MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
DEPARTAMENTUL CULTURĂ FIZICĂ, PSIHOPEDAGOGIE, MANAGEMENT ȘI
LIMBI MODERNE

Maria TVERDOHLEB

SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS

Lucru individual

A verificat:
Gheorghe VOLCU

Chişinău – 2022
 CAPITOLUL I. SISTEME DE OPERARE
1.1 Generalităţi despre sistemele de operare

Orice sistem de calcul putem să-l considerăm ca fiind format din patru
straturi:
• hardware
• sistemul de operare
• alte produse soft
• utilizatori
Prin sistem de operare se înţelege un ansamblu de programe care gestionează activitatea
calculatorului. Aceasta înseamnă că, în esenţă gestionează resursele calculatorului şi asigură
interfaţa cu utilizatorul.
Informaţia procesată - la nivel intim – de către un SNC, este exclusiv numerică. Mai
mult, majoritatea SNC-urilor prezintă structură digitală, fapt care conduce la reprezentări
numerice binare. Astfel, spre exemplu, atunci când prin intermediul unui program de editare
de text se introduc în memorie versurile: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă...”,
ceea ce se stochează de fapt la locaţiile corespunzătoare sunt secvenţe de 0 şi 1 (de forma
011010011101001010000101001). Cifrele binare 0 şi 1 sunt reprezentate prin nivele distincte
de tensiune continuă (de exemplu +5V pentru 1 şi 0V pentru 0). Aceste nivele de tensiune
corespund reprezentării fizice a informaţiei, în timp ce cifrele binare 0 şi 1 corespund
reprezentării logice a informaţiei. Din acest motiv se utilizează deseori exprimarea “zero
şi/sau unu logic”. Informaţia stocată la nivelul memoriei, transferată la nivelul magistralelor
sau procesată la nivelul microprocesorului, în formatul binar în care apare, constituie
informaţie internă SNC. Această informaţie internă se află în corespondenţă cu informaţia
externă sistemului numeric de calcul, informaţie ce trebuie prelucrată de către acesta. Dacă
informaţia internă prezintă formate de reprezentare bine definite la nivel fizic şi logic,
informaţia externă nu îndeplineşte astfel de condiţii. Informaţia externă poate fi reprezentată
prin intermediul diverselor mărimi fizice, cum ar fi presiunile, vitezele, densităţile,
temperaturile, intervalele temporale, deplasările spaţiale etc. Conversia formatului în care
apare informaţia externă în formatul de reprezentare internă a SNC este realizată prin
intermediul unor
interfeţe hardware şi software. Odată ajunsă în format intern, informaţia trebuie organizată în
vederea lansării ei în procesare. Entitatea informaţională adusă la starea în care ea poate fi
trecută în faza de procesare poartă numele de dată. Într-un SNC, datele sunt stocate în
memorie ca ansambluri de pachete de opt biţi (octeţi, bytes) sau multipli de opt biţi (cuvinte).
Rezultă că datele sunt practic informaţiile utile, necesar a fi procesate, respectiv informaţiile
rezultate în urma procesării (spre exemplu, rezultatul unei operaţii de calcul poate constitui
dată de intrare întro nouă operaţie de calcul).
Alături de date, privite ca informaţie utilă, efectivă, putem vorbi despre adrese sau
informaţia de adresare. Informaţia de adresare prezintă un caracter auxiliar în raport cu datele,
servind la localizarea acestora din urmă. Astfel, o locaţie de memorie poate conţine o
informaţie utilă, adică o dată, care poate însă fi accesată doar dacă se cunoaşte o informaţie
auxiliară de adresare – adresa. Ca şi datele, adresele sunt reprezentate la nivel intern în format
binar, ele fiind transferate prin intermediul magistralei de adrese.
Cea de-a treia clasă de entităţi informaţionale o constituie informaţia de control
(semnalele de control). Informaţia de control are rolul asigurării unui cadru optim de
desfăşurare a procesului de prelucrare a datelor de către SNC. Semnalele de control
asigurăsincronismele cerute de structura hardware a SNC şi protocoalele de procesare impuse
de structura software. Magistrala de control constituie suportul fizic prin care aceste semnale
sunt transferate între subsistemele SNC.
1.2 Definirea unui sistem de operare
Un sistem de operare (SO) este un ansamblu de fişiere ce conlucrează în asigurarea
gestionării eficiente a tuturor resurselor software şi hardware ale SNC. Fişierele unui SO
sunt distincte de fişierele de aplicaţie create de utilizatori.
O clasificare a fişierelor după tip, poate fi făcută astfel :
 fişiere de text
 fişiere grafice
 fişiere de sunet
 fişiere executabile
 fişiere speciale
În ultima categorie s-au considerat fişierele ce nu aparţin în mod direct nici uneia din
clasele anterior menţionate.
După funcţionalitate, fişierele se clasifică astfel:
 fişiere de aplicaţie
 fişiere utilitare
 fişiere de sistem
În mod evident, fişierele de aplicaţie sunt cele create de utilizator, constituind realizarea
aspectului suprem de funcţionalitate către care tinde orice SNC. Un exemplu de fişier
aplicaţie poate fi un program de rezolvare a ecuaţiei de gradul 2 cu coeficienţi întregi.
Fişierele de sistem sunt cele care constituie în ultimă instanţă sistemul de operare, rezolvând
probleme cu tangenţă hardware şi software de care utilizatorul trebuie să fie degrevat. Un
exemplu de astfel de fişier poate fi considerat interpretorul de comenzi al sistemului de
operare MS-DOS. În fine, fişierele utilitare se situează la graniţa dintre celelalte două clase
menţionate.
Exemple de sisteme de operare:
 *BSD
 BeOS
 DOS
 Linux
 Mac OS
 UNIX 36
 Windows
1.3 Functiile unui sistem de operare

Un sistemul de operare asigură în principiu următoarele funcţii:

- gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi a dispozitivelor periferice;
- gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
- gestiunea datelor (fişierelor) pe suportul de memorie externă;
- controlul încărcării în memoria internă, lansarea în execuţie, execuţia şi încheierea
execuţiei aplicaţiilor utilizatorului;
- sesizarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei unei aplicaţii şi tratarea
acestor evenimente (mesaje de erori şi recomandări de rezolvare);
- asigurarea interfeţei cu utilizatorul, accesul acestuia în controlul programului,
examinarea stării sistemului.
 Orice SO prezintă două componente majore:
- nucleul (kernel)
- interfaţa (shell)
La rândul ei, interfaţa prezintă două subcomponente:
- interfaţa cu utilizatorul
- interfaţa cu hardware-ul maşinii
Nucleul sistemului de operare conţine programele care gestionează resursele software
ale SNC şi fişierele auxiliare corespunzătoare. Funcţiile nucleului sunt:
 gestionarea datelor pe suportul de memorie externă;
 transferul datelor la nivelul magistralelor de sistem;
 sesizarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei aplicaţiilor şi
tratarea acestor evenimente;
 gestionarea proceselor de intrare/ieşire în/din execuţie a aplicaţiilor.

Interfaţa sistemului de operare asigură pe de o parte comunicaţia între utilizator şi SNC,

