemplarelor speciilor sălbatice s-a
redus. Resursele de hrană în terenurile cultivate depind în primul rând de selectivitatea
speciilor de vânat şi în al doilea rând de natura culturilor agricole respective. Ciclurile
de producţie ale plantelor cultivate sunt în general mult mai scurte decât ciclurile de
dezvoltare naturală a plantelor sălbatice.
Ecosistemele forestiere au suferit şi ele transformări importante datorate în primul
rând necesităţilor sporite de material lemnos de calitate superioară. Modelele de
gospodărire silvică preluate şi aplicate de silvicultura din România au fost fundamentate
în primul rând unicriterial pe principiul măririi producţiei de masă lemnoasă. S-a
realizat o asemenea situaţie, pe de o parte prin structurarea corespunzătoare a producţiei
arboretelor naturale iar pe de altă parte prin modificarea compoziţiei arboretelor
naturale promovându-se introducerea de specii noi considerate a fi mai eficiente sub
aspectul producţiei de masă lemnoasă( răşinoase, plopi euramericani, etc.) Au fost
promovate astfel de specii pe suprafeţe întinse, rezultate din îndiguiri şi desecări,
lucrări de substituire a arboretelor destructurate ecologic.
Fragmentarea ecosistemelor naturale prin diferite activităţi antropice provoacă de
multe ori imposibilitatea deplasării sezoniere a populaţiilor de vânat pentru căutarea
hranei. Se pune astfel problema accesibilităţii în plan spaţial a resurselor de hrană. S-a
remarcat că în funcţie de capacitatea de adaptare şi de suport a prezenţei umane unele
specii de vânat sunt mai avantajate: căpriorul de exemplu, este mult mai adaptabil la
activităţile antropice decât cerbul sau capra neagră.
Datorită compoziţiei şi valorii nutritive diferite tipuri de hrană sunt căutate de
vânat într-o anumită ordine a preferinţelor. Sub acest aspect resursele de hrană, se pot
împărţii în trei categorii principale: hrană preferată, hrană de bază şi hrană de mizerie.
La limita extremă se poate categorisi hrana toxică, hrană care poate produce disfuncţii
digestive majore sau chiar moartea unor exemplare. De regulă, animalele mature evită
plantele cu toxicitate naturală puternică, mai expuşi în acest sens fiind puii sau
exemplarele juvenile.
Hrana preferată include categoriile furajere cele mai atractive la un moment dat
datorită gustului acestora sau prezenţei unor constituenţi nutritivi deficitari. Hrana
preferată nu este neapărat cea cu valoarea nutritivă cea mai ridicată.
Hrana de bază este constituită din câteva categorii de furaje capabile să asigure
parcurgerea perioadelor dificile ale lanţului alimentar fără ca individul să piardă din
greutatea corpului. Hrana de bază are de regulă o valoare nutritivă bună, iar vânatul o
foloseşte cu preponderenţă după ce categoriile de hrană preferată au fost epuizate.
Hrana de mizerie este constituită din anumite categorii de furaje rămase
disponibile după ce hrana de bază a fost epuizată sau a devenit inaccesibilă din diferite
cauze. Valoare nutritivă a acestei categorii de hrană este redusă, iar folosirea sa pe o
perioadă mai îndelungată provoacă scăderea în greutate a indivizilor.
 Încadrarea într-o categorie sau alta a unei resurse de hrană diferă în funcţie de
specia care apelează la aceasta. Este exemplificat adesea faptul că în sezonul de iarnă
cetina de molid, constituie o resursă de hrană de mizerie pentru cervide în timp ce
pentru cocoşul de munte aceasta este o resursă de hrană de bază.
