CAPITOLUL I

FUNCŢIILE ŞI COMPONENTELE UNUI SISTEM DE

OPERARE

Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat, un program

constând dintr-o succesiune de instrucţiuni ce converg către soluţia problemei ce se rezolvă.
Există două categorii de programe:
1) programe de aplicaţii care sunt destinate să rezolve probleme specifice; acestea efectuează
prelucrări ale datelor, în concordanţă cu cerinţele informaţionale;
2) programe de sistem destinate să coordoneze operarea circuitelor sistemului, asistând la
dezvoltarea programelor de aplicaţii; ele sunt proiectate să faciliteze utilizarea eficientă a
resurselor sistemului de calcul şi să ajute la dezvoltarea si execuţia programelor de aplicaţii.
Programele de sistem sunt scrise pentru anumite categorii de sisteme de calcul şi nu pot fi
folosite pe orice calculator; sunt furnizate de către producătorii sistemelor de calcul sau alte
firme specializate, fiind astfel proiectate încât să corespundă unei game variate de solicitări.

1.1. Sistem de operare

Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem, ce oferă

utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a sistemului de calcul, concurând la dezvoltarea
programelor de aplicaţie.
Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţa între componenta
hardware a unui sistem de calcul şi utilizator, reprezentat prin programele sale de aplicaţie
(fig.1.1.).

Majoritatea sistemelor de operare sunt organizate pe două niveluri:

1
1) nivelul fizic care este mai apropiat de partea de hardware, interferând cu aceasta printr-un
sistem de întreruperi ce semnalizează anumite evenimente deosebite ce au loc în sistem; în acel
moment va da controlul unor rutine de pe nivelul logic în vederea tratării acestora şi al informării
utilizatorului despre cauzele care le-au generat.
2) nivelul logic este mai apropiat de utilizator, interferând cu acesta prin:
- comenzi ce specifică execuţia anumitor subfuncţii ale sistemului de operare;
- macroinstrucţiuni ce conduc la expandarea în programele de aplicaţii, a unor macrodefiniţii cu
funcţii speciale;
- limbaje de programare;
- mesaje către utilizator;
- întreruperi solicitate de către software.

1.2. Funcţiile unui sistem de operare

Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori, un sistem de operare

trebuie să fie capabil a îndeplini următoarele funcţii:
1) oferirea posibilităţii de pregătire şi lansare în execuţie a programelor de aplicaţie (fig.1.2.); în
acest scop, un sistem de operare trebuie să dispună de cel puţin următoarele componente:
- un editor de texte pentru a introduce şi modifica un program sursă (PS) scris într-un limbaj de
programare;
- un translator pentru limbajul de programare folosit (asamblor, compilator sau interpretor), care
să traducă instrucţiunile programului sursă, într-o formă recunoscută de sistemul de calcul
(formă binară) - program obiect sau module obiect (PO);
- un editor de legături care să realizeze legătura dintre diverse module obiect, sau să apeleze la
module obiect din bibliotecile sistemului, respectiv la modulele obiect din biblioteca
utilizatorului - care au fost catalogate în prealabil, pentru a construi structura pe segmente
impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor (program obiect executabil-POE).
Odată construită structura pe segmente, programul va fi gata de execuţie, ceea ce va
implica încărcarea acestuia în memoria internă şi execuţia efectivă; componenta sistemului de
operare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător. Dacă această componentă lansează
automat execuţia programului după încărcarea în memoria internă, încărcătorul este de tip Load
and Go.
2) alocarea resurselor necesare execuţiei programelor prin:
- identificarea programelor ce se execută şi a necesarului de resurse;
- alocarea memoriei interne şi a dispozitivelor periferice;
- identificarea şi protecţia colecţiilor de date.
3) acordarea unor facilităţi prin utilitare de interes general:
- gestiune cataloage (directori, subdirectori) şi fişiere;
- creare, modificare, copiere, mutare, ştergere, recuperare directori şi fişiere;
- sortare/interclasare;
- comprimare/decomprimare spaţiu pe suporturile de memorie externă;
- depistare şi eliminare viruşi informatici şi altele.
4) planificarea execuţiei mai multor programe (multiprogramare) după anumite criterii, în
vederea utilizării eficiente a unităţii centrale de prelucrare.

2
5) coordonarea execuţiei mai multor programe ce se execută simultan, prin urmărirea
modului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în
execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire şi depistarea eventualelor erori.
6) asistarea execuţiei programelor de către utilizator, prin comunicaţia sistem decalcul utilizator
atât la nivel hardware cât şi la nivel software.
7) asigurarea organizării şi protecţiei datelor în memorie.
8) posibilitatea generării unui sistem de operare pe măsura configuraţiei existente.

1.3. Programe de comandă – control

Sisteme de operare sunt alcătuite în principal, din două categorii de programe:

- programe de comandă-control având rolul de coordonare şi control al tuturor funcţiilor
sistemului de operare;
- programe de servicii care sunt executate sub supravegherea programelor de comandă-control,
şi sunt utilizate de programator pentru dezvoltarea aplicaţiilor.
Programele de comandă-control cunoscute şi sub numele de monitoare, supervizoare sau
executive, coordonează activitatea celorlalte componente ale sistemului de operare.

3
 Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului sunt încărcate în memoria
internă încă de la generarea sistemului de operare, fiind păstrate în memoria internă pe tot
parcursul execuţiei aplicaţiilor de către sistemul de calcul; aceste programe se numesc rutine
rezidente, formând nucleul sistemului de operare; celelalte componente rămân în memoria
externă fiind apelate şi executate numai atunci când sunt solicitate de către nucleul sistemului de
operare ( se numesc rutine tranziente) asemenea oricărui program de aplicaţie (fig. 1.3.)

Supervizorul iniţiază execuţia operaţiilor de intrare/ieşire pentru transferul componentelor

tranzitorii din memoria externă în memoria internă, fiind totodată responsabil de alocarea
canalelor de transfer (magistralele) pentru dispozitivele periferice de intrare/ieşire; de asemenea
efectuează controlul şi coordonarea unităţii centrale de prelucrare (CPU) pe parcursul
recepţionării de mesaje de la canalele prin care se execută transferul, a execuţiei programelor din
memoria internă respectiv, a transmiterii de mesaje către dispozitivele periferice de intrare/ieşire
prin intermediul magistralelor.
Dispozitivele periferice de intrare/ieşire trebuie să fie alocate aplicaţiilor care le solicită,
datele solicitate fiind transferate în memoria internă sub controlul sistemului de gestiune a
intrărilor/ieşirilor.
Programele de comandă control îndeplinesc trei funcţii majore:
a. administrarea resurselor fizice ale sistemului de calcul;
b. planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei aplicaţiilor;
c. depistarea şi tratarea evenimentelor deosebite ce apar în timpul execuţiei unei aplicaţii.

1.4. Programe de servicii pentru dezvoltarea programelor de aplicaţie

Programele de servicii se execută sub controlul programelor de comandă control ca orice

program de aplicaţie, având în componenţă programe care facilitează dezvoltarea programelor de
aplicaţii respectiv programe utilitare de interes general.
Principalele programe de care dispune orice sistem de operare pentru dezvoltarea unui
program de aplicaţie sunt: editoarele de texte, translatoarele de limbaje, editoarele de legături,
încărcătoarele şi depanatoarele.
1.4.1. Editoare de texte
Un editor de texte este un set de programe ce oferă posibilitatea introducerii, editării, şi

4
tipăririi de texte sub forma unor fişiere ASCII. Textele sunt alcătuite din caractere care se
introduc de la tastatură apărând în acelaşi timp şi pe monitor; erorile pot fi corectate uşor
deoarece acestea nu sunt încă tipărite pe hârtie.
Editoarele de texte au ca activitate principală, crearea şi editarea de texte; împreună cu
hardware-ul, furnizează calea de urmat pentru vizualizarea, memorarea, editarea şi regăsirea
textelor create. Editoarele de texte mai performante, permit şi introducerea elementelor de
grafică în text.
Deoarece documentaţia de utilizare a editoarelor de texte este voluminoasă, proiectanţii
acestora au prevăzut pentru cele mai frecvente funcţii, un sistem de Help ce constă în informaţii
minime afişate la monitor referitor la modul de lucru al funcţiei.
Numele fişierului, pagina curentă, linia şi coloana în care se află cursorul, sunt permanent
afişate pe monitor în vederea orientării utilizatorului; textul poate fi memorat pe suport magnetic,
se poate refolosi şi modifica după necesităţi.
Editoarele de texte sunt componente ale sistemului de operare cu cea mai mare frecvenţa
de utilizare, existând astăzi o mare varietate datorită serviciilor aduse pentru a degreva
utilizatorul de sarcini elementare cum sunt: despărţirea în silabe, alinierea textelor, paragrafelor,
titlurilor, sublinierea unor porţiuni din text, căutare unui şir de caractere şi editarea acestuia,
indexarea documentului, realizarea cuprinsului, etc.
Observaţii:
- un procesor de texte poate produce fişiere ASCII numai dacă include opţiunea out of ASCII
text; limbajul Java foloseşte caractere ASCII reprezentate pe 16 biţi (caractere Unicode) ce
includ caracterele întâlnite la majoritatea limbilor străine.

1.4.2. Translatoare de limbaje

Translatoarele de limbaje sunt componente ale programelor de servicii care traduc
programe sursă(PS) scrise de utilizator într-un limbaj de programare, în programe obiect(PO), a
căror instrucţiuni în limbaj maşină sunt recunoscute şi executate de sistemul de calcul.
Translatoarele de limbaje se divid în două categorii:
1) compilative care realizează numai traducerea PS ---> PO; acestea pot fi:
* asambloare - programe de servicii care traduc programe sursă scrise în limbaje de asamblare
specifice fiecărui sistem de calcul (masm, tasm);
* compilatoare - programe de servicii care traduc programe sursă scrise în limbaje evoluate,
universale (Pascal, C);
2) interpretative - care odată cu compilarea realizează şi execuţia programului (Basic).
Spre deosebire de asambloare, compilatoarele creează o formă intermediară arborescentă
a instrucţiunilor din programul sursă astfel:
- orice variabilă este un nod terminal al arborelui;
- orice operator creează un arbore binar a cărui ramură stângă este primul operand, iar cea din
dreapta este al doilea operand.
Pentru a înţelege modul de lucru al unui compilator în tratarea unei instrucţiuni, se
consideră următorul exemplu:

Să se determine arborele binar corespunzător acţiunii unui compilator pentru calculul expresiei:
X = A * ( B - C ) * D * ( E - F - 207 )
Rezultatul acţiunii compilatorului asupra expresiei este redat în fig. 1.4.

