MISTREŢUL (Sus scrofa attila)

Cap.1. Prezentarea speciei

1.1.Particularitati
Mistretul (denumire stiintifica Sus scrofa) este un animal salbatic,
mamifer si omnivor, in general nocturn. Aria sa de raspandire cuprinde intreaga
Europa, nordul Africii inclusiv Muntii Atlas, mare parte din Asia, intinzandu-se
la sud pana in Indonezia. In Romania populeaza padurile, incepand cu Delta si
Lunca Dunarii, pana in desisurile Carpatilor. Este colorat negru - cafeniu. Scoate
sunete foarte asemanatoare celor ale porcilor domestici. Colinda in turma
padurile si culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricaciuni in
special in lanurile de porumb si cartofi. Este vanat pentru trofeu si pentru carne.
Poate ataca omul, de aceea intalnirea cu aceste animale trebuie evitata. Mistretul
este stramosul porcului domestic.

Din punct de vedere sistematic Mistreţul (Sus scrofa attila) face parte din
ordinul Artiodactyla, familia Suidae. Arealul mistreţului se întinde de sub golul
de munte până la ţărmul mării, încadrându-se în categoria mamiferelor cu rază
mare de mişcare. Se ataşează unei anumite locaţii numai în măsura în care
aceasta îi oferă condiţii favorabile de hrană, adăpost şi linişte. Biotopul padurilor
de deal, intercalate printre culturi agricole, livezi, vii, fanete si pasuni se prezintă
favorabil pentru specie. Aici sunt intalnite populatii pure de mistreti cu densitati
si sporuri natural mari.
În România mistreţul preferă pădurile cu specii forestiere producătoare de
fructe, ca stejarul şi fagul, care îi asigură aatât hrana cât şi adăpost. Are nevoie de
terenuri cu o reţea hidrografică suficient de deasă, iar existenţa mocirlelor apte
pentru scăldători este o condiţie de menţinere.
 Vier

Conformaţia mistreţului este aceea a unui animal robust, cu lungimea

corpului de până la 200 cm la masculi şi 150 cm la femele. Greabănul, mai înalt
decât partea posterioară, are înălţimea până la 100 cm. Coada, cu un smoc mai
păros la vârf, are o lungime de 15 — 20 cm. Greutatea oscilează în funcţie de
hrană, vârstă şi sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la circa 1 an aproximativ 40-50
kg, iar la adulţi se ating frecvent greutăţi de circa 200-250 kg. Capul are
lungimea aproape egala cu 1/3 din lungimea corpului şi prezintă o formă
caracteristică, de pană conică. Craniul se prelungeşte printr-un nas mobil, în
formă de trompă, terminat cu un rât discoidal, lipsit de par. Botul (râtul) este
alungit şi puternic, terminat cu un disc cartilaginos în care sunt plasate nările.
Blana adulţilor este formată din peri lungi şi aspri, de culoare brun-roşcat
închis, despicat la vârf. Pe ceafă, de-a lungul spinării, creşte o coamă alcătuită
din peri ceva mai lungi şi aspri. Blana purceilor la fătare are culoarea brună-
galbuie, cu dungi gălbui longitudinale, ca urmare a adaptării la mediu , care
constituie o posibilitate de camuflare în caz de pericol (homocromie). Dungile
dispar în luna august şi culoarea blănii devine uniformă.
Dentiţia mistreţului este puternică, în special caninii, care sunt extrem de
dezvoltaţi. Aceştia sunt recurbaţi, cu secţiune triunghiulară şi lungimea de până
la 28 cm, implantaţi în maxilarul inferior, cam 2/3 din lungimea lor. Se mai
numesc colţi-armă, deoarece, prin conformaţie şi dimensiuni, constituie o
redutabilă armă de apărare. În maxilarul superior sunt implantaţi alţi doi canini,
recurbaţi şi ei, dar mai scurţi, denumiţi colţi ascuţitori, care au rolul de a ascuţii
permanent colţii-armă.
Aceşti colţi constituie un caracter de dimorfism sexual şi totodată trofeul,
începând să se diferenţieze de la vârsta de 2 ani. Aprecierea varstei mistreţului
se poate face după incisivii inferori, după colţi şi după tocirea molarilor şi
premolarilor. Longevitatea mistreţului este de circa 20 de ani.
Fiecare picior are câte 4 degete, din care două bine dezvoltate, cu copite
puternice, iar celelalte două sunt rudimentare şi plasate pe faţa internă a
piciorului, ceva mai sus de primele două şi se numesc pinteni. Urmele
mistreţului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar pintenii se imprimă întotdeauna
şi puţin lateral, la care se adaugă lungimea pasului mai mică decât la cerb. În
zăpadă mare, mistreţul lasă o pârtie lată caracteristică.

