Zebra este reprezentată de trei specii de animale care fac parte din genul Equus,

ordinul imparicopitatelor (Perissodactyla):

 Zebra Grevy (Equus grevyi)

 Zebra de stepă (Equus quagga)
 Zebra de munte (Equus zebra).
Încrucișările dintre zebre și cai au dat naștere la „zebroide”, o variantă intermediară între zebră și cal, și
la „zebrule”, o încrucișare între zebră și măgar. Zebrele sunt foarte greu de domesticit și nu au devenit
niciodată animale de călărie.

Locul lor de origine este tot continentul african, în nordul continentului fiind deja în perioada antică
exterminată. Cea mai răspândită variantă este zebra de stepă, care trăiește în savanele
din Sudan și Etiopia de Sud, Africa de Est până în Africa Sudică de Vest. Zebra Grevy trăiește în
regiunile cu tufișuri aproape uscate și savane este răspândită în Africa de
Est, Kenya, Etiopia și Somalia. Este un animal ierbivor nerumegător. Zebra de munte trăiește pe un
areal geografic mult mai restrâns ca celelate două variante, fiind răspândită numai în regiunile mai înalte
până la altitudinea de 2000 m deasupra n.m. regiuni situate în Namibia și Africa de Sud.

Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele
șapte specii moderne ale genului Equus. Face parte din ordinul Perissodactyla, familia Ecvidee.
Originar din Europa și Asia, este răspândit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: cal
diluvial (Equus robustus), cal mongol (Equus przewalski) și cal tarpanic (Equus gmelini). Există mai
multe rase de cai: pentru călărie, tracțiune și samar.
Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători. Caii au un bine
dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi în caz de pericol. Legată de această
necesitate de a scăpa de prădători în sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt capabili de a
dormi în picioare. Caii de sex feminin, numite iepe, au o perioadă de gestație de aproximativ 11 luni
(340 de zile), iar puiul, numit mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp după naștere. Cei mai
mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau ham la vârste cuprinse între doi și patru ani. Ei devin
adulți la vârsta de cinci ani, și au o durată de viață medie între 25 și 30 de ani.
Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe
patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt
îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar urme în relief, după care se
apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se află bara cornoasă. Măselele
sunt late, cu creste de smalț.
Este folosit pentru călărie, tracțiunea unor diverse tipuri de atelaje, dresaj și pentru carnea lui, care
poate fi consumată.
Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut în urmă cu circa 6.000 ani, într-
un vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și
vestul Kazahstanului.[3]
Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu „sânge fierbinte” cu viteză
și rezistență la oboseală; cu „sânge rece”, cai folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu „sânge
cald”, care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop crearea unor
anumite rase pentru călărit, în special în Europa. În prezent, sunt mai mult de 300 de rase de cai în
lume, utilizați pentru diferite activități.
Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor. Strămoșul îndepărtat al
calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare
decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu
frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul erbivor, cu
forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția
calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind
documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă,
cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea perioadă
era Hyracotherium numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa
era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea
unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era
asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.
În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de
la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare
a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.
Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei
din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului
adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.

Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest

strămoș al calului era mai mare, înălțimea la greabăn fiind de 60 cm, spinarea mai puțin încovoiată,
gâtul, picioarele și botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.
În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung decât
forma precedentă.
În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme dispar,
incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu
frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în evoluția dinților,
apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai
repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.

Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani:

animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.

Calul domestic (Equus caballus)

Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă
numai pe vârfurile lor; dinții capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiției actuale a
calului.
Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte
asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.
În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual,
urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de
ani.
Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul
de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou,
apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul
și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă
un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni.

Biologie[modificare | modificare sursă]

Points of a horse[4][5]

Termeni specifici și specializați sunt folosiți în descrierea anatomiei ecvine, diferite stadii ale vieții, culori
și rase.
Culoarea calului este alb, negru, murg, roib sau sur.[necesită  citare]

Durata de viață și etape[modificare | modificare sursă]

Depinzând de rasă, îngrijire și mediu, calul modern domestic are speranță de viață cuprinsă între 25 și
30 de ani.[6] Sunt și care trăiesc peste 40 de ani și mai mult, dar aceștia sunt rarități.[7] Cel mai bătrân cal
cunoscut a fost „Old Billy”, din secolul al XIX-lea, care a trăit până la 62 de ani.[6] În era modernă, Sugar
Puff, care a intrat în Guinness Book of World Records ca cel mai bătrân ponei în viață, a murit în 2007
la vârsta de 56 de ani.[8]
Indiferent de data nașterii a unui cal sau ponei, în multe concursuri vârsta crește pe data de 1 ianuarie
în emisfera nordică[6][9] și pe 1 august în emisfera sudică.[10] Excepții se fac în cursele maraton, unde
vârsta minimă pentru a concura este bazată pe vârsta reală și precisă a animalului.[11]
Următoarea terminologie este folosită pentru a descrie caii de diferite vârste:

