2.1.

SCURT ISTORIC AL SISTEMELOR DE CALCUL

[NIR 96], [PET90], [SPB99]

Primul „calculator” numeric, abacul (numărătoarea), a apărut cu circa 2000-3000 de ani

î.Hr. în China, fiind preluat apoi de Grecia, Roma antică şi celelalte popoare ale antichităţii. În
Rusia este întâlnit sub numele de sciot.
Un exemplu remarcabil de instrument pentru prelucrarea informaţiilor cantitative este
faimosul instrument de navigaţie descoperit în anul 1900 lângă insula Antikythera (Marea Egee),
datând din secolul 1 î.Hr. şi atribuit, de către adepţii paleoastronauticii, datorită surprinzătoarei
sale complexităţi şi marelui număr de roţi dinţate, intervenţiei unor extratereştri.
De un adevărat progres al calculatoarelor nu poate fi vorba înainte de generalizarea
sistemului de numeraţie arab care înlocuieşte în Europa sistemul roman la începutul epocii
Renaşterii (secolul XV).
Un impuls decisiv în răspândirea şi perfecţionarea maşinilor de calcul l-a constituit, abia
în secolul al XVII-lea, avântul general al comerţului şi manufacturilor, în urma căruia volumul
operaţiilor contabile a crescut considerabil.

În anul 1617 John Neper (matematician scoţian, care a introdus în 1614 noţiunea de
logaritm), crează un dispozitiv de calcul care permite înlocuirea operaţiilor de înmulţire şi
împărţire prin adunare şi scădere.

În anul 1621 Wiliam Oughtred inventează rigla de calcul, bazată pe logaritmi.

Blaise Pascal (1623 –1662), filosof, matematician şi fizician francez, construieşte în

1642 o maşină de calcul cu roţi dinţate, în funcţionarea căreia apar principii ce aveau să fie
aplicate frecvent la viitoarele dispozitive de calcul: transport automat de la ordine inferioare la
ordine superioare, conceptul de complement şi altele.

Gottfried von Leibniz (1646-1716), matematician şi filosof german, adaptează în 1671

maşina lui Pascal pentru a putea efectua înmulţiri şi împărţiri prin adăugarea de noi dispozitive.
Leibniz intuieşte avantajul sistemului de numeraţie binar pentru a descrie fenomenele cu două
stări stabile. Maşina de calcul realizată de Leibniz a fost numită aritmometru şi a cunoscut de-a
lungul timpului mai multe perfecţionări ( de la acţionarea manuală la cea electrică), sub
următoarele forme:
 maşini de casă pentru magazine;
 maşini de calcul mecanice, acţionate manual, realizând afişarea rezultatelor prin
intermediul unor tamburi (principiul odhner utilizat şi la realizarea contoarelor de
energie, apă, kilometrajul mecanic al autovehiculelor etc.);
 maşini de calcul electromecanice bazate tot pe principiul mecanic al roţilor odhner,
dar alimentate electric.

Joseph Marie Jacquard (1752-1834) construieşte în 1804 o maşină de ţesut la care

comanda operaţiilor era realizată prin cartele perforate.

Matematicianul britanic Charles Babbage (1792-1871) a realizat împreună cu asistenta

sa Ada Augusta de Lovelace (1815-1852), fiica poetului englez Byron, în 1834 proiectul unei
maşini analitice, la care se regăsesc toate principiile de bază ale unui calculator electronic
modern. Dintre acestea amintim:
 introducerea datelor şi programelor pe cartele perforate;
 posibilitatea de memorare;
 existenţa unui dispozitiv de calcul;
 existenţa unui dispozitiv de ieşire.

În anul 1889 statisticianul american Hermann Hollerith (1860-1929) brevetează cartela

cu codificare binară, care va fi folosită la prelucrarea datelor obţinute cu ocazia recensământului
populaţiei din 1890, din S.U.A.
Hollerith este fondatorul firmei de calculatoare electromecanice, Tabulating Machine
Corporation (1896), care va deveni din 1924, IBM (International Business Machine
Corporation), cea mai mare companie de calculatoare pe plan mondial.

Creşterea în continuare a nevoilor de prelucrare a informaţiilor a dat impulsul hotărâtor

pentru realizarea unui calculator mai rapid şi mai puternic. La Universitatea Harvard, în 1944,
sub conducerea lui Howard Aiken, era terminat calculatorul MARK I, primul la care
tradiţionalele roţi dinţate au fost înlocuite cu dispozitive mai moderne, în acest caz cu relee
electromagnetice.
Cel de-al doilea război mondial a accelerat cercetările în domeniu, s-au alocat sumele
necesare şi s-au format mai multe echipe de cercetare.
În 1941, germanii au realizat prin Konrad Zuse, două maşini Z3 şi Z4, care funcţionau pe
bază de program şi puteau executa calcule.
Englezii au realizat calculatorul COLOSUS, cu ajutorul căruia a fost descifrat în 1943
codul german ultrasecret ENIGMA.

În anii 1930-1942, John Atanasoff de la Iowa State College, împreună cu un student al

său, Clifford Berry au început să construiască primul calculator electronic, bazat pe circuite
logice realizate cu tuburi electronice (tubul electronic fusese inventat în 1904 şi era utilizat în
radio şi televiziune). După moartea lui Atanasoff în 1942, proiectul calculatorului ABC
(Atanasoff-Berry Computer) a fost abandonat.

Ideile acestui proiect sunt continuate de J.W. Mauchley şi J.P. Eckert la Universitatea
din Pennsylvania, terminând în 1946 primul calculator electronic ENIAC (Electronic Numeric
Integrator and Computer). Calculatorul conţinea 18000 de tuburi electronice, 7500 rele, 7
milioane de rezistenţe şi multe alte piese. Cântărea 30 de tone, ocupa 145 m2 şi realiza 5000 de
adunări pe secundă. O ultimă greutate care trebuia învinsă era aceea că ENIAC avea 6000 de
comutatoare a căror manevrare în vederea programării devenea foarte complicată.

Matematicianul John von Neumann (1903-1957) formulează într-un raport din 1946
principiile care ar trebuie să stea la baza construcţiei calculatoarelor:
 necesitatea unei componente specializate destinate calculului;
 execuţia secvenţială a operaţiilor;
  pentru a asigura elasticitatea şi o relativă universalitate se impune o distincţie între
instrucţiunile necesare rezolvării unei probleme particulare şi controlul general asupra
acestor instrucţiuni;
 existenţa unei componente numită memorie pentru instrucţiunile şi datele necesare
rezolvării problemei (memoria internă);
 existenţa unei componente care să „ţină minte permanent” (memoria permanentă);
 posibilitatea de trecere în ambele sensuri de la memoria internă la cea permanentă.
În rezumat, structura calculatorului a fost împărţită în cinci părţi principale:
 unitatea centrală
 unitatea de intrare
 unitatea de ieşire
 memoria de lucru
 memoria permanentă
Aceste principii constructive sunt aplicate pentru prima dată la calculatoarele:
 EDSAC (Electronic Digital Sequential Automatic Computer), realizat la Universitatea
din Cambridge – Massachusetts (1949);
 UNIVAC – I (Universal Automatic Computer), fabricat de firma Sperry Rand (1951),
este primul calculator destinat comercializării;
 EDVAC la Universitatea din Princeton (1952).

Datorită principiilor constructive elaborate de von Neumann, calculatoarele electronice ale

primelor patru generaţii vor fi denumite calculatoare von Neumann.

În funcţie de componenta electronică de bază, calculatoarele au înregistrat mai multe generaţii

(periodizarea este relativă):

Generaţia 1 – cuprinde calculatoarele construite între 1946-1958. Au drept componentă

de bază tubul electronic, utilizează sistemul de numeraţie binar şi logica booleană, iar
programarea se făcea în limbaj de asamblare. Sunt caracterizate prin volum mare şi fiabilitate
redusă. Capacitatea memoriei interne era de 2 KB, iar viteza de prelucrare era de 10 instrucţiuni
pe secundă.

Generaţia a 2-a - cuprinde calculatoarele construite între 1959-1963, la care s-au folosit
tranzistorii. În 1956, W. Shockley, J. Barden şi W.H.Brattain primeau premiul Nobel în fizică
pentru inventarea tranzistorului. Această descoperire care a revoluţionat electronica a fost făcută
în 1948 în laboratoarele Bell.
Memoria internă este realizată din inele de ferită, ceea ce-i conferă rapiditate, fiabilitate
mai bună, capacitate de stocare a datelor până la 32 KB. Viteza de calcul ajunge la 2 x 10 5
instrucţiuni pe secundă.
Apar echipamentele periferice (cititorul de cartele, imprimanta, banda magnetică), sunt
programate proceduri de interfaţă (drivere) care asigură legătura dintre dispozitivul de
intrare/ieşire, memorie şi unitatea de control şi de calcul (CPU). Se realizează primele produse
software de bază, care vor revoluţiona programarea: asambloare, linkeditoare, compilatoare etc.

Generaţia a 3-a – cuprinde calculatoarele construite în perioada 1964-1970 şi care

utilizează circuitele integrate. În 1953 Harwick Johnson prezintă patentul pentru circuite
integrate. Un circuit se realizează printr-o tehnologie MOS (Metal-Oxide-Semiconductor) şi
reprezintă echivalentul unui număr mare de componente electronice. În funcţie de capacitate
circuitele integrate se împart în:
MSI (Medium Scale Integration), până la 500 de componente;
LSI (Large Scale Integration), peste 500 de componente;
VLSI (Very Large Scale Integration), peste 10.000 de componente.
Calculatoarele de generaţia a 3-a au la bază circuite integrate MSI. Memoria internă
ajunge la 2 MB, viteza de calcul la 5 MIPS (milioane de instrucţiuni pe secundă). Se dezvoltă
limbajele de programare de nivel foarte înalt.

Generaţia a 4-a – cuprinde perioada 1971 – prezent şi implică o serie de progrese

tehnologice şi arhitecturale. Se utilizează microprocesoarele ce conţin circuite larg integrate
(LSI) şi foarte larg integrate (VLSI). Microprocesorul inventat de Marcian Ted Hoff în anul 1971
a fost o reacţie americană la expansiunea japoneză pe piaţa calculatoarelor miniaturizate.
Se utilizează memorii externe perfecţionate care permit reducerea timpului de acces la
informaţiile stocate pe suporturi magnetice. Viteza de prelucrare creşte sensibil, ajungând la 30
MIPS, se generalizează teleprelucrarea şi modul de lucru interactiv.
Se dezvoltă facilităţile de conectare în reţele de calculatoare, creşte ponderea
implementărilor de sisteme de gestiune a bazelor de date şi apar limbajele de programare
orientate pe obiect.

Generaţia a 5-a – de calculatoare cuprinde perioada după 1990. De fapt începutul a fost
marcat de proiectul japonez lansat în 1981 legat de dezvoltarea inteligenţei artificiale (AI-
Artificial Intelligence).
Proiectul prevede construirea şi implementarea unor sisteme inteligente pentru procesarea
cunoştinţelor (Knowledge Base System). Aceasta presupune existenţa unei baze de cunoştinţe şi a
unui motor inferenţial care să permită prelucrarea logică, simulând astfel gândirea umană:
deducţia şi inducţia ca procese fundamentale ale raţiunii.

2.2. Structura generală a unui calculator

[DOD87], [JOR95], [LIX94]

Un sistem electronic de calcul este alcătuit din două componente:

- sistemul de echipamente (hardware), care reuneşte toate componentele fizice folosite în
culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor prelucrării;
- sistemul de programe (software), reprezintă componenta logică şi cuprinde totalitatea
programelor care asigură conducerea, supravegherea, controlul şi realizarea procesului de
prelucrare; dintre elementele software un rol deosebit revine sistemului de operare.
Indiferent de structura constructivă, de sistemul de operare şi de domeniul de utilizare,
arhitectura calculatoarelor se dezvoltă în jurul următoarelor concepte funcţionale:
- funcţia de memorare;
- funcţia aritmetică – logică;
- funcţia de comandă şi control;
- funcţia de intrare – ieşire.
 Unităţile funcţionale se concretizează în componente materiale ce formează arhitectura
calculatorului.
Una din formele de abordare sistemică utilizate în cibernetică o reprezintă metoda black
box (metoda cutiei negre). Astfel la un prim nivel calculatorul se poate vedea ca o cutie neagră în
care se introduc programele şi datele de prelucrat şi de la care se obţin rezultatele (figura 5.1).

Program Rezultate
Calculatorul
Date electronic

Figura 5.1.

Matematicianul John von Neumann (1903-1957) stabileşte în 1946 principiile

constructive ale viitoarelor calculatoare electronice. Astfel calculatoarele primelor patru generaţii
vor fi denumite calculatoare tip von Neumann .
Un calculator clasic este compus din (figura 5.2):

UNITATEA CENTRALĂ

Unitatea de
comandă

Date
Unitatea aritmetică şi Memoria
logică Rezultate Centrală

Ansamblul de periferice

Figura 5.2.

A. Unitatea centrală – cu rol de prelucrare şi comandă; realizează memorarea (temporară)

şi prelucrarea datelor.
B. Ansamblul de periferice – permite memorarea datelor (memoria externă), introducerea
datelor şi programelor în calculator şi extragerea rezultatelor.

A. Unitatea centrală este compusă din:

1. Memoria centrală (internă);
2. Blocul de calcul (procesorul) este format din:
 a) unitatea de comandă;
b) unitatea aritmetică şi logică.

1. Memoria centrală (MC)

a) Rolul memoriei centrale
Memoria centrală (internă sau principală) face parte din unitatea centrală a calculatorului,
păstrează informaţii reprezentând programe ale sistemului şi ale utilizatorului, datele de
prelucrat, rezultatele intermediare şi finale ale prelucrării.

b) Conţinutul memoriei centrale este redat în figura 5.3.

Figura 5.3.

c) Organizarea
Memoria centrală poate fi considerată o succesiune de elemente fizice (celule elementare)
care pot memora o informaţie binară. Un grup ordonat de 8 celule binare formează un octet
(byte). Octeţii sunt numerotaţi crescător începând cu 0. Numărul asociat fizic fiecărui octet din
memoria internă se numeşte adresa absolută. Cea mai mică unitate adresabilă în memoria
centrală este octetul. Prin specificarea adresei, un octet este precis localizat în memorie. Unui
octet i se poate schimba conţinutul, dar adresa îi rămâne întotdeauna aceeaşi.
Un grup de octeţi consecutivi formează o zonă de memorie. Identificarea unei zone de
memorie se face prin adresa şi lungimea ei. De regulă, adresa unei zone de memorie este adresa
celui mai din stânga octet, iar lungimea este dată de numărul octeţilor din zona respectivă.

d) Funcţionarea memoriei centrale

Este comandată de unitatea de comandă. Cantitatea de informaţie accesibilă la un
moment dat pentru procesor o constituie cuvântul memorie. Operaţiile de citire / scriere
(adresarea memoriei) sunt efectuate prin intermediul a doi regiştri specializaţi (figura 5.4).

0 1 2 …
R
Registrul de locaţie
adresare
adresă memorie
A

Dispozitiv
de
Registru de
Selecţie RM
memorie
 Figura 5.4

- Registrul de adresă (RA) sau registrul de selectare a memoriei conţine adresa

cuvântului care urmează să fie scris sau citit; dimensiunea lui depinde de
capacitatea memoriei.

- Registrul de memorie (RM) conţine informaţia detectată după citire, sau

informaţia care urmează să fie stocată în memorie la adresa indicată de (RA).
Registrul de memorie este o zonă de tranzit obligatorie; are aceeaşi dimensiune cu
cuvântul memorie.

Citirea unui cuvânt memorie – după analiza şi decodificarea adresei cuvântului

(conţinută în RA) informaţia citită este transferată în RM.
Scrierea unui cuvânt memorie – după analiza şi decodificarea adresei cuvântului
(conţinută în RA) informaţia din RM este transferată şi stocată în locaţia selectată.
e) Caracteristicile memoriei centrale sunt:
- capacitatea de memorare, adică numărul maxim de locaţii de memorie adresabile
independent, unitatea de măsura este KB;
- timpul de acces (durata ciclului de memorie) este intervalul minim de timp între operaţii
consecutive de scriere sau citire în/din memorie;
- dimensiunea cuvântului memorie.

f) Clasificarea memoriei interne

Se poate face în funcţie de natura accesului la informaţie. Principalele tipuri de memorie sunt:
RAM (Random Access Memory) – memorie cu acces aleator pentru citire şi scriere,
volatilă, adică informaţia stocată poate fi ştearsă şi înlocuită cu alta, însă la oprirea
calculatorului, informaţia memorată se şterge; memoria RAM ocupă cea mai mare parte a
memoriei interne.
ROM (Read Only Memory) – memorie pentru citire, nevolatilă şi programabilă numai de
constructor; informaţia pe care o conţine este esenţială pentru calculator şi de obicei reprezintă
componenta de bază a sistemului de operare.
PROM (Programmable Read Only Memory) – memorie permanentă (nevolatilă),
programabilă o singură dată de utilizator; informaţia este esenţială pentru utilizator, care o va
folosi în mod frecvent..
EPROM (Erasable Programable Read Only Memory) – memorie permanentă
programabilă ce poate fi ştearsă; utilizatorul poate modifica în funcţie de necesităţi, conţinutul
memoriei.

2. Unitatea aritmetică şi logică (UAL)

a) Rolul unităţilor aritmetice şi logice
Execută două funcţii, necesare prelucrării datelor:
- calculul logic: deplasare, funcţii logice;
- calculul aritmetic: adunare, scădere.
Calculatorul poate executa aceste operaţii numai dacă primeşte o succesiune de ordine
elementare (instrucţiunile), care reprezintă programul utilizatorului.
b) Noţiunea de instrucţiune
Instrucţiunea, ca orice informaţie este în prealabil înregistrată în MC. Ne vom referi la
instrucţiunile în limbaj de asamblare care descriu în general o singură operaţie în cod maşină (de
exemplu încarcă un registru cu conţinutul unei locaţii de memorie, adună la valoarea memorată
într-un registru o valoare dispusă în alt registru sau într-o locaţie de memorie etc.). Acţiunea
descrisă de o instrucţiune a unui limbaj de nivel înalt presupune, de obicei, execuţia unei
secvenţe de operaţii în cod de maşină.
Se numeşte format al instrucţiunii, descrierea conţinutului ordinului elementar dat
calculatorului. Formatul unei instrucţiuni conţine:
- codul operaţiei (COP), care indică natura ordinului de executat;
- adresa operanzilor (AOP).
Observaţie. Datele sunt indicate prin adresa lor în MC; aceasta păstrează caracterul general,
independent al programului de valorile concrete ale datelor de prelucrat.

c) Structura şi funcţionarea UAL

Execuţia unei operaţii logice sau aritmetice se poate face în două moduri:
- modul de lucru cu „3 adrese”, presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
codul operaţiei, adresa primului operand în MC, adresa celui de-al doilea operand în MC,
adresa locaţiei de memorie unde va fi depus rezultatul.
Deci, UAL trebuie să conţină 3 regiştri, conform schemei (figura 5.5):

Rezultat

Comanda
operaţiei

Operand 1 Operand 2

Figura 5.5

- modul de lucru cu „acumulator”, presupune existenţa unui registru acumulator; acest

registru special va conţine, succesiv primul operand, apoi rezultatul. Astfel, execuţia unei
operaţii simple necesită următorii paşi:
Pasul 1. Încărcarea primului operand în registrul acumulator
Pasul2. Execuţia operaţiei între conţinutul registrului acumulator şi al doilea
operand, rezultatul rămânând în registrul acumulator;
Pasul 3. Depunerea conţinutului registrului acumulator în memoria centrală.

Acest mod de lucru este reprezentat în figura 5.6.

Acumulator
 Operand 2 Operand 1

Figura 5.6.

3. Unitatea de comandă (UC)

a) Funcţiile unităţii de comandă sunt:
- comandă şi controlează execuţia operaţiilor de calcul în UAL, conform instrucţiunilor;
- determină instrucţiunea care urmează să fie executată după terminarea instrucţiunii
curente;
- controlează operaţia de citire din memorie a instrucţiunii următoare;
- controlează operaţiile de introducere/extragere a datelor în/din calculator.

b) Structura unităţii de comandă (figura 5.7).

Pentru a asigura aceste funcţii, unitatea de comandă conţine doi regiştri esenţiali:
1. contorul de adrese (program counter (CA)) – controlează derularea secvenţială şi
înlănţuie automat instrucţiunile programului; contorul de adresa conţine adresa
instrucţiunii care urmează să fie executată;
2. registrul instrucţiune (RI) – conţine instrucţiunea extrasă din memoria centrală.
Unitatea de comandă posedă şi un generator secvenţial care, după analiza codului operaţiei, dă
comenzile necesare pentru execuţia diferitelor faze ale instrucţiunii.

CA +1
Contorul de adrese

Zona adrese
Codul operaţiei operanzi RI

Generator secvenţial

secvenţial Figura 5.7.

c) Funcţionarea unităţii de comandă

- se citeşte instrucţiunea de executat, adresa fiind conţinută în contorul de adresă (CA);
- această instrucţiune este transferată din registrul memorie (RM) în registrul instrucţiune
(RI);
 - codul operaţiei este decodificat şi informaţia este transmisă circuitelor de comandă;
- contorul de adrese este incrementat automat, fiind astfel pregătit să adreseze următoarea
instrucţiune;
- în funcţie de codul operaţiei este comandată citirea din memorie a operanzilor şi este
iniţiată operaţia de efectuat în unitatea aritmetică şi logică.

Observaţie. Pentru a lansa un program în execuţie unitatea de comandă (UC) trebuie să

cunoască adresa primei instrucţiuni de executat (adresa de start); această adresă este încărcată în
CA. În UC este încărcată întotdeauna instrucţiunea aflată la adresa precizată de CA.

B. Ansamblul de periferice

Realizează legătura cu mediul exterior, îndeplinind următoarele funcţii:

- permite schimbul de informaţii între utilizator şi sistemul de calcul; prin dialogul
utilizator – calculator poate fi supravegheată funcţionarea calculatorului, introducerea
programelor şi datelor, lansarea în execuţie sau întreruperea execuţiei unui program;
- are rolul de memorii auxiliare (externe), putând înmagazina un mare volum de informaţii.
Performanţele tehnice ale diferitelor tipuri de periferice vizează în general două aspecte:
- capacitatea de înmagazinare a informaţiei;
- viteza de transfer a informaţiei.

Ansamblul de periferice conectat la unitatea centrală reprezintă configuraţia unui calculator

electronic. Numărul şi tipul perifericelor ce formează configuraţia unui calculator constituie o
opţiune a utilizatorului. Orice sistem de calcul are în general o structură modulară, în sensul că o
configuraţie poate fi modificată prin adăugarea de noi dispozitive. În funcţie de necesităţi
(volumul datelor de prelucrat, numărul şi tipul aplicaţiilor), utilizatorul poate opta pentru o
configuraţie adecvată, care să-i permită rezolvarea problemelor.

2.3. CALCULATOARE PERSONALE

[BVB 97], [JOR95], [LIX94], [NIR96], [SPB99]

Primul microcalculator este construit în Franţa în 1973, la societatea R2E condusă de

André Troung Thi. Se numea MICRAL şi era construit cu microprocesorul Intel 8008, având o
memorie internă de 256 B extensibilă până la 2 KB.
În 1975, în California, Stephen Wozniak (26) şi Steve Jobs (20) construiesc un calculator
numit APPLE I, introducând o dată cu el noţiunea de calculator personal.
În anul 1980, firma IBM intră în competiţia producătorilor de microcalculatoare şi
realizează primul calculator personal.
Politica firmei de a impune calculatorul IBM PC (Personal Computer) ca un standard
mondial în domeniu este susţinută de o puternică campanie publicitară şi de publicarea
specificaţiilor tehnice. În aceste condiţii, majoritatea firmelor încep să fabrice calculatoare
„compatibile IBM PC”, iar programele de aplicaţii sau de bază trebuie să aibă acea caracteristică
tot mai des folosită de „compatibil PC”.
Problema compatibilităţii se referă la un minim de cerinţe:
  Microprocesor de tip INTEL;
 Sistem de operare compatibil MS-DOS.

Calculatorul IBM PC era construit cu microprocesorul Intel 8088, memorie internă de

128 K extensibilă la 640 K, unitate de disc flexibil de 180 K şi ecran monocrom.

Arhitectura standard a unui calculator personal (PC) conţine: microprocesor, memorie

internă, memorie externă, periferice, toate acestea comunicând prin intermediul magistralelor de
comunicaţie (de adresă, de date şi de comenzi). O schemă generală a unui PC este prezentată în
figura 5.8.

Unitatea centrală
Memorie internă
Microprocesor
ROM RAM

Interfeţe de intrare – ieşire

tastatură imprimantă mouse

ecran disc modem
(FD/HD/CD
/DVD)
Figura 5.8

John von Neumann a fost primul care a realizat un computer cu o memorie de lucru (ceea
ce astăzi se numeşte RAM). Dacă aplicăm acest model la un PC actual vom obţine schema de mai
jos:
1. Microprocesorul

Microprocesorul este un circuit integrat complex care poate efectua operaţii aritmetice şi logice
sub controlul unui program. Este componenta principală a unităţii centrale a calculatorului,
specializată pe operaţii de calcul, comandă şi control. Reprezintă creierul calculatorului.

Microprocesorul

Microprocesorul controlează întreaga activitate a calculatorului: trimite şi recepţionează

semnalele de control (prin magistrala de control), adresele de memorie (prin magistrala de
adrese) şi datele (prin magistrala de date) de la o componentă la alta a calculatorului (figura
5.9.)
Rolul microprocesorului este de a executa programele scrise în limbaj maşină, aflate în memoria
internă a calculatorului.

Magistrala de date I
N
T
Microprocesor Memoria E
internă R
F
Magistrala de adrese E
Magistrala de comenzi Ţ
E

Figura 5.9.

Microprocesorul cuprinde mai multe unităţi specializate interconectate. Cele mai

importante sunt: unitatea aritmetică şi logică şi unitatea de comandă şi control. Structura de
bază a unui microprocesor este descrisă în figura 5.10.

RALU UC

BDI

UCPG

BLD BLA BLC

DBUS ABUS CBUS

Figura 5.10 Schema bloc a unui microprocesor [NIR96]

 UC - unitatea de comandă la nivel „microprogram”; realizează secvenţierea
acţiunilor elementare asociate execuţiei unei instrucţiuni, generează secvenţe
pentru RALU şi semnale de sincronizare spre exterior (comenzi); conţine un
registru de instrucţiuni (RI) în care se aduce codul instrucţiunii curente şi care
comandă în continuare evoluţia automatului pentru execuţia instrucţiunii;
RALU - unitatea aritmetică şi logică şi registrele; execută operaţiuni aritmetice, logice
şi transferuri de date între registre la comanda UC;
UCPG - unitatea de comandă a programelor; comandă secvenţierea instrucţiunilor
extrase din memoria principală (internă), asociind fiecărei instrucţiuni o
secvenţă de microinstrucţiuni care vor comanda efectiv sistemul;
- pentru adresarea datelor şi a instrucţiunilor sunt necesare următoarele registre
în UCPG:
 contorul de adresă (CA), ce conţine adresa din memoria internă a
instrucţiunii ce urmează a fi executată;
 registrul de adresă (RA), ce furnizează adresa datelor citite/scrise din /
în memorie la execuţia unei instrucţiuni.
BLA, BLD, BLC - blocuri (zone) speciale de memorie distincte adreselor, datelor şi
comenzilor;
DBUS, ABUS, CBUS - magistralele de date, adrese şi comenzi.
BDI - magistrala internă de date.

Un microprocesor este caracterizat de viteza de lucru, capacitatea maximă de memorie pe

care o poate adresa şi setul de instrucţiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a microprocesorului este determinată de:
- frecvenţa ceasului intern;
- dimensiunea registrelor interne;
- capacitatea magistralei de date;
- existenţa şi capacitatea memoriei cache;
- tipul constructiv al microprocesorului.

Ceasul intern este un oscilator ce emite pulsaţii la intervale de timp egale. Toate
activităţile sunt coordonate de aceste pulsaţii periodice emise de ceasul intern. Ceasul intern nu
are nici o legătură cu ceasul sistem care dă timpul curent (ora şi data), contorizat de memoria
CMOS şi care poate fi modificat prin comenzi ale sistemului de operare.
Frecvenţa cu care sunt generate pulsaţiile se numeşte frecvenţa ceasului intern. Unitatea
de măsură este hertz-ul care are ca multipli kilohertz-ul (1kHZ = 103 Hz), megahertz-ul (1 MHz
= 106 Hz), gigahertz-ul (1 GHz = 109).
Fiecare microprocesor se caracterizează printr-o valoare maximă a frecvenţei de ceas la
care funcţionează. De exemplu, un procesor Intel Celeron poate funcţiona la 2.80 GHz.
Dimensiunea registrelor interne şi capacitatea magistralei de date sunt importante pentru
viteza de lucru a microprocesorului. Procesoarele actuale folosesc registre interne de 32 bits. Cu
cât dimensiunea registrelor este mai mare, cu atât numărul operaţiilor de transfer cu memoria
internă este mai mic şi deci timpul de lucru se micşorează.
De asemenea, cu cât dimensiunea magistralei de date este mai mare, cu atât volumul de
date care circulă pe această magistrală este mai mare, iar viteza calculatorului creşte.
 Dimensiunea magistralei de adrese dă posibilitatea de adresare. Procesoarele recente
dispun de o magistrală de adrese pe 32 bits, ceea ce extinde posibilităţile de adresare până la 4
GB memorie RAM, iar dimensiunea magistralei de date este de 64 bits.
În general, magistrala care leagă memoria de procesor nu este suficien de rapidă faţă de
frecvenţa ceasului. Procesorul lucrează în acest caz cu o frecvenţă internă ridicată, care este
frecvenţa efectivă a prelucrărilor, în timp ce frecvenţa externă, mai mică, corespunde
schimburilor de informaţii cu exteriorul. Pentru a evita ca procesorul să piardă timp aşteptând
instrucţiunile sau datele venind de la memoria volatilă (RAM) se utilizează un mecanism de
memorie format dintr-o memorie ultrarapidă integrată procesorului şi care este rezervată pentru
stocarea intermediară a instrucţiunilor sau datelor. Această memorie cache internă are o
capacitate limitată şi nu trebuie confundată cu memoria cache externă intermediară între
microprocesor şi memoria RAM.
Memoria cache este de tip SRAM (Static Random Access Memory), cu un timp de access
de 12 ns (o nanosecundă este egală cu 10-9 secunde).
Memoria cache se comportă ca o oglindă a memoriei RAM, păstrând o copie a datelor şi
programelor din diverse zone ale memoriei interne. Eficienţa memoriei cache se măsoară printr-o
rată (hit ratio) ce indică numărul cererilor de acces ale procesorului rezolvate de memoria cache.
Viteza microprocesorului depinde de tipul constructiv şi de firma producătoare. Printre
cele mai performante microprocesoare sunt cele din familia PENTIUM, produse de firma INTEL.
Pentium apărut în 1993 nu mai respectă regula de denumire I 80x86, având un nume comercial
care poate fi protejat din punct de vedere legal.
Setul de instrucţiuni pe care un calculator le poate executa este în general caracterizat de
tipul microprocesoruluui şi a înregistrat o creştere ascendentă corespunzătoare dezvoltării
procesoarelor.
În realizareaa procesoarelor s-au aplicat două tehnologii diferite: CISC şi RISC.
Tehnologia CISC (Complex Instruction Set Computer) a promovat ideea de a mări setul
de instrucţiuni prin includerea unor instrucţiuni din limbaje de nivel înalt.
Tehnologia RISC (Reduced Instruction Set Computer) constă din implementarea hard
doar a instrucţiunilor simple, urmând ca instrucţiunile complexe să fie simulate prin programe.
Obiectivul arhitecturilor RISC este atingerea unei instrucţiuni la fiecare bătaie de ceas (pulsaţie),
ajungându-se ca viteza procesoarelor RISC să depăşească de 3 ori viteza procesoarelor CISC.

2. Memoria internă

Memoria internă face parte alături de microprocesor din unitatea centrală şi constructiv se
compune din circuite integrate.

Memoria ROM conţine informaţii permanente despre operaţiile de bază ale

calculatorului. Acestea sunt informaţii fundamentale pentru orice calculator, cum ar fi programul
de pornire care verifică părţile componente ale calculatorului înainte de activarea sistemului de
operare. În memoria ROM este stocat în primul rând, programul BIOS (Basic Input Output
System), care controlează modul în care informaţiile sunt apelate sau transferate la monitor,
tastatură, unităţi externe de memorie, memorii RAM şi ROM. Programele din ROM, livrate odată
cu calculatorul de producător, alcătuiesc firmware –ul (un intermediar între software şi
hardware). Se pot diferenţia:
 POST (Power On Self Test)
  SETUP-ul, care face legărura cu CMOS-ul
 BIOS-ul, care face legătura cu diferitele periferice
 BOOT-ul, care apelează sistemul de operare (DOS, OS/2 sau Windows)

Memoria ROM

Memoria RAM oferă stocarea temporară a informaţiilor, creând zona de lucru a

calculatorului.

Memorie RAM

În afara sistemului principal, diverse tipuri de RAM se găsesc şi în alte zone ale
calculatorului avînd diferite utilizări:
 memoria cache (prezentată anterior la microprocesor);
 memoria – tampon pentru imprimantă (printer buffer) – păstrează datele ce urmează a
fi tipărite până ce imprimanta le poate prelua. În acest mod, calculatorului i se permite să
transmită datele respective şi apoi să continue lucrul în timp ce imprimanta tipăreşte;
 memoria video (video buffer) – permite afişarea rapidă pe monitor a unor imagini
video complexe;
  memoria fantomă (shadow RAM) sporeşte viteza de lucru a calculatorului copiind
informaţiile din ROM în RAM. În acest mod informaţiile elementare de intrare / ieşire sunt citite
din RAM, operaţie mult mai rapidă decât citirea din ROM BIOS. Duplicarea se realizează prin
utilizarea unităţii de gestiune a memoriei (MMU – Memory Management Unit) încorporată în
procesor.
 memoria CMOS ( Complementary Metal Oxide Semiconductor) – este o memorie
RAM semipermanentă. Informaţiile depozitate sunt păstrate de către o baterie ce alimentează
non-stop circuitul integrat CMOS. Când bateria se consumă, datele se pierd şi trebuie reîncărcate
sau transferate de pe disc. Memoria CMOS conţine informaţii esenţiale despre calculator, cum ar
fi: memoria disponibilă, tipul monitorului, mărimea şi tipul fiecărei unităţi de memorie externă,
data şi ora curentă.

Rolul memoriei CMOS

3. Memoria externă
Are rolul de a stoca în mod permanent volume mari de date şi programe.
Suportul tehnic de date reprezintă mediu material pe care informaţiile sunt stocate. Acest termen
generic cuprinde toate tipurile de memorie externă: hard disk, floppy disk, bandă magnetică, CD-
ROM, DVD, etc.
În configuraţia calculatorului personal există dispozitive ce permit citirea / scrierea, din/în aceste
suporturi tehnice de date (unitatea de hard disk, unitatea de floppy disk, unitatea CD, unitatea
DVD, etc.).

3.1. Unitatea de disc fix (hard disk)

Un disc fix (hard disk) este format din unul sau mai multe platane (plates), fiecare având două
feţe; pe fiecare faţă se află câte un cap de citire – scriere. Înregistrarea magnetică se face pe piste
concentrice (tracks), numerotate de la 0 ..n, începând de la periferice spre centru; pistele cu
acelaşi număr de ordine de pe toate feţele alcătuiesc un cilindru. Pe pistă, înregistrarea datelor se
face în mod ordonat pe grupe de 512 octeţi, numite sectoare.
 Hard-disk

Capacitatea unui disc se poate calcula astfel:

C = nr. feţe x nr.piste / faţă x nr.sectoare / pistă x nr.octeţi / sector

Capacitatea de stocare depinde de densitatea de înregistrare a informaţiei. În cazul discului hard

pentru înregistrarea datelor se utilizează formatul CAV (Constant Angular Velocity), adică viteza
de rotaţie constantă şi deci volumul ocupat de o informaţie depinde de locul de înregistrare a
acesteia pe disc, densitatea de scriere fiind mai mare în apropierea axului central, deoarece viteza
liniară este diferită.
Datorită tehnologiilor actuale tot mai performante, capacitatea de stocare este în prezent de
ordinul GB, iar preţul exprimat în sensul raportului preţ / GB a scăzut treptat.
3.2. Unitatea de disc flexibil (floppy disk)
A fost inventată în laboratoarele IBM din San José în 1967. Dimensiunile dischetei au evoluat (în
sensul micşorării) de la 8 inch la 5.25 inch iar în prezent configuraţiile calculatoarelor personale
prezintă doar unităţi floppy de 3.5 inch ( 1 inch = 2.54 mm). În prezent există tendinţa de
renunţare la acest sistem de memorare.

Unitate de Floppy Disk

3.3. Unitatea de bandă magnetică

Este cunoscută sub numele de streamer. Banda magnetică este un suport neadresabil de mare
capacitate. Se utilizează pentru arhivare, adică păstrarea unor copii de siguranţă ale unor fişiere
mari de date de pe un calculator pe altul.

3.4. Unitatea CD
Discul CD – ROM (Compact Disk Read Only Memory) reprezintă un mediu performant de
stocare a datelor prin mijloace optice. Înregistrarea datelor pe CD se face în format CLV
(Constant Linear Velocity), sectoarele succedându-se continuu în formă de spirală. Pentru a avea
la citire / scriere o viteză de trasnsfer uniformă, rotaţia discului este variabilă în funcţie de poziţia
sectorului. Unităţile CD - ROM au în prezent o largă răspândire, deoarece reprezintă un mijloc
important de distribuţie a informaţiei ştiinţifice şi principalul mod de livrare a produselor
software. Din punct de vedere al posibilităţilor de imprimare există două categorii: CD-R
(imprimabile o singură dată) şi CD-RW (imprimabile de mai multe ori).
 Unitate de CD-ROM

4. Dispozitive periferice
Asigură interfaţa dintre utilizător şi calculator – introducerea comenzilor, programelor şi a
datelor precum şi extragerea rezultatelor.

4.1. Tastatura (keyboard)

Reprezintă dispozitivul principal de intrare pentru comenzi şi date în sistem. Se permite astfel,
intervenţia în desfăşurarea unui proces. Tastatura standard dezvoltată de IBM conţine 101 taste.
Ordonarea literelor pe tastatură este dată de frecvenţa apariţiei lor în diferite limbi, de exemplu
prima linie este AZERTY în cazul tastaturii franţuzeşti şi QWERTY la tastatura englezească.

4.2. Monitorul ( VDU – Video Display Unit)

Este un dispozitiv de ieşire utilizat pentru comunicarea om – calculator. Cea mai răspândită
tehnologie de fabricaţie a monitoarelor este cea a tubului catodic. Conform standardelor video,
imaginea se obţine prin baleierea ecranului cu un fascicul de electroni, linie cu linie, în mod
repetat.
În cazul calculatoarelor laptop monitoarele utilizează tehnologia bazată pe cristale lichide (LCD
– Liquid Cristal Display) sau pe plasmă (GPD – Gas Plasma Display).
Noile tehnologii propuse pentru monitoarele plate urmăresc economisirea energiei utilizate şi
limitarea radiaţiilor (Low Radiation).
Caracteristicile unui monitor sunt:
 definiţia – orice imagine afişată pe ecran este realizată dintr-o mulţime de puncte
numite pixeli. Dimensiunea (diametrul) unui pixel dă definiţia monitorului: cu cât
această valoare este mai mică, cu atât imaginea este mai clară;
 rezoluţia – este dată de dimensiunea matricei de pixeli;
 dimensiunea monitorului – este reprezentată de lungimea diagonalei ecranului şi
este dată în inches;
  rata de împrospătare a imaginii reprezintă numărul de imagini afişate pe secundă
şi deci viteza cu care se realizează reîmprospătarea imaginii.
Pixelii monitorului sunt puşi în corespondenţă bijectivă cu celulele binare din
memoria video, aflată în blocurile memoriei interne. Transformarea informaţiilor
din formă binară în forma semnalelor video care se transmit monitorului se
realizează cu ajutorul unui adaptor video.

4.3. Imprimanta
Este un periferic suplimentar destinat tipăririi informaţiilor.
Principalele caracteristici:
 rezoluţia – se măsoară în dpi (dots per inch), adică numărul de puncte tipărite pe un
inch.
 viteza de tipărire – se măsoară în caractere pe secundă (cps) sau pagini pe minut
(ppm).
 dimensiunea hârtiei utilizate – depinde de mărimea carului (în general poate fi A3
sau A4).
Există în prezent mai multe tipuri:
 imprimante matriceale (imprimante cu ace (pins)): capul de tipărire având 9, 18 sau
24 de ace acţionează asupra benzii tuşate; rezoluţia este mică (180 – 360 dpi) la o
viteză între 120 şi 800 cps; sunt zgomotoase şi sunt pe cale de dispariţie;
 imprimante cu jet de cerneală (imprimante color) au o rezoluţie înaltă (600 dpi) şi o
viteză de aproximativ 8 – 9 ppm. Cerneala este pulverizată printr-o serie de mici
capilare (duze speciale) la nivelul hârtiei, realizând caractere sau imagini într-o
mare varietate de culori.
 imprimante laser – utilizează tehnologia copiatoarelor: o rază laser polarizează
electrostatic un cilindru care va atrage cantităţi variabile dintr-un praf de cărbune
(toner) care se va fixa astfel pe hârtie. Au o rezoluţie foarte bună (600 dpi) iar viteza
poate ajunge la 200 ppm.

4.4. Alte periferice

Mouse – dispozitiv de intrare, care permite deplasarea unui simbol luminos pe monitor realizând
selectarea unei opţiuni prin punctare (click) sau deplasarea obiectelor pe ecran. Face parte din
configuraţia standard a unui PC.

Trackball – deplasarea cursorului se realizează prin mişcarea unei bile; se întâlneşte la

calculatoarele portabile (laptop, notebook).

Touch Screen – ecranul tactil – selecţia este realizată direct de utilizator pe ecranul sensibil la
atingere; se foloseşte similar mouse-ul.

Touch Pad – este o mică suprafaţă sensibilă la atingere, folosită ca dispozitiv de punctare pe
unele calculatoare portabile.
Scanner – dispozitiv pentru introducerea (preluarea de imagini) şi texte. Procesul de scanare
constă din baleierea imaginii cu o rază luminoasă şi în analiza cantitativă a luminii reflectate cu
ajutorul celulelor fotosensibile.

Plotter – dispozitiv de desenat ce permite realizarea de desene tehnice, hărţi etc. de mare precizie
pe suporturi de hârtie, calc, film.

Modem – dispozitiv care permite calculatorului să transmită date prin liniile telefonice, realizând
conversia digital – analogic la transmitere şi analogic – digital la recepţie.

4.5. Interfeţe pentru cuplarea dispozitivelor periferice

Permite comunicarea: unitate centrală – periferic, prin adaptarea semnalelor de pe magistrala
microprocesorului la cerinţele perifericului. Interfaţa se cuplează la unitatea centrală printr-un
port. Conceptul de interfaţă este generic, el corespunzând unor denumiri particulare, ca de
exemplu:
- adaptor video (placă video) pentru interfaţa cu monitorul;
- cuplor (controller) de disc pentru interfaţa cu discul.
În funcţie de modalitatea de transmitere a datelor interfeţe se pot clasifica în:
 Interfeţe seriale – transferul datelor se realizează bit cu bit pe linia de comunicaţie.
Sunt necesare mecanisme de serializare / deserializare a informaţiilor. Interfaţa
serială (asincronă) este mai lentă şi se întâlneşte la tastatură, mouse etc.
 Interfeţe paralele – modul de lucru permite transmiterea simultană a 8 bits. Este
necesar să se asigure sincronizarea între diversele semnale transmise simultan pe
mai multe linii fizice. Interfaţa paralelă (sincronă) se întâlneşte în general la
imprimantă.
 USB (Universal Serial Bus) – permite conectarea oricăror periferice.

Modem extern Modem intern