Urme tipar de mistreţ

Mistreţul este un animal omnivor şi mănâncă aproape tot ceea ce este

comestibil, la suprafaţă şi în sol. Hrana din sol o descoperă după miros şi o
scoate cu râtul sau prin scârmănare cu piciorul din faţă, o alege superficial şi o
ingerează în amestec cu pământ, folositor digestiei. Consumă verdeţuri, lujerii
unor specii forestiere, rădăcini, rizomi, tuberculi, fructe cărnoase, nucoase şi
seminţe forestiere, cereale şi seminţe agricole, anumite nevertebrate şi vertebrate
mici şi mijlocii.
În condiţii extreme, consumă cadavrele animalelor mari, humusul şi chiar
putregaiul din sol. Din hrana vegetală, ghinda ocupă o proporţie de 37%,
seminţele, plantele agricole 16%, cartofii 24%, frunzele şi iarba, 9,5%, rizomii şi
bulbii, 3,5 %. Hrana de origine animală constă din râme, insecte, dăunătoare,
melci, broaşte, şoareci, cârtiţa, popândăii, hoituri de animale domestice sau
sălbatice. În acest sens, mistreţul are un rol în combaterea biologică a
ecosistemului forestier.
Pagubele provocate de mistreţi sunt însemnate, ele afectând agricultura şi
silvicultura, împiedicând regenerarea arboretelor şi refacerea pădurilor pe
suprafeţe întinse. Importante prejudicii aduc pomiculturii şi viticulturii.În scopul
evitării sau al diminuării pagubelor cauzate se consideră eficiente următoarele
măsuri: menţinerea efectivelor la dimensiuni optime cantitative şi structurale
(vârstă şi sex); asigurarea liniştii în păduri pentru a nu incita deplasarea lor spre
alte locuri; cultivarea unor suprafeţe destinate asigurării unei hrane suficiente sau
prin hrănirea complementară de către om, inclusiv, în perioada de vară;
alungarea acestor animale din locurile unde produc pagube, împuşcarea, în
ultimă instanţă, a unui exemplar, de preferinţă purcel.
Mistreţul are un pronunţat instinct de asociere în grupuri, numite cârduri
sau ciurde, de mărime variabilă, de la o familie alcătuită din scroafa cu puii săi,
până la mai multe familii. La mistreţi, domneşte o ordine ierarhică riguroasă.
Scroafa cea mai în vârstă deţine rangul social cel mai înalt. Ea beneficiază de
întâietate la hrănire, alegerea culcuşului, la scăldat şi scărpinat, dă semnalul de
plecare şi oprire a ciurdei, impune direcţia de mers şi traseul urmat, ciurda
subordonâdu-i-se total. Ierarhic, ea este urmată de scroafe de aceeaşi vârstă.
Se deplasează deobicei la trap marunt cu care poate parcurge distanţe mari
în căutarea hranei. La nevoie mistreţul aleargă şi în galop, însă pe distanţe scurte
şi înoată foarte bine, dar numai forţat de împrejurari. Duşmanii săi naturali sunt
lupii, râşii şi mai rar urşii. Sunetele obişnuite scoase de mistreţ seamănă cu cele
scoase de porcul domestic, iritat sau speriat, el scoate un pufăit caracteristic.
Mirosul şi auzul sunt simţurile cele mai agere, văzul fiind mai slab, cu toate că
are activitate preponderent nocturnă.
Toamna, mistreţii îngrăşaţi, agonisindu-şi uşor şi repede necesarul de
hrană, migrează mult în cautarea hranei preferate. Viteza de migrare a
mistreţilor este apreciată ca fiind de 6-10 km/zi dar şi de 20-40 km/zi, această
deplasare depinzând de foarte mulţi factori. În decursul unei singure nopţi,
solitarii parcurg până la 15-20 km distanţă, în timp ce ciurdele doar 10-12 km.
Mistreţul nu respectă strict un teritoriu delimitat, el frecventând zilnic sau
periodic anumite locuri de hrănire, scăldat şi frecat, de urinare şi defecare.
Zonele sunt marcate prin lovirea arborilor, de care se freacă cu colţii.
Mistreţul ajunge la maturitate sexuală în al doilea an, abundenţa hranei
poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întarzie. Sporul mediu anual variază de la
un an la altul în funcţie de mersul vremii şi de zona altitudinală, astfel sporul
anual pentru fondurile cinegetice din zona de câmpie este de 40 %, pentru
fondurile cinegetice încadrate în zona de deal este de 25% şi pentru fondurile
cinegetice încadrate în zona de munte de 15 %.
Înmulţirea efectivelor de mistreţi nu trebuie să depăşească pragul optim,
pentru a nu se accentua pagubele provocate de aceştia, ce nu pot fi suportate
economic, iar în acesle zone cu efective peste optim, în care pagubele produse
devin însemnate, se impune selecţionarea lor prin împuşcare până când se atinge
nivelul optim stabilit.
Mistreţul se împerechează iarna, în lunile noiembrie-decembrie şi după o
gestaţie de 3 luni, 3 săptămâni, 3 zile, aproximativ 17 săptămâni, scroafa fată 5
- 10 purcei, cu care rămâne împreună până în luna noiembrie a anului următor.
În epoca de împerechere între masculi se dau lupte violente, aceştia, circulând
mult şi hrănindu-se puţin, pierd până la 20 % din greutate.
 Densitatea optimă admisă oficial, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de
categoria de bonitate a terenului, de pildă, în categoria I, 16-20 mistreţi, în
categoria a II-a, 11-15 mistreţi, în categoria a III-a, 6-10 mistreţi iar în categoria
a IV-a, 1-5.

