8200

Vânatul mare
Mistrețul (I)
Dintre mamiferele mari, e specia cea mai întâlnită pe cuprinsul unei mari arii de
răspândire. Urmele mistreților, bine conturate pe sol, râmăturile și strohurile (locurile unde
aceștia se odihnesc) se regăsesc destul de frecvent în cuprinsul pădurilor, dar și în câmpurile
agricole din vecinătate. Ei au nevoie de terenuri umede, cu „ochiuri” de apă lină, unde se scaldă,
dar și se tăvălesc în noroi întru îndepărtarea paraziților. În ciuda credinței populare, care vede
mistrețul ca pe un animal murdar, acesta are mare grijă de igiena sa: obiceiul de a se rostogoli în
noroi, numit insoglio, este prima acțiune pe care animalul o efectuează după trezire și are
multipla funcție de răcorire a corpului în lunile fierbinți, protejându-l, de asemenea, de arsurile
solare și întru vindecarea numeroaselor răni cu care se alege animalul în luptă sau în urma
deplasărilor prin tufișuri spinoase.
În cadrul acestei specii (Sus scrofa), începând cu anul 2005, sunt recunoscute 16 subspecii,
care sunt împărțite în patru grupări regionale bazate pe înălțimea craniului și lungimea osului
lacrimal:
Populațiile din vest includ subspeciile: Sus scrofa scrofa, S. s. meridionalis, S. s. algira, S.
s. attila, S. s. Lybicus și S. s. negri.
Populațiile estice includ: S. s. sibiricus, S. s. ussuricus, S. s. leucomistax, S. s. riukiuanus,
S. s. taivanus și S. s. moupinensis.
Populația indiană include: S. s. davidi și S. s. cristatus.
Populația indoneziană este reprezentată exclusiv de S. s. Vittatus.
Mistrețul carpatic (S. s. attila), care populează ecosistemele noastre, este răspândit în
România, Ungaria, Ucraina, în Caucaz, Transcaucazia, pe coasta Mării Caspice și în Iranul de
Nord. Este o subspecie de dimensiuni mari, cu oase lacrimale lungi și păr întunecat, de culoare
mai deschisă decât S. s. scrofa, care populează o bună parte din Europa și Asia.
Poluarea genetică din cauza invaziilor frecvente ale populațiilor străine și încrucișării lor
cu porci domestici în zonele în care are loc reproducerea în sălbăticie este cauza unei mari
incertitudini privind clasificarea taxonomică și filogenetică actuală. În multe zone ale arealului
vital al mistrețului, influența genetică a porcilor domestici crescuți în sălbăticie și a populațiilor
de mistreți introduse în scop cinegetic constituie un factor ce pune în pericol menținerea
identității genetice a subspeciilor locale. Mistreții introduși, pe parcurs hibridizați cu formele
autohtone sălbăticite, au devenit în ultimele decenii foarte dăunători, cu impact invaziv în
America și Australia.
Mistrețul are o lungă istorie de asociere cu oamenii, fiind strămoșul celor mai multe rase de
porci domestici și în decurs de milenii reprezintă un animal de vânat mare preferat.
Arii de răspândire. Mistrețul este originar din Eurasia și Africa de Nord. În procesul
istoric, el a fost răspândit în Anglia și Irlanda. Presiunea puternică a vânătorii a provocat
dispariția sa din Insulele Britanice în cursul secolului al XIII-lea, pentru a fi reintrodus acolo de
mai multe ori între 1610 și 1700, rezultate cu eșec, deoarece presiunea de vânătoare asupra
populațiilor introduse a fost întotdeauna mai mare decât rata de reproducere a acestora. Până în
1900, mistreții dispăruseră din Danemarca, Tunisia, Sudan și erau pe cale de dispariție în
Germania, Austria și Rusia. Începând din 1950, au început să se extindă și și-au recăpătat
porțiuni vaste, răspândindu-se spre nord până în regiunea Arhanghelsk (Rusia), precum și în
Danemarca, Suedia, datorită evadării exemplarelor crescute în captivitate și ulterior resălbăticite.
Explozia numerică a mistrețului în anii postbelici se datorează mai multor cauze: depopularea
zonelor rurale și fluxul migrator imens spre zonele urbane. Actualmente, aria de răspândire a
acestui animal cuprinde întreaga Europă, nordul Africii, o mare parte din Asia, fiind aclimatizat
în unele zone de nord și de sud ale Americii și în coastele Australiei. În Statele Unite, porcii
sălbatici au fost aduși ca sursă de hrană pentru prima dată în sec. XVI de către primii exploratori
și coloniști. În cele din urmă, suficienți porci au scăpat din captivitate pentru a forma populații
locale care s-au răspândit în alte zone ale țării.