Resursele alimentare naturale se află într-o succesiune sezonieră dictată de
fenologia dezvoltării elementelor fiecărei biocenoze din cadrul ecosistemelor cuprinse
într-un anumit teren de vânătoare. Aceste resurse se pot grupa în cinci categorii de bază:
ierburi, fructe cărnoase, seminţe, furaj lemnos şi hrana de origine animală. Între
categoriile de hrană de provenienţă vegetală nu există o demarcaţie strictă putându-se
constata anumite suprapuneri datorate pe de o parte variabilităţii deosebire a
componentelor acestor categorii iar pe de alta modificărilor sezoniere a compoziţiei
plantelor. Succesiunea sezonieră a diferitelor categorii de resurse alimentare de care
dispune vânatul formează lanţul alimentar anual. În cadrul acestuia se diferenţiază
perioade când o anumită categorie este preponderentă, complementară cu altele sau
lipsă.
Lanţul alimentar anual al unei specii de vânat trebuie analizat atât sub aspectul
acoperirii necesarului de elemente nutritive cât şi sub aspectul accesibilităţii diferitelor
părţi ale plantei. Fenomenul de îngheţ la sol, de exemplu, poate face inaccesibili
tuberculii de cartofi sau de napi ori diverse rădăcini sau larve pentru mistreţ dar nu
afectează resursa de hrană constituită din jir sau ghindă sau ştiuleţii de porumbul
amplasaţi ca hrană complementară.
Pentru majoritatea speciilor de vânat trebuie analizată şi accesibilitatea climatică
a resurselor de hrană naturală. Zona de climă temperată peste care se suprapune
teritoriul României este caracterizată prin ierni lungi în care prezenţa stratului înalt de
zăpadă poate limita drastic accesibilitatea vânatului la resursele naturale de hrană. Se
impune în asemenea situaţii ca resursele de hrană care lipesc temporar din lanţul
alimentar anual să fie completate prin măsuri de gestiune cinegetică. Se are în vedere
pe de o parte completarea resurselor de hrană naturală pe timpul perioadei de vegetaţie
prin culturi de specii furajere destinate consumului “in situ” iar pe de altă parte
realizarea de culturi destinate recoltării şi conservării pentru perioadele critice de iarnă
când acestea se distribuie vânatului ca hrană complementară.
 La analizarea capacităţii trofice a unui teren de vânătoare este necesară
identificarea fiecărei verigi a acestui lanţ trofic minim sub trei aspecte: cantitativ,
calitativ şi din punct de vedere al accesibilităţii. Cantitatea de resurse trofice disponibile
trebuie să fie corespunzătoare numărului de exemplare dintr-o anumită specie, care se
doreşte a fi menţinut în terenul de vânătoare respectiv. Pentru mărirea acestuia este
necesară analizarea a lanţului trofic alimentar anual şi intervenţia cu cantităţi
complementare necesare în perioadele cu cel mai mare deficit de hrană naturală. Sub
aspect calitativ este necesară cunoaşterea compoziţiei şi conţinutului în constituenţi
nutritivi ai diferitelor categorii de furaje care se pot distribui ca hrană complementară.
În terenurile agricole deficitare în resurse de hrană sau unde se remarcă lipsa
posibilităţilor de adăpost se recomandată înfiinţarea de culturi speciale destinate hranei
vânatului precum şi amenajarea de remize pentru hrană sau remize mixte, pentru hrană
şi adăpost. În fondul forestier se rezervă anumite suprafeţe destinate special hranei
vânatului. Aceste suprafeţe se menţin fie ca păşuni sau fâneţe naturale ori ameliorate, fie