iar pe de altă parte adaptarea nucleului SO la nivelul maşină (hardware-ul maşinii).
1.4 CLASIFICAREA SISTEMELOR DE OPERARE
Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale SNC şi după modul
de implementare a software-ului, sistemele de operare sunt organizate pe două nivele:
Nivelul fizic - Include componenta firmware a sistemului de calcul. Acest nivel oferă
servicii privind lucrul cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi cuprinde acele
elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot în cadrul nivelului fizic sunt incluse
programele a căror execuţie este indispensabilă, de exemplu programul care lansează încărcarea
automată a sistemului de operare la pornirea calculatorului.
Nivelul logic - Include partea de programe a sistemului de operare şi oferăutilizatorului
mijloacele prin care poate exploata sistemul de calcul. Comunicaţia între utilizator şi sistemul de
calcul se realizează prin comenzi adresate sistemului de operare sau prin intermediul
instrucţiunilor programelor executate, cât şi prin intermediul mesajelor transmise de sistemul de
operare către utilizator.
O caracteristică importantă a unui sistem de operare este măsura în care poate asigura
execuţia concurentă a proceselor. După acest criteriu, sistemele de operare pot fi:
  monotasking – nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea resurselor între mai multe
procese. Sub controlul unui sistem de operare monotasking, la un moment dat, în sistemul de
calcul se poate executa o singură aplicaţie (task), aceasta rămânând activă din momentul lansării
ei în execuţie şi până la terminarea completă. Cât timp este în execuţie, aplicaţia are acces la
toate resursele SNC. Exemplu: Sistemele de operare MS-DOS şi CP/M sunt sisteme de operare
monotasking.
 multitasking - sunt acele sisteme de operare care asigură execuţia concurentă a mai
multor aplicaţii concomitent. Exemplu: Sistemele de operare Windows şi Unix sunt sisteme
multitasking.
Din punctul de vedere al accesului utilizatorilor la SNC şi al gradului de interacţiune a
acestora cu sistemul, sistemele de operare pot fi:
- seriale - acele sisteme de operare pentru care gradul de interacţiune cu
utilizatorul, în timpul prelucrărilor, este nul.
- interactive - sistemele de operare care permit comunicarea directă între utilizator
şi sistemul de calcul, prin intermediul unui limbaj dedicat acestui scop (limbajul de comandă
al sistemului de operare sau interfaţa grafică utilizator). În plus, utilizatorul poate urmări
modul în care se execută programul său şi poate influenţa, în anumite condiţii, execuţia
acestuia. Un sistem de operare interactiv presupune o arhitectură specifică pentru sistemul de
calcul, care să cuprindă echipamente standard de intrare/ieşire dedicate comunicaţiei
utilizatorului cu sistemul de operare (terminale I/O). Sistemele de operare interactive pot fi:
- monouser - când comunicaţia cu sistemul de calcul este posibilă, la un moment
dat, numai pentru un singur utilizator, prin intermediul consolei sistemului de calcul;
- multiuser - când sistemul de operare poate gestiona comunicarea concomitentăcu
mai mulţi utilizatori, conectaţi la sistemul de calcul prin intermediul echipamentelor de
intrare/ieşire. Exemplu: MS-DOS este un sistem interactiv monouser, în timp ce Unix este un
sistem interactiv multiuser.
După configuraţia hardware deservită, sistemele de operare pot fi:
- SO pentru microsisteme
- SO pentru minisisteme
În prezent se constată tendinţa de apropiere a performanţelor microsistemelor de cele ale
sistemelor de nivel superior lor, în paralel cu tendinţa de apropiere a caracteristicilor sistemelor
de operare pentru sistemele de calcul mari de cele ale sistemelor de operare pentru mini sau
microsisteme.
 În acelaşi timp, se realizează o integrare funcţională tot mai accentuată a diferitelor tipuri
de sisteme de calcul în platforme de lucru comune, de obicei prin conectarea acestora în reţele de
calculatoare. Cel mai elocvent exemplu în această direcţie este reţeaua Internet care realizează
legătura între cele mai diferite tipuri de sisteme de calcul funcţionând sub controlul diverselor
SO.
Din punctul de vedere al dezvoltării sistemului de operare, tendinţa actuală este de
dezvoltare a SO portabile, adică acele SO care funcţionează pe arhitecturi hardware diferite. Un
exemplu în acest sens este sistemul de operare UNIX. O altă direcţie este dezvoltarea de familii
de SO - de exemplu familia SO Windows.
Au fost astfel dezvoltate SO interactive, multitasking, asigurând şi funcţiile pentru lucrul în
reţea. Între aceste SO, unele sunt specializate pentru un anumit mod de utilizare, cum ar fi
Windows NT Server pentru serverele de reţea sau Windows NT Workstation pentru staţiile de
lucru din reţea.

