Muzeul Luvru (în franceză Musée du Louvre) este cel mai mare muzeu de istorie și artă

din Franța (după suprafață, 210.000 m2 dintre care 60.600 m2 destinați expozițiilor) și unul dintre cele
mai importante muzee din lume. Este situat în centrul capitalei franceze, Paris, între cheiul drept
al Senei și strada Rivoli (franceză Quai de Louvre - Rue Am. de Coligny - Rue Rivoli), în primul
arondisment, într-o clădire istorică, fost palat regal, Palatul Luvru. Exponatele de artă franțuzești
acoperă o largă parte din istoria Franței, de la Dinastia Capețienilor până în prezent.
Muzeu cu caracter universal, Luvrul posedă opere de artă din epoci diferite ale civilizației,
din Antichitate până la 1848, și acoperă o arie geo-culturală întinsă, de la Europa
occidentală, Grecia, Egipt până la Orientul Apropiat (la Paris există - în linii mari - o împărțire a
domeniilor de expunere muzeală: arta europeană din perioada de după 1848 este încredințată Muzeului
d’Orsay și Centrului Pompidou, arta asiatică este expusă la Muzeul național de Arte asiatice Guimet, iar
arta africană, americană și din Oceania este sub tutela Muzeului Quai Branly), o serie de capodopere
fiind expuse în Pavilionul Sesiunilor al muzeului Luvru. Operele prezente la Luvru au o mare varietate,
de la picturi, sculpturi, desene până la ceramică, obiecte arheologice sau alte obiecte de artă.
Printre piesele cele mai celebre prezente la Luvru se numără: Codul lui Hammurabi, Venus din
Milo, Gioconda de Leonardo da Vinci și Libertatea conducând poporul de Eugène Delacroix. Luvrul este
de asemenea unul dintre cele mai vizitate muzee din lume, cu aproximativ 8,5 milioane de vizitatori
în 2008. În 2018, Luvru a fost cel mai vizitat muzeu de artă din lume, primind 10,2 milioane de vizitatori.
[5]

Funcția de muzeu a Luvrului începe odată cu expoziția celor mai frumoase tablouri ale colecției regale,
ținută la Palatul Luxemburg între anii 1750 și 1785, și care a cunoscut un enorm succes. Marchizul de
Marigny, director general al Clădirilor Regale (în franceză Bâtiments du roi) și succesorul acestuia,
contele de Angiviller, elaborează un proiect prin care Luvrul să devină un muzeu permanent. Acest
proiect devine lege la data de 6 mai 1791, iar la 10 august 1793 are loc inaugurarea oficială a noului
muzeu. Acesta a fost inițial un loc de pregătire a artiștilor vremii, publicul larg având acces numai în
zilele de duminică până în anul 1855.

Luvru și Arcul de Triumf Carrousel, inaugurat în 1808

În timpul Primului Imperiu muzeul se va numi Muzeul Napoleon având ca prim director pe Dominique-

Vivant Denon. Muzeul este extins de către arhitecții Charles Percier și Pierre-François-Léonard
Fontaine, aceștia construind aripa de pe strada Rivoli. Aceștia vor construi în 1808 și un mic arc de
triumf numit Arcul de Triumf Carrousel, care va fi decorat de către Dominique-Vivant Denon cu
basoreliefuri și cu statuete ce slăvesc gloria armatelor victorioase. Deasupra era plasată o statuie antică
din bronz reprezentând cai, ce aparținuse bazilicii San Marco din Veneția, și care va fi înapoiată
acesteia în 1815.[9] Sub domnia lui Napoleon al III-lea Luvrul a suferit mai multe modificări, în principal în
cadrul proiectului Le Grand Dessein: galeria de nord ce leagă Luvrul de Palatul Tuileries a fost
completată prin adăugarea de noi clădiri realizate de Hector-Martin Lefuel după planurile lui Louis
Visconti; alte clădiri au fost adăugate la sud pentru a oferi simetrie complexului arhitectural care a
devenit din ce în ce mai impunător. În 1871, muzeul a fost incendiat în timpul Comunei din Paris iar
arhitectul Lefuel a fost nevoit să reconstruiască o parte din clădiri.[7] Palatul Tuileries nu va fi reconstruit
astfel încât, după mai mulți ani de deliberări, ruinele vor fi demolate în 1882. Această demolare
marchează începutul Luvrului modern, acum fiind aproape în totalitate consacrat culturii, cu excepția
aripii Richelieu în care funcționa Ministerul de Finanțe.[10] Ministerul va fi mutat din aripa Richelieu printr-
o decizie a președintelui francez François Mitterrand abia în 1981.

