Rândunica se întâlnește în principal în zonele rurale, în special în sate unde se cresc vitele.

Se
întâlnește mai rar în orașe mari cu spații verzi suficiente și zone cu monoculturi cerealiere. Trăiește în
regiuni deschise, terenuri agricole, locuințe umane, adesea aproape de apă. De obicei ocolește pădurile
întinse și zonele foarte uscate.
În Europa și America de Nord este în principal o pasăre rurală, preferând să cuibărească în fermele cu
animale (în special bovine) în nordul și centrul Europei. Densitățile cele mai importante a populațiilor de
rândunici sunt situate în general în ferme și cătune, unde se practică încă creșterea extensivă a
animalelor de fermă. Cuibărirea preferențială în ferme este favorizată nu numai de prezența animalelor
de fermă, ci și de arhitectura clădirilor de la fermă și accesibilitatea acestora. În toate cazurile,
abundența sa este legată de prezența habitatelor bogate în insecte aeriene (pajiști naturale, garduri vii,
păduri, bălți, iazuri etc.) În nordul Africii și în Asia, cuibărește adesea în orașe mici și mari. [2][17][23][26]
Rândunica în prezent a devenit strict antropofilă, existând aproape numai în localități. Probabil cu mult
timp în urmă a cuibărit în zona montană, zonele costale cu cavități, chei și copaci scorburoși; cu timpul
însă s-a adaptat la mediul antropic. Este una dintre cele mai comune specii cuibăritoare din localități.
Apariția sa depinde în mare parte de creșterea animalelor domestice. Astfel rândunica poate fi întâlnită
pe terenuri agricole, în localități, de-a lungul drumurilor, oriunde găsește locuri corespunzătoare pentru
a cuibări și a aduna hrană, de multe ori preferând zonele aflate în apropierea apelor. [11][17]
Este frecventă mai ales în regiunile joase, dar poate urca și în ținuturile mai înalte, acolo unde are
condiții de cuibărit. Se întâlnește de la nivelul mării până la circa 3000 m, de obicei sub 1000 m în
Europa. În Franța cuibărește până la 1500 m în Gard, 1600 m în Pirinei și peste 1800 m în Alpi. Este
absentă în regiunile arctice și în munții înalți. [17][23]
În România și Republica Moldova este oaspete de vară, frecvent întâlnită în toate zonele preferând
vecinătatea omului. Poate fi întâlnită până în zonele montane superioare (chiar 2000 m în Carpați);
trăiește în localități (preponderent în cele rurale), cuibărind sub streașina caselor, în interiorul clădirilor
(depozite, grajduri, garaje etc.).[2][5][9][10]
Își procură hrana în diferite habitate deschise, iar în condiții meteorologice adverse, adesea și deasupra
apei. În migrație, cele mai ridicate concentrații de rândunici sunt observate în zonele umede, în special
în bazinele acvatice. În cartierele de iarnă africane trăiește de obicei în apropierea zonelor mlăștinoase.
Se cocoțează în principal în stufărișuri sau altă vegetație deasă care crește în apă sau în apropierea
apei, pe ierburi înalte și culturi agricole, în tufărișuri sau coronamentul arborilor; de asemenea, pe fire
suspendate în orașe și pe sau în clădiri, mai ales în vreme rece. [17]
Rândunica este o pasăre strict insectivoră. Se hrănește în principal cu insecte aeriene, în special cu
diptere, pe care le prinde în zbor, dar consumă și hemiptere, coleoptere, himenoptere, lepidoptere și
odonate. Hrana accesorie constă din omizi, păianjeni sau furnici pe care le prinde pe pământ sau pe
pereți.[23]
Hrana variază în decursul anului și în ani diferiți, în funcție de disponibilitatea locală a insectelor. Mai
mult de 80 de familii de insecte au fost inregistrate în hrana rândunicii; muștele diptere mari, cum ar
fi sirfidele, tabanidele și califoridele sunt o pradă importantă în sezonul de reproducere, pe măsură ce
sezonul progresează sunt consumate mai multe afide și mai puține muște mari; furnicile zburătoare și
termitele (Isoptera) sunt importante în hrana rândunicii în timpul iernii.[17][18][19]
În eșantioanele prelevate în diferite părți ale Americii de Nord, 40% din elementele hranei rândunicii au
fost dipterele, 23% himenopterele, 16% coleopterele, 15% hemipterele. În Scoția, compoziția hranei a
fost 82% diptere, 5% himenoptere, 12% coleoptere, iar hrana rândunicii adulte la începutul verii a fost
formată din 69% diptere, 1% himenoptere, 26% coleoptere. În Europa puii din cuib sunt hrăniți cu 43-
76% diptere, 1-5% himenoptere, 1-5% coleoptere, 9-28% hemiptere. În sud-vestul Poloniei, s-a
constatat că prezența animalelor de fermă crește cantitatea insectelor mai mari în hrana puilor din cuib,
în special a muștelor mari (Diptera) și a gândacilor (Coleoptera) și se reduce proporția insectelor mai
mici, mai ales a himenopterelor.[17][18][19]
Rândunică îşi hrăneşte puiul în zbor, după John Gould, 1873 [27]