Vânătoare la mistreţ

Mistreţul este una dintre cele mai importante specii de vânat din ţara
noastră, atât din punct de vedere sportiv, deoarece vânătoarea de mistreţi este
spectaculoasă şi plină de senzaţii, dar şi din punct de vedere economic, pentru
trofeul vierului, carnea şi uneori pielea cu blană.
Mistreţul se poate recolta prin împuşcare în baza tuturor autorizaţiilor de
vânătoare, atât individuală, cât şi în baza celor două modele de autorizaţii de
vânătoare colective, în grup restrâns şi în grup mare sau cu grupa.
Metoda tipică pentru specia mistreţ este vânătoarea “la goană” cu câini
gonitori-hărţuitori şi gonaşi.
Dintre rasele de câini gonitori, specializate şi folosite la vânătorile de
mistreţi amintim Copoiul ardelenesc, iar dintre rasele de hărţuitori, Jagdterrierul,
Fox terrierul, Teckel, Airedale terrier, cu rezultate bune în aducerea vânatului la
linia standurilor.
 Mistreţul se recoltează şi prin metoda la pandă in zonele de hrănire unde
sunt produse pagube culturilor agricole.

Mistreţ recoltat prin metoda la pândă

Este indicată folosirea armei cu glonţ, caracteristicile minime ale munitiei

permise pentru vânarea mistreţului cu arme de vânătoare cu ţevi ghintuite, fiind
calibrul 6,5 x 57, cu o greutate minimă a proiectilului de 7,0 grame, dar este
admisă şi vânarea cu proiectil unic de tip brenneke sau slug, tras din armele cu
ţevi lise.
Perioada legală de vânătoare la specia mistreţ (Sus scrofa attila) este
cuprinsă între 1 august şi 15 februarie anul următor.
Etica de vânătoare interzice împuşcarea femelelor, scroafelor care însoţesc
purcei, precum şi a celor gestante. În iernile grele, nu se recomandă să se
prelungească vânătoarea până în luna februarie, deoarece mistreţii slăbesc, scad în
greutate, ceea ce este o pierdere din punct de vedere economic.
Etic împuşcarea se va face cu prioritate în coada ciurdei. Regula se
bazează pe observaţia cunoscută a ierarhizării acesteia în timpul deplasării,
ultimii rămânând purceii cei mai mici iar dintre aceştia, cei mai parazitaţi şi
raniţi sau care din diverse motive nu ţin pasul cu ceilalţi. Sunt cazuri în care,
motivate de pericolele din spate, în coada ciurdei rămâne o scroafă matură, care
trebuie ocrotită.
 Cap .4. Legislatie

NORME DE PROTECŢIA MUNCII LA ACŢIUNILE DE

VÂNĂTOARE INDIVIDUALE ŞI COLECTIVE

Principalele reguli de prevenire a accidentelor în timpul practicării

acţiunilor de vânătoare
sunt prevăzute de la art.34 până la art. 46 în Regulamentul privind
autorizarea, organizarea şi practicarea vânătorii, aprobat prin Ordinul
ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 353 din 4 iunie 2008.