se cultivă cu plante preferate de speciile principale de vânat care se dezvoltă în zonele
respective. Suprafeţele respective se întreţin prin curăţare anuală, se însămânţează anual
sau periodic şi se cosesc cel puţin o dată pe an pentru a produce otavă.
Suprafeţele destinate hranei vânatului la care mărimea, orografia terenului şi
natura solului permit, se cultivă agricol cu plante preferate de vânat: sorg, porumb, mei,
secară, rapiţă pentru fazani; trifoi, lucernă sparcetă, porumb sfeclă furajeră pentru
cervide; cartofi, napi, porumb pentru mistreţi; varză furajeră, lucernă, sparcetă, pentru
iepuri, etc.
Calitatea hranei constituită din fânuri naturale sau din plante cultivate depinde în
mare măsură de modul de uscare şi de păstrare, de asemenea de stadiul fenologic de
dezvoltare la momentul recoltării. Păioasele se recoltează înainte de formarea spicului
iar trifolienele în perioadele de înflorire. Uscarea fânului trebuie făcută prin ridicarea de
pe sol pe garduri, stative speciale sau prepeleci. Acolo unde mărimea şi natura
suprafeţelor permite recoltarea mecanizată, fânul poate fi conservat şi în baloţi speciali
din material plastic.
Un rol important în hrana complementară a vânatului îl au frunzarele. Acestea se
recoltează din speciile preferate de vânat în lunile iunie-iulie, funcţie de zona
altitudinală, înainte de maturarea completă. Speciile recomandate sunt salcia căprească,
răchita, socul, frasinul, teiul, plopii, paltinul, stejarii, alunul, scoruşul, zmeurul, murul,
etc. Lujerii cu frunze nu trebuie să fie prea mari, maxim 5-6 cm grosime şi 50-70 cm
lungime. Frunzarele se recoltează pe vreme uscată, după amiază când umiditatea este
minimă. Lujerii se leagă în snopi mici de până la 5-6 kg şi se usucă la umbră în
adăposturi special amenajate sau în depozitele pentru fân. Se păstrează la adăpost ferite
de umiditate.
Nutreţul verde poate fi şi însilozat în silozuri permanente din beton sau în silozuri
improvizate pe terenuri uscate. Plantele furajere de însilozat se toacă mărunt, se
amestecă cu frunzare în proporţie de peste 50% şi se depozitează în groapa de siloz
foarte bine presate. Materialul însilozat se protejează cu folie de plastic şi se acoperă cu
un strat de pământ de 75-100 cm.
Un nutreţ de mare valoare nutritivă se obţine prin recoltare urzicilor în stadiul
premergător formării seminţelor. Uscate în mod corespunzător urzicile se păstrează în
fânare sau în hrănitori de capacitate mare ferite de umezeală .
Fânurile şi frunzarele se păstrează în depozite mari construite în zonele cu bună
accesibilitate a mijloacelor de transport . Pentru a fi consumate de vânat acestea se
amplasează în hrănitori special construite pentru fiecare specie. Hrănitorile se
construiesc sau se amplasează în locuri însorite frecventate de vânat şi cu vizibilitate
cât mai mare.
Furajele suculente recoltate se depozitează în pivniţe sau în gropi special
amenajate în teren uscat unde se acoperă de asemenea cu un strat de 75-100 cm. de
pământ pentru a fi ferite de îngheţ. Furajele suculente nu se servesc vânatului în
perioadele cu temperaturi sub zero grade.
Porumbul, ghinda jirul se păstrează în adăposturi speciale ferite de umiditate şi
bine ventilate astfel încât să nu mucegăiască.
Concentratele granulate speciale care se pot produce pentru hrana cervidelor,
urşilor sau muflonilor trebuie folosite cu prudenţă în hrana vânatului. Compoziţia şi
