Zebrele

Cu aspectul lor ciudat, singular, datorat dungilor care le brazdeaza corpul, zebrele au
devenit animale simbolice pentru Africa, intens mediatizate, mai cunoscute chiar decat
girafele cu silueta lor insolita. Ele sunt un element esential al peisajului african, al
marilor savane acoperite de ierburi inalte, din care rasar, ici si colo, salcamii cu forma
de umbrela pe care botanistii i-au botezat Acacia tortillis.

O evolutie deplin descifrata

Istoria acestor neamuri ale cailor (Equide), ai caror stramosi au aparut in urma cu
70.000.000 de ani, in Eocen, pe continentul nord-american, este nu numai interesanta,
dar si plina de semnificatii.

Zebrele sunt considerate drept cei mai vechi reprezentanti ai genului Equus, care este
la originea unor animale cu forme si aspecte variate, precum asinii si caii salbatici.
Evolutia acestui grup de mamifere erbivore, care poseda un numar impar de degete la
picioare (de aici vine si numele ordinului, Perissodactyla, din care mai fac parte rinocerii
si tapirii), este destul de bine cunoscuta datorita numeroaselor resturi fosile pe care
paleontologii le-au avut la dispozitie. Pe baza lor, acestia au putut sa descifreze nu
numai succesiunea in timp a animalelor, dar si modificarile mediului care au impus
transformarea lor.

Stramosii indepartati ai cailor si zebrelor au trait atat in Eurasia, cat si in America. Cei
din Lumea Veche sunt cunoscuti sub numele de Hyracotherium, in timp ce formele
americane apartineau genului Eohippus. Erau animale de dimensiunile unei vulpi
actuale, avand membrele anterioare terminate cu patru degete acoperite cu copite, iar
cele posterioare numai cu trei degete. Traiau in zone impadurite si se hraneau cu
lastarii tufisurilor. In perioada Miocena insa, acum 29.000.000 de ani, suprafetele
acoperite de paduri s-au micsorat, fiind inlocuite de stepe deschise, cu o bogata
vegetatie de graminee. Hrana abundenta a inlesnit dezvoltarea si
diversificarea Equidelor. Formele noi care au aparut (Mesohippus, Pliohippus), pentru a
scapa mai usor de atacul animalelor de prada, s-au transformat treptat, au devenit mai
inalte, datorita alungirii picioarelor care , in final, au ramas cu un singur deget
functional, cel mijlociu, terminat cu o copita cornoasa. Deplasandu-se in viteza, ele
migrau adesea la mari distante, in cautarea pasunilor.

Prin Stramtoarea Bering, acoperita atunci de gheturi groase si devenita astfel o punte
de legatura intre America si Asia, stramosii zebrelor si cailor s-au raspandita in Asia,
Europa si Africa, dar, curand, au disparut din continentul american. Se considera
astazi Equidele care au colonizat savanele tropicale au dat nastere zebrelor, cele din
zonele desertice – asinilor, iar in regiunile temperate ale emisferei nordice s-au stabilit
caii salbatici. Cu numai un milion de ani in urma, in Pleistocen, Equidele erau raspandite
pe zone foarte vaste , dupa cum arata multimea resturilor fosile. Cam in aceeasi
perioada, Equus plicatus, stramosul direct al zebrei lui Grevy, ajunsese deja in sudul
Africii.
La sfarsitul ultimei perioade glaciare a erei Cuaternare, mai existau inca zebre, asini si
cai salbatici in Europa. Din pacate, astazi Equidele salbatice au devenit foarte rare, mai
exista doar sapte specii, trei zebre si un asin – in Africa, un cal salbatic in deserturile
Mongoliei (in fapt, salvat, in extremis, prin cateva exemplare crescute in gradini
zoologice) si doi asini salbatici, Kiang-ul din Tibet si Onagra din Iran si India. Multi
zoologi considera insa ca acestia sunt in realitate doua subspecii ale Hemionului, Equus
hemionus, singurul asin salbatic din Asia, care supravietuieste in mici grupuri
raspandite in unele zone aride dintre Siria si Mongolia. 

Africa, teritoriul actual al zebrelor

In Africa traiesc astazi trei specii de zebre, cantonate in partea orientala si sudica a
continentului, pe teritoriile statelor Uganda, Kenya, Tanzania, Zambia, Mozambic,
Zimbabwe, Botswana si, de asemenea, in Namibia si Africa de Sud. Pe acest spatiu,
aparent foarte vast, zebrele traiesc in grupuri izolate. Viata lor este inlesnita de
existenta a numeroase parcuri nationale si rezervatii, care asigura marile migratii.
Turme de mii de indivizi parcurg sute de kilometri la apropierea sezonului ploios, care
dureaza din ianuarie pana in martie, ajungand in campiile din Serengeti. Apoi, in iunie,
cand caldura usuca totul, parasesc zona si revin in nord-vest.

