SISTEME DE OPERARE

Sistemul de operare (Operating System) reprezintă componenta logică de bază şi este un sistem
de programe care coordonează toate activităţile şi asigură utilizarea eficientă a resurselor
sistemului de calcul.
Sistemul de operare asigură alocarea şi controlul tuturor resurselor, înlănţuirea proceselor de
prelucrare şi interfaţa cu utilizatorul.

Majoritatea sistemelor de operare sunt structurate pe două nivele:

a) Nivelul fizic, apropiat de hardware, este în general transparent pentru utilizator. Interfaţa
hardware este compusă din programe care controlează componentele fizice ale calculatorului.
Acest software este parţial sau integral stocat permanent în memoria ROM. Rolul lui este de a
gestiona şi controla componentele hardware. Comunicarea se face prin intermediul unui sistem
de întreruperi prin care se semnalează anumite evenimente din sistem. La apariţia unei
întreruperi, controlul este dat unor rutine de pe nivelul logic, în scopul tratării întreruperii şi al
informării utilizatorului despre cauzele ce au generat-o.
b) Nivelul logic cuprinde componenta software a sistemului de operare prin care este posibilă
comunicarea dintre utilizator și sistemul de calcul. Comunicarea cu sistemul se face prin
comenzi, instrucţiuni, mesaje. Interfaţa poate fi de tip linie de comandă sau grafică GUI
(Graphic User Interface). Aplicațiile din cadrul nivelului logic apelează componentele hardware
prin programele nivelului fizic, rezultând independența față de configurația hardware, practic
nivelul fizic reprezentând o interfață între componenetele hardware și programele sistemului
de operare (nivelul logic).
Se manifestă tendinţa ca tot mai mule funcţii ale sistemului de operare să fie implementate la
nivelul hard-ului în memorii de tip ROM, aceste programe alcătuind firmware-ul.

Un sistem de operare este compus din:

 componenta de gestionare a resurselor sistemului de calcul;
 componenta de comandă și control;
 componenta de servicii.

Componenta de gestionare a resurselor sistemului de calcul

Execuția oricărui program într-un sistem de calcul presupune încărcarea sa în memoria internă
urmată apoi de executarea, în cadrul unității centrale de prelucrare, secvențială a tuturor
instrucțiunilor.
Execuția instrucțiunilor presupune următoarele acțiuni:
- alocarea unității aritmetice şi logice (UAL) pentru efectuarea de operații
aritmetice sau logice la nivelul datelor de prelucrat;
- alocarea echipamentelor periferice pentru schimbul de informații între acestea și
memoria internă a calculatorului;
- alocarea de memorie externă pentru salvarea datelor rezultate în urma
prelucrărilor;
- accesarea unor structuri de date din memoria externă;
- lansarea în execuție a altor programe.
1
Prin execuția unui program se alocă o zonă din memoria internă precum și o parte din timpul de
lucru a unității centrale de prelucrare.

Procesul este un concept cheie al oricărui sistem de operare şi reprezintă un program în

execuţie. El poate avea unul sau mai multe subprocese, se poate afla în anumite stări, se poate
sincroniza cu alte procese, poate comunica cu alte procese etc. Alocarea unei resurse unui
proces presupune următoarele activități din partea sistemului de operare:
- verifică existența resursei;
- verifică disponibilitatea resursei;
- calculează ce parte din resursă este diponibilă;
- calculează timpul pentru care poate fi alocată resursa;
- verifică dacă resursa mai este necesară altui proces în cazul în care este deja
alocată.

Din aceste activități, rezultă principalele funcții ale componentei sistemului de operare cu rol în
gestionarea resurselor:
- gestionarea continuă a resurselor;
- utilizarea unor algoritmi de alocare pe baza unei strategii de atribuire în funcție de
alegerea solicitării pentru care se alocă resursa, procentul din resursa ce se alocă, când
se face alocarea și pentru cât timp. Aceste strategii de alocare sunt diferite în funcție de
resursa alocată.

Componenta de comandă și control

Componenta de comandă și control gestionează alocarea resurselor pe toată durata execuției și
coordonează operațiile desfășurate la închiderea execuției.
Principalele funcții ale acestei componente sunt:
- gestionarea execuției programelor prin planificarea, lansarea și urmărirea
execuției;
- gestionarea resurselor;
- rezolvarea evenimentelor speciale apărute în timpul execuției;
- asigurarea protecției datelor manevrate de programe.

Componenta de servicii
Această componentă cuprinde:
- programe care se lansează automat la pornirea sistemului;
- programul interpretor al comenzilor utilizatorului exprimate cu ajutorul unui
limbaj de comandă;
- funcții pentru gestionarea dialogului cu utilizatorul;
- funcții de asistență online de tip Help;
- funcții plug and play ce permit detectarea și instalarea rapidă a unor noi
echipamente adăugate sistemului de calcul (de exemplu: conectarea unui stick
usb sau a unei imprimante);
- funcții de traducere a interfeței sau de utilizare a unor setări regionale (semne valutare,
utilizarea punctului sau a virgulei zecimale);

2
 - funcții pentru personalizarea mediului de lucru pentru fiecare utilizator.

În figura 5.11 este prezentat locul sistemului de operare în structura unui sistem de calcul.

Principalele obiective ale unui sistem de operare sunt:

 automatizarea operațiilor standard;
 minimizarea efortului de utilizare din partea utilizatorului;
 gestionarea eficientă a resurselor;
 creșterea eficienței globale prin creșterea vitezei de execuție a prelucrărilor, reducerea
timpului de răspuns, creșterea gradului de utilizare a resurselor.

Funcțiile sistemului de operare sunt:

 funcția de instalare automată;
 funcția de încărcare în memoria internă la pornirea sistemului de calcul;
 funcția de configurare dinamică a sistemului de operare;
 funcția de instalare a perifericelor astfel încât utilizatorul să poată folosi similar orice
echipament indiferent de caracteristicile constructive;
 funcția de interfață personalizată cu utilizatorul, cu ajutorul unui limbaj specific de
comandă;
 funcția de control a execuției programelor în toate fazele sale;
 funcția de gestionare a resurselor sistemului de calcul;
 funcția de asigurare a protecției între utilizatori în cazul în care sistemul permite accesul
simultan al mai multor utilizatori sau programe;
 funcții auxiliare cum ar fi contabilizarea activităților desfășurate, jurnalizarea comenzilor
etc.