calitatea componentelor trebuie certificată şi garantată de producător. În nici un caz nu
se admite hrănirea după expirarea termenului de valabilitate al produselor.
Concentratele se păstrează numai în ambalajele originale în încăperi ferite de umiditate
şi bine aerisite. Se servesc în troci sau în jgheaburi adăpostite de ploaie.
Raporturile individului cu habitatul sunt permanente. Anumiţi factori biotici sau
abiotici (variaţiile bruşte de temperatură sau temperaturile extreme, lipsa precipitaţiilor
sau precipitaţii în exces, prădători naturali, etc.) influenţează în mod negativ dezvoltarea
acestuia sau pot limita dezvoltarea sa. Pentru a reduce influenţele nefavorabile ale
factorilor ecologici vânatul are nevoie de adăpost. Condiţiile de adăpost pe care
ecosistemul le poate oferi populaţiilor de vânat sunt fundamentale pentru existenţa
acestora.
Adăpostul vânatului este realizat în primul rând de diferite tipuri de vegetaţie. Un
număr redus de specii îşi găsesc adăpost în sol prin săparea de vizuini în terenurile
uscate cu textură corespunzătoare (viezure, vulpe, enot, urs, lapin, etc.). Chiar şi acestea
îşi caută pentru vizuină locuri acoperite cât mai bine de vegetaţia arbustivă sau de
pădure. Ca şi în cazul hranei, disponibilităţile ecosistemului pentru adăpost variază de la
un anotimp la altul. Vânatul are nevoie permanentă de adăpost, vara pentru a se feri de
căldurile excesive sau de ploile torenţiale iar iarna de viscole şi temperaturi scăzute.
Adăpostul îl fereşte de asemenea de elementele complexului prădător şi de influenţa
directă a omului.
Condiţiile optime de adăpost diferă de la o specie la alta; păsările de apă găsesc
un adăpost excelent în stufărişuri în timp ce fazanul, prepeliţa potârnichea se adăpostesc
cel mai bine în fâneţele naturale sau în culturile agricole. Cerbul, ursul, lupul, mistreţul
ierunca sau cocoşul de munte îşi găsesc adăpostul sub scutul pădurii. Starea arboretelor,
amplasarea în teritoriu a plantaţiilor şi regenerărilor naturale, oferă un tablou concludent
al condiţiilor de adăpost din pădure. În lipsa acestor condiţii se pot efectua tăieri pentru
stimularea instalării seminţişului natural în zonele potenţial frecventate de vânat sau
plantaţii cu arbuşti în zonele mai slab productive sau la lizierele pădurii.
Lipsa posibilităţilor de adăpost în terenurile agricole trebuie suplinită prin
înfiinţarea de remize permanente pentru adăpost. Suprafaţa acestor remize poate fi de la
un sfert de hectar până la câteva hectare în funcţie de posibilităţile din teren. Se pot
folosi în acest sens terenurile mai puţin productive agricol, viroage, ravene etc., terenuri
care oricum nu sunt folosite agricol. Vegetaţia arbustivă existentă (tufărişuri
mărăcinişuri) , etc. trebuie protejată şi ameliorată sub aspectul compoziţiei. În
compoziţia perdelelor forestiere de protecţie este necesar să se introducă specii
arbustive apte să asigure adăpost vânatului, concomitent cu resurse de hrană constituite
din fructe şi seminţe. În lipsa vegetaţiei forestiere este recomandabilă lăsarea unor
suprafeţe de culturi agricole nerecoltate pe perioada de iarnă: porumb, floarea soarelui,
etc.
În zonele inundabile este necesară asigurarea posibilităţilor de supravieţuire a
vânatului prin înfiinţarea unor movile de salvare, cultivate cu plante apte să asigure
temporar hrana şi adăpostul vânatului. De asemenea, pe aceste movile se pot amplasa
sărării sau puncte de hrănire a vânatului.

Managementul cinegetic în combinare cu împădurirea și pășunatul

Valorificarea economică directă (productivă) sau indirectă (neproductivă) a
faunei sălbatice, este o realitate a societății noastre, chiar dacă există voci puternice ce
susțin stoparea valorificării productive. Considerată resursă regenerabilă, resursa
reprezentată de fauna sălbatică deține această calitate doar în contextul în care
funcționalitatea ecosistemelor rămâne nealterată, iar valorificarea, indiferent de
categorie/tip, se face prin eliminarea/stoparea practicilor cu impact negativ asupra
speciilor și respectiv biodiversității. Tendința și în acest sector este identică cu alte
sectoare ce presupun utilizarea resurselor: solicitarea crește, însă resursa rămâne în
declin din cauza multiplelor presiuni ce provin din diferitele activități umane. Ca
urmare, adoptarea și implementarea unor măsuri de management pentru faună trebuie să
vizeze conservarea speciilor, conservarea habitatelor și conservarea relațiilor în
ecosisteme.
Caracterul multidisciplinar al domeniului este evident și conduce la necesitatea
implicării tuturor factorilor interesați în luarea deciziilor și implementarea măsurilor.
Recomandările de măsuri de management pentru managementul eficient al faunei
sălbatice de interes cinegetic se referă nu numai la cele care intră în mod direct în
responsabilitatea managerilor de faună, ci și la cele care depind de alte sectoare de
 activitate. Corelarea / coordonarea acestor măsuri ține atât de deschiderea pe care
managerul de faună o are pentru a colabora cu alte sectoare (silvicultură, gospodărirea
apelor, administrare locală, etc.), cât și de existența unei instituții/organizații care poate
prelua rolul de moderator, cum ar fi de exemplu administratorii de arii protejate (acolo
unde este cazul).
În tabelul de mai jos sunt prezentate câteva recomandări de măsuri de management al
faunei sălbatice de interes cinegetic.
S-a menționat că managementul faunei ca resursă este un sector multidisciplinar
aflat într-o dependență funcțională cu alte domenii precum silvicultura sau agricultura.
Managerul faunei sălbatice trebuie să fie conștient de contribuția sa la menținerea
ecosistemelor cât mai aproape de echilibrul lor natural, de faptul că starea resursei
depinde de modul în care sunt gestionate terenurile și alte resurse naturale, precum și de
presiunile generate de diferite activități umane, dar și de faptul că în cadrul procesului
de dezvoltare durabilă este important ca el să mențină legături funcționale și cu
manageri ai altor resurse. Pădurile, pășunile și fânețele, terenurile agricole, râurile,
lacurile sunt elemente ale ecosistemelor aflate într-o strânsă interdependență atât între
ele cât și cu fauna sălbatică. Primele asigură hrană, adăpost și liniște faunei, iar aceasta
contribuie la modelarea permanentă a peisajului, a funcțiilor și relațiilor în ecosisteme,
respectiv la menținerea echilibrelor între elementele vii ale ecosistemelor. Exploatarea
irațională a unei resurse din cele menționate anterior are impact negativ și asupra
celorlalte resurse deci și asupra faunei sălbatice. Conceptul ”multidisciplinar” abordat în
contextul conservării biodiversității capătă un sens aparte deoarece indică fără dubiu
necesitatea integrării managementului resurselor menționate.

Analiza conflictelor între vânători și proprietarii de terenuri

Deoarece posibilităţile păstrării regnului animal şi habitatului acestuia depind în
multe privinţe de condiţiile de desfăşurare a unei activităţi economice diverse de către
om, reglementarea relaţiilor corespunzătoare între gestionarii terenurilor de vânătoare şi
proprietarii/utilizatorii de terenuri agricole este prioritar pentru legislația cinegetică.
Aceste dispoziţii sunt realizate în normele juridice ce reglementează relaţiile între
organele puterii de stat, utilizatorii terenurilor de vânătoare şi vânători, pe de o parte, şi
proprietarii de terenuri agricole, posesorii şi utilizatorii acestor pământuri – pe de altă
parte.

Activitatea gospodăriilor cinegetice nu trebuie să afecteze agricultura. În lege este

stabilită regula juridică generală, conform căreia orice activitate cinegetică, care se
soldează cu producerea unor daune proprietarului de pământuri, urmează a fi compensată
de către utilizatorul de vânătoare. La rândul lui legea prevede și că, activitatea
proprietarilor de pământuri trebuie realizată cu respectarea cerinţelor ce asigură protecţia
regnului animal.