Art. 34. - Se interzice organizarea vânătorii în condiţii de furtună, precum

şi urmărirea vânatului mare rănit (urs, mistreţ) în condiţiile lipsei de vizibilitate.
Art. 35. - (1) Arma de vânătoare se foloseşte pe fondurile de vânătoare
numai pentru recoltarea vânatului şi combaterea dăunătorilor vânatului.
(2) În afara fondurilor de vânătoare arma de vânătoare se transportă
descărcată şi introdusă în toc.
Art. 36. - (1) Muniţia trebuie să fie corespunzătoare tipului şi calibrului
armei utilizate categoriei speciei de vânat care trebuie recoltat.
(2) Se interzice utilizarea alicelor cu diametru mai mare de 5 mm.
Art. 37. - La vânătoare se vor folosi numai armele care sunt în stare de
funcţionare.
Art. 38. - (1) Se interzice folosirea armei pentru sprijin sau lovirea
vânatului rănit.
(2) Se interzice lovirea armei de arbori, stânci sau alte obiecte dure.
Art. 39. - În timpul odihnei, arma va fi descărcată şi aşezată numai în
locuri care oferă o bună stabilitate.
Art. 40. - Se interzice îndreptarea armei spre alte persoane, chiar dacă
aceasta este descărcată.
 Art. 41. - (1) Cartuşele care rămân blocate pe ţeavă se scot cu instrumente
adecvate.
(2) În caz de rateu, arma nu se va deschide imediat, se va aştepta cu ţeava
îndreptată în jos timp de aproximativ un minut.
Art. 42. - Se interzice punerea mâinii pe gura ţevilor.
Persoanele autorizate să practice vânătoarea individual, la fiecare ieşire în
teren, au următoarele obligaţii:
1. să se prezinte cu armament şi muniţii care trebuie să aibă
caracteristicile necesare pentru împuşcarea exemplarului din specia înscrisă în
autorizaţia de vânătoare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, şi să le
prezinte organizatorului pentru control;
2. la vânătoarea de selecţie vor trage numai în exemplarul indicat de
organizator;
3. la urs, cerb comun, cerb lopătar, capră neagră vor folosi numai arme cu
ţevi ghintuite şi cartuşe cu glonţ, în conformitate cu reglementările în vigoare,
iar la mistreţ, căprior şi muflon se pot folosi şi arme de vânătoare cu ţeava lisă,
însă numai cu muniţie cu proiectil unic;
4. înainte de a se încărca arma se verifică şi se curăţă ţevile de eventualele
depuneri de frunze, pământ, zăpadă etc.;
5. încărcarea armei se face la locul de vânătoare, după ce se asigură că pe
direcţia de tragere nu se află alte persoane;
6. încărcarea armei basculante se va face cu ţevile îndreptate în jos,
închiderea realizându-se prin ridicarea patului;
7. carabinele se încarcă ţinându-se cu ţeava în sus;
8. imediat după încărcare arma trebuie asigurată;
9. arma se poartă în mână sau pe umăr, asigurată, până la identificarea
vânatului;
10. înainte de acţionarea siguranţei şi declanşarea focului asupra
vânatului, vânătorul se va asigura că pe direcţia lui de tragere nu sunt persoane;
 11. declanşarea focului se va face numai după identificarea clară a
vânatului;
12. declanşarea focului asupra vânatului în mişcare pe jos, la ridicare sau
în zbor se va face numai după asigurarea că prin ricoşare nu pot fi provocate
accidente;
La vânătorile colective, vânătorii au obligaţia să respecte următoarele
reguli:
1. încărcarea armei se va face numai în stand, după ce vânătorul şi-a
ocupat locul indicat de organizator;
2. arma se descarcă în stand, după semnalul de încetare a goanei;
3. este interzisă părăsirea standului în timpul vânătorii;
4. urmărirea vânatului rănit se va face după încetarea goanei şi numai cu
aprobarea organizatorului;
5. se execută foc în vânat doar după ce acesta a fost foarte bine identificat
şi numai dacă se află sub distanţa de tir eficient;
6. nu se trage în vânatul aflat în faţa vecinului;
7. înainte de părăsirea standului pentru goana următoare, arma se
descarcă, deplasarea între goane făcându-se doar cu arma frântă sau cu
închizătorul deschis, astfel încât acest lucru să fie vizibil; nu se părăseşte standul
până ce nu sunt strânse toate tuburile trase pentru a fi duse ulterior la un
container destinat deşeurilor;
8. în situaţia amplasării standurilor în linie pe o distanţă mai mică de 200
m, cu unul sau două flancuri, declanşarea focului de către vânătorii aflaţi pe
flancuri este permisă numai în spatele liniei flancului, cu respectarea unghiului
minim de tragere de 45o;
9. în teren liber se interzice tirul în faţă cu arma cu alice când gonaşii au
ajuns la 200 m de linia standului;
10. în teren liber se interzice tirul în faţă cu arma cu glonţ sau cartuş cu
proiectil unic, când gonaşii au ajuns la 500 m de linia standului;
 11. interzicerea tirului în faţă se semnalizează sonor de către organizator.
După acest semnal, tirul este permis numai în spatele liniei standurilor;
12. pentru executarea tirului asupra vânatului care a trecut linia standului
trecerea armei încărcate peste acesta, se va face numai cu ţeava în sus.