Cea mai mare si mai gratioasa specie este Equus grevy, zebra lui Grevy, numita astfel
in cinstea lui Jules Grevy, unul dintre presedintii Frantei care, in 1882, a primit din
partea lui Menelik I, negusul Etiopiei, un exemplar dupa care zoologii au facut
descrierea tipului. Zebra lui Grevy fusese inca cunoscuta in Europa din vremea
romanilor, care o foloseau in jocurile din circuri, numind-o hippotigris – calul-tigru.

Animalul are, la garou, inaltimea de 1,60 m si cantareste intre 400 si 450 kg. Dungile
sale sunt mai fine si mai apropiate decat la celelalte specii. Este cantonata in nordul
Kenyei, in zone semidesertice, efectivele totale ale populatiilor nedepasind 10.000 de
indivizi. Ele sunt in scadere datorita traficului intens cu piei, desi, de multi ani, acesta
este interzis, iar specia, declarata in pericol.

Cu dimensiuni si greutate mai mici, zebra de campie, Equus burchelli, este cea mai
comuna, cu o populatie de 300.000 de exemplare raspandite din Sudan pana in Africa
de Sud, in zonele cu savane impadurite. Animal rapid, putand galopa cu 60 km/ora,
zebra de campie, spre deosebire de celelalte specii, are pe corp atat dungi negre, cat si
castanii, coama este vargata, iar coada, lunga, se termina cu un panas de peri negri.
Ca toate zebrele, Equus burchelli are un auz excelent, favorizat si de urechile mari si
mobile, un miros fin si o vedere binoculara cu un camp foarte larg ce ingaduie
animalului sa observe aproape tot spatiul din jurul sau, singurul unghi mort fiind cel din
partea posterioara a corpului. Miscarile urechilor sunt si un mijloc de comunicare intre
indivizi; lasate pe spate, de pilda, indica o atitudine agresiva.

Daca este dificil pentru un observator sa deosebeasca, in cadrul turmei, masculii de

femele, el poate identifica indivizii dupa asezarea specifica a dungilor pe umar si pe
partea superioara a piciorului. Cercetatorul german Hans Klingel, care a studiat zebrele
de campie din craterul Ngorongoro, folosind fotografia, a putut identifica nu mai putin
de 600 de indivizi diferiti.

Cea de-a treia specie este zebra de munte, Equus zebra, ce traieste in muntii ce
marginesc Desertul Namib. Bine adaptata la viata montana (are inima cea mai
dezvoltata, cantarind 3,2 kg), ea este de dimensiuni mai reduse, iar dungile de pe
crupa sunt perpendiculare pe cele ale corpului. Inainte de sosirea colonistilor buri,
existau in sudul Africii turme numeroase, dar astazi specia este pe cale de disparitie.
Una dintre cele doua subspecii, cea mai mica, zebra de Cap, a fost foarte aproape de
exterminare, in 1937 supravietuind doar 45 de exemplare.

Pentru salvarea ei a fost creat, in Africa de Sud, Mountain Zebra National Park, care
initial, a adapostit cinci masculi si o femela. In 1950 nu mai exista in parc nici un
exemplar si numai donatia a 11 indivizi, de catre un fermier, a permis refacerea stocului
din rezervatie, in 1960 existand 25 de exemplare. Astazi traiesc in parc cam 300 de
exemplare, iar alte vreo 250 se gasesc in diverse locuri protejate.

Cealalta subspecie, Zebra lui Hartmann, are o situatie mai buna, efectivul ei fiind de
7000 de exemplare.

Exista subspecii atat la zebra lui Grevy, cat si la zebra de campie. Aceasta din urma are
astazi cinci subspecii, cea de a sasea, Quagga, Equus burchelli quagga, descrisa de
naturalistii englezi in 1770 si care traieste in Africa de Sud in turme mari, in urma unei
vanatori abuzive a disparut practic din natura la inceputul secolului al XIX-lea. Ultimul
exemplar a murit in captivitate, la Gradina zoologica din Amsterdam, in 1883. In muzee
se mai pastreaza astazi doar vreo 20 de piei. 

Comportamentul social al zebrelor

Studiile facut in ultima vreme, mai ales asupra marilor turme de zebre din craterul
Ngorongoro (Tanzania), unde traiesc cam 6000 de indivizi, au aratat ca, mai mult decat
alte ungulate erbivore, zebrele duc o viata de familie. In general, grupul familial este
compus dintr-un mascul adult, una sau doua femele si puii lor, cu varste de cateva zile
si pana la doi ani. Adesea adultii raman impreuna pana la sfarsitul vietii. In cazul in
care masculul este prea batran sau bolnav, paraseste grupul si se alatura unei cete de
celibatari, fiind inlocuit la conducerea familiei de un mascul tanar.

Legaturile sociale dintre animale sunt suficient de puternice pentru ca, la schimbarea
masculului conducator, grupul sa nu se destrame. Masculul are totdeauna o pozitie
dominant in grupul pe care l-a creat prin alegerea unei femele sau a mai multor femele,
pe care le apara de insistentele altor masculi. Intre femele se stabileste o ierarhie, care
exista si intre pui, bazata pe diferentele de varsta. Cand doi indivizi din grup sunt foarte
apropiati, au gesturi de tandrete si isi ingrijesc reciproc pielea folosind dintii incisivi.

