Marmotele (Marmota) sunt un gen de mamifere rozătoare plantigrade galericole din familia sciuride

(Sciuridae) de talie relativ mare (30-60 cm lungime și o greutate de 3-7,5 kg), cu corp greoi, membre
scurte, coada ușor comprimată și acoperită de peri lungi. Au un cap masiv, urechile mici și rotunjite.
Grosimea blănii lor este influențată de condițiile climatice, iar culoarea variază după specie, de la
cafeniu-gălbui, la cafeniu-roșcat sau cafeniu închis pe spate și flancuri.
Marmotele sunt animale diurne, bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori. Galeriile sunt săpate
în soluri afânate sau printre pietre și au o structură complicată cu mai multe ieșiri, iar pe traiectul lor
se găsește camera principală, mare, unde se odihnește întreaga familie. Galeria de iarnă este mai
mare și mai profundă decât cea de vară. Când sunt în pericol marmotele emit șuierături puternice și
se retrag în galerii. Sunt animale puțin sprintene, greoaie, cu sărituri scurte. În timpul mersului
îndepărtează membrele, lăsând impresia că se clatină. Trăiesc în colonii sau sunt solitare.
Hibernează în sezonul rece. Hrana este de natură vegetală, graminee, buruieni, rădăcini nu numai
în stare verde, ci și uscată. Ocazional consumă și insecte. Își aleg loc pentru galerii aproape de
sursa de hrană pentru ca la nevoie să se poată refugia în adăpostul său. Dușmanii cei mai mari
sunt acvila de munte, vulpea și câinele ciobănesc lăsat liber. Maturitatea sexuală este atinsă la
vârsta de 2-3 ani. Se împerechează în aprilie-mai. Durata sarcinii este de 33-42 zile. Femelele nasc
o singură dată pe an 2-10 (de obicei 4-5) pui golași și cu pleoapele lipite.
Genul cuprinde 14 specii răspândite în regiunile palearctice și nearctice. Se întâlnesc în Europa,
Asia septentrională și centrală, Canada, Statele Unite (cu excepția părților sudice), regiunile
muntoase din Alaska. În Europa marmotele trăiesc în Alpi, Pirinei, Tatra, Carpații românești. Pe
verticală urcă până la altitudini de 1.600 - 3.000 m. În România viețuiește marmota alpină, în Munții
Rodnei, Făgăraș și Retezat, iar în prezent își extinde continuu arealul.
Marmotele sunt apreciate atât pentru blană și carne, cât și pentru grăsimea lor, folosită în medicina
tradițională pentru tratarea afecțiunilor reumatice, respiratorii, și a colicilor etc.
Specia cea mai cunoscută în Europa este marmota alpină (Marmota marmota) care trăiește în
munți, în timp ce în America de Nord, e cunoscută Marmota monax, denumită în mod obișnuit
în Canada francofonă siffleux („fluieraș”).

Cuprins

 1Etimologie
 2Descriere
 3Răspândire și habitat
 4Ecologie și comportament
o 4.1Comportamentul
o 4.2Galeriile
o 4.3Hibernarea
o 4.4Alimentația
o 4.5Reproducerea
 5Importanța practică
 6Lista speciilor
o 6.1Specii dispărute
o 6.2Specii din România
 7Arealul speciilor
 8Folclor și expresii derivate
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe
 12Vezi și

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Termenul românesc marmotă este un împrumut din
limbile franceză, marmotte și italiană, marmotta.[1]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Marmotă în Munții Alpi

Părul marmotei este brun, negru sau maro. Are corpul bondoc, urechile rotunde. Membrele
marmotei sunt scurte și puternice, iar coada este lungă. Talia este de la 46 la 66 cm, cu o greutate
cuprinsă între 2 și 9 kg. Trăiește între 4 și 10 ani în captivitate și între 4 și 8 ani în libertate. Este
denumită „fluieraș” întrucât atunci când este în pericol, ea fluieră pentru a alerta celelalte marmote,
care se vor refugia în vizuină.

Răspândire și habitat[modificare | modificare sursă]

Marmote din Pirinei

.

Marmota trăiește în munți la altitudini cuprinse între 1.300 și 3.000 de metri. Această amplitudine
altitudinală ar putea fi explicată prin răcoarea hibernală pe care o caută cât și prin presiunea
exercitată de om asupra speciei.
Paleontologii au găsit deja în secolul al XIX-lea oseminte de marmotă pe marile câmpii ale Europei
de Vest (între care în Franța [2], bazinul parizian inclusiv[3][4] și mai la vest în Poitou-Charentes[5]) sau
mai la nord în Belgia (în Paleoliticul mijlociu potrivit fosilelor din peștera Walou de la Trooz de
exemplu[6]) unde primii paleontologi au fost surprinși să descopere că marmota viețuia altădată, pe
teritoriul Belgiei de azi, alături de oamenii preistorici, dar
și elefantul, rinocerul, hipopotamul, hiena, leul (care nu au supraviețuit astăzi decât în zona
tropicală) și renul, glutonul, vulpea argintie, capra-neagră (astăzi refugiate în munți sau în zone
circumpolare)[7] înainte să dispară din cea mai mare parte a Europei, începând din Preistorie, fără
îndoială ca urmare a vânătorii excesive, specia putând să dăuneze primelor încercări de agricultură
și constituind o sursă de proteine și de lipide relativ ușor accesibilă iarna (era suficientă balizarea
vizuinilor toamna pentru a le găsi iarna sub zăpadă).
Prezența exclusivă în zonele muntoase a marmotei ar putea, prin urmare, să nu fie decât consecința
acțiunii omului, care, mai târziu, a început totuși să încerce să amelioreze soarta speciei
reintroducând-o în diferite masive muntoase (de exemplu în Franța și în România). Totuși micul
efectiv al unor populații noi și izolarea în raport cu celelalte pun problema fragilității
și consangvinității lor.

Ecologie și comportament[modificare | modificare sursă]

Comportamentul[modificare | modificare sursă]
Marmotele trăiesc în colonii stabile sau solitar. Spațiul vital al familiei este de 2.000-20.000 m2, și
este marcat cu secreții odorante produse de glandele jugale. Sunt foarte legate de locul de trai și nu
se depărtează mult de vizuini.
Marmotele o activitate exclusiv diurnă, fiind active îndeosebi dimineața, mai puțin după-amiaza. În
orele călduroase se adăpostesc în galerii. Sunt bune săpătoare, dar se pot cățăra și în arbori.
Marmotele sunt animale puțin sprintene, se deplasează greoi, cu sărituri scurte. În timpul mersului
au mersul oarecum legănat, datorită faptului că își depărtează picioarele alternativ și lateral, lăsând
impresia că se clatină.
Sunt animale extrem de atente, dotate cu simțuri excelente, dintre care auzul și văzul sunt pe primul
loc, iar mirosul este slab. Adesea, se ridică în poziție verticală pe labele dinapoi și rămân nemișcate
un timp oarecare, în care inspectează amănunțit împrejurimile. În caz de pericol scot țipete sau
șuierături ascuțite și puternice, de alarmă, după care toată colonia se refugiază în galerii. În perioada
împerecherii își modulează glasul, care devine asemănător unui mieunat.
Marmota are nevoie de foarte multă liniște în teren, nu suportă activitățile omenești în apropiere și
cel mai mult o deranjează oile și câinii de la stânele din zonă.

Galeriile[modificare | modificare sursă]