3
 Hardware

Optimizarea utilizării resurselor

Firmware

Software

Sistemul de operare

Aplicații pentru
comandă și control

Optinizarea accesului la resurse

Aplicații pentru
servicii

Sistemul de programe

Programe utilitare

Programe de aplicație

Figura 5.11. Sistemul de operare în structura unui sistem de calcul

În concluzie, principalele funcţii ale unui sistem de operare pot fi rezumate astfel:
a) gestiunea unităţii centrale – are ca scop lansarea în execuţie a programelor, planificarea
derulării proceselor, depistarea erorilor şi tratarea acestora;
b) gestionarea memoriei interne – cuprinde evidenţierea stării de alocare a fiecărei locaţii de
memorie, alocarea zonelor de memorie, etc.
c) gestiunea datelor – asigură organizarea, identificarea şi protecţia datelor grupate în fişiere;
această funcţie este îndeplinită de sistemul de gestiune al fişierelor;
d) gestionarea dispozitivelor periferice – constă în alocarea şi eliberarea acestora, iniţierea
operaţiilor de intrare / ieşire;
e) asistenţa acordată utilizatorului – comunicarea este asigurată prin interfeţe “prietenoase”
uşor de utilizat.

4
Pentru sistemele de operare sunt importante următoarele atribute:
 monouser – serviciile sistemului de operare sunt oferite la un moment dat unui singur
utilizator;
 multiuser - serviciile sistemului de operare sunt accesate simultan de programele mai
multor utilizatori;
 monotasking – sistemul de operare execută la un moment dat o singură sarcină (task,
proces);
 multitasking - sistemul de operare execută simultan mai multe sarcini.

Notă. Există sisteme de operare distribuite care gestionează un grup de calculatoare distincte
făcând să pară un singur calculator. Când mai multe calculatoare distincte lucrează ca o singură
mașină sistemul este un sistem distribuit.

Dezvoltarea tehnologiilor hardware implică perfecţionarea şi modificarea atât a sistemelor de

operare, cât şi a componentelor software instalate pe sistemul de calcul. Pentru sistemele de
operare şi produsele software sunt importante două atribute:
 compatibilitatea – posibilitatea recunoaşterii acestora de alte sisteme de operare sau
produse software;
 portabilitatea – instalarea şi execuţia acestora pe diverse sisteme de calcul.

Evoluţia sistemelor de operare

Dezvoltarea sistemelor de operare urmează îndeaproape evoluţia sistemelor de calcul. Primele
sisteme de operare (corespunzând generaţiei a doua de calculatoare) realizau prelucrarea pe
loturi (sisteme de operare batch processing). Erau sisteme de operare monouser şi
monotasking, adică un singur program este prezent în memorie şi se execută la un moment dat.
Caracteristica de bază a modelului de prelucrare pe loturi o reprezintă imposibilitatea
intervenţiei utilizatorului pentru a interacţiona cu programul său.
Apariţia sistemelor de operare multiuser (multiutilizator) a ridicat probleme noi privind
gestiunea concurentă a programelor lansate de diverşi utilizatori, posibilitatea comunicării între
utilizatori plasaţi la terminale diferite şi asigurarea unui sistem de protecţie corespunzător.
În cazul sistemelor de operare multiuser şi multitasking, mai mulţi utilizatori sunt conectaţi
simultan. Sistemele multitasking lucrează în tehnica time-sharing (timp divizat, partajat) ce
presupune împărțirea procesorului disponibil între mai multe procese ce sunt întrerupte
repetat după o schemă de management a proceselor inclusă în sistemul de operare. Alocarea
timpului de acces se realizează pe baza unor cuante de timp fixe sau variabile, utilizatorii având
senzaţia că lucrează simultan cu sistemul.
Dacă sistemul de calcul dispune de mai multe procesoare (multiprocessing) pe fiecare din ele se
execută câte un proces; în acest caz programele se execută simultan în mod efectiv.

Din punct de vedere al modului de exploatare a echipamentelor informatice, au fost elaborate

sisteme de operare specializate:
a) sisteme de operare pentru exploatarea individuală a calculatoarelor: MS-DOS, UNIX,
WINDOWS’** etc.
b) sisteme de operare pentru reţele de calculatoare.

5
Sistemele de operare au un limbaj de comandă destinat interfeţei cu utilizatorul. Instrucţiunile
acestui limbaj se numesc comenzi şi sunt interpretate de componenta numită interpretorul de
comenzi ce determină acţiuni ale sistemului de operare.

Funcţionarea sistemului de operare

Pentru a înţelege funcţionarea unui sistem de operare vom prezenta câteva elemente ale
sistemului MS-DOS (Micro Soft – Disc Operating System), cel mai utilizat sistem de operare din
familia DOS pentru calculatoare personale în anii 1980. Acest sistem de operare a stat la baza
realizării sistemului de operare Windows.
Sistemul de operare MS-DOS este un sistem monoutilizator şi monotasking, implementat pe
calculatoarele cu o arhitectură de tip IBM-PC.
Sistemul de operare MS-DOS oferă o serie de avantaje:
 interfaţă utilizator simplă, accesibilă, uşor de utilizat, de tip linie de comandă;
 mecanism evoluat de detectare şi tratare a erorilor;
 posibilitatea conectării unui număr mare de dispozitive periferice;
 gestionarea unei structuri de fişiere eficientă cu organizare ierarhic- arborescentă;
 contabilitatea datei şi orei curente, sistemul inserându-le în informaţiile legate de fişiere
la crearea şi modificarea acestora;

La nivel inferior se află monitorul BIOS (Basic Input Output System), rezident în memoria ROM.
Monitorul BIOS reprezintă un sistem de proceduri furnizat de firma producătoare ca o parte a
sistemului hardware, pentru comanda şi controlul execuţiei operaţiilor de intrare/ieşire la nivel
fizic. Conţine: programul de autotestare executat la punerea calculatorului sub tensiune (POST-
Power On Self Test), suportul software pentru echipamentele periferice din configuraţia
standard, programele ce permit determinarea şi actualizarea configuraţiei hardware a
sistemului prin citirea/scrierea datelor din/în memoria CMOS, rutina de startare la iniţializarea
sistemului şi programul preîncărcător (loader) al înregistrării pentru încărcarea sistemului de
operare de pe discul sistem (dischetă sau hard disc). Sarcina principală a sistemului BIOS este de
a asigura independenţa sistemului de operare de partea de hardware, astfel încât un disc
sistem poate fi utilizat pe orice calculator de tip IBM PC.