Însă majoritatea conflictelor totuși apar dina motive subiective și din necunoașterea
legislației de ambele părți.

Gestionarea fondului cinegetic, inclusiv vânătoarea, nu împiedică sub nicio formă

dreptul deținătorului terenului cu destinație agricolă. Faptul că o pasăre, de exemplu
cum este fazanul îşi are habitatul sau zboară deasupra terenului unui agricultor, nu
înseamnă că se încalcă dreptul cuiva de proprietate. Mai mult ca atât, fazanul este unica
pasăre care consumă gândacul de Colorado şi alte insecte dăunătoare, iar în acest sens,
agricultorii au numai de câștigat. Prin vânătoare se face recoltarea în limitele stabilite de
autoritatea competentă a statului, în vederea reglării numerice, inclusiv a răpitorilor,
pentru a asigura biodiversitatea.

Deținătorii de terenuri agricole, n-au nici un drept asupra regnului animal,

inclusiv a vânatului, chiar dacă el habitează pe terenurile lor, deoarece potrivit art. 3 al
Legii regnului animal,  regnul animal este proprietatea statului. Asigurarea ocrotirii şi
conservării regnului animal, folosirea rațională a resurselor regnului animal în condiţii
legale, constituie responsabilitatea statului, iar resursele regnului animal pot fi folosite
doar potrivit prevederilor Legii 439/1995 şi Legii 298/2018.

Prin urmare, în virtutea normelor enunțate, terenurile agricole din referință, care
potrivit legii fac parte din Fondul de vânătoare naţional, în care se află şi habitatele
naturale ale păsărilor şi mamiferelor, care reprezintă resursele naturale ale regnului
animal, constituie o proprietate comună pe cote părţi cu statul, iar după cum rezultă din
art. 546 alin. (1) al Codului Civil, fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul
proprietate comună în măsura care nu schimbă destinația lui şi nu aduce atingere
drepturilor celorlalți coproprietari.

Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și

proprietarii de terenuri de vânătoare agricole

După cum s-a observat din textul lucrării, suntem adepții conceptului actual al
reglementării accesului pe terenurile proprietate privată, incluse în fondul cinegetic de
stat, de către subiecții împuterniciți cu dreptul de a practica activitatea vânătorească.
Respectiv, considerăm că adoptarea unui al concept și anume cel al contractării în mod
particular cu proprietarii de terenuri ar crea următoarele dificultăți, atât pentru mediu,
regn vegetal și animal, cât și pentru cei ce practică activitate vânătorească:
- Va deveni greu de realizat activitățile de protecție a regnului animal, în
special vor deveni anevoioase în exercitare activitățile autorităților de mediu în vederea
reglării numerice a efectivelor de animale prădătoare, dar și cele destinate vânatului;
- Devine imposibilă formarea zonelor de vânătoare și a fondului cinegetic în
general pe suprafețe extinse, așa cum cere legislație, din cauza parcelării terenurilor
agricole în părți destul de mici a căror proprietari nu pot fi identificație. Or, acest lucru
se întâmplă din cauza emigrării concetățenilor noștri și stabilirii cu traiul în afara
hotarelor Republicii Moldova. Mai mult, o mare parte din terenuri nu au o înregistrare
de stat în registrul bunurilor imobile. Drept dovadă prezentăm datele statistice potrivit
cărora, în anul 2020, 30 % din bunurile imobile de pe teritoriul Republicii Moldova nu
au înregistrare cadastrală;
- Va fi greu de stabilit subiecții în sarcina căruia să fie pusă responsabilitatea
încheierii acordurilor cu proprietarii, deoarece se va pune întrebarea: cine va încheie
aceste acorduri, cine le va duce evidența....administratorul, gestionarul sau vânătorii? Și
chiar de se clarifică problema, e suficient ca doar un proprietar dintr-un masiv de teren
să nu poată fi identificat sau nu-și de-a acordul de trecere prin terenul său în scopul
desfășurării activității vânătorești;
- Va fi complicat de stabilit regimul juridic al relației între proprietarul
terenului și gestionar. Actul va fi sub forma contractului de arendă, a unui acord cu titlu
oneros sau gratuit?, în condițiile în care accesul vânătorilor în terenul proprietarului nu
constituie o folosință în calitate de atribut al dreptului de proprietate;
Un eventual regim al autorizării dreptului de acces pe terenul altuia în scopul
desfășurării activității vânătorești nu doar că va contraveni regulilor de aplicare a
normelor în materia protecției mediului care sunt cu totul specifice în aplicare, dar va
contrazice și conceptul juridico-civil al accesul pe terenul altuia în scopul exercitării
unor drepturi consacrate

Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și proprietarii de

terenuri de vânătoare silvice

Propuneri privind soluționarea și prevenirea conflictelor între vânători și populaţia

rurală

PROTECȚIA MUNCII
Protecția muncii reprezintă ansamblul de acțiuni și măsuri pentru prevenirea
riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, pentru eliminarea
factorilor de risc și accidentare prin informarea, consultarea, instruirea, protejarea
lucrătorilor și a reprezentanților lor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Protecția_muncii).

Normele generale de protectie a muncii cuprind principalele masuri de prevenire a

accidentelor de munca si bolilor profesionale general valabile pentru orice activitate.
Masurile de prevenire au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de
accidentare si / sau imbolnaviri profesionale existenti in sistemul de munca.

Deoarece la angajare, la schimbarea locului de munca si periodic se fac

instructaje de protectia muncii, in prezentul modul vom arata numai elementele de baza
si cele legate strict de meseria de instalator instalatii tehnico-sanitare si gaz.

Atunci cand lucratorii isi desfasoara in siguranta activitatea, angajatorul nu are

decat de castigat. In primul rand, pentru ca productivitatea unitatii sale va creste, avand
in vedere ca toti lucratorii vor fi capabili sa isi indeplineasca sarcinile de serviciu.
Imaginea unitatii se va imbunatati si ea destul de repede, iar cresterea numarului de
clienti ar trebui sa fie o consecinta fireasca a modului pozitiv in care ceilalti percep
unitatea.

Legislația Republicii Moldova referitor la protecția muncii constă din: Codul

Muncii al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la Protecția
Muncii, Codul civil al Republicii Moldova, Codul Republicii Moldova cu privire la
contravențiile administrative, Codul penal al Republicii Moldova, Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 380 din 23 aprilie 1997 „Despre aprobarea Regulamentului
privind modul de cercetare a accidentelor de muncă”, etc. În procesul de angajare în
lucru fiecare angajat îndeplinește o fișă individuală de instruire în domeniul protecției
muncii. Fișa dată, compusă din obligațiile protecției muncii ale angajatului, datele
personale, instructajul la încadrarea în muncă și instructajul periodic este iscălită de
angajat.
În cadrul acțiunii de vânătoare la animale de interes cinegetic sunt respectate
următoarelor reguli:
1) țintașii sunt repartizați (aranjați) pe teren de către conducătorul vânătorii, de
regulă, in linie dreaptă, încât să se asigure vizibilitatea dintre fiecare doi țintași vecini, și
se stabilește direcția și sectorul de tragere, care trebuie respectat cu strictețe de către
aceștia;
2) limitele sectoarelor de tragere trebuie să fie bine determinate prin obiecte
(repere) fixe și să formeze un unghi nu mai mic de 45° în dreapta și în stânga țintașului;
3) țintașilor li se permite să încarce arma doar la locul de tragere stabilit, iar la
părăsirea locului sunt obligați să-și descarce arma;
4) când gonașii sunt la 100 m față de linia de tragere, la apariția vânatului, țintașii
pot efectua împușcătura numai în spatele liniei, rotinduse în direcție opusă la 180° în
unghiul sectorului său, adică la 45° dreapta și stânga, perpendicular liniei de tragere;
5) fiecare echipă de cinci gonași este însoțită de către un coordonator al goanei
înarmat, pregătit să răpună în orice moment vânatul rănit.
La vânătoarea de animale sălbatice copitate se permite utilizarea armei de foc lungi
cu țeava lisă, a cartușelor cu glonț unic, a armei de foc lungi cu țeava ghintuită de
calibrul 223 Rem și mai mare, precum și a arcului cu săgeți. Se interzice categoric
folosirea glonțului sferic, precum și a alicelor cu diametrul mai mare de 5 mm
 Țintașul poate să se apropie de animalul doborât doar după sfârșitul goanei,
apropiindu-se atent din spatele animalului și asigurându-se că este mort. În caz că
animalul căzut este rănit, țintașul îl împușcă mortal, asigurându-se obligatoriu că
direcția de tragere nu produce riscuri pentru viața și sănătatea celorlalți participanți.
În cazul rănirii animalului indicat în autorizație, vânătoarea poate continua doar
pentru ca acesta să fie recoltat. Până la începerea acestei acțiuni, conducătorul vânătorii
notează pe versoul autorizației că animalul a fost rănit. Se interzice vânarea altor
animale sălbatice în timpul dobândirii animalului rănit. Răpunerea vânatului rănit se
face în hotarele fondului cinegetic al gestionarului unde a fost organizată vânătoarea, iar
în cazul vânătorii colective, la indicația conducătorul vânătorii – de către o echipă de cel
mult cinci vânători cu drept de împușcare.
La trecerea animalului rănit pe terenul fondului cinegetic al altui gestionar,
răpunerea se face doar cu înștiințarea acestuia, iar în cazul în care răpunerea animalului
rănit nu a fost posibilă, autorizația se consideră utilizată.
După recoltarea vânatului, conducătorul vânătorii completează compartimentele
din autorizația de vânătoare, eliberează titularului autorizației, cotorul acesteia, pentru
însoțirea vânatului recoltat și asigură ieșirea echipei de vânători din fondul cinegetic.
Respectarea normelor de protectia muncii va fi benefica si pentru buget, care, pe
termen lung, va avea de castigat, daca unitatea reuseste sa previna accidentele de munca
si imbolnavirile profesionale, spre exemplu, in loc sa se confrunte cu consecintele
aparitiei sau indesirii acestora. Nu in ultimul rand, stiindu-se in siguranta, lucratorii vor
fi mai eficienti, iar fluctuatia de personal inregistrata la nivelul unitatii va scadea.

Încheiere
În concluzie, interesele politice şi economice imediate au dus la schimbarea proprietăţii terenurilor şi implicit la
schimbarea şi fragmentarea excesivă a folosinţei acestora într-un mediu socio-economic marcat de schimbări
legislative rapide şi contradictorii, fără ca autorităţile publice centrale să îşi poată exercita autoritatea prin
pârghii specifice. Din această cauză, ecosistemele naturale au fost puternic afectate, cu repercusiuni imediate
şi pe termen lung asupra populaţiilor de vânat sedentar. În ultima perioadă, în tot mai multe cercuri politico-
economice vânatul este perceput ca o sursă de venituri rapidă şi lesnicioasă. Din păcate, această viziune poate
duce la secătuirea unei resurse naturale naţionale extrem de valoroase (calitativ şi cantitativ) pe care alte ţări
au epuizat-o Analele Universităţii” Ştefan Cel Mare” Suceava Secţiunea Silvicultură Serie nouă nr.2/2008 deja.
Din acest motiv, singura soluţie pentru conservarea acestei resurse a cărei valoare nu poate fi cuantificată este
abordarea unitară, la nivel de stat a gestiunii cinegetice.