Marele Luvru[modificare | modificare sursă]

În timpul primului mandat al lui François Mitterrand ca președinte al Franței, acesta ia decizia, la data
de 26 ianuarie 1981, de a reda Luvrului aripa Richelieu, care la acel moment era ocupată de Ministerul
de Finanțe francez.[11] Această decizie marchează începutul proiectului numit Marele Luvru
(în franceză Le Grand Louvre) care va însemna o reorganizare totală a muzeului. La data de 2
noiembrie 1983 controlul asupra întregului complex al Luvrului cât și asupra proiectului Marele Luvru a
fost încredințat EPGL (în franceză Établissement Public du Grand Louvre). Extinderea și modernizarea
Luvrului au fost încredințate de EPGL arhitectului american de origine chineză Ieoh Ming Pei, celebru
pentru proiectele sale, în principal noua aripă a National Gallery of Art din Washington, D.C.. Săpături
arheologice au fost întreprinse înainte de amenajarea subsolului Curții Napoleon și începerea
construcției piramidei. (vezi mai jos)
La 9 decembrie 1986 a fost inaugurat Muzeul d’Orsay; instalat în fosta Gară d’Orsay construită în 1900,
muzeul găzduiește operele de artă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la 1848 și până la
nașterea cubismului. Muzeul face în acest fel tranziția între Muzeul Luvru – preluând de la acesta
operele artiștilor născuți între 1820 și 1870 – și Muzeul de Artă Modernă.
Piramida de sticlă construită în mijlocul Curții Napoleon de către Ieoh Ming Pei a fost inaugurată la 30
martie 1989. Aceasta reprezintă de acum principala axă de circulație a palatului Luvru, fiind punctul
principal de acces în muzeu. Piramida duce la subsolul muzeului unde este amenajat un vast hol de
recepție din care se realizează accesul vizitatorilor la restul complexului muzeal.
În anul 1997 muzeul va suferi din nou importante modificări de amenajare în jurul Curții Pătrate.
Deschiderea sălilor din aripa Sackler, din cadrul departamentului Antichități Orientale, și deschiderea a
două etaje complet renovate aparținând departamentului de Antichități Egiptene, dublează astfel
suprafața de expoziție a acestui departament. În 1998, Școala Luvrului (franceză L’École du Louvre)
este instalată în aripa Flore (5000 m2), aripă în care se găseau vechile colecții de sculptură.

Colecții[modificare | modificare sursă]
Muzeul Luvru prezintă opere ale artei occidentale din Evul Mediu până la 1848, ale civilizațiilor antice
care au precedat-o și influențat-o și ale artei islamice. Colecțiile sunt repartizate celor opt departamente
ce își au fiecare istoria proprie legată de curatori, colecționari și donatori.[1]

Antichități egiptene[modificare | modificare sursă]

Antichități grecești, etrusce și romane[modificare | modificare sursă]
Acest departament expune lucrări din bazinul mediteraneean, care acoperă o largă perioadă de timp,
din epoca neolitică până în secolul al VI-lea.[12] Mai specific, colecția pornește din perioada civilizației
Cicladelor, întinzându-se până la declinul Imperiului roman. Departamentul este unul dintre cele mai
vechi ale muzeului, fiind inițial colecția regală de artă, din care o parte fusese dobândită sub domnia
lui Francisc I.[13][14] La început, colecția era concentrată pe lucrări de marmură, precum binecunoscuta
sculptură Venus din Milo. O creștere a numărului de lucrări, printre care Apollo Belvedere, a
urmat Războaielor napoleoniene, însă aceste piese au fost returnate după căderea lui Napoleon din
1815. În secolul al XIX-lea, Luvrul a achiziționat piese precum vaze din colecția Durand și bronzuri
precum Vaza Borghese de la Biblioteca națională.[12][15]