Deplasarile grupului sunt conduse totdeauna de femela cu rangul cel mai inalt, in timp
ce masculul se plaseaza in coada sau lateral, gata sa intervina pentru a apara familia.
Structura grupurilor familiale difera in functie de specie; la zebrele de campie, el este
format din maximum 16 indivizi. La Zebrele lui Grevy, masculii nu fondeaza familii, ci isi
stabilesc un teritoriu, care poate avea pana la 10 kmp. Acesta este aparat contra altor
masculi, dar este accesibil femelelor in perioada de reproducere.

Turmele de zebre pasc in liniste, parcurgand cativa kilometri pe zi. Hranirea dureaza
cam 14 ore in total si are loc atat ziua, cat si noaptea. In anotimpul uscat, grupurile
pasc in orele diminetii sau dupa apusul soarelui, perioada foarte calda a amiezii fiind
consacrata odihnei, in umbra copacilor. Setea este potolita cel putin o data pe zi, iar in
anotimpul uscat cand apa baltilor este prea maloasa, zebrele sapa cu copita gauri
adanci de 50 cm, cu diametrul de 1m, in care apa, filtrata prin nisip, se limpezeste.

In timpul pascutului, care se face in reprize de 1-3 ore, zebrele raman atente, pentru a
nu fi surprinse de lei sau hiene, principalii lor dusmani. Cand grupul somnoleaza, in
arsita amiezii, o zebra adulta ramane totdeauna de paza, anuntand printr-un nechezat
specific, mai degraba un fel de sforait, aparitia unui pradator.

Tinerii masculi care au crescut impreuna alcatuiesc grupe temporare, compuse din
cativa indivizi, iar la varsta de 4-5 ani, cand devin maturi, pornesc in cautarea femelelor
si incearca sa intemeieze o familie. 

Reproducerea

Femelele tinere sunt capabile de reproducere la varsta de doi ani, deci mult mai
devreme decat masculii. Alese de un mascul in cursul pregrinarilor, il urmeaza pe
acesta sau se integreaza in alta turma. Separarea de familia de origine si atasarea la o
alta grupa se face la varste diferite pentru masculi si femele, ceea ce exclude practic
consanguinitatea si diminueaza posibilitatea ca un mascul si o femela provenind din
acelasi parinte sa se regaseasca in cadrul unei familii. Dupa imperechere, gestatia
femelei dureaza un an, nasterea insa se produce repede, in numai 20 de minute, si are
loc in prezenta intregii familii. Femela care este gata sa nasca se culca pe o parte si se
ridica imediat ce puiul a parasit complet corpul ei. Miscarea provoaca ruptura cordonului
ombilical. Puiul are o evolutie extrem de rapida, la numai 15 minute de la nastere
izbutind sa se ridice in picioare, iar dupa doua ore este capabil sa-si urmeze mama.
Timp de cateva zile, aceasta nu permite nimanui sa se apropie de pui, exceptie facand
pentru un frate sau o sora, mai mari. Abia dupa 10 zile manzul intra in contact cu restul
familiei si primeste ingrijiri din partea tatalui, care-l vegheaza atent. Cand implineste 6
sau 7 luni este intarcat. Femela se poate imperechea din nou, imediat dupa nastere,
insa are, de obicei, un pui o data la doi ani. 

Dungile zebrelor si rolul lor

Pentru populatiile africane, zebrele au corpul alb acoperit cu dungi negre. Din contra,
europenii socotesc ca aceste animale sunt negre, iar dungile lor albe. Parafrazand un
vechi hai-ku japonez, fiecare este liber sa creada ce vrea.

Dungile negre sunt net delimitate, mai ales la subspeciile care traiesc in regiunile mai
nordice ale arealului, la altele delimitarea este mai slaba. In general compacte, ele au
latimi diferite si, adesea, se divid, formand o insula de peri albi, pentru a se uni din
nou.
Biologii nu au gasit inca nici o explicatie privind rolul dungilor, desigur una deplin
acceptata, dar au formulat cateva ipoteze. Una dintre acestea sustine ca dungile
actioneaza ca elemente de dezagregare a formei, ele deformeaza silueta in miscare a
animalului, impiedicand pradatorii sa repereze o anumita zebra in mijlocul turmei. Este
adevarat ca numararea zebrelor dintr-un grup este mult mai dificila decat numararea
antilopelor sau a altor animale cu culori mult mai putin vizibile in savana. Alta ipoteza
afirma ca prezenta dungilor inlesneste recunoasterea indivizilor intre ei.

Pana cand biologii se vor pune de acord, putem sa ne multumim cu explicatia, de o

suava poezie, pe care ne-o propune Rudyard Kipling intr-una dintre cartile sale care ne-
au incantat anii copilariei, intitulata “Povestiri tocmai asa” (“Just so Stories”).