Mistreţ (Sus scrofa)

Masculul
a) tarif de împuşcare pentru trofeu
Adaus la tariful din col.2 pt.
Lungimea medie a
Tariful de fiecare
coltilor-arma**)
împuşcare mm în plus faţă de lungimea
(inferiori)
medie din coloana 1
(cm) EURO /piesă
EURO / mm
1 2 3
până la 12 inclusiv 250 -
12,1-16,0 350 -
16,1-20,0 550 -
peste 20,0 750 10
b) tarif de împuşcare pentru piesa cu trofeu bizar................................350
euro/piesă
c) tarif pentru piesă rănită şi nerecuperată (pândă sau dibuit).............100
euro/piesă
d) tarif pentru foc greşit (pândă sau dibuit).......................................... 50
euro/foc greşit
2. Femela
a) tarif de împuşcare............................................................................200
euro/piesă
b) tarif pentru piesă rănită şi nerecuperată (panda sau dibuit)............100
euro/piesă
c) tarif pentru foc greşit (pândă sau dibuit)..........................................50
euro/foc gresit
3. Purcel (piesa care, neeviscerată, are o masa de maximum 60 kg)
a) tarif de împuşcare............................................................................100
euro/piesă
b) tarif pentru piesă rănită şi nerecuperată (pândă sau dibuit)..............50
euro/piesă
c) tarif pentru foc greşit (pândă sau dibuit)......................................... .25
euro/foc greşit
Tarif de organizare, pentru o zi de vânătoare/vânător...........................150
EURO.
(cuprinde şi serviciul de asistenţă tehnică acordat de un specialist în vânătoare şi
transportul în cadrul terenului de vânătoare).
În practica din România, productivitatea cinegetică a fondurilor de
vânătoare este exprimată prin bonitatea acestor fonduri, concretizată în efective
optime pentru cele mai importante specii sedentare de vânat.
Efectivele optime sunt considerate acele efective ale populaţiilor de vânat,
care prin nivelul lor realizează punerea în valoare a tuturor posibilităţilor trofice
oferite de ecosistemele cuprinse în cadrul fondului cinegetic, fără a produce
prejudicii asociaţiilor vegetale existente în cuprinsul acestora. Între efectivul
normal ecologic, stabilit ca rezultat al evoluţiei naturale a ecosistemelor şi
efectivul optim, există diferenţe uneori destul de mari, în sensul că efectivul
optim se obţine ca efect al ameliorării condiţiilor naturale a ecosistemelor, în
sensul dorit de om, prin acţiuni de cultură a vânatului.
Efectivul optim a unei specii pentru un anumit fond cinegetic se exprimă
prin cifre absolute sau prin densitatea optimă la 1000 ha de teren productiv
cinegetic.
La noi în ţară, bonitatea se stabileşte prin metoda indirectă, cu ajutorul
cheilor de diagnoză ecologică, metodă oficializată prin normative specifice,
efectivele optime fiind determinate în raport cu bonitatea fondului cinegetic
calculată în raport cu exigenţele fiecărei specii.
 Factorii ecologici care condiţionează astfel existenţa şi dezvoltarea
efectivelor de vânat sunt grupaţi în patru categorii:
A. Factori abiotici, asupra cărora omul nu acţionează sau are o
influenţă foarte redusă (altitudinea, temperatura, precipitaţiile, umiditatea,
zăpada s.a.m.d.);
B. Factori biotici (procentul de împădurire, formaţiuni forestiere,
ponderea claselor de vârstă, biomasa accesibilă s.a.m.d.);
C. Factori de cultură cinegetică (ogoare de hrană, hrană
complementară, combatere câini hoinari şi alţi dăunători specifici s.a.m.d.);
D. Factori antropici negativi sau factorii care rezultă prin activitatea
negativă a omului (păşunatul abundent al animalelor domestice în pădure şi în
afară, braconajul s.a.m.d.).
Bonitatea : (A + B + C) – D
Determinarea efectivului optim se face cu ajutorul formulei: Eo = D x S /
1000
Eo - efectiv optim;
D - densitatea optimă la 1000 ha, conform categoriei de bonitate;
S - suprafata optimă aferentă fiecărei specii de faună sălbatică de interes
cinegetic.
Bonitatea reprezintă totalitatea condiţiilor de hrană, adăpost şi linişte,
precum şi a influenţei altor factori existenţi pentru o anumită specie principală
de vânat de pe raza fondului cinegetic aşa cum se prezintă în figura următoare.
Complexul factorilor ecologici
 Cap 2. evolutia efectivelor de mistret pe5 ani

Pentru stabilirea efectivelor optime speciei mistreţ (Sus scrofa attila) se

ia în considerare numai suprafaţă de pădure din cuprinsul fondului cinegetic.
Astfel densitatea optimă admisă, socotită la 1.000 ha pădure, depinde de
categoria de bonitate a terenului, de pildă, în prima categorie, 16-20 mistreţi, în
categoria a II-a, 11-15 mistreţi, în categoria a III-a, 6-10 mistreţi iar în categoria
a IV-a, 1-5.

Tabel nr 1 Evolutia efectivelor de mistreti 2004-2008

Efectivele de mistret Indici de baza fixa Indici de baza in lant

Mistretu 2004 2005 2006 2007 2008 2005 2006 2007 2008 2005 2006 2007 2008
l
49.192 53.123 55.479 56.943 58.988 107,9 112,7 115,7 119,9 107,9 104,4 102,6 103,5

Analizand in dinamica evolutia efectivului la mistret folosind indicii de

baza fixa 2004 s-a constatat o continua crestere. In 2005 cu 7,9%; in 2006 cu
12,7%; in 2007 cu 15,7%; in 2008 cu 19,9%.
Analizand, folosind indici de baza in lant,evolutia de la un an la
altu, an constatat urmatoarele : in 2005 fata de 2004 o crestere de 7,9%; in
anul 2006 fata de 2005 o crestere cu 4,4%; in anul 2007 fata de 2006 o
crestere cu 2,6%; iar in anul 2008 fata de 2007 o crestere cu 3,5%.
 Cap .3. Existenta unor exploatatii

La noi in Romania exista o ferma de mistreti in Sinteu,aceasta se

întinde pe o suprafaţă de 9,5 hectare şi are, la această oră, 250 de
capete. Acestia vor fi folosiţi pentru reproducere şi la vânătoare.
 Cap.6. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

6.1. CONCLUZII

La fel ca în toate sectoarele de activitate şi în sectorul cinegetic se

urmăreşte obţinerea unor profituri maxime date de cheltuieli cât mai mici şi
venituri cât mai mari. Investiţiile şi cheltuielile din acest sector au rolul de a crea
condiţii optime pentru existenţa vânatului, observarea şi recoltarea lui şi
satisfacerea plăcerii vânătorilor străini, precum şi celor români.
Investiţiile şi cheltuielile se vor programa în următorii ani în funcţie de
necesarul de instalaţii de hrană complementară stabilite conform contractelor de
gestionare.
Fondurile de vânătoare trebuie sa fie îmbunătăţite astfel încât să asigure
trofee cât mai competitive pentru vânătorii străini, precum şi a celor români.
Avand in vedere ca efectivele de mistreţ cresc, trebuie se se asigure
aprovizionarea cu hrană, în special porumb ştiuleţi ajungându-se la cantităţi
anuale considerabile.
Pentru prevenirea braconajului trebuie asigurate patrulări zilnice cu care
ocazie se vor face observaţii asupra vânatului, care vor fi notate în condica de
serviciu.

