Sunteți pe pagina 1din 14

Arhitectura

Internetului

Toma Stefan - Alexandru


Morarescu Mihnea Theodor
Istoria Internetului
Internetul s-a născut la mijlocul anilor 60 în forma ARPAnet (Advanced Research Projects
Agency Net) - o reţea între mai multe computere din unele instituţii americane, ce lucrau
pentru ARPA, un departament de cercetare din cadrul Pentagonului. ARPA a fost pus în
funcţiune ca reacţie la succesul sovietic al lansării satelitului Sputnik în spaţiu în 1957. Unul din
obiectivele ARPAnet era crearea unei reţele, care să nu fie distrusă datorită atacurilor asupra
sistemului. Războiul Rece fiind la apogeu, scenariul unui dezastru era considerat fie lansarea
unei bombe fie un atac nuclear.
De aici a rezultat un proiect de reţea, unde reţeaua însăşi era permanent în pericol de
atac. În consecinţă:- doar un minimum de informaţii era cerut de la computerele client în reţea
- oricând transmisia de date întâlnea un obstacol, sau una dintre adrese era de negăsit, se găsea
o altă cale către adresa căutată.
Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date pe
Internet. În forma sa finală, acesta era TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet
protocol), care este şi acum baza Internetului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de
calculatoare, de exemplu IBM compatibile sau Mac's, folosind sisteme diferite de operare, cum
ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se "înţeleagă" unele cu altele. În acest fel, Internetul era şi
este cu adevărat o platformă-independentă.
Internet-ul "civil" a început ca o reţea de patru computere între Universităţile din Utah,
Santa Barbara şi Los Angeles şi Institutul de Cercetare din Stanford. În curând, cercetători din
alte instituţii de stat au devenit interesaţi. Deoarece folosirea computerelor era costisitoare, ei
au văzut imediat avantajele folosirii în comun a unei reţele.
La sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70, când Internetul număra în jur de 50 de
computere, s-au dezvoltat primele dintre servicii, folosite încă şi azi pentru transferul
informaţiei:- File Transfer Protocol pentru trimiterea şi regăsirea fişierelor - Telnet pentru
accesarea şi folosirea bazelor de date, a bibliotecilor şi a cataloagelor din toată lumea - E-Mail
pentru trimiterea mesajelor personale.
Internetul era în mod categoric în ascendenţă. Cu noi grupuri de utilizatori care se
alăturau, în următoarea decadă, Internetul a crescut la o reţea de 200 de computere. Partea
militară era organizată într-o reţea separată, Milnet.
În acelaşi timp, au apărut alte reţele, mai ales în sectorul academic. Importanţa printre
acestea era (şi este) USENET sau Users' Network, care a început în 1979, când câteva UNIX-
computere au fost conectate împreună.
USENET. În sute de grupuri de discuţii despre orice subiect imaginabil, oamenii făceau
schimb de noutăţi şi imagini, în ciuda distanţelor şi a hotarelor. Alte reţele s-au dezvoltat de-a
lungul USENETului. Toate formau baza unui spaţiu de comunicaţie radical democratic. De
exemplu, înaintea unei noi discuţii pe care grupul o începea, comunităţii Netului i se cerea un
vot de accept. Grupurile de discuţii joacă încă un rol mare pe Internet. Există mii şi zeci de mii în
întreg Internetul.Altă moştenire a USENET este "Netiquette", sau regulile de comportament pe
Internet.
10 ani după ce USENET îşi începuse dezvoltarea, Internetul a crescut la 80.000 de