La nivel superior se află sistemul de operare MS-DOS ce conţine următoarele elemente:

 înregistrarea pentru încărcarea sistemului de operare de pe disc este formată din datele şi
programul încărcător aflat pe pista 0, sectorul 1 (zona de boot) a discului sistem;
 extensia BIOS în fişierul IO.SYS. Acest fişier conţine driver1-ele noi care le extind sau le
înlocuiesc pe cele din ROM-BIOS, rutina de iniţializare a acestor driver-e şi un program
încărcător evoluat pentru restul sistemului de operare, SYSINIT.
 nucleul MS-DOS, situat în fişierul MSDOS.SYS, oferă o interfaţă logică pentru programul de
aplicaţie, prin acesta devine independent faţă de sistemul hardware;

1
Un driver reprezintă un program care asigură interfaţa dintre un anumit periferic şi sistemul de
operare.

6
  interfaţa utilizator în fişierul COMMAND.COM, care reprezintă interpretorul de comenzi,
cu ajutorul căruia se realizează dialogul sistem-utilizator.

Lansarea sistemului de operare MS-DOS presupune execuţia automată a următoarelor etape:

 execuţia componentei BIOS care face o testare a funcţionării modulelor calculatorului şi
iniţializează unele dintre acestea. Pe baza informaţiilor citite din CMOS se determină
unitatea pe care se află discul sistem. Programul preîncărcător din BIOS va încărca din
zona de boot a discului, în memoria RAM, programul încărcător.
 încărcătorul sistemului realizează încărcarea în memorie de pe discul sistem al fişierelor
sistem IO.SYS şi MSDOS.SYS;
 configurarea sistemului se realizează conform parametrilor din fişierul CONFIG.SYS; dacă
acesta nu există vor fi luate în considerare parametrii cu valori implicite;
 se încarcă interpretorul de comenzi COMMAND.COM şi se lansează în execuţie; acesta
caută pe discul sistem componenta de iniţializare (fişierul de comenzi AUTOEXEC.BAT) şi
dacă este găsită sunt executate automat comenzile conţinute. În caz contrar, comenzile
trebuie lansate de la tastatură după fiecare încărcare a sistemului de operare.

Fişiere (files) şi directoare (folders). Gestionarea datelor pe disc este una dintre funcţiile cele
mai importante ale sistemului de operare. Fişierul reprezintă elementul fundamental al
organizării informaţiei pe discuri. Fiecare sistem de operare îşi are propriile reguli de organizare
a fişierelor pe disc, reguli care formează sistemul de gestiune a fişierelor.
Sistemul de operare MS-DOS grupează fişierele pe disc într-o structură arborescentă dintr-un
director rădăcină (root) şi mai multe subdirectoare.
Un disc în format MS-DOS este divizat în patru părţi:
 zona BOOT – este destinată programului de încărcare al sistemului de operare;
 zona FAT (File Allocation Table) conţine informaţii de gestiune a sectoarelor; se marchează
sectoarele defecte pentru a fi izolate şi precizează pentru fiecare sector utilizabil dacă a
fost ocupat sau este încă liber;
 zona ROOT Directory păstrează informaţiile de gestiune asupra tuturor fişierelor şi
directoarelor: denumirea, lungimea, data creării, atributele;
 zona FILE este cea mai mare şi cuprinde fişierele grupate în directoare.

Sistemul de operare WINDOWS

Sistemul de operare Microsoft Windows a fost creat de Microsoft Corporation fiind în principal
orientat către arhitecturile hardware Intel. În prezent se estimează că aproape 90% dintre
calculatoarele personale utilizează acest sistem de operare. Cea mai recentă versiune este
Windows 10. Versiunea Windows 7 recent a depășit ca răspândire pe Windows XP considerat
cel mai cunoscut sistem de operare pentru calculatoarele personale.
Anunţat pentru aprilie 1984 ca o extensie a sistemului MS-DOS, sistemul Windows este livrat în
noiembrie 1985, având disponibile doar 25 de aplicaţii compatibile. A cunoscut o dezvoltare
rapidă şi mai multe, versiuni, fiind disponibil în prezent pe tot globul, într-un număr mare de
limbi.
Sistemele Windows 3.0, Windows 3.1, Windows 3.11 funcţionau împreună cu sistemul MS-DOS
şi nu reprezentau sisteme de operare propriu-zise, ci doar medii grafice de operare.

7
În 1995, a fost lansat sistemul de operare Windows 95, ce mai utiliza MS-DOS doar pentru
secvența de inițializare a sistemului. Acesta introduce aplicațiile pe 32 de bits, hardware-ul plug
and play și lucrul multitasking.
Sistemele Windows 98 şi Windows 2000 au posibilităţi de lucru multitasking şi multithreading
(adică au facilitatea de a efectua lucrări pe porţiuni ale unei aplicaţii complexe, economisind
astfel timp).

Sistemul de operare Windows 98 introduce suportul de USB, posibilitatea de hibernare a

sistemului și posibilitatea de lucru cu mai multe monitoare. În cadrul său a fost integrat Internet
Explorer 4 ca browser web.
In 2000, apare Windows Millennium Edition sau Windows ME, ultimul bazat pe MS-DOS.
În 1993, apare Windows NT 3.1 pentru stații de lucru și servere. Următoarea variantă
importantă NT a apărut sub forma Windows XP în 2001 în două varinte de bază: Home și
Professional.
În 2006, apare Windows Vista oferind schimbări tehnice substanțiale. Această variantă este cea
mai controversată variantă Windows.
În 2009 apare Windows 7 și Windows Server 2008 R2 oferind multe opțiuni suplimentare și
performațe sporite.
În 2012, a apărut Windows 8, ce conține schimbări semnificative la nivelul interfeței cu
utilizatorul. În paralel, au fost dezvoltate variante personalizate pentru dispozitive mobile.
În iulie 2015, a fost lansat Windows 10 în variantele Home şi Pro.

Dintre caracteristicile mediului Windows, amintim:

 interfaţa WIN accesată prin pictograme (ICON);
 un număr mare de accesorii şi utilitare prin care sistemul comunică cu utilizatorii;
 protocolul OLE (Object Linking and Embedding) pentru realizarea de documente complexe;
de exemplu pot fi astfel incorporate grafice, tabele în documente, iar modificările pot fi
făcute fără a părăsi documentul;
 permite crearea de legături active între aplicaţii;
 tehnologia Plug and Play permite ca instalarea unui nou periferic să nu impună restartarea
calculatorului.

Sisteme de operare Unix și de tip Unix

Unix a fost scris inițial într-un limbaj de asamblare2. Între 1969 și 1973, în cadrul laboratoarelor
AT&T Bell, a fost dezvoltat de Dennis Ritchie limbajul de programare C. Acesta a stat la baza
sistemului de operare Unix și a sistemelor de operare de tip Unix, având o contribuție deosebită
în dezvoltarea sistemelor de operare moderne.
Sistemele de operare de tip Unix reprezintă un grup de sisteme de operare ce includ mai multe
subcategorii cum ar fi:
 System V (System Five) este cel mai cunoscut sistem de operare comercial Unix;

2
Limbajul de asamblare este un limbaj de programare la nivel de bază în care arhitectura calculatorului
este legată direct de codul de instrucțiuni.

8
 BSD (Berkeley Software Distribution) este un sistem de operare derivat din Unix, dezvoltat și
distribuit de Computer Systems Research Group (CSRG) de la Universitatea Berkley din
California, din 1977 până în 1995;
 Linux
Numele de Unix aparţine organizației The Open Group care poate licenția orice sistem de
operare ce respectă standardele impuse de organizaţie.
Sistemele de operare de tip Unix sunt sisteme care se aseamănă cu sistemul original Unix.
Sistemele de tip Unix funcționează pe o gamă foarte largă de arhitecturi hardware. De obicei
aceste sisteme sunt utilizate pentru servere.
Patru sisteme de operare sunt cerificate de The Open Group ca fiind de tip Unix:
 Sistemul de operare HP-UX (Hewlett-Packard UniX) al HP
 Sistemul de operare AIX (Advanced Interactive eXecutive) al IBM, care are la bază ca și HP-
UX, sistemul de operare System V și care funcționează doar pe echipamentele hardware
produse de IBM respectiv HP;
 Sistemul de operare Solaris realizat de Sun Microsystem, ce poate funcționa pe o varietate
foarte mare de platforme hardware;
 Sistemul de operare OS X creat de Apple.
Interoperabilitatea Unix a fost realizată prin standardul POSIX (Portable Operating System
Interface), ce poate fi aplicat oricărui sistem de operare dacă a fost creat pe o variantă Unix.

Sistemul de operare Linux

Sistemul de operare Linux este creat în 1991 în cadrul unui proiect de Linus Torvalds, student la
o univesitate din Finlanda. El a publicat informații despre proiectul său într-un cerc format din
studenți și programatori și a primit rapid suport și asistență din partea unui număr de voluntari
ce a creat nucleul de bază.
Sistemul de operare Linux este de tip Unix, dar a fost dezvoltat fără niciun cod Unix. Deoarece
nucleul Linux are o licență deschisă, poate fi disponibil și modificat, astfel rezultând instalarea
pe un număr foarte mare de calculatoare, servere, super-computere până la ceasuri
inteligiente.
Cu toate acestea, se estimează că doar 1,82% din calculatoarele personale utilizează o variantă
Linux. În schimb, este utilizat mai mult pe servere, tablete sau telefoane mobile.
Nucleul Linux este popular în variantele: Red Hat, Debian, Ubuntu, Linux Mint sau Android
(creat de Google).
Dezvoltarea sistemului de operare Linux este unul dintre cele mai bune exemple de colaborare
free and open-source software. Codul de bază poate fi utilizat, modificat și distribuit atât în
variante comerciale cât și necomerciale de către oricine sub licenţă de tip GNU (General Public
License).
Într-un studiu realizat de Netcraft, în 2008, se estima ca sistemele Linux server sunt 50% din
total, 30% fiind FreeBSD, iar 20% fiind Windows. În cel mai recent studiu din 2010 se aproxima
că sistemele Linux reprezintă 60%, FreeBSD 20% iar Windows 10%. ("Most Reliable Hosting
Company Sites in February 2010". Netcraft. 1 March 2010. Retrieved March 23, 2010.)
Larga răspândire a varintelor se explică prin permiterea aplicațiilor LAMP (Linux, Apache,
MariaDB/MySQL, Perl/PHP/Python), foarte răspândite în dezvoltarea aplicațiilor moderne
online.

9
Un studiu realizat în noiembrie 20143, arată că 97% dintre cele mai rapide supercomputere
funcționează cu diferite variante de Linux.

Sisteme de operare pe dispozitive “smart”

O mare parte a dispozitivelor “smart” de tip telefoane, tablete, ceasuri, televizoare sau panouri
de bord auto sunt bazate pe Linux. Majoritatea platformelor folosesc Android, FireFox OS, Mer
sau Tizen.
Sistemul de operare Android este utilizat pe 79,3% dintre telefoane, conform unor estimări din
2013. Deasemenea Android este foarte popular pe tablete, televizoare sau panouri de bord
auto.

3
http://www.top500.org/

10
REŢELE DE CALCULATOARE

Modelul unui singur calculator care rezolvă problemele mai multor utilizatori este rapid înlocuit
cu modelul unui număr de calculatoare interconectate într-un sistem numit reţea de
calculatoare. Ideea formarii de reţele pentru a face posibilă partajarea diferitelor resurse şi
schimbul de informaţii apare în anii ’70.

O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de sisteme de calcul interconectate prin

intermediul unor medii de comunicaţie în scopul utilizării de un număr mare de utilizatori a
resurselor fizice (hardware), logice (software de bază şi aplicaţii) şi informaţionale (baze de
date) asociate sistemelor de calcul conectate la reţea.

Structura unei reţele de calculatoare:

 Calculator (sau calculatoare) server – care controlează întreaga activitate a reţelei;
dispune de o memorie externă mare şi conţine toate sau o mare parte din programele şi
fişierele comune. Pe server este instalat un sistem de operare specializat pentru lucrul în
reţea numit NOS (Network Operating System). Un server poate lucra numai pentru
controlul reţelei (server dedicat) sau poate lucra simultan cu controlul reţelei şi ca staţie
de lucru (server nededicat).
 Staţiile de lucru (WS – Work Station) sunt calculatoare personale ce pot lucra independent
sau accesând resursele harware şi software ale serverelor.
 Echipamente periferice.
 Elemente de conectare.

În reţelele de calculatoare sunt importante două concepte:

 Protocol - un ansamblu de convenţii şi reguli pe baza cărora se realizează transmiterea
datelor.
 Arhitectura - modul de interconectare al componentelor reţelei, pentru a realiza un
anumit mod de funcţionare. Arhitectura oferă o imagine generală a sistemului. Stabilirea
arhitecturii sistemului este o etapă importantă în realizarea unui proiect de reţea.

Legătura între calculatoare se face instalându-le ca noduri într-o reţea; interconectările se pot
face prin cabluri fizice (Ethernet) sau unde radio (Wi-Fi).

Conexiunea cu fir. Ethernet (aşa cum precizam la magistrale seriale) este denumirea unei famili
de protocoale pentru reţelele de calculatoare locale (LAN) şi metropolitane (MAN). Ethernet-ul
este standardizat de IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers). Standardul IEEE
permite transmisia datelor prin mai multe medii fizice, cum ar fi:
 cabluri electrice (coaxiale, torsadate) folosite în primele rețele Ethernet;
 cabluri de fibră optică - pentru structura internă a rețelei. Fibra optică este o fibră de
sticlă sau plastic care transportă lumină de-a lungul său. Lumina este dirijată prin miezul fibrei
optice cu ajutorul reflexiei interne totale. Aceasta face fibra să se comporte ca ghid de undă.
Sunt folosite pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit transmisii pe distanțe

11
mai mari și la lărgimi de bandă mai mari decât alte medii de comunicație, oferind pierderi mai
mici, fiind imune la interferențe electromagnetice.

Conexiunea fără fir (wireless). Conexiunea fără fir sau prin unde radio se realizează pe baza
standardelor de comunicație IEEE. Prescurtarea Wi-Fi este numele comercial pentru
tehnologiile construite pentru rețele locale de comunicație (LAN) fără fir.
În general, se consideră că conexiunea Wi-Fi este asemănătoare celei Ethernet. Conexiunea Wi-
Fi este realizată prin plăci de rețea specializate, compatibile cu aproape toate sistemele de
operare moderne pentru calculatoare, telefoane inteligente, console de jocuri sau televizoare
inteligente.

Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de aria geografică de cuprindere:

 Reţele locale (LAN – Local Area Networks). Acestea sunt primele reţele apărute. Statistic s-a
observat că peste 60% din informaţiile generate într-un birou se folosesc în aceeaşi clădire sau
perimetru al organizaţiei. Aria lor de cuprindere se limitează la spaţiul unei organizaţii (instituţie
financiar-bancară, firmă, bibliotecă, universitate, etc.), permiţând conectarea unui număr mare
de sisteme de calcul într-un spaţiu geografic limitat (de ordinul a câtorva kilometri). Aceste
reţele se pot interconecta la alte reţele mai mari (MAN sau WAN) prin punţi de comunicaţie
(gateway) ce asigură compatibilitatea software şi hardware între două medii.
Ethernet-ul a fost inventat de Robert Metcalfe în 1973, ca angajat al companiei Xerox, în ideea
că pentru a lega computerele între ele astfel ca să formeze o rețea este nevoie de un mediu de
transmisie central cum ar fi un cablu coaxial partajat.
Conceptul și implementarea Ethernet-ului s-au dezvoltat continuu, ajungându-se azi la
tehnologiile de rețea complexe, care constituie fundamentul majorității reţelelor locale (LAN –
Local Area Networks) actuale.
Primele reţele Ethernet cu cabluri coaxiale ajungeau la viteze de transmisie de maximum 10
Mb/s. În present, rețelele Ethernet cu fibre optice ajung la viteze de 1000 Gb/s şi în plus rețelele
Ethernet pot fi interconectate fără probleme. Datorită marii răspândiri a rețelelor Ethernet,
scăderii permanente a costurilor pentru hardware, precum și miniaturizării tuturor
componentelor Ethernet, funcționalitatea Ethernet se poate implementa la PC-uri direct pe
placa de bază, fără a mai fi nevoie de o placă de rețea separată.

Conceptual, reţelele locale pot fi:

 Reţele bazate pe arhitectura client – server. Acest model este caracterizat de existenţa în
cadrul reţelei a unuia sau mai multor calculatoare cu rol de server şi a unui număr de alte
calculatoare reprezentând staţiile de lucru, puse la dispoziţia utilizatorilor. Clientul
reprezintă entitatea care cere execuţia sarcinii, server-ul reprezintă entitatea care execută
un set de sarcini, răspunzând astfel solicitării clientului. Dintre avantajele acestei
arhitecturi, folosită în sistemele informatice, amintim:
- adaptabilitatea sporită la nevoile utilizatorilor;
- asigurarea integrităţii datelor din baza de date;
- actualizarea aplicaţiilor se poate face dintr-un punct central al reţelei;
- reducerea costurilor prin partajarea resurselor hardware şi software.

12
  Reţele bazate pe modelul peer-to-peer. Se caracterizează prin faptul că toate
calculatoarele prezintă aceleaşi funcţii în reţea. Resursele fiecărui calculator pot fi
partajate în reţea, dar cu performanţe reduse. Modelul se caracterizează prin flexibilitate,
uşurinţă şi simplitate în instalare, administrare şi utilizare.

 Reţele metropolitane (MAN – Metropolitan Area Networks). Se întind la limita unui oraş,
permiţând interconectarea filialelor unei firme, instituţii bancare etc. Au distanţa dintre staţiile
de lucru de ordinul kilometrilor. O astfel de reţea poate interconecta mai multe reţele locale
prin tehnologii speciale.

 Reţele mari (WAN – Wide Are Networks) de mare întindere geografică, la nivel continental şi
planetar. S-au dezvoltat de asemenea şi reţelele VAN (Value Added Networks), care reprezintă
reţele pe arii extinse private, realizate şi gestionate de firme specializate. Reţelele private VAN
sunt specializate în realizarea transferurilor electronice de date (EDI – Electronic Data
Interchange) în domenii cum ar fi: comerţul electronic, servicii financiare, bursiere etc.

Clasificarea reţelelor de calculatoare după tehnologia de transmisie:

 Retele cu difuzare în care un singur canal de comunicaţie este partajat de toate sistemele de
calcul din reţea. Comunicaţia se realizează prin intermediul unor mesaje scurte, numite
pachete, care au în structura lor un câmp pentru desemnarea expeditorului şi unul pentru
desemnarea destinatarului. Se pot trimite astfel pachete către toate sistemele de calcul din
reţea. Acest mod de operare se numeşte difuzare.

 Retele punct-la-punct. Aceste reţele dispun de numeroase conexiuni între perechile de

sisteme de calcul ce formează reţeaua. Pentru a ajunge la destinaţie, un pachet de date trebuie
să treacă prin mai multe sisteme de calcul intermediare, fiind nevoie de algoritmi pentru
dirijarea pachetelor pe un drum optim. Acest model de transmisie este folosit pentru reţelele
mari, în timp ce difuzarea se foloseşte pentru reţelele mici.

Topologii de reţele locale

În funcţie de modul de conectare a calculatoarelor în reţea, există mai multe topologii de reţele
locale, pentru care s-au definit standarde specifice:

 Topologia de tip stea (star) în care server-ul este plasat în centrul reţelei, staţiile de lucru
fiind conectate fizic la server. Toate mesajele trimise de o staţie de lucru ajung la server,
care le distribuie staţiilor destinatare. Topologia are avantajul că poate fi uşor extinsă, iar în
cazul defectării unei staţii funcţionarea reţelei nu este influenţată (figura 5.12).

13
 Figura 5.12. Topologia de tip stea (star)

 Topologia de tip inel (ring) se caracterizează prin conectarea calculatoarelor din reţea printr-
o cale de comunicaţie ce formează un inel complet (figura 5.13). Pentru această topologie
standardul specific este IBM Token Ring.
Protocolul de comunicaţie Token Ring permite staţiei de lucru să sesizeze starea de
disponibilitate a căii de comunicaţie, cu ajutorul unui mesaj, numit jeton (pachet de control),
pe care staţia îl recepţionează. Jetonul poate fi marcat ca liber sau ocupat de un mesaj. O
staţie care vrea să emită trebuie să aştepte jetonul şi să-l verifice dacă este liber, poate
declanşa emisia şi marchează jetonul ca ocupat. Acesta trece apoi pe la fiecare staţie care
verifică adresa destinatarului. Staţia receptoare copiază mesajul şi lasă jetonul să treacă
nemodificat. Emiţătorul va modifica valoarea jetonului, eliberând astfel calea de
comunicaţie, dar nu va putea să-l ocupe imediat pentru a evita fenomenul de acaparare a
sistemului de o singură staţie.

Figura 5.13. Topologia de tip inel (ring)

 Topologia de tip magistrală (bus) presupune existenţa unui canal unic de comunicaţie duală
(mesajele pot circula în două sensuri) împărţit între staţii (figura 5.14). Mesajele transmise
sunt recepţionate de toate staţiile, acestea selectându-şi informaţiile care le sunt adresate.
Defectarea unei staţii nu afectează funcţionarea reţelei, dar disfuncţionalităţile la nivelul
magistralei (ca şi în cazul topologiei inel), afectează întreaga reţea. Se utilizează standardul
Ethernet.

14
 Figura 5.14. Topologia de tip magistrală (bus)

Mai există topologia completă în care fiecare calculator este legat direct de toate celelalte şi
topologia arborescentă în care calculatoarele sunt legate într-o structură de arbore.

Elemente de conectare a calculatoarelor

Atunci când este nevoie de conectarea mai multor calculatoare decât permite tipul de reţea
utilizat sau atunci când avem mai multe reţele locale, eventual de tipuri diferite, pe care dorim
sa le conectăm există doua soluţii: repeater şi bridge4.

 Repeater (repetor) este un amplificator electric, care preia semnalul dintr-o parte şi îl
trece în cealaltă parte mărind puterea acestuia (semnalul se pierde dacă nu este
amplificat). Repeater-ul poate fi folosit pentru mărirea distanţei de lucru wireless.
Folosirea unui număr mare de amplificatoare repeater duce la scaderea vitezei de
transmisie a datelor.

 Bridge (punte) este un calculator specializat care permite conectarea simultană a două
sau mai multe reţele locale de acelaşi tip sau de tipuri diferite. Bridge permite preluarea
pachetelor de date dintr-o reţea şi transmiterea în cealaltă, realizând şi anumite
conversii ale pachetelor (pachetul de date ce "trece pe punte" va trebui "înţeles" de
calculatoarele din reţeaua destinaţie, deci vor trebui făcute conversiile de structură;
fiecare tip de reţea foloseşte pachete diferite ca structură, deci, de exemplu, un pachet
Ethernet nu va fi "înţeles" de o reţea Token Ring. Se spune că o punte "vorbeşte" un
protocol diferit la fiecare capăt (regulile de transmisie a datelor sunt diferite de la o
reţea la alta). Bridge nu copiază un pachet dintr-o parte în alta decât dacă destinaţia sa
se află în altă reţea decât calculatorul care l-a expediat, prevenind aglomerarea inutilă a
reţelei.

4
http://wspecialistpc.blogspot.ro/2012/03/istoria-internetului.html

15
  Hub-ul este un dispozitiv în care intră un singur cablu şi care are mai multe ieşiri. De
exemplu, într-un hub intră cablul ce pleacă de la server, iar cablurile care ies pot conecta
alte calculatoare sau alte hub-uri.

Alte elemente de conectare a componentelor unei reţele de calculatoare sau a reţelelor de

calculatoare, sunt:
 Router-ul este un dispozitiv hardware sau software ce permite conectarea mai multor
rețele de calculatoare bazată pe “comutarea de pachete”. Routerele software folosesc
un modul al sistemului de operare. Routerele hardware utilizează echipamente ce
permit o viteză mai mare de comutare a pachetelor. Routerele folosesc adresele
IP ale pachetelor aflate în tranzit pentru a decide către care interfață de ieșire trebuie să
trimită pachetul respectiv. Rutarea se face prin comparația adresei calculatorului
destinație cu datele din tabela de rutare.
Routerele individuale sunt folosite în cazul conexiunilor de mici dimensiuni, rezidențiale,
pentru conectarea diferitelor echipamente la Internet. Sunt de mici dimensiuni și de
putere mică. Majoritatea acestor routere au inclus un switch și suportă conexiuni
wireless.
Routerele pentru companii sunt routere mai puternice oferind posibilitatea de
conectare a mai multor echipamente și au o arie de acoperire Wi-Fi mai mare.

 Switch-ul este un echipament de rețea ce realizează interconectarea diferitelor

segmente de rețea pe baza adreselor MAC (o adresă MAC este un număr întreg pe 48
bits folosit în identificarea unui calculator într-o rețea locală). Switch-urile pot realiza
conexiunea semi-duplex sau duplex integral.
Semi-duplex presupune că echipamentul poate doar să trimită sau să primească
informații la un moment dat. Duplex integral presupune că este posibilă atât trimiterea
cât și primirea de informații la un moment dat.

 Modemul este un echipament ce permite unui sistem de calcul să poată fi conectat la o

rețea prin intermediul liniilor telefonice analogice standard. Cuvântul provine din
prescurtarea expresiei MOdulator/DEModulator. Modemul codifică semnalele digitale în
semnale acustice permițând trimiterea de informații, precum și decodificarea
semnalelor acustice în semnale digitale permițând primirea de informații de la alte
sisteme de calcul. Modemurile pot fi plăci interne în calculatoare, dispozitive externe
sau plăci modem PCMCIA (Personal Computer Memory Card International Association)
pentru laptopuri ce permit conectarea utilizând sim-uri de telefon mobil.

Întreaga activitate a unei reţele de calculator este controlată de un software specializat.

Principalele funcţii ale unui software de reţea sunt:
 partajarea fişierelor – mai mulţi utilizatori pot lucra în acelaşi timp asupra unui fişier;
 stabilirea unor mecanisme de protecţie şi securitate a informaţiilor;
 gestiunea cozilor de aşteptare pentru utilizarea resurselor comune puse la dispoziţia
staţiilor de lucru de către server;

16
  stabilirea protocolului care determină regulile de acces la reţea pentru a evita coliziunile
dintre mesajele care circulă la un moment dat în reţea.