5
6
(1) Analiza lexicală descompune PS în atomi lexicali (identificatori, cuvinte rezervate, constante,
operatori) pe care îi introduce în tabela de simboluri sub formă codificată.
(2) Analiza sintactică prin care şirul de atomi lexicali este analizat în privinţa depistării unor
structuri sintactice ca: expresii, liste, proceduri, plasându-le într-un arbore de derivare (arbore
sintactic).
(3) Analiza semantică foloseşte structura programului şi informaţiile din tabela de simboluri
pentru generarea unui grup de instrucţiuni simple cu format fix (codul intern); dacă arborele
sintactic nu respectă gramatica limbajului, semnalizează erori.
(4) Optimizarea codului presupune eliminarea redundanţelor, a lungimii şi variabilelor inutile, în
vederea unei execuţii mai eficiente.
(5) Generarea codului alocă zone de memorie pentru păstrarea datelor în timpul execuţiei, alocă
registre şi produce codul obiect.
(6) Gestiunea structurilor de date reprezintă o colecţie de proceduri care creează şi actualizează
baza de date cu care lucrează celelalte faze; în baza de date se găsesc tabelele identificatorilor, a
constantelor, a constructorilor, a cuvintelor cheie, a procedurilor standard, care uneori sunt
înglobate într-o unică tabelă de simboluri.
(7) Tratarea erorilor este realizată de o colecţie de proceduri ce sunt activate când se depistează
o eroare în program; utilizatorul primeşte mesaje de diagnostic iar compilatorul continuă analiza
sintactică pentru a depista alte erori.
O succintă abordare comparată a translatoarelor de limbaje conduce către
următoarele aspecte mai semnificative:
- asamblorul este determinat de limbajul maşină specific fiecărui sistem de calcul, iar
compilatorul este specific unui anumit limbaj de programare independent de sistemul de calcul;
- compilatorul oferă posibilitatea scrierii de programe pentru orice sistem de calcul ce dispune de
compilatorul respectiv;
- asamblorul translatează o definiţie simbolică a programului sursă într-o singură definiţie din
programul obiect, în timp ce compilatorul o poate translata în mai multe definiţii din programul
obiect (memoria ocupată astfel de asamblor necesită mai puţin spaţiu, dar compilatorul este mai
puternic datorită includerii într-o definiţie sursă, a mai multor definiţii obiect);
- interpretorul este util în special, la controlul proceselor industriale ce se desfăşoară în timp real,
însă interpretarea este mai lentă decât compilarea;
- execuţia repetată a unui program este facilitată de compilator care realizează translatarea o
singură dată, în timp ce interpretorul îl translatează de fiecare dată.
Există componente ale sistemului de operare ce sunt concepute ca programe generalizate
care, în funcţie de necesităţile utilizatorului se pot adapta pentru a realiza un grup de funcţii;
aceasta se realizează în faza de asamblare, prin intermediul unui macrolimbaj care asigură
generarea secvenţelor de program (PS şi PO) specificate.
Macrolimbajul foloseşte macroinstrucţiuni care sunt instrucţiuni ale PS, care asigură prin
intermediul comenzilor, inserarea în PS a secvenţei de instrucţiuni în locul unde a apărut
macroinstrucţiunea; de remarcat este faptul că nu economiseşte decât timp utilizator.
Structura unei macroinstrucţiuni:
-început MACRO
-nume NNNN
-secvenţa instr.1

7
De ...
instrucţiuni instr.n
-sfârşit ENDM

După definirea unei macroinstrucţiuni, utilizarea numelui NNNN este echivalentă cu

utilizarea secvenţei de instrucţiuni incluse în macroinstrucţiune.
Macroasamblorul este componenta programelor de servici a sistemului de operare care
tratează macroinstrucţiunile, având ca activităţi de bază:
- recunoaşterea macrodefiniţiilor indicate prin MACRO, ENDM;
- memorarea definiţiilor macroinstrucţiunilor de care are nevoie pentru a le expanda la un apel
macro;
- recunoaşterea apelului macroinstrucţiunii cu secvenţa de instrucţiuni corespunzătoare.
- înlocuirea macroinstrucţiunii cu secvenţa de instrucţiuni corespunzătoare.

1.4.3. Editorul de legături

Structura externă a unui PS este alcătuită din secţiune, segment şi program.
Secţiunea este o unitate de program independentă constituită dintr-o secvenţă de definire a
datelor şi o secvenţă de instrucţiuni, ce asigură posibilitatea comunicării cu alte unităţi ale PS
(fig.1.6.).

Definirea datelor şi procedurilor servesc atât propriei secţiuni cât şi altor secţiuni.
Compilatorul asigură pe lângă generarea codului obiect şi informaţii de legătură între
secţiuni:
- informaţii de identificare (nume secţiune, punctul de intrare);
- informaţii de legătură.
Structura unei secţiuni după compilare este redată în fig.1.7.

8
 Dicţionarul de legături rezultă în urma determinării de către compilator, a elementelor de
comunicaţie specificate în fiecare secţiune a PS, conţinând două tipuri de simboluri:
- externe - nedefinite în secţiune, cu adresa necunoscută;
- interne - definite în secţiune, dar referite din exteriorul acesteia.
Segmentul este o succesiune de secţiuni între care au fost rezolvate legăturile; acesta
conţine:
- numele segmentului;
- punctul de intrare în segment;
- codul obiect al secţiunilor aranjate într-o anumită ordine.
Programul este o structură arborescentă de segmente (segment principal şi segmente
subordonate organizate pe substructuri); acesta este organizat într-o structură multifazică de către
editorul de legături, care pe baza numelor segmentelor din care este alcătuit programul şi a
secvenţei de secţiuni din care este compus fiecare segment, creează structura de program pe care
o depune pe suport extern (de obicei, hard-disk) de unde va fi ulterior încărcat în RAM pentru
execuţie.
Editorul de legături prelucrează PO rezultat în urma compilării secţiunilor, în scopul
construirii structurii pe segmente a programului; el este o componentă a programelor de servicii
care asigură următoarele funcţii:
- construirea dicţionarului de legături între diverse secţiuni;
- înlocuirea fiecărei secţiuni din cadrul unui segment, cu un factor de relocare corespunzător
adresei de încărcare în RAM;
- alocarea de zone continue pentru segment;
- modificarea constantelor de adresă relocabile, pentru a conţine valorile relocate ale simbolurilor
lor;
- căutarea în biblioteca relocabilă, a modulelor obiect catalogate;
- construirea structurii arborescente a programelor executabile.
Activitatea editorului de legături (linkeditor) este redată în fig.1.8.

9
Observaţii:
- mediul de programare Pascal include editorul de legături în compilator;
- sub sistemul de operare UNIX editarea legăturilor se realizează implicit, cu excepţia cazurilor
în care ea este gestionată de utilizator; în acest caz, la compilare se va specifica opţiunea - o
(numai compilare).

1.6. Sisteme de operare la calculatoare personale

1.6.1. Categorii de sisteme de operare

La calculatoarele personale (PC) există în principal două categorii de sisteme de operare:
1) monotasking care execută un singur task (program sau parte a unui program aflat în faza de
execuţie) la un moment dat, având ca principale funcţii:
- încărcarea şi execuţia programelor;
- asigurarea unei interfeţe omogene cu dispozitivele periferice;
- posibilitatea dialogării cu utilizatorul prin intermediul unui interpretor de comenzi.
2) multitasking care va asigura suplimentar, partajarea timpului între programele ce se execută
simultan şi gestiunea alocării resurselor sistemului de calcul atât hardware cât şi software;
nucleul sistemului de operare include următoarele componente:
- supervizorul care are ca principale activităţi lansarea, oprirea sau suspendarea aplicaţiilor;
- planificatorul proceselor care reglează timpul de execuţie alocat pentru diverse activităţi.
I. alocatorul de resurse evidenţiază resursele libere sau alocate;
II. modulul de gestiune pentru intrări /ieşiri ce asigură dialogul cu perifericele.
La nucleul sistemului de operare se adaugă:
I. interpretorul de comenzi;
II. sistemul de gestiune al fişierelor;
III. sistemul de gestiune al bazelor de date;
IV. programe de comunicaţie
Referirile s-au făcut la nucleul sistemelor de operare rezident în memoria internă, parte
componentă a programelor de comandă control; considerentele precizate la programele de sistem
rămân valabile cu specificul impus de categoria microsistemelor.
Principalele sisteme de operare existente astăzi pe PC-uri sunt: MS-DOS şi interfeţele
grafice Windows, Unix, OS/2, Apple/Macintosh DOS, VMS.
1) MS-DOS (Microsoft – Disk Operating System)
În 1981 firma Microsoft a lansat sistemul de operare IBM MS-DOS care în 1985 a
devenit standardul sistemelor de operare pe microcalculatoare cu implementarea
microprocesoarelor pe 16 biţi (I 8086, I 8088) MS-DOS versiunea 3.3; versiunile ulterioare oferă
facilităţi pentru desfăşurarea activităţii utilizatorului prin punerea la dispoziţie a unor opţiuni de
alegere din meniu, comparativ cu versiunile anterioare care presupuneau cunoaşterea sintaxei
fiecărei comenzi; drept urmare, software-ul special – denumit DOS SHELL – a făcut din
sistemul de operare MS-DOS un sistem uşor de utilizat, cu meniu disponibil pentru comenzi.
Ultima versiune este MS-DOS 7 sub interfeţele grafice Windows.
Sistemul de operare MS-DOS a fost proiectat în principal, să execute un singur program
pentru un singur utilizator.

10
2) Digital Research Corporation a introdus câteva versiuni noi, incluzând DOS Concurent care
suporta execuţia mai multor programe în acelaşi timp (DR-DOS).
3) Apple DOS a fost introdus pe PC-urile de tip Apple, care se bazează pe microprocesoare
diferite decât cele folosite de IBM, deci incompatibil cu clasele de PC-ri de tip IBM; iniţial a fost
destinat pentru un singur utilizator care execută un program la un anumit moment.
Un sistem de operare mult mai puternic este Macintosh DOS proiectat să fie utilizat pe
PCuri de tip Apple /Macintosh DOS (implementat cu microprocesor Motorola 68040) ce permite
multiprogramare şi memorie virtuală. Apple Computer a lansat următoarea generaţie de sisteme
de operare constituită din Mac OS 8 şi Rhapsody.
4) Interfeţele grafice WINDOWS
Windows este o interfaţă grafică orientată pe ferestre; utilizatorul poate lansa
concomitent mai multe aplicaţii, fiecare în fereastra ei, precum şi efectuarea schimbului de
informaţii intre acestea. Se consideră ca apariţia sa marchează momentul în care calculatoarele
IBM şi compatibile, au putut egala facilităţile de utilizare şi viteza calculatoarelor din gama
Macintosh.
Windows 3.11. for Wokgroups, spre deosebire de Windows 3.1., dispune suplimentar de
facilităţi pentru lucru în reţea a grupurilor de utilizatori conectaţi; aceştia pot efectua transferuri
de date, mesaje, informaţii prin simpla selectare şi activare a unor comenzi şi funcţii disponibile.
Windows NT (New Tehnology) a fost proiectată în ideea compatibilităţii cu interfeţele grafice
precedente, Windows 3.1. şi Windows 3.11. for Workgroups. Sistemul Windows NT, serverul
Windows NT şi produsele legate de acesta, alcătuiesc un sistem un client-server deschis,
deosebit de puternic şi fiabil. Unul dintre avantajele majore care-l recomandă, constituie
posibilitatea implementării atât pe platforme Intel, cât şi pe platforme bazate pe microprocesoare
RISC.
Windows 95 spre deosebire de versiunile precedente, încearcă să fie un compromis de system de
operare ce lucrează pe 32 de biţi; încorporează majoritatea facilităţilor regăsite la celelalte
interfeţe grafice, adăugând şi altele noi. Este util doar în aplicaţii pe 32 de biţi, chiar dacă
păstrează compatibilitatea cu aplicaţiile pe 16 biţi.
Windows 98 este un sistem de operare complet integrat cu Internetul, constituindu-se ca un
suport pentru noile tehnologii hardware şi păstrând compatibilitatea cu Windows 95 faţă de care
apare ca un upgrade.
Windows 2000 este ultima generaţie a celui mai răspândit sistem de operare de reţea din întreaga
lume. Proiectat pentru organizaţii de orice dimensiune noua versiune oferă siguranţă sporită şi
scalabilitate, costuri mai reduse, respectiv servicii pentru aplicaţii derulate prin Internet.
5) OS/2 (Operating System / 2)
În 1988 IBM şi Microsoft a introdus sistemul OS/2 care a fost proiectat să preia
avantajele microprocesoarelor I 80286 şi I 80386 pentru seria de microcalculatoare IBM PS/2 pe
32 biţi; este un sistem de operare multitasking, fiind capabil a adresa 16 M memorie internă;
necesită 1,5 M memorie internă şi hard disc; versiunile construite în jurul microprocesorului I
80386 sunt şi multiutilizator (maxim 16 utilizatori simultan).
Deşi spaţiul adreselor fizice este de 16 M, prin mecanismul memoriei virtuale spaţiul
adreselor virtuale poate accesa până la 32 M.
OS/2 păstrează majoritatea comenzilor MS-DOS în special pentru operaţiile cu fişiere şi
periferice.
Pentru a permite mişcarea intre aplicaţii a utilizatorului, OS/2 dispune de o interfaţă PM