În Republica Moldova Averin și Ganea au găsit în conținutul a 10

stomacuri diptere, himenoptere, lepidoptere, coleoptere, libelule etc. Printre diptere se
numărau bibionidele, țânțarii, oniscidele, simuliidele și muscidele. Din himenoptere adesea se întâlneau
formele zburătoare a furnicilor. Coleopterele (gândacii) au fost observate în 7 stomacuri, cel mai mulți
dintre aceștia fiind gândacii de băligar (Geotrupidae), gândacul coprofag a lui Schreber (Caccobius
schreberi), carabidele, etc. În conținutul stomacurilor au fost găsite și rămășițele unor insecte mari ca
libelulele și fluturii.[28]
În cartierele de iarnă compoziția hranei este: 8% diptere, 48% himenoptere și 37% coleoptere în Africa
(Malawi) și 8% diptere, 82% himenoptere și 6% coleoptere în Malaezia. Dintre himenopterele consumă
în special furnici și viespi parazite, rareori viespi neparazite și albine (mai ales trântori). Printre alte
artropode din hrana rândunicii se numără psocidele (Psocoptera), odonatele (libelulele, în special
zigopterele), lepidopterele (fluturii adulți, uneori omizi), efemeropterele, ortopterele (lăcustele și greierii),
trihopterele, neuropterele, dermapterele (urechelnițele), amfipodele și păianjenii (araneele). În cartierele
de iarnă din sudul Africii consumă și semințe arilate de acacia (Acacia); rareori consumă și bobițe.[17][18]
[19]

Rândunica bea apa planând razant la suprafața ei

Hrana o procură singur sau în perechi în sezonul de reproducere. În general, prinde insectele în zbor la
mică înălțime aproape de sol sau de apă până la 7-8 metri înălțime (adesea mai puțin de 1 m), dar pe
vreme frumoasă, vânează și la înălțimi mai mari, până la 200-300 m. Caută hrana la o distanța de până
la 600 m de la cuib, în medie 170 m. Zboară rapid în linie dreaptă, cu frecvente schimbări bruște a
direcției pentru a prinde insectele; planează rar pe distanțe mici. Uneori prinde insectele pe pământ, în
vegetație, pe apă sau de pe alte suprafețe, când stă cocoțată sau planează pe loc, mai ales în condiții
meteorologice nefavorabile. De multe ori adună hrana din apropierea grajdurilor sau a apelor. Urmează
tractoarele și alte animale pentru a prinde insectele zburătăcite de ele. [17][18][19]
Rândunica vânează minusculele insecte numai din zbor, prinzându-le cu gura larg deschisă. Ținută într-
o colivie, ea nu ar putea supraviețui chiar dacă ar avea la dispoziție insecte, deoarece nu le poate lua
de jos cu ciocul. Pentru a vâna sute de musculițe pe care să le ducă puilor, o rândunică parcurge zilnic
sute de kilometri în zbor rapid, cu zigzaguri sau întoarceri bruște în loc, când ras cu pământul, când
săgetând în înaltul cerului. Rândunica bea apă în mod regulat; ea planează razant la suprafața apei și
își scufundă mandibula inferioară pentru a lua apa. [21]

Reproducerea[modificare | modificare sursă]
Sezonul de reproducere are loc în principal în mai-august, începând mai târziu la latitudini mai înalte (de
ex., la începutul lui iunie în Finlanda) și mai devreme în sud (de ex., în februarie-martie în nordul Africii),
în noiembrie-martie în Argentina; când cuibăresc în grup, ponta este depusă într-o perioadă lungă de
timp. Este o specie monogamă, perechile se formează doar pentru o perioadă de reproducere.
Câteodată apar și cazuri de poligamie. Copulațiile și paternitatea în afara perechilor este comună,
paternitatea în afara perechilor a fost întâlnită la circa o treime din pui în studiile europene, 22% în
Ontario (Canada). Parazitismul conspecific la cuib apare în 3% într-un studiu spaniol, proprietarul
cuibului fiind masculul, care este uneori și tatăl.[11][17]