Aspecte exterioare, particularități biologice și ecologice. Mistrețul este un animal robust,
cu lungimea corpului de peste 2 metri la masculi și 1,5 metri la femele. Greabănul, mai înalt
decât partea posterioară, are o înălțime de până la un metru, cu variații mari de mărime și
greutate în funcție de subspecie, având tendința de creștere a parametrilor corporali în direcția
sud-vest/nord-est. De fapt, exemplarele de mistreț spaniol depășesc rareori greutatea de 80 kg, în
timp ce în Rusia există exemplare care cântăresc peste 300 kg. Deținătorul recordului a fost
împușcat în regiunea Sverdlovsk, greutatea mistrețului era de peste 500 kg. Masculii au
dimensiuni și greutate mult mai mari decât femelele. În Alpii Italieni, greutatea adulților variază
între 100 și 200 kg; în centru-sud și în Sardinia, greutatea medie este de aproximativ 80-90 kg.
Corpul se termină cu o coadă de 15-20 cm lungime, care are la vârf un smoc mai păros.
Picioarele au câte patru degete, din care două bine dezvoltate, cu copite puternice, iar celelalte
două sunt rudimentare și plasate pe partea posterioară a piciorului, ceva mai sus de primele două
și se numesc pinteni. Botul (râtul) este alungit și puternic, terminat cu un disc cartilaginos, în
care sunt plasate nările – foarte bine adaptat la colectarea surselor de hrană din stratul solului.
Dentiția mistrețului este puternică, în special caninii, care sunt extrem de dezvoltați la masculi.
Aceștia sunt recurbați, cu secțiune triunghiulară și au o lungime de până la 28 cm, implantați în
maxilarul inferior la circa 2/3 din lungimea lor. În maxilarul superior are alți doi canini recurbați,
dar mai scurți, care sunt scufundați și ei în maxilar cu mai mult de jumătate și au rolul de a ascuți
permanent colții de jos, numiți și colți-armă, deoarece prin conformație și dimensiuni constituie
o redutabilă armă de apărare și atac, reprezentând valoarea de trofeu a mistrețului. Colții au și
alte funcții: sunt folosiți de fapt atât ca instrumente de lucru, de exemplu, pentru săpat în
pământ, cât și ca armă de apărare sau ofensare, pentru a se apăra de prădători sau pentru a
concura cu alte exemplare în perioada de împerechere. Pielea aspră, tare și îngroșată este
acoperită cu o blană formată din peri lungi și aspri, despicați la vârf, de culoare brun-roșcată
închisă. Sub piele, în zona omoplaților, masculii maturi dispun de discuri cartilaginoase, servind
ca scuturi în cadrul turnirurilor nupțiale. Pe ceafă, de-a lungul spinării, mai pronunțat la masculi,
crește o coamă formată, de asemenea, din peri lungi și aspri. Blana purceilor la fătare are
culoarea brună-gălbuie, cu dungi gălbui longitudinale, ca urmare a adaptării la mediu, pentru
camuflaj. Dintre simțuri, mirosul și auzul sunt cele mai pronunțate, caracteristică proprie
animalelor care trăiesc în pădure. Văzul este mai slab, cu toate că are activitate preponderent
nocturnă.
În general, sunt văzuți în grupuri, numite turme (ciurde), de mărime variabilă, de la o
familie alcătuită din scroafa cu puii săi din câteva generații (8-12 exemplare) sau, mai des
toamna-iarna, în componența mai multor familii (20-50 exemplare). Ciurdele sunt conduse de
scroafe bătrâne. Masculii adulți, dominanți trăiesc de obicei solitar, în cea mai mare parte a
anului în afara perioadei de împerechere. Masculii mai tineri care nu s-au împerecheat încă tind
să se adune în grupuri mici. Fiecare grup își ocupă propriul teritoriu, delimitat de secreții
mirositoare din zonele labiale și anale: teritoriile masculilor sunt de obicei mai mari decât cele
ale femelelor. Grupul rămâne pe același teritoriu atâta timp cât resursele de hrană sunt suficiente
și îl abandonează în căutarea unor zone mai bogate în alimente dacă disponibilitatea troficii
scade: acest lucru explică apariția bruscă a mistreților în zonele unde istoric prezența lor nu a fost
contemplată.
(continuare în numărul următor)
Dr. conf. Anatol SAVIN