6.2. PROPUNERI

Din analiza modului de gestionare a fondurilor cinegetice din Romania

sunt evidente unele deficienţe, care se manifestă, mai ales, pe planul utilizării
raţionale a capacităţii productive a acestuia. În acest sens, considerăm drept
oportună, soluţionarea următoarelor aspecte:
 1. Intensificarea acţiunilor de populare şi repopulare din speciile autohtone
existente prin:
o îmbogăţirea şi diversificarea genofondului populaţiei existente, cu
consecinţe pozitive asupra sănătăţii şi calităţii efectivelor de animale
sălbatice;
o scăderea presiunii exercitate de vânătoare asupra efectivelor de bază;
o sporirea posibilităţilor de extragere a unui număr mai mare de exemplare;
o punerea în valoare a unor terenuri care oferă condiţii favorabile de
existenţă şi dezvoltare a unor specii, dar care în prezent nu sunt
valorificate la întreaga lor capacitate de către efectivele existente;
o sporirea volumului de investiţii prin găsirea altor surse decât cele
provenite de la gestionarul fondului de vânătoare şi extinderea acţiunilor
de populare şi repopulare,
2. Diversificarea ofertei cinegetice şi valorificarea completă a potenţialului
staţionar, deoarece noile specii ce vor fi aclimatizate sau reaclimatizate, vor
ocupa nişe ecologice libere, neafectând speciile existente.
3. Înfiinţarea unui ţarc de vânătoare pentru mistreţi poate constitui o
alternativă viabilă la sistemul actual de gestionare a fondurilor de vânătoare, dar
numai cu condiţia respectării criteriului ecologic prioritar, deoarece:
o ţarcul de vânătoare presupune un spaţiu închis, ceea ce exclude
posibilitatea teoretică de migrare a vânatului sau de deplasare haotică;
o speciile, populaţiile şi indivizii se află în permanenţă monitorizate de către
gestionarul fondului de vânătoare,
o asigură o bună administrare a hranei complementare;
o asigură un control riguros asupra evoluţiei prădătorilor;
o paza şi lupta împotriva braconajului se dovedesc a fi mai eficiente;
o posibilitatea practicării vânătorii pe tot timpul anului, fără a se ţine seama
de perioadele legale de recoltare;
 o îmbunătăţirea indicatorilor de eficienţă economică, respectându-se
prioritatea criteriului ecologic;
o asigurarea unei gospodăriri intensive.
4. Înfiinţarea de noi amenajări, instalaţii şi construcţii, care să se apropie de
parametrii stabiliţi prin normele şi instrucţiunile M.A.P.D.R., elaborate prin
Ordinul nr. 478/2002, asigurându-se astfel accentuarea caracterului intensiv al
gospodăririi fondurilor de vânătoare şi sporirea gradului de satisfacere a
solicitărilor din partea vânătorilor autohtoni şi străini.
Perfecţionarea logistică a activităţii cinegetice este generată de o serie de
împrejurări, cum sunt:
o fondurile de vânătoare dispun de un grad de amenajare diferit, în funcţie
de zonă şi de calitatea activităţii gestionarului;
o fondurile de vânătoare amplasate în zona de câmpie au un grad de
amenajare mai redus, comparativ cu cele din zona de deal şi munte.
În consecinţă, în raport cu necesităţile desfăşurării unui management cinegetic
performant, amenajările existente se cer a fi completate cu noi obiective, care
privesc atât protecţia vânatului, cât şi cea a personalului din teritoriu precum şi a
vânătorilor.
5. Îmbunătăţirea condiţiilor fundamentale de viaţă ale efectivelor, prin:
o asigurarea hranei în cantităţi optime şi de calitate prin plantarea de arbori
şi arbuşti producători de fructe sau ramuri; însămânţarea poienilor cu
amestec de ierburi şi trifoi;
o înfiinţarea de păşuni destinate consumului vânatului pe suprafeţele
prevăzute de lege, pe care să se cultive, în amestec, trifoi, lucernă, napi,
sfeclă şi varză furajeră;
o stocarea, pentru perioada, de iarnă a unor cantităţi suficiente de hrană