Cuibul[modificare | modificare sursă]

Cuibul sferic al rândunicii cu pui mici în el

Cuibărește solitar, în unele locuri cuibărește în colonii mai mari lângă grajdurile animalelor domestice,
coloniile sunt formate adesea din 2-30 de perechi, dar au fost înregistrate grupuri de până la 250 de
perechi, de cele mai multe ori cuibărește în colonii răzlețe de 1-3 de perechi. Se pot observa și perechi
cuibărind solitar. Distanța medie între cuiburi este 3-5 m când cuibărește în grupuri, dar poate fi mai
mică de 10-20 cm, mai ales când densitatea populației este ridicată. Masculul apără un teritoriu de 4-25
m2 din jurul cuibului. El atrage femelele spre cuib sau spre un loc anume afișându-și coada și cântând,
într-un ritual nupțial cu cântec rotindu-se deasupra locului de cuibărit. Masculul cântă pentru a solicita
copulația, care are loc pe locuri de cocoțare din apropierea cuibului sau în cuib, și păzește parteneră în
timpul construirii cuibului și depunerii ouălor.[11][17]
Cuibul semisferic al rândunicii

Ambele sexe construiesc un cuib sferic, în formă de cupă (ceașcă), deschis la partea superioară în
locuri libere de amplasare sau semisferic când e lipit de pereți, el are o lățime de circa 20 cm și o
înălțime de 10 cm. Orificiul cuibului este larg, nealipit de tavan (spre deosebire de cel al lăstunului de
casă). Cuibul este făcut din bulgări de noroi sau lut amestecat cu salivă, fire de iarba uscată, paie și păr
de animale (mai ales de cal), interiorul este căptușit cu fire moi de iarbă uscată, apoi cu pene, puf;
construcția cuibului durează de obicei 7-10 zile, plus câteva zile pentru căptușirea lui; femela adaugă
pene în timpul clocitului și le înlătură pe măsură ce puii din cuib cresc. Cuiburile sunt adesea refolosite
în sezonul de reproducere următor, după reparațiile necesare cu noroi adăugat la marginea lui, un cuib
poate ține 12-15 ani, uneori până la 48 de ani. S-a estimat că, pentru a zidi un cuib, rândunica execută
aproximativ 1000 de zboruri, aducând în cioc lutul amestecat cu paie. [11][17][21]

Un cuib de rândunică semisferic

Locul amplasării cuibului pe timpuri a fost situat în cavitățile din stânci sau peșteri, uneori într-un copac
scorburos, în prezent specia a devenit strict antropofilă, existând aproape numai în localități, doar
câteva exemplare încă au cuiburi în habitate naturale. Conform studiilor recente, un procent de 99%
dintre perechi au cuibul amplasat într-o sau pe o structură artificială cu un perete vertical drept de care
se poate atașa cuibul și un acoperiș: sub tavane în clădiri, grajduri, magazii, hambare, depozite, garaje,
pe piloni de susținere, sub streșinile caselor, în holurile unor clădiri, pe balcoane, în interiorul unor
camere, el poate fi amplasat sub poduri, în canale de evacuare, în fântâni sau în puțurile de mină,
excepțional pe arbori. Cuibul este situat de obicei la 2-5 m deasupra solului sau a apei pe o terasă sau
pe un perete vertical aproape de o proeminență a acestuia sau pe grinzile de sub acoperișuri; obiectele
ieșite în afară din perete (de ex. un cui sau un cuib de viespi) sau cablurile sunt adesea folosite ca
suport. De obicei cuibul este alipit pe suprafața verticală a unei grinzi foarte aproape de tavan. Au fost
întâlnite cazuri când cuibul era prins de abajurul unei lămpi, pe coarnele unor trofee de cerb sau căprior,
într-o cabină de tractor abandonat, în lămpi agățate în tavanul grajdurilor etc. În 1978 în comună Lesse
(din departament francez Moselle) a fost descoperit un cuib de rândunică construit în gura unui bidon de
lapte care a fost căptușit cu lână de către pereche; bidonul era agățat de un cui la 1,80 m deasupra
solului, cuibul avea o înălțime de 19 cm și un diametru de 9 cm.[29] În alt caz, rândunelele și-au construit
cuibul sub streașina unui vagon de tren care parcurgea zilnic un traseu de 3 km. [30] Este interesant faptul
că într-un caz la Brașov, o pereche și-a construit cuibul deasupra tocului de la o ușă dintr-un hol unde a
scos prima generație de pui, însă pentru a 2-a generație și-a realizat un alt cuib pe abajurul lămpii din
hol, iar pentru a 3-a generație a folosit cuibul unde au crescut prima generație. [2][5][8][9][10][11][17]