 Mânz: un cal, indiferent de sex, mai mic de un an. Un mânz care este hrănit cu lapte matern
este numit în engleză weanling iar cel hrănit cu biberonul suckling.[12] Mulți mânzi domestici sunt
înțărcați la vârste cuprinse între cinci și șapte luni, deși pot fi înțărcați de la patru luni fără efecte
psihice adverse.[13]
 Cârlan: un cal de orice sex care are între unul și doi ani.[14]
 Colt: un cal mascul sub vârsta de patru ani.[15] O eroare comună de terminologie este numirea
oricărui cal tânăr ca „mânz”, cânt acest termen se referă doar la caii tineri de sex masculin.[16]
 Mânză: cal de sex feminin sub vârsta de patru ani.[12]
 Iapă: cal de sex feminin.[17]
 Armăsar: un cal necastrat cu vârsta de peste patru ani.[18] Termenul „cal” este uneori folosit
colocvial pentru a se face referire la un armăsar.[19]
 Cal castrat: cal castrat de orice vârstă.[12]
În cursele de cai, aceste definiții pot fi diferite: De exemplu, în Insulele
Britanice, Thoroughbred degfinește ca Colt un cal care are mai puțin de cinci ani.[20] Totuși, cursele
australiene Thoroughbred definesc colt și mânzele ca având mai puțin de patru ani.[21]

Mărime și măsurători[modificare | modificare sursă]

Mărimea variază printre rasele de cai, ca între acest cal și poneiul din fața sa.

Înălțimea cailor este măsurată de la sol până la cel mai înalt punct al greabănului, unde gâtul se unește
cu spatele.[22] Este utilizat acest punct pentru că este un punct stabil al anatomiei, spre deosebire de cap
și gât, care se mișcă sus și jos în același timp cu corpul calului.
Vorbitorii de limba engleză măsoară înălțimea cailor în hands și inchi: un hand este egal cu 4 inches
(101,6 mm). Înălțimea este exprimată ca numărul total de hands, urmată de un punct radix, apoi de
numărul de inci adiționali, și terminând cu abrevierea „h” sau „hh” (pentru „hands high”). Deci, un cal
care are "15.2 h" are 15 hands plus 2 inci, pentru un total de 62 inches (157,5 cm) în înălțime.[23]
Mărimea cailor variază de la rasă la rasă, dar este influențată și de nutriție. Caii de rase ușoare au
deobicei o înălțime cuprinsă între 142 și 163 cm și pot cântări între 380 și 550 kg.[24] Caii de rase grele
au o înălțime cuprinsă între 157 și 173 cm, cântărind între 500 - 600 kg.[25] Caii pentru muncile grele au
cel puțin 163 cm înălțime (putând ajunge pînă la 183 cm) și au o greutate cuprinsă între între 700 - 1000
kg.
Cel mai mare cal cunoscut din istorie a fost probabil un cal din rasa Shire (cal) pe
nume Sampson (sau Mammoth), care era născut în 1848. Avea înălțimea de 220 cm și greutatea de
1500 kg.[26] Actualul deținător al recordului pentru cel mai mic cal este Thumbelina, un cal-miniatură
matur, afectat de nanism. El măsoară 43 cm în înălțime și cântărește doar 26 kg.[27]

Ponei[modificare | modificare sursă]
Poneii sunt taxonomic aceleași animale ca și caii. Distincția dintre un cal și ponei este de obicei
întocmită pe baza înălțimii, în special pentru competiții. Cu toate acestea, înălțimea singură nu este
singurul criteriu, diferențele dintre caii și poneii pot include, de asemenea, aspecte ale fenotipului,
inclusiv conformație și temperament.
Standardul tradițional pentru înălțimea unui cal sau a unui ponei la maturitate este de 14.2 inci (58
mâini, 147 cm). Un animal 14.2h sau peste este de obicei considerat a fi un cal și unul mai puțin decât
14.2 ha ponei,[28], dar există multe excepții de la standardul tradițional. În Australia, poneii sunt
considerate a fi cei sub 14 mâini (56 inchi, 142 cm),[29] Pentru competițiile din Vest organizate Federatia
Ecvestra din Statele Unite, unul de 14,1 mâini (57 inchi, 145 cm), iar Federația Internațională de
Sporturi Ecvestre, organismul mondial de conducere pentru sporturi cu cai, folosește măsurători metrice
și definește un ponei ca fiind un cal care măsoară mai puțin de 148 centimetri (58.27 in) la greaban, fără
încălțări, care este doar putin peste 14.2 h, precum și 149 cm (58.66 in), sau pur și simplu peste 14.2 ½
h, cu încălțări.[30]
Înălțimea nu este singurul criteriu pentru a distinge caii de ponei. Registrele pentru rase de cai, care
produc de obicei indivizi atât sub cât și peste 14.2 h iau în considerare toate animalele de rasă, din acea
rasă de cai, indiferent de înălțimea lor.[31] În schimb, unele rase ponei pot avea caracteristici în comun cu
caii și animalele individuale se poate maturiza, ocazional, la peste 14.2 h, dar sunt în continuare
considerate a fi ponei.[32]
Poneii au oase mai groase, gâturi scurte și subțiri, și capete mici cu frunți late. Pot avea temperament
mai cald decât caii și un nivel mai mare de inteligență ecvestră, care poate sau nu poate fi utilizat pentru
a coopera cu dresorii.[28] Mărimea, nu este considerată un factor determinant. De exemplu, poneiul de
Shetland care are în medie Format:Hands, este considerat un ponei.[33] La fel, rase ca Falabella și alți
cai miniaturali, care nu poate fi mai înalți de 30 inches (76 cm), sunt clasificați în registrul de rase ca cai
foarte mici, nu ponies.[34]