11
(Presentation Manager) orientată pe ferestre pentru introducerea comenzilor, selectarea taskurilor
ce se vor executa, gestiunea taskurilor şi altele; PM dispune de două programe de comandă
control:
▪ controlul pentru configurarea porturilor, culorilor ecranului şi setului de caractere, etc.;
▪ utilitar pentru fişiere ce permite deplasarea prin arbori de directori, mutare, copiere, ştergere
de fişiere şi subdirectori, modificarea atributelor, sortarea şi alte operaţii.
Versiunile recente OS/2 Warp şi OS/2 Warp Connect solicită cel puţin un sistem AT 386
cu 4 M de RAM (OS/2 Warp) respectiv 8 M de RAM (Warp Connect).
OS/2 Warp este un sistem de operare ce controlează acţiunile calculatorului, dar este şi o
interfaţă grafică utilizator (GUI-Graphical User Interface), care permite comanda calculatorului,
prin selectarea de simboluri vizuale.
Dintre facilităţile disponibile la OS/2 Warp se pot enumera:
lucrul cu mai multe programe (multitasking);
interfaţa sistemului Warp este uşor de înţeles, de memorat;
toate programele livrate cu Warp au aspecte grafice şi de operare similare
OS/2 Warp facilitează conectarea la Internet (CIM)
Bonus Pak include un procesor de texte, un program de tip foaie electronică de calcul
(spredsheet), generator de diagrame, Sistem de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD), generator de
rapoarte; utilitare pentru accesoriile: plăci audio, fax / modem, video, etc.
Conectarea la Internet se realizează on-line Compuserve cu CIM pentru OS/2, respectiv
cu Hyper ACCESS Lite la alte servicii on-line, la un Bulletin Board System sau la alt PC.
6) UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a mări disponibilităţile sistemului:
memorie virtuală, multiutilizator şi multitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă
mai largă de sisteme de calcul: mainframes, microcalculatoare, de unde şi unul din marile sale
avantaje.
Actualmente, sistemele de operare UNIX sunt proiectate de mai multe firme specializate,
ceea ce a condus la existenta mai multor versiuni cum sunt: AIX, SCO-ODT, HP-UX,
SOLARIS, Digital, UNIX, IRIX, Linux, ş.a.
Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt:
Sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce permite mai multor utilizatori să
lucreze cu acelaşi calculator în acelaşi timp (multiuser);
Orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor programe în acelaşi timp
(multitasking);
Un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui program;
Utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la un dispozitiv periferic la altul;
Existenta unui interpretor de comenzi si un limbaj adecvat, cunoscut sub denumirea de Shell;
Foloseste un limbaj structurat numit C, pentru programarea sistemelor;
Includerea unor componente pentru editarea textelor si formatarea lor pentru tiparire;
Utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de calcul care opereaza sub UNIX
sau alt sistem de operare;
Nu impune vreo limita la eventualele modificari determinate de specificul aplicatiei.

12