Pisica de casă, pisica domestică sau mâța (Felis catus[3] sau Felis silvestris catus[1]) este

un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de peste

9500 ani[4] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[5] Pisica domestică este
foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică
africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o specie unică: Felis silvestris.

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut niciodată
abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au
fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science,
egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis silvestris
lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.[8]

Sociabilitate[modificare | modificare sursă]
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept
este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea
Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină
înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă
și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici[modificare | modificare sursă]

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare
a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-
un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi
despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în
încăperi diferite, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în
lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul[modificare | modificare sursă]
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos
care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută
ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele,
poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când
pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele
sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită,
deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive
necunoscute.

Anatomie[modificare | modificare sursă]
Scheletul și mușchii[modificare | modificare sursă]
Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii,

premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari
pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii
prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru.
Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele
posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici, particularități care conferă
animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt
mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei
sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul[modificare | modificare sursă]
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc
fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Simțurile[modificare | modificare sursă]
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a
universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se
vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind
că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.