Ca adăpost servesc galeriile adânci, pentru o întreagă colonie, pe care marmotele le sapă singur în
soluri afânate sau printre pietre și care au o structură complicată cu mai multe intrări. Marmotele își
sapă două feluri de galerii în funcție de sezon: galeriile de vară și galeriile de iarnă (hibernaculum).
Solul aruncat din galerii formează o movilă în jurul galeriei, care uneori ajunge (de ex. la bobac) la
un diametru de până la 20-25 m și o înălțime mai mare de 0,5 m, uneori până la 1-1,5 m.
Galeriile de vară cu numeroase ramuri laterale au o lungimea de până la 15-20 m, diametrul de 0,2-
0,3 m și o adâncime de 2,5-3 m, și chiar mai mult. Galeriile de vară converg spre un cuib central
(camera principală sau culcușul) mare, unde se odihnește întreaga familie, inclusiv și noaptea.
Această cameră principală este căptușită cu ierburi uscate. Galeriile de vară au în general mai multe
ieșiri (până la 3, 4 sau chiar 7), în funcție de vârsta galeriei. La capătul unei galerii laterale, marmota
își amenajează o încăpere mai mică în diametru, cu rol de latrină. În afară de camera principală
există camere mai mici, construite simplu, pentru hrană sau pentru apărare; în ele marmotele se
ascund în timpul hrănirii, când există un pericol în afară.
Galeriile de iarnă (hibernaculum) sunt mai mari și au o adâncimea mai mare, cu mai puține ieșiri,
față de cea de vară, iar orificiile de acces sunt închise cu pământ și pietre înainte ca marmota să
intre în hibernare. Galeriile de iarnă converg spre un cuib (camera de iernare) care atinge 1 m
diametru, căptușit cu ierburi uscate.

Hibernarea[modificare | modificare sursă]

Marmota hibernează 5 luni și jumătate. Toamna ea mănâncă enorm de mult pentru a-și constitui
rezervele de grăsime care îi vor permite să supraviețuiască. Pentru a nu-și arde rezervele prea
repede, ea trăiește „la ralanti”. Temperatura corporală scade la 7°C, iar bătăile inimii încetinesc, la
circa 4 sau 5 pulsații pe minut. Marmota se trezește la fiecare patru săptămâni pentru a-și face
nevoile. Dacă temperatura din vizuină scade sub 3°C, marmota trebuie să se trezească și să se
miște pentru a nu muri de frig.
Se pare că hibernarea socială (în grup familial, în hibernaculum, împreună cu indivizi în vârstă, mai
experimentați), studiată la Marmota marmota, deși este un factor de risc eco-epidemiologic din
cauza promiscuității, poate și să procure avantaje pentru supraviețuirea hibernală.[8]

Alimentația[modificare | modificare sursă]

O Marmota sibirica (Rusia, Mongolia) în timp ce mănâncă.

Marmota este cecotrofă, adică ea își digeră de două ori alimentele ingerându-și unele din
propriile balegi / crotine.
Marmotele alpine se hrănesc cu vegetale erbacee, semințe și mici nevertebrate (insecte, păianjeni,
viermi). Ele preferă mlădițe fragede și își țin hrana cu membrele anterioare.

Reproducerea[modificare | modificare sursă]

Împerecherea marmotelor are loc în aprilie - mai, aproape imediat după ce acestea apar la suprafața
pământului după hibernare. Uneori împerecherea are loc probabil și până la ieșirea lor din galeriile
de hibernare.
Gestația durează circa 33-42 zile. Femela naște o singură dată pe an, la începutul verii (pe la
sfârșitul lui mai sau la începutul lui iunie) 2-10 (de obicei 4-5) pui golași (fără blană) și cu pleoapele
lipite. Nou-născuții au numai 3 cm lungime și cântăresc în jur de 26-30 de grame. Puii încep să vadă
după 26-27 zile. Alăptarea durează 6 săptămâni, dar puii rămân în galeria părinților până în
primăvara următoare. După aproximativ o lună după nașterea (prin luna iulie) puii ies la suprafață
din galerii și trec la hrana vegetariană. [9]
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3 ani (la Marmota monax la 2 ani).[9]

Importanța practică[modificare | modificare sursă]

Marmotele au o importanță economică semnificativă: grăsimea și carnea lor sunt consumate de
către oameni, iar blana lor este valoroasă. Numărul mic de indivizi al populațiilor de marmote alpine
din țara noastră nu pune problema industrializării acestora.[9][10]
Local marmotele pot dăuna culturilor agricole, însă pagubele sunt de obicei nesemnificative.
Marmotele sunt implicate în epizootia ciumei în natură. [10]