CAPITOLUL II. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS

2.1 Caracteristici principale
Sistemul de operare Windows, este un sistem de operare multitasking, ceea ce înseamnă că
permite execuţia mai multor programe în acelaşi timp.
Sistemul de operare Windows a devenit cel mai folosit sistem de operare. Acest sistem
pune la dispoziţia utilizatorului o interfaţă grafică prietenoasă (GUI – Graphical User Interface)
bazată pe ferestre. Utilizând sistemul Windows se pot constata cu uşurinţă caracteristicile de
interfaţă comune tuturor programelor Windows:
 tot ceea ce afişează un program Windows pe ecran este cuprins în spaţiul ferestrei sale
(o zonă dreptunghiulară de pe ecran şi este identificată printr-o bară de titlu) pe care o
poate deplasa şi redimensiona;
 interacţiunea utilizatorului cu un program Windows se efectuează prin intermediul
unor obiecte grafice afişate pe suprafaţa ferestrei aplicaţiei: meniuri, cursoare, butoane
de comandă şi de opţiune, căsuţe de opţiune, bare de defilare, etc.;
 majoritatea aplicaţiilor au o interfaţă atât cu tastatura, cât şi cu mouse-ul;
 pot fi în lucru simultan mai multe programe;
 se pot schimba date între programe.
 2.2 Functiile sistemului de operare windows
Windows este ca şi tabloul de bord al unui automobil care se bazează pe desene, butoane şi
meniuri care sunt ca aparatele, butoanele şi manetele de pe bordul unei maşini. Cu ajutorul
acestuia purtăm dialogul cu calculatorul în vederea obţinerii rezultatelor dorite. Prin apăsare pe
butonul mouse- ului sau pe o tastă, Windows ascultă şi pune în alertă echipa care controlează
“din spate” toate părţile componente ale calculatorului (monitorul, tastatura, discheta, discul) şi
toate programele. Pentru că trebuie să controleze tot ce se întâmplă, el intră în funcţiune chiar
când porniţi calculatorul şi rămâne activ tot timpul. De aceea Windows se numeşte sistem de
operare. El se numeşte Windows (Ferestre) pentru că fiecare program este lansat în execuţie într-
o fereastră. Pe ecran pot apare mai multe ferestre simultan.
Sistemul de operare WINDOWS execută următoarele funcţii :
- gestionarea fişierelor - se pot afişa liste cu fişierele şi dosarele care există pe
calculator, se poate efectua mutarea, copierea şi ştergerea lor;
- lansarea aplicaţiilor cu uşurinţă, folosind pictogramele şi meniurile;
- detectarea erorilor din sistem.

CAPITOLUL III. INTERFAŢA SISTEMULUI WINDOWS

3.1 Suprafaţa de lucru a sistemului windows
Sistemul Windows a fost proiectat să simuleze, prin intermediul interfeţei grafice,
obiectele şi activităţile unui serviciu de birou din realitatea curentă. La deschiderea
calculatorului, pe ecran apare o imagine colorată care ocupă tot ecranul : aceasta sugerează un
obiect, care în realitate, corespunde suprafeţei mesei de lucru (desktop) şi pe care este aşternut un
tapet (wallpaper) având aspectul imaginii respective. Astfel, prin corespondenţă cu relitatea, pe
desktop sunt amplasate imagini care sugerează obiecte de lucru, şi anume obiectele care trebuie
să fie mereu prezente pe birou pentru a fi accesate imediat, indicate printr-o pictogramă
sugestivă, însoţită de un nume de identificare.
Microsoft WINDOWS este un sistem de operare ce realizează un mediu prin intermediul
căruia se poate lucra cu calculatorul, mediu bazat pe imagini (pictograme) şi meniuri, organizate
în casete denumite ferestre. Acest mediu este numit şi interfaţă grafică pentru utilizator.
 Dosarul (folder) permite definirea unui container în care se pot păstra fişiere, aplicaţii sau
alte dosare. Dosarul este un mecanism de organizare logică, la nivelul interfeţei a diferitelor
entităţi cu care lucrează sistemul de operare, inclusiv a fişierelor. La pornirea calculatorului, se
încarcă sistemul de operare Windows 95 care afişează pe ecranul calculatorului (desktop),
interfaţa Explorer. Interfaţa Explorer este formată din: icoane (Pictograme) care sunt mici desene
reprezentative pentru diferite entităţi cu care lucrează Windows (containere cu posibilităţi ale
sistemului, aplicaţie, fişier, dosar, unitate de disc etc), afişate pe ecran.
 Pictogramele - sunt simboluri care reprezintă programele (Word, Excel), fişiere,
documente, grafice, informaţii despre calculator (hard-disc, dischetă)
 Suprafaţa de lucru - zona de fundal pe care sunt plasate obiectele (fig.2.)
 Indicatorul mouse-ului
 Butonul de Start - pentru lansarea meniului Start

3.2 Ferestre (windows)

Fereastra este obiectul de interfaţă cel mai utilizat. Orice aplicatie este foosită prin
intermediul unei ferestre proprii.Un dublu-clic pe o pictogramă deschide o fereastră în care apare
conţinutul care este etichetat de aceasta şi astfel se poate avea acces la acel conţinut.
Fereastra este o zonă dreptunghiulară de dimensiuni diferite de pe ecran. Pot exista mai
multe ferestre, fiecare corespunzând unei aplicaţii. Dacă la un moment dat sunt deschise mai
multe ferestre pe ecran, una singura este fereastra activă. Aplicaţia activă corespunde aplicaţiei
care primeste comenzile care se dau de la un dispozitiv de intrare. Structura generală a unei
ferestre contine o bară de titlu şi o suprafaţă de lucru modificabilă ca dimensiuni. Ca tipuri de
ferestre, distingem:
 Ferestre de explorare, utilizate pentru a explora (inspecta) anumite component ale
sistemului;
 Ferestre de dialog;
 Ferestre de lucru, în cadrul unei aplicaţii.

O fereastră se compune în general din următoarele elemente:

 Bara de titlu (Title bar) pe care se afişează numele aplicaţiei sau al documentului
deschis în fereastră. Bara de titlu la o fereastră activă este afişată într-o culoare diferită
de a celorlalte ferestre de pe ecran.Titlul ferestrei este afişat în bara de titlu. In funcţie
de tipul ferestrei, poate fi numele unei aplicaţii, al unui dosar, al unui fişier etc.
 Bara cu titluri de meniuri (Menu bar) afişează pe orizontală lista cu meniurile
 disponibile. Meniurile la rândul lor sunt formate din liste de comenzi care acţionează în
aplicaţia sau documentul deschis în fereastră.
 Bara cu instrumente (Toolbar) este afişată sub bara de meniu, este o bară cu butoane ce
conţin pictograme ale unor comenzi care pot fi comandate şi din meniu. Bara apare
numai la anumite ferestre de aplicaţie (Word, Excel etc).
 Bara de stare (Status Bar) este afişată în partea inferioară a ferestrelor de aplicaţii şi
afişează diferite informaţii referitoare la acţiunile din aplicaţie de exemplu: o scurtă
descriere a comenzii care este curent selectată.
Butonul meniului de control (Control Menu Box) situat în partea stângă a barei de titlu a
ferestrei; conţine opţiuni pentru manipularea ferestrei. Este util când manipularea ferestrei se
face folosind tastatura.. Pictograma afişată de acest buton este pictograma aplicaţiei care
lucrează în fereastră.
 Există patru butoane situate în partea dreaptă a barei de titlu a ferestrei, ele pot
fi acţionate numai cu mouse-ul:
 Butonul de minimizare (Minimize button) este folosit pentru micşorarea ferestrei la
nivel de pictograma.
 Butonul de maximizare (Maximize button) este folosit pentru redimensionarea
 ferestrei până la ocuparea întregului spaţiu disponibil ce delimitează fereastra.
 Butonul de restaurare (Restore button) apare în locul butonului de maximizare după
operaţia de maximizare, are ca efect refacerea ferestrei la dimensiunea pe care a
avut- o înainte de operaţia de maximizare.
 Butonul de închidere (Close button) este folosit pentru închiderea ferestrei. până la
nivel de pictogramă.
