Romanul Ion, de Liviu Rebranu, a fost publicat în anul 1920, după o lungă perioadă de

gestaţie, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul operei, între martie 1913 - iulie 1920.
Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nicio creaţie
nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă: „Nimic din ce a publicat
înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a
continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire dar şi fără indicaţii de viitor”, nota Eugen
Lovinescu. Criticul primeşte romanul Ion ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa
este consemnată în studiul Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion.

Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era „sincronismul”

literaturii române cu cea europeană, romanul Ion este cel care „rezolvă o problemă şi curmă o
controversă”. Această afirmaţie a lui Lovinescu se referă la polemica purtată cu sămănătoriştii
de la „Viaţa românească”, revistă aflată sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu. Aceştia
susţineau promovarea în literatura română a ţăranului, ca personaj exclusiv al operei şi viaţa
de la ţară ca spiritualitate unică şi specifică românilor.

Structura compoziţională

Eugen Lovinescu iniţiază, în 1919, curentul literar numit „modernism”, al cărui deziderat era
ridicarea literaturii române la nivel european, în realizarea căruia el recomandă scriitorilor
inspirarea tematică din mediul citadin, având ca protagonişti intelectualii cu trăsături şi spirit
mult mai complexe, construiţi prin mijloace de analiză psihologică.
Cu toate acestea, criticul consideră că romanul Ion este modern, fiind entuziasmat de
complexitatea planurilor de acţiune (principale şi secundare) înlănţuite, de circularitatea
romanului, de profunzimea sondării psihologice a protagonistului dominat de patimi, de galeria
umană stratificată (de la „sărăntoci” la „bocotani”, de la ţărani la intelectualii satului, de la
administraţia ungară la alegerile de deputaţi), de numărul mare de personaje („peste optzeci de
persoane” - Tudor Vianu) şi de destinele acestora, faţă de care naratorul omniscient se
detaşează cu obiectivitate.

De aceea, Lovinescu afirmă că Rebreanu este cel care, prin romanul Ion, a „obiectivat” proza
românească”. Modernismul se manifestă, de asemenea, prin amploarea construcţiei
narative şi, nu în ultimul rând, prin „formula contrapunctului”, adică relatarea aceluiaşi
eveniment în planuri epice diferite (nunta ţărănească a lui Ion - nunta Laurei în stratul social al
intelectualilor; hora-balul etc.).
De altfel, critica literară l-a confirmat pe Liviu Rebreanu drept creatorul romanului românesc
modern, deoarece scrie şi primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza
românească, Pădurea spânzuraţilor (1922). Toate argumentele prezentate concură în definirea
acestei opere ca roman realist, social, obiectiv şi modern, cu elemente tradiţionaliste.
Ca orice roman, Ion este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire,
cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine
individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o
imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe,
cu ajutorul dialogului, al monologului interior şi al introspecţiei auctoriale.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi
omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită
din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând
caracterul obiectiv al romanului.