Un cuib de rândunică

Rândunica cu un bulgăre de noroi pentru cuib

Legătura închegată între rândunele și om este foarte veche; am putea spune că ele conviețuiesc chiar
cu omul. La o casă părăsită, rândunica nu-și face cuib, întrucât acolo, ca și în natura sălbatică, o
așteaptă tot felul de primejdii, îndeosebi atacul prădătoarelor nocturne asupra cuibului descoperit, lipsit
de protecție. Rândunelele caută chiar case cu multă animație, cu copii gălăgioși și animale domestice,
unde forfota este permanentă. Pe insula Sacalin, situată la gura brațului Sfântu Gheorghe, Dimitrie
Radu a găsit un cuib de rândunică lipit de una din grinzile unei colibe joase de pescar, unde acesta
făcea adesea și foc pentru a-și fierbe peștele. Când membrii familiei se așezau la masă, rândunelele,
venind să-și hrănească puii, aproape că le atingeau capetele, fără a se sfii cât de cât de prezența
oamenilor. Când pescarul a părăsit coliba, rândunelele și-au mutat și ele cuibul pentru a scoate
următorul rând de pui.[21]

Un cuib de rândunică
Renumitul ornitolog român Dimitrie Radu a observat un caz unic, cu totul ieșit din comun, în lumea
păsărilor. El a scris despre această observație în cartea sa "Lumea neștiută a păsărilor din Delta
Dunării" următoarele:[21]
„Într-o primăvară, în timp ce mă deplasam spre deltă, traversând cu bacul un braț al Dunării, am văzut roind
în jurul lui tot timpul mai multe rândunele, care săgetau la rasul apei pe sub bac și ieșeau pe partea opusă.
Am crezut că e un joc al acestor păsări atât de familiarizate cu omul sau un mod de a prinde mai ușor
eventualele insecte de la suprafața apei, așa cum fac uneori rândunelele urmărind turmele de oi sau cirezile
de vite, care în mersul lor stârnesc insectele de prin iarbă. Faptul constatat m-a preocupat. Când, peste
aproximativ o lună, traversam din nou Dunărea cu bacul, am observat iarăși rândunele, de data aceasta mult
mai familiare bacului, intrând pe sub bac cu hrană în cioc și ieșind apoi pe cealaltă parte cu ciocul gol. Mi-a
fulgerat prin minte că își făcuseră acolo cuiburi și că acum duceau puilor de mâncare. Nu-mi venea a crede
însă că au reușit să-și facă cuib sub bacul în continuă mișcare și la numai 1-1,5 m deasupra apei, ale cărei
valuri oricând ar fi putut să ajungă la cuiburile lor. Și totuși așa a fost. Ajuns la mal, am coborât într-o barcă,
cu care am intrat sub bac. Acolo mi-a fost dat să văd ceva ce nu mai văzusem niciodată și nici nu citisem în
cărți: zeci de cuiburi de rândunică lipite de grinzile podului, majoritatea cu pui eclozați, unii încă acoperiți de
mamele lor. În căutările mele, am găsit destule cuiburi de păsări cu așezare curioasă: în coșuri pescărești, ca
semn la gura unei gârle, într-un craniu de berbec din cuibul părăsit al unui vultur codalb, sub nivelul apei, în
trunchiul unor sălcii inundate în care se găseau pui, dar aceștia puteau fi hrăniți întrucât intrarea rămăsese
neinundată, apoi cuiburi de graur în aglomerația cuiburilor de vrăbii spaniole și câte și mai câte, dar cuiburi
"călătoare", instalate sub un bac plutitor, în permanentă mișcare din zori până seara, în care păsările clocesc
și își cresc puii și pe care le urmează în deplasarea lor în spațiu, aducând hrană puilor, nici măcar nu mi-am
putut imagina. Rândunelele pe care le observasem și-au plasat cuibul printr-o soluție ieșită din comun, legată
tot de prezența omului, care îi asigura protecția puilor. Sub bacul plutitor, apa făcea imposibilă apropierea
vreunui răpitor, iar deasupra zarva pasagerilor, a căruțelor, a camioanelor și a mașinilor îndepărta orice
dușman.”