complementară, în a cărui structură să se cuprindă fânul, lucerna,
 frunzarele, diverse fructe, la care să se adauge cereale, nutreţuri şi
concentrate, respectându-se cerinţele impuse de U.E.;
o îmbunătăţirea infrastructurii necesare hranei complementare a animalelor
sălbatice, în principal hrănitori, sărării, silozuri şi depozite;
o cumpărarea de terenuri agricole amplasate în zona de câmpie, ce urmează
a fi cultivate cu specii de plante preferate de vânat, măsură ce se va
reflecta direct în sporirea veniturilor realizate din activitatea cinegetică.
. Exercitarea unui control riguros asupra evoluţiei relaţiei pradă-prădător,
prin care să se asigure o selecţie naturală a vânatului util şi exercitarea
combaterii dăunătorilor, în condiţiile încălcării raportului optim. În principal,
combaterea să vizeze vulpea, pe parcursul întregului an, cioara grivă şi coţofana,
în sezonul de vânătoare.
7. Intensificarea eforturilor pentru combaterea câinilor şi pisicilor hoinare,
care înregistrează o creştere semnificativă. În acest sens, este necesar să se
înfiinţeze un parteneriat între gestionarii fondurilor de vânătoare, administraţia
locală, organizaţiilor de protecţie a animalelor pentru a se stabili o soluţie
acceptabilă pentru reducerea impactului acestor dăunători domestici asupra
faunei sălbatice.
8. Măsuri ferme de combatere a braconajului, care reprezintă un pericol de
prim ordin pentru vânat prin:
o respectarea, înainte de toate, de către vânători a legalităţii şi eticii
vânătoreşti; în caz de depistare a unor braconieri din rândul acestora, pe
lângă sancţiunile legale, acestora să li se anuleze permisul de vânătoare;
o dotarea corespunzătoare a gestionarului fondurilor de vânătoare şi a
personalului angajat, pentru a putea face faţă acţiunilor ilegale, agresive
ale unor cetăţeni, membri sau nemembri ai unor grupe de vânătoare;
o îmbunătăţirea colaborării cu organele coercitive ale statului,
perfecţionarea legăturilor personalului fondurilor de vânătoare cu
persoane de încredere din comunităţile locale;
 o îmbunătăţirea reţelei de observatoare pentru asigurarea pazei şi protecţiei
fondurilor de vânătoare.
9. Constituirea bazei de date privind întreaga activitate cinegetică desfăşurată
la nivel central şi local prin:
o dotarea corespunzătoare cu sisteme informaţionale a instituţiilor centrale
cu atribuţii în domeniu, precum şi la nivel teritorial;
o angajarea, la nivelul asociaţiilor judeţene vânătoreşti, a unui economist
statistician sau economist informatician pentru culegerea, prelucrarea şi
stocarea datelor privind activitatea cinegetică.
o îmbunătăţirea colaborării între specialiştii cinegeticieni, economişti şi
jurişti în vederea asigurării unor evaluări corecte a stocului cinegetic şi
monitorizarea permanentă a acestuia;
o colaborarea între cinegetician şi economist pentru elaborarea unui sistem
de indicatori menit să reflecte cât mai precis nivelul şi evoluţia eficienţei
cinegetice.
10. Îmbunătăţirea condiţiilor de habitat în fondurile situate în zona de
câmpie, prin reînfiinţarea plantaţiilor forestiere în spaţiile în care au fost
defrişate şi extinderea acestora pe terenurile scoase din circuitul economic, sau
cele care vor fi scoase, în condiţiile integrării ţării în structurile agricole
comunitare.
11. Rezolvarea, pe cale legislativă, a diferitelor conflicte de interese ce se
manifestă între proprietarii de terenuri agricole şi silvice, pe de o parte, şi
organizaţiile de vânători, pe de altă parte, armonizarea elementelor trinomului
agricol-silvic-cinegetic.
12.Promovarea de propuneri privind reducerea T.V.A. pentru produsele de
vânat, care să fie încadrate la bunuri economice de strictă necesitate, datorită
caracterului lor ecologic.