computere. A început să fie un factor de luat în considerare în politică. Şi curând, expresia
"Information SuperHighway" (autostrada informaţiei) a devenit uzuală. În această metaforă,
Internetul era văzut ca o importantă infrastructură pentru transportul unor bunuri vitale -
informaţiile.
În anii 80 şi începutul anilor 90, când Internetul era folosit doar de un număr mic de
cercetători, arată mult diferit faţă de prezent. Principalele aplicaţii erau atunci poşta electronică
şi grupurile de discuţii (Newsgroups) plus diverse rutine de căutare şi mecanisme de transfer al
fişierelor. Aceasta era o lume UNIX, în care toate comunicaţiile existau doar ca text sau numere,
şi liniile de comandă trebuiau memorate şi tipărite.
Când poşta electronică, dar mai ales programele de căutare şi de transfer al fişierelor au
trebuit să facă faţă unor cerinţe mai complexe, s-au dezvoltat noi navigatoare. Software-ul
pentru fiecare trebuia să fie obţinut şi configurat separat. Folosirea fiecăruia trebuia să fie
învăţată.
Pe scurt: datorită metalimbajului foarte dificil, folosirea Internetului în acea perioadă
era restrânsă la un mic grup de oameni din universităţi şi institute de cercetare.
Marea schimbare a început în 1989, când Tim Berners Lee de la CERN (Centrul European
pentru Fizica Nucleară) din Geneva a pus bazele în 1989 dezvoltării primului prototip al World
Wide Web (WWW sau 3W). Ca de obicei în istoria Internetului, scopul iniţial al WWW-ului era
destul de limitat.
Era destinat să fie o platformă internă de comunicaţii pentru cercetătorii din întreaga
lume care lucrau pentru CERN. Sarcina principală era să asigure un sistem care să facă legătura
între varietatea de platforme ale diverselor calculatoare.
Soluţia de bază era ideea de a face legătura între documente via "hipertext". Hipertext
înseamnă, a marca şirurile de text sau alte obiecte şi de a le lega cu alte obiecte, care ar putea fi
din punct de vedere fizic la mare distanţă de obiectul original. Când legătura este selectată,
cineva poate "sări" la documentul legat. În acest fel este posibil de a lega un număr nelimitat de
documente între ele într-o structură web ne-ierarhică. Pentru a putea deosebi aceste
documente şi pentru a le regăsi, fiecare are o adresă unică. Aceasta este Unique Resource
Locator (URL). URL-urile constau într-un protocol de transmitere (în cazul WWW-ului acesta
este Hypertext Transfer Protocol - http), urmat de www (în cele mai multe cazuri) şi de domeniu
(de exemplu numele serverului şi numele paginii).
Prima versiune a programelor pentru a naviga pe www, aşa numitele "browsere" urmau
încă tradiţia originală a Internetului - erau numai text. De aceea, sistemul a rămas, în principiu,
neprietenos cu utilizatorii. În septembrie 1992 nu existau mai mult de 20 de servere web în
întreaga lume.
Schimbarea radicală s-a produs când NCSA (National Center for Supercomputing
Applications) din SUA a scos "Mosaic" - Browser în 1993, care era bazat pe o interfaţă grafică
(Windows). Enorma creştere a web-ului a început virtual, dintr-o dată: În iunie 1993, 130
servere Web erau înregistrate, în 1994 erau deja 11.576 servere.
Dar web-ul nu a făcut doar să se dezvolte. De asemenea, posibilităţile de a prezenta
datele au crescut dramatic. Curând au apărut poze şi animaţii pe situri web, urmate de sunete.
Doar un mic pas mai era necesar pentru a aduce cataloage, directoare şi formulare de comandă
pe situri web. Astfel, câţiva ani mai târziu s-a născut E-Commerce.
Protocolul TCP/IP

Protocolul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este cel mai utilizat
protocol folosit în reţelele locale cât şi pe Internet datorită disponibilităţii şi flexibilităţi lui având
cel mai mare grad de corecţie al erorilor.
TCP/IP permite comunicarea între calculatoarele din întreaga lume indiferent de
sistemul de operare instalat.

Protocolul TCP/IP este compus din patru niveluri: Aplicaţie, Transport, Reţea şi Acces la reţea.
Modelul TCP/IP este asemănător cu modelul OSI (Open Systems Interconnection).
Atentie: A nu se confunda numele nivelurilor TCP/IP cu numele nivelurile din OSI.

Nivelul Aplicaţie

Nivelul Aplicaţie se ocupă cu protocoalele de nivel înalt, codificarea, şi controlul dialogului,


împachetarea datelor şi trimiterea lor la următoarele niveluri.
El comasează nivelurile Aplicaţie, Prezentare şi Sesiune din modelul OSI

Nivelul Aplicaţie conţine următoarele protocoale de nivel înalt:

 Transfer de fişiere: TFTP, FTP şi NFS


 E-mail: SMTP
 Remote: telnet, rlogin
 Managementul de reţele: SNMP
 Managementul de nume: DNS
 HTTP

Nivelul Transport

Nivelul Transport asigură conexiunea logică dintre calculatorul sursă şi calculatorul destinaţie,
fluxul de date şi corecţia erorilor.

Nivelul transport include protocoale TCP şi UDP.


TCP (Trasmission Control Protocol) este un protocol orientat pe conexiune care permite ca un
flux de octeţi trimişi de la un calculator să ajungă fără erori pe orice alt calculator din Internet.
Dacă pe calculatorul destinaţie un pachet ajunge cu erori, TCP cere retrimiterea acelui pachet.
TCP fragmentează fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului Reţea.
TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că, calculatorul sursă nu inundă
calculatorul destinaţie cu mai multe pachete decât poate acesta să prelucreze.
Toate aceste lucruri sunt realizate prin utilizarea secvenţelor de număr, sliding windows şi
acknowledgments.
UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur, destinat pentru aplicaţii care trebuie să
interogheze rapid, fară retrimiterea pachetelor eronate.

UDP este folosit in aplicaţiile de transmisii video sau audio şi aplicaţii client-server.
Exemple de aplicaţii care folosesc procolul UDP:

 DNS (DOMAIN NAME SERVER)


 TFTP (TRIVIAL FILE TRANSFER PROTOCOL)
 IPTV (TV prin Internet)
 VOIP (Telefonie prin Internet)

Nivelul Reţea

Scopul nivelul reţea este de a găsi cel mai optim traseu prin care poate trimite pachetele.
Nivelul reţea corespunde cu acelaşi nivel reţea din modelul OSI.

Protocoalele care lucrează la nivelul Reţea din modelul TCP/IP sunt:

 IP (Internet Protocol)
 ICMP (Internet Control Message Protocol)
 ARP (Address Resolution Protocol)
 RARP (Reverse Address Resolution Protocol)

IP caută cea mai bună cale de a trimite pachetele.


ICMP oferă capabilităţi de control şi în schimbul de mesaje.
ARP determină adresa MAC pentru adresele IP
RARP determină adresa IP pentru o adresă MAC cunoscută.
Problemele majore se referă la dirijarea pachetelor şi evitarea congestiei în reţea. De aceea este
rezonabil să presupunem că nivelul Reţea din TCP/IP funcţionează asemănător cu nivelul reţea
din OSI.

Nivelul de Acces la Reţea


Nivelul Acces la Reţea se ocupă cu toate problemele legate de transmiterea efectivă a
unui pachet IP pe o legătură fizică, incluzând şi aspectele legate de tehnologii şi de medii de
transmisie, adică nivelurile OSI Legătură de date şi Fizic.
Drivere, modemuri, plăci de reţea, şi alte componente se găsesc în nivelul Acces la reţea.
Nivelul de acces la reţea defineşte procedurile folosite pentru interogarea cu echipamentele de
reţea şi de acces la mediu de transmisie. Protocolul standard, cum ar fi Serial Line Internet
Protocol (SLIP) şi punct-la-punct Protocol (PPP) trebuie să asigure accesul la reţea prin
intermediul unui modem de conectare. Multe protocoale sunt necesare pentru a determina
elementele de hardware şi software, precum şi specificaţiile de transmitere la acest nivel.

Dynamic Host Configuration Protocol


DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol TCP/IP care dă
posibilitatea unei reţele private, conectate la internet, să aloce o adresă IP unui calculator gazdă
care urmează a se conecta la acea reţea. DHCP este un mediu client server, urmaş al protocolului
BOOTP, utilizat pentru alocarea dinamică a adreselor de IP, serverelor DNS (Domain Name
Service), WINS (Windows Internet Name Service ) şi a default gateway.
DHCP a fost proiectat şi dezvoltat sub auspiciile Internet Engeneering Task Force
(IETF). Microsoft a fost prima firmă care a introdus în 1994 DHCP, odată cu lansarea lui
Windows NT Server 3.5. