EVOLUŢIA CALCULATOARELOR

Dacă tehnologiile necesare fabricării unui microprocesor sunt

deosebit de complexe, principiul fabricaţiei este asemănător cu al
unei fotografii (fotolitografie).
a) se decupează o foiţă fină de siliciu, care se acoperă cu un strat
fotosensibil;
b) se desenează circuitele electronice pe stratul fotosensibil, prin
expunerea la o sursă luminoasă specială printr-o grilă (negativ);
c) ansamblul se spală într-o soluţie revelatoare care îndepărtează
materialul care nu a fost expus luminii;
d) se aplică materialul (metale, semi-conductoare) şi gravurile pentru
a construi componentele electronice; tranzistorii sunt conectaţi între
ei prin legături de aluminiu sau mai recent, de cupru;
e) se repetă operaţiunea în funcţie de numărul de straturi necesare;
f) procesorul se acoperă cu un material protector din ceramică sau
plastic.
Matematica este o unealtă puternică ce ne permite să
descriem lumea şi, mai important, să facem predicţii
despre ea. Toate activităţile umane, de la agricultură la
călătorii şi la arhitectură, necesită într-o formă sau
alta, matematica. Omenirea a avut de aşteptat apariţia
primelor maşini de calcul, apoi a mecanografiei şi în
sfârşit a electronicii, pentru a ajunge la informatica
actuală. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au fost
concepute câteva maşini mecanice de calcul. Acestea
erau instrumente analogice, în contrast cu
calculatoarele digitale de mai târziu. Mecanica a
dominat tehnica de calcul timp de peste trei secole, de
la realizarea primei maşini de calcul în 1623 şi până la
apariţia primului calculator electronic, în 1945.
Prima maşină de calcul a fost inventată de Wilhelm Schickard, un
matematician german, în 1623. Era bazată pe principiul roţilor
dinţate dotate cu pinteni, permiţând realizarea celor patru operaţii
aritmetice.
În 1642, Blaise Pascal, dornic să-şi ajute tatăl, colector de impozite,
după o muncă de 3 ani inventează prima maşină de calcul destinată
gestiunii, fiind capabilă să adune, să scadă şi să convertească
automat diferitele monede europene ale epocii. Denumită Pascalina,
tehnologia sa se asemăna cu cea a ceasurilor
mecanice ale vremii respective.
În 1694, maşina de calcul a lui Wilhelm Leibniz permitea realizarea
celor patru operaţii aritmetice în mod automat, rămânănd în istorie
ca prima maşină pentru multiplicat.
La începutul secolului al XIX-lea, în plină revoluţie industrială, unul dintre
primele procese mecanizate a fost ţesătoria. În 1801, Joseph Jacquard a proiectat
un gherghef care putea ţese automat un anumit tipar. Informaţia care controla
ghergheful era stocată sub forma unor găuri date în cartele, astfel încât prezenţa
sau absenţa găurii la un anumit loc controla comportarea gherghefului. Într-un
fel, acea cartelă perforată conţinea unul din primele programe scrise vreodată.
 
În 1839 matematicianul englez Charles Babbage pune bazele informaticii
moderne şi concepe, teoretic, toate elementele necesare funcţionării unui
computer, dar tehnologia mecanică a epocii nu a putut să-l ajute la realizarea
practică a ideilor sale. Totuşi, maşinile construite de el, cu fonduri de la guvernul
britanic (primul grant pentru cercetare în domeniul calculatoarelor), deşi
calculatoare mecanice, puteau rezolva probleme matematice incluzând şi ecuaţii
diferenţiale simple. Aparatul analitic conceput de acesta includea multe elemente
asociate cu un computer modern, cum ar fi unitatea de procesare aritmetică, o
unitate de memorie şi procedee de introducere şi scoatere a informaţiei (input şi
output).
 În anul 1890 se naşte mecanografia, odată cu noile maşini
de calcul concepute de statisticianul american Hermann
Hollerith. Acesta este şi fondatorul companiei Tabulating
Machine Company, în 1896, companie ce avea să devină
ulterior IBM (în 1924). Maşinile sale erau bazate pe
utilizarea cartelelor perforate, fiind totodată şi primele
tabelatoare; au fost utilizate pentru obţinerea şi
interpretarea rezultatelor recensămintelor din Statele Unite
din acea perioadă.
 
În 1938 a avut loc trecerea de la era mecanică la cea
electromecanică, fiind şi prima tranziţie hotărâtoare către
electronică: deja cititoarele de cartele perforate declanşau
un impuls electric, pentru prima dată fiind folosit sistemul
binar, rămas standardul întregii informatici actuale.
Germanul Konrad Zuse a proiectat calculatoarele mecanice Z-1
şi Z-2, iar în 1939 calculatorul cu relee Z3. Acestea au fost
folosite la proiectarea avioanelor de luptă, dar au fost distruse
de bombardamentele masive din al doilea război mondial, de
aceea contribuţia sa la dezvoltarea computerelor a fost multă
vreme ignorată. Releele au componente în mişcare şi nu pot
opera la viteze mari. De aceea, calculatorul electromecanic era
oarecum limitat şi nu avea viitor. De-abia inventarea tuburilor
cu vid a făcut posibilă proiectarea computerelor de mare viteză.
ENIAC şi primele generaţii de calculatoare
 La capitorul „personalităţi uitate ale istoriei”, un loc (ne)meritat îl ocupă
primul computer adevărat din lume, adică, aţi ghicit, nu ENIAC, ci
„Harvard Mk I”! Acesta, împreună cu British Intelligence's „Colossus”, a
fost construit în secret de Marea Britanie în 1943, cu scopul de a sparge
faimosul sistem de coduri german Enigma. Ambele computerele au fost
proiectate la Harvard University, cu sprijinul IBM.
 

Anul 2001 a marcat a 55-a aniversare a calculatorului ENIAC, primul

computer construit în anii 1945-1946 de către cercetătorii americani.
Proiectat în cadrul Universitătii din Pennsylvania, ENIAC este acronimul
pentru „Electronic Numerical Integrator And Computer”. Ca şi alte
proiecte ale secolului XX, ENIAC îşi are rădăcinile în cercetarea militară
strict secretă a SUA din timpul celui de-al doilea război mondial (Proiectul
PX). Importanţa istorică a acestui proiect constă în punerea temeliilor
industriei moderne de electronică informaţională.
În anul 1942 au fost trasate schiţele acestui prim calculator proiectat pentru calcule
numerice generale. Dacă la început s-a plecat de la necesitatea unor calcule balistice,
s-au găsit repede aplicaţii în criptologie, studiul razelor cosmice, aprinderea termică,
studiul numerelor aleatoare şi meteorologie. Nu trebuie să ne mai mirăm că scopul
final principal a fost dezvoltarea primei bombe cu hidrogen, de aceea se poate afirma
că un factor important al naşterii industriei moderne a computerelor l-a avut
securitatea naţională a SUA şi războiul rece (acelaşi lucru s-a repetat în cazul
internetului, 25 de ani mai târziu). La capătul a trei ani de inovaţii tehnologice şi,
după cheltuirea a 500.000 de dolari, s-a născut din 18.000 lămpi cu vid, cel mai mare
aparat electronic din lume la acea dată. Acesta putea efectua 5.000 adunări şi 300
multiplicări pe secundă, operaţii care par o bagatelă pentru puterea procesoarelor
actuale (de ordinul sutelor de milioane de calcule pe secundă), însă ele depăşeau de
mii de ori „calculatoarele mecanice” ale timpului. De asemenea, pentru a efectua o
simplă multiplicare, îi trebuiau 3 milisecunde. În greutate de 30 de tone, cu o
suprafaţă la sol de 160 mp şi consumând 200kW, ENIAC era o maşină de calcul în
sistem decimal (!), suporta instrucţiuni de ramură condiţională putând efectua chiar
şi calcule în paralel, iar înlocuirea unui tub ars trebuia făcută prin verificarea a
19.000 posibilităţi. În ciuda a numeroase inovaţii, nu se putea stoca un program în
propria memorie, de aceea atunci când se dorea rularea lui, computerul trebuia
cablat manual. Pentru a introduce informaţii şi pentru a scoate datele procesate, erau
folosite cititoare/inscriptoare de cartele perforate.
Urmaşii lui ENIAC au fost alte calculatoare din ce în ce mai perfecţionate,
întinzându-se de asemenea pe mai multe etaje, numite UNIVAC (1951 - cu
viteză de 2.25 MHz, construit pe bază de tuburi catodice, informaţiile se
introduceau pe bandă magnetică la o viteză de 40.000 biţi/secundă; a fost
primul computer comercial), urmând apoi EDVAC, SEAC, ILLIAC,
Whirlwind şi MANIAC.
Următorul pas major în istoria calculatoarelor l-a reprezentat inventarea
tranzistorului, în 1947, fiind deja disponibil comercial în 1948. Acesta a
înlocuit tuburile catodice, punând la dispoziţie un volum redus şi o fiabilitate
crescută. Computerele „tranzistorizate” sunt cunoscute ca şi „calculatoare
din generaţia a II-a”, şi au dominat sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor
’60. Acestea erau în continuare masive şi erau folosite de guvern şi
universităţi. În acelaşi timp începea fabricarea la scară largă a
computerelor. De exemplu, computerul IBM 701, vândut în 19 exemplare,
putea rezolva într-o oră o problemă relativă de proiectare a unei aripi de
avion; un inginer, ajutat de un calculator simplu, ar fi ajuns la aceleaşi
rezultate după... 7 ani!
 Calculatoarele din generaţia a III-a au apărut în urma invenţiei circuitelor
integrate (în anul 1958, dar folosite practic începând din 1963),
supercalculatoarele timpului erau deja denumite „mainframes”, însă
simultan au apărut şi computere mai mici („minicomputers”), dedicate
analizelor financiare, şi implicit afacerilor. Unul dintre primele
minicomputere a fost PDP-5, introdus în 1964 de către DEC (Digital
Equipment Corporation). Alte exemple au fost: Nova (Data General),
HP2100 (Hewlett-Packard). Pentru a ne imagina acele timpuri, cititorul ar
putea fi interesat de definiţia minicomputerului din 1970 (de Kraft şi Toy):
„Un minicomputer este un computer digital de dimensiuni mici, pentru uz
general, cu programe incluse, care are lungimea instrucţiunii de la 8 la 32 de
biţi, permite cel puţin 4096 instrucţiuni în memoria programului şi costă sub
20.000$ într-o configuraţie minimă utilizabilă.”
 
Integrarea pe scală largă a circuitelor a dus la dezvoltarea unităţilor de
procesare de volum redus (practic numărul de tranzistori dintr-un chip
dublându-se în fiecare an între 1961-1971), un exemplu timpuriu fiind cel
folosit la analiza datelor de zbor pe avionul de luptă F14 TomCat, avion
revoluţionar la acea vreme şi datorită computerului de bord.
INTEL 4004
 La 15 noiembrie 1971 lansarea lui Intel 4004 a dat startul celei
de-a IV-a generaţii de computere; chip-ul era capabil să
proceseze datele pe 4 biţi, însă instrucţiunile (în număr de 46,
orientate pe operaţiuni aritmetice) aveau 8 biţi; conţinea 2300
tranzistori, memoria adresabilă era de 4 KB, efectua 60.000
operaţii pe secundă, la frecvenţa de bază de 108 kHz.
Succesorul lui 4004 a fost 8008, apărut în 1972. Prelucra date
pe 8 biţi, avea 3300 tranzistori, frecvenţa de 800 KHz, 48 de
instrucţiuni, memorie adresabilă de 16 KB şi efectua 30.000
operaţii pe secundă.
În aprilie 1974 apare 8080 (4500 tranzistori, 64 KB adresabili,
2.083 MHz, 72 instrucţiuni). Avea performanţe globale de zece
ori mai mari ca 8008 şi putea efectua 290.000 instrucţiuni pe
secundă. Cu două magistrale, una de 8 biţi pentru date şi a
doua pe 16 biţi pentru adrese, era un curios hibrid 8-16 biţi.
Intel 8086, lansat în iunie 1978, este un procesor de referinţă pe
care se bazează toate microprocesoarele Intel actuale, ca şi cele
compatibile. Primul microprocesor cu arhitectură x86 avea un
design similar cu 8080, cu regiştri extinşi la 16 biţi şi cu
inovaţia „Bus Interface Unit”, care alimenta unitatea de
execuţie cu instrucţiuni de căutare anticipată, fiind mult mai
rapid. Regiştrii pe 16 biţi puteau fi accesaţi ca regiştri de 8 biţi,
din motive de compatibilitate. Cu 29.000 tranzistori, 330.000
operaţii/secundă, lucrând la 4.77 MHz, procesorul putea deja
adresa fizic 1 MB de memorie RAM, împărţită în 640 KB
disponibili sistemului de operare şi programelor (Conventional
Memory) şi 384 KB pentru ROM-BIOS (Upper Memory).
SFÂRŞIT