 Bara de derulare pe verticală şi bara de derulare pe orizontală (Scroll bar) sunt
folosite pentru deplasarea ferestrei peste obiectele afişate (text, pictograme etc);
conţin butoane săgeţi (scrool arow) şi cursoare mobile (scroll box) care pot fi
acţionate numai cu mouse-ul. Butoanele cu săgeţi permit defilarea conţinutului
ferestrei în sensul săgeţii. Cursorul mobil arată poziţia ferestrei relativ la conţinut.
 Bordura ferestrei (Border) este o bara subţire care delimitează fereastra şi care poate
fi agăţată cu mouse-ul pentru redimensionarea ferestrei pe verticală sau pe orizontală.
 Colţurile ferestrei (Corner) sunt zonele de bordură din cele patru colţuri ale ferestrei.
Sunt folosite la redimensionarea ferestrei cu ajutorul mouse-ului pe orizontală şi
verticală în acelaşi timp.
  Cursorul mouse-ului (Pointer) este un semn grafic care arată poziţia mouse-ului pe
ecran şi care urmăreşte deplasarea mouse-ului pe masa reală (pad). In funcţie de
operaţia care se execută, pointerul are diferite forme (de exemplu dacă are forma de
clepsidra înseamnă că se execută o operaţie şi utilizatorul trebuie să aştepte până se
execută aceasta pentru a putea să folosească din nou mouse-ul).
 Punctul de inserare (Insertion Point) este un semn grafic care indică poziţia în care
poate fi scris un text sau inserat un desen într-un document.
 Suprafaţa de lucru (Working area) este zona în care aplicaţia sau documentul
afişează obiecte sau informaţii.
3.3 Meniurile
Meniurile conţin o lista cu opţiuni pe care calculatorul le poate executa. Opţiunile pot fi:
titlu de submeniu, o comanda de operaţie sau o valoare a unui parametru. Utilizând mouseul
sau tastatura se alege opţiunea necesară.
Meniul poate fi dezactivat ceea ce înseamnă că nu permite accesul la opţiuni sau activat,
în care caz permite accesul la opţiuni.
În titlul meniului sau în opţiunea de meniu, una din litere este subliniată şi se numeşte
litera de identificare, ea poate fi utilizată pentru a deschide un meniu sau pentru a alege o
opţiune din meniu. Ferestrele de aplicaţie dispun de mai multe meniuri:
 Meniul principal (pull-down), afişează titlurile de meniuri pe orizontală în bara de
meniuri. Prin deschiderea unui meniu din lista de meniuri, se afişează sub acesta un alt
meniu, numit meniu derulant (pop-up menu) care conţine o liste opţiuni.
 Meniul de control . Meniul de control este identificat prin butonul aflat în coltul din
stânga sus al ferestrei; apare la ferestre şi la butoanele ferestrelor minimizate şi conţine
comenzi pentru manipularea ferestrelor şi butoanelor.
Opţiuni ale meniului:
 Restore reface fereastra la dimensiunea pe care a avut-o înainte de operaţia de
maximizare sau minimizare;
 Move permite deplasarea ferestrei cu ajutorul tastaturii;
 Size permite redimensionarea ferestrei cu ajutorul tastaturii;
 Minimize reduce fereastra la un buton;
 Maximize redimensionează fereastra la dimensiunea maximă;
 Close (Alt+F4), închide fereastra.
Acest meniu se deschide executând clic cu butonul din dreapta pe un obiect, ca urmare
se afişează o listă cu comenzi specifice obiectului (fişier, bară de aplicaţie, ecranul).