Avantajele reţelelor de calculatoare:

 partajarea resurselor hardware – mai mulţi utilizatori pot avea acces la periferice
costisitoare;
 partajarea resurselor software – informaţiile existente în reţea pot fi accesibile
utilizatorilor, evitându-se astfel existenţa unor copii multiple pentru date sau programe;
accesul este controlat prin parole, atribute ale fişierelor şi directoarelor şi drepturi de
acces specifice fiecărui utilizator; aceste probleme sunt rezolvate de administratorul de
reţea;
 flexibilitatea – posibilitatea extinderii simple şi integrării de noi echipamente într-o reţea
deja existentă;
 funcţionalitate şi fiabilitate crescută – prin distribuirea şi multiplicarea unor aplicaţii pe
mai multe calculatoare, astfel încât, dacă din motive tehnice se defectează o parte a
reţelei, partea intactă poate continua să funcţioneze, fără a altera prea mult
performanţele sale;
 diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor, posibilitatea de comunicare între utilizatorii
aceleiaşi reţele, ceea ce permite o mai bună coordonare şi eficientizarea activităţii;
 realizarea unor sisteme adaptabile la noile cerinţe, fiabile şi robuste;
 costul scăzut al unei reţele faţă de un calculator mare, în condiţiile unei productivităţi
apropiate;
 extensibilitate - reţeaua se poate extinde uşor prin conectarea altor echipamente, iar
realizarea unui up-grade într-o zonă a reţelei nu influenţează negativ schimbul de date în
celelalte zone.

Reţeaua INTERNET
În contextul procesului de informatizare şi globalizare interconectarea reţelelor locale a devenit
o necesitate. Într-o reţea mare pot fi interconectate calculatoare şi reţele de calculatoare
heterogene din punct de vedere al tehnologiei, protocoalelor de comunicaţie şi al software-ului
utilizat, situate în zone geografice diferite. Un astfel de exemplu îl constituie reţeaua Internet.
Internet-ul este un sistem global de rețele de calculatoare interconectate ce utilizează același
protocol TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol), permițând conectarea a
miliarde de dispozitive simultan.
Internet-ul este o rețea de rețele, care conectează rețele private, publice, academice, de afaceri
sau guvernamentale la un nivel global.

Scurt istoric al Internet-ului

Internet îşi are originea în reţeaua americană ARPA (Advanced Research project Agency), iniţiată
în anul 1969 de Ministerul Apărării al S.U.A. Începând cu anul 1980, marile universităţi
americane, muzee, biblioteci şi instituţii guvernamentale s-au conectat la reţeaua ARPA.

17
Deoarece aceasta a devenit foarte solicitată şi în consecinţă greu de utilizat, o agenţie a
guvernului american NSF (National Science Foundation) a realizat o reţea numită NSFNET, care
a atras o parte din utilizatorii reţelei ARPANET.
În afară de BITNET şi UUnet din anii ‘80 din S.U.A., în 1982 exista în Europa şi o reţea EUnet,
creată de EurOpen England pentru necesităţile proprii, pe lângă reţeaua EARN (European
Academic Research Network), implementată în Europa tot în anii ‘80, după modelul BITNET din
S.U.A.
În 1989 se inventează Web-ul modern, de către absolventul la Oxford, Tim Berners Lee, în timp
ce se afla la CERN, în Elveţia. În iarna anului 1990, Tim Berners Lee îşi lansa creaţia: prima pagina
“World Wide Web” / “WWW” / “www” / “Web”.
În martie 1991 s-a făcut prima demonstraţie publică a primului prototip, iar în 1992, a fost
funcţional primul gateway către EARN, subreţeaua europeană a BITNET.

România şi Internetul
Prima încercare de a se crea o reţea în România datează din 1970, fiind o prioritate pentru
Institutul de Tehnică de Calcul din Bucureşti (înfiinţat în 1967). Operaţiunea era denumită
“Experimentul Unirea” şi era inspirată din succesul primelor reţele de calculatoare “ARPANET”
din S.U.A. şi “Cyclades” din Franţa. “Experimentul Unirea” pentru primele reţele din România
are la bază calculatoarele Coral, copii la scară mare ale mini-calculatoareleor americane DEC.
Calculatoarele Coral funcţionau cu sisteme de operare tot de la DEC. Au fost conectate prin linie
telefonică primele puncte din reţea, la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Bacău. “Experimentul Unirea” a
devenit Proiectul Unirea şi până în 1980 a fost extins în 30 de judeţe. În 1982 s-a lansat şi Poşta
electronică românească – “CORA” (CORespondenţă Automată). Operaţiunea românească
“Unirea” a durat 12 ani.
Prima conexiune românească la Internet datează din 1992. Primul site românesc creat a fost cel
al Institutului de Cercetare în Informatică – ici.ro – http://ici.ro/. Inginerul Eugeniu Stancuţ de la
Institutul de Cercetare în Informatică din Bucuresti trimitea în 1992 primul e-mail din România
la o adresă construită pe un domeniu .at din Austria. În 1993 îşi creau site-uri Institutul de Fizică
Atomică, Institutul Politehnic etc. În 1993 erau conectate doar 5 instituţii, cu câteva sute de
angajaţi. S-au schimbat calculatoarele, modem-urile, serverele. În 1995 erau conectate 180 de
instituţii, cu mii de angajaţi.

În prezent, România are o infrastructură foarte bună de Internet. Universitatea Oxford a realizat
un studiu în anul 2013, din care reiese că România este una dintre puţinele ţări pregătite să facă
faţă aplicaţiilor viitoare – viteza medie a conexiunii este considerată uriaşă: în timp ce media
mondială este de 1,8 Mbps, România are 7 Mbps, fiind depăşită doar de Coreea de Sud, Hong
Kong şi Japonia. Pe 1 iulie 2013, Net Index clasa oraşul Timişoara cu cea mai bună viteză din
lume pentru descărcarea conţinutului de pe Internet, pentru perioada 1 ianuarie – 30 iunie
2013. Viteza de download era de 90,41 Mbps. Top 30 Net Index a clasat Constanţa pe locul 13,
Cluj-Napoca pe 17, Bucureşti pe 18 şi Braşov pe locul 28.

18
Arhitectura
Modelul arhitectural TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) a fost utilizat de
reţeaua ARPANET şi apoi de succesorul acesteia INTERNET. Protocoalele care stau la baza
modelului sunt:
 TCP - Transmission Control Protocol;
 IP - Internet Protocol.
La proiectarea reţelei Internet obiectivul central a fost de a se putea interconecta mai multe
tipuri de reţele, iar transmisia datelor să nu fie afectată de distrugerea sau defectarea unei părţi
a reţelei. In plus, arhitectura reţelei trebuia să permită rularea unor aplicaţii cu cerinţe
divergente, de la transferul fişierelor şi până la transmiterea datelor în timp real (de exemplu
pentru videoconferinţe).

Modelul TCP/IP are patru niveluri:

1. Nivelul gazdă – reţea. Permite calculatorului gazdă prin protocoale specifice să emită
pachete IP.
2. Nivelul Internet. Asigură transferul pachetelor între sursă şi destinaţie. Se asigură
dirijarea pachetelor şi se evită coliziunile.
3. Nivelul transport. Permite dialogul între entităţile pereche: sursă şi destinaţie. Protocolul
de control al transmisiei permite ca datele emise de sursă să fie recepţionate fără erori
pe orice alt calculator-destinaţie din reţea. Protocolul fragmentează datele (fluxul de
bytes) în mesaje discrete care sunt transmise nivelului Internet. La destinaţie, protocolul
reasamblează mesajele primite şi astfel se reconstituie datele iniţiale. Protocolul
realizează controlul fluxului de date în situaţia în care sursa transmite cu o viteză mai
mare decât poate receptorul să prelucreze.
4. Nivelul aplicaţie. Acest nivel conţine protocoale de nivel înalt pentru aplicaţiile oferite,
cum ar fi:
- terminalul virtual TELNET – utilizatorul se poate conecta la un calculator aflat la
distanţă şi să lucreze pe el, ca şi cum s-ar afla lângă acesta.

- transferul de fişiere (FTP – File Transfer Protocol) permite transferul de fişiere între
două noduri ale reţelei Internet. Partajarea de fișiere este un exemplu de transfer al
unor cantități mari de date pe Internet. Un fișier poate fi trimis către clienți, colegi și
prieteni ca un atașament. Acesta poate fi încărcat pe un server prin FTP pentru a fi
descărcat ușor de alții. Fişierul poate fi pus într-o "locație comună" sau pe un server de
fișiere pentru utilizarea instantanee de către alte persoane.

- serviciul de poştă electronică (e-mail). Conceptul de e-mail presupune expedierea

mesajelor text electronice între părți, într-un mod similar corespondenței tradiționale.
Imagini, documente și alte fișiere pot fi trimise ca atașamente de e-mail. Un e-mail
poate fi trimis în același timp mai multor persoane destinatare.

- telefonia prin Internet (VoIP - Voice over Internet Protocol) este procesul de
transmitere a conversațiilor vocale prin legături de date de tip IP. VoIP este protocolul

19
 care stă la baza mediilor de comunicare vocală pe Internet. Telefonia prin Internet
poate fi gratuită sau costă mult mai puțin decât un apel telefonic tradițional.

- Streaming media - presupune furnizarea în timp real de mass-media digitală pentru

consumul imediat de către utilizatorii finali. Multe posturi de radio și de televiziune
oferă informații pe Internet despre producțiile lor audio și video în direct.

- serviciul de informare (WWW – World Wide Web) asigură funcţia de regăsire a

informaţiei. World Wide Web este aplicația primară prin care miliarde de oameni
navighează pe Internet. Pe lângă publicarea de informații, Internetul oferă multe alte
servicii. Web-ul este un set global de documente, imagini și alte resurse, legate între
ele în mod logic de hyperlink-uri și referite cu Uniform Resource Identifiers (URI). URI-
urile identifică simbolic servicii, servere și alte baze de date, precum și documentele și
resursele pe care le pot oferi. HyperText Transfer Protocol (HTTP) este protocolul de
acces principal al World Wide Web.

Traversarea legăturilor dintre documente se realizează cu ajutorul unui program

special numit browser (navigator Web). Browserele World Wide Web, cum ar fi
Internet Explorer, Mozzila Firefox, Opera, Google Chrome ne permit să navigăm de la o
pagină web la alta, prin intermediul hyperlink-uri încorporate în paginile web. Aceste
pagini pot conține, deasemenea, orice combinație de date informatice, inclusiv
grafice, sunete, text, video, multimedia și conținut interactiv care rulează în timp ce
utilizatorul interacționează cu pagina.

- serviciul numelor de domenii (DNS – Domain Name System) stabileşte legătura dintre
numele gazdelor şi adresele reţelelor. Internetul este divizat în câteva sute de zone de
nivel superior, numite domenii, fiecare domeniu cuprinzând subdomenii şi/sau
sisteme gazdă, rezultând o reprezentare arborescentă a DNS.
Domeniile de pe nivelul unu al arborelui sunt de două categorii:
1. generice: com (comercial), edu (instituţii de educaţie), int (organizaţii
internaţionale), org (organizaţii nonprofit) etc.
2. de ţări: fiecare ţară are alocat un domeniu (România are ro).

Fiecare adresă este dată de drumul parcurs în arbore de la serverul respectiv până la
rădăcina arborelui.
Spațiul de adrese Internet Protocol (IP) și Domain Name System (DNS), sunt conduse
de o organizație de întreținere, Internet Corporation for Assigned Names and
Numbers (ICANN).

Tehnologia Internet oferă o serie de avantaje:

 calculatoarele conectate la reţea pot partaja şi transfera informaţii text sau multimedia;
 calculatoarele din reţea pot avea instalate diferite sisteme de operare şi poate fi utilizat
orice hardware;

20
  se pot realiza conexiuni între două calculatoare aflate în reţea în vederea transmiterii de
mesaje;
 oferă o interfaţă grafică ce permite o navigare uşoară, transparentă;
 programarea în limbajul HTML (HyperText Markup Language) - un limbaj standard pentru
comunicaţii electronice; este utilizat pentru crearea paginilor web ce pot fi afișate într-
un browser.

Securitatea pe Internet
Securitatea pe Internet este o ramură a securității IT legată în mod specific de Internet, care
implică de multe ori securitatea browser-ului, dar și a rețelelor. Obiectivul său este de a stabili
norme și măsuri pentru a lupta împotriva atacurilor de pe Internet. Internetul reprezintă un
canal nesigur de schimb de informații ce conduce la un risc ridicat de intruziune sau fraudă, cum
ar fi phishing (tentativa de fraudă prin care se încearcă furarea datelor personale și de
identificare pe Internet).

Firewall este un sistem de securitate de rețea care monitorizează și controlează traficul în rețea
pe baza unor norme de securitate prestabilite. Firewall-ul stabilește de obicei o barieră între o
rețea de încredere, rețea internă securizată și o altă rețea din afară, cum ar fi Internet, care se
presupune că nu este sigură. Firewall-ul implementat pe sistemul gazdă oferă un nivel software
care controlează traficul din rețea. Firewall-urile de rețea nu permit pachetelor să treacă, doar
în cazul în care se potrivesc cu setul de reguli stabilite. Administratorul de firewall poate defini
normele de securitate necesare protecţiei reţelei interne.

21