Existenţa sectorului public în economie are mai multe explicaţii:

1. necesitatea înfiinţări unor întreprinderi de stat în ramuri economice fundamentale pentru

economia naţională şi cu importanţă strategică pentru stat, care nu pot fi lăsate exclusiv în
administrare privată.
Întreprinderile publice deţin în multe state poziţii de monopol în transporturi, energie,
siderurgie, telecomunicaţii, aeronautică, apărare;
2. existenţa anumitor ramuri şi sectoare de activitate în care, rentabilitatea fiind
scăzută, capitalul privat nu este interesat. Întrucât importanţa economică şi socială a
acestor sectoare este deosebită, statul a preluat sarcina finanţării lor (ex. transportul
urban);

3. nivelul ridicat al cheltuielilor implicat de anumite obiective sau activităţi (dezvoltarea

infrastructurii, aeronautică, cercetarea în domeniul nuclear, spaţial sau militar), care
depăşeşte adesea posibilităţile sectorului privat, autoritatea publică fiind singura în
măsură să le susţină;
4. interesul statului de a-şi asigura o sursă de venituri prin înfiinţarea de întreprinderi proprii sau
participarea la capitalul social al unor societăţi mixte (cu capital de stat şi privat);

5. necesitatea preluării, în anumite situaţii de către stat, prin răscumpărare, a unor întreprinderi
private aflate în situaţia de faliment şi a căror activitate prezintă importanţă pentru stat.
a) Subvenţiile deţin ponderea cea mai importantă în cadrul cheltuielilor cu caracter
economic efectuate de stat şi reprezintă principala formă de manifestare a ajutorului
financiar direct al acestuia, acordat unor întreprinderi sau sectoare de activitate.
Ele au nu numai un rol financiar (de acoperire a unor cheltuieli), dar constituie şi un
important instrument al politicii economice a statului.
 În esenţă, subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către
întreprinderi (sau cetăţeni), cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu
o afectaţie specială. Prin intermediul lor statul introduce în mecanismul spontan de alocare a
resurselor, mijlocit de preţuri, elementul corector, de reglare conştientă, asigurând o
redistribuire a veniturilor.
 Subvenţiile economice acordate de stat vizează atât activitatea internă cât şi exportul.

Subvenţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în:

 subvenţii pentru producţie, destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor

de comerţ sau celor de prestări servicii, şi

 subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi servicii, pentru a acoperi o

parte din preţul acestora.
 La rândul lor, subvenţiile destinate sectorului productiv pot îmbrăca forma:

 subvenţiilor pentru exploatare (sau de funcţionare), când acoperă pierderile unor

întreprinderi, cauzate de faptul că statul impune întreprinderilor publice ce produc bunuri
şi servicii de utilitate publică practicarea unor preţuri (tarife) de vânzare ce nu acoperă
integral costurile de producţie (cazul transporturilor, agriculturii, energiei termice şi a
combustibilului pentru uzul casnic, etc.);
 subvenţii de echipament acordate pentru completarea surselor proprii de finanţare a unor
investiţii pe care statul vrea să le încurajeze (ex. de protecţie a mediului);
 subvenţii de adaptare, acordate pe o perioadă de timp limitată şi care urmăresc adaptarea
producţiei întreprinderilor la schimbările structurale.

 Experienţa mai multor state a demonstrat că sunt frecvente cazurile în care prin subvenţiile
acordate producătorilor (în special cele de exploatare) nu s-a atins obiectivul propus
(protecţia utilizatorilor de bunuri şi servicii, fie ei persoane fizice, instituţii publice sau alţi
agenţi economici). De aceea, ele ar trebui să fie acordate nu producătorilor ci direct
consumatorilor.
 Aceasta presupune practicarea unor preţuri şi tarife la nivel real (aşa cum este el determinat
de costuri) şi acordarea subvenţiilor prin alte mecanisme, consumatorilor care nu pot face faţă
nivelului lor real şi pe care statul doreşte să-i protejeze.

Subvenţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date de GATT, orice măsură de sprijin şi
protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale unei ţări, care are drept efect nemijlocit
creşterea exporturilor ţării respective.
Pentru că influenţează condiţiile de concurenţă şi perturbă relaţiile comerciale dintre state,
Acordul interzice, în principiu, folosirea acestora.
 Prin “Codul pentru subvenţii şi măsuri compensatorii”, ţările în curs de dezvoltare
beneficiază de o anumită flexibilitate în utilizarea subvenţiilor de export, cu condiţia
notificării la GATT a acestora şi a elaborării unor programe pentru diminuarea şi eliminarea
lor progresivă.

 Subvenţiile de export îmbracă cel mai adesea, forma bănească (prime de export), fiind
stabilite în sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau ca diferenţă între preţul cel mai
ridicat de pe piaţa internă şi preţul cel mai scăzut de pe piaţa externă a aceluiaşi produs.
 b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă pentru dezvoltarea
sectorului public sau a altor sectoare.
 La baza alocării resurselor în acest caz nu stă întotdeauna criteriul eficienţei economice,
obţinerea de profit, ci satisfacerea unor nevoi de ordin general. Astfel, statul suportă integral
cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi în ramurile de importanţă strategică
(transporturi, energie, siderurgie, electronică).
 S-a ajuns în acest fel, ca statul să deţină în unele ţări monopolul asupra unor
sectoare de activitate: producerea energiei electrice (Grecia, Franţa, Canada),
transportul feroviar şi aerian (Spania, Grecia, Italia), poştă şi telecomunicaţii
(marea majoritate a ţărilor dezvoltate).

 De asemenea, statul participă alături de capitalul privat la constituirea de societăţi

mixte, sau în calitatea de acţionar unic, acordă întreprinderilor publice dotaţii de
capital din fonduri bugetare, care nu modifică capitalul social al întreprinderii
(Franţa).
 c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă întreprinderilor publice sau
private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăţi financiare
temporare, de trezorerie ori legate de restructurare.

 Nivelul dobânzilor la aceste împrumuturi este redus, sub cel practicat de băncile
comerciale, diferenţa de dobândă fiind acoperită de la buget sau din alte fonduri speciale,
iar termenele de rambursare sunt convenabile pentru beneficiari.
 De asemenea împrumuturi beneficiază frecvent agricultorii pentru procurarea de maşini
agricole, îngrăşăminte, material semincer, etc.
 d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de
marketing, organizarea de expoziţii.
 Statul oferă gratuit sau contra unor chirii sau taxe reduse sisteme informaţionale moderne
şi asistenţă tehnică de specialitate.
 De asemenea, el finanţează parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe, reclamă
cu caracter general, organizarea de târguri şi expoziţii, participă la societăţi mixte pentru
vânzarea mărfurilor pe piaţa externă, acoperă uneori cheltuielile de transport.
 e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de
prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi şi asigură între 20% şi 50% din
finanţarea necesară. Avansurile se restituie din încasările realizate din vânzarea în
străinătate a noilor produse.
 a) avantaje fiscale nu reprezintă transferuri băneşti, ele se constituie în facilităţi şi degrevări
fiscale care micşorează sarcina fiscală a întreprinderilor beneficiare. Acestea nu apar înscrise
explicit în buget ca şi cheltuieli, statul renunţând însă la o parte din încasările la care este
îndreptăţit, motiv pentru care ele se numesc şi cheltuieli fiscale.
 Formele pe care le îmbracă avantajele fiscale sunt diverse:
 - amânarea plăţii impozitelor fără perceperea de majorări de întârziere (credit fiscal);
 - dreptul de a practica amortizarea accelerată a capitalului fix;
 - reducerea impozitului pentru profitul reinvestit sau pentru profitul aferent producţiei
exportate;
 - reduceri sau scutiri de taxe vamale pentru importul de tehnologie, maşini şi utilaje sau
materii prime deficitare;
 - dreptul de a constitui unele fonduri (de rezervă, de risc) pe seama profitului brut înainte de
impozitare;
b) Garantarea de către stat a împrumuturilor bancare angajate de întreprinderi, statul
asumându-şi obligaţia ca, atunci când debitorul devine insolvabil, să asigure rambursarea
împrumutului. Riscul ca această cheltuială virtuală să devină certă este mai mare în cazul
garanţiilor acordate pentru exporturi în ţări cu datorii externe mari şi care prezintă riscuri
politice.
 Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finanţează pe seama unor surse
interne şi externe şi anume:

 bugetul de stat, ca principală sursă internă prin care sunt susţinute întreprinderile publice sau
private aflate în dificultate, ce desfăşoară activităţi în condiţii dezavantajoase sau au nevoie
de sprijin pentru finanţarea investiţiilor;

 fondurile cu destinaţie specială constituite în afara bugetului şi care se utilizează pentru

dezvoltarea şi modernizarea unor sectoare de activitate;
 fondurile comunitare cu caracter structural, ca sursă de finanţare externă pentru ţările
membre ale Uniunii Europene: Fondul european de orientare şi garanţie agricolă (FEOGA),
destinat înfăptuirii politicii comunitare în domeniul agricol; Fondul european de dezvoltare
regională (FEDER), destinat finanţării investiţiilor productive, dezvoltării infrastructurii, a
întreprinderilor mici şi mijlocii, etc.;

 fondurile oferite de instituţiile bancare şi financiare internaţionale pentru finanţarea

acţiunilor economice, în special în ţările în curs de dezvoltare (Banca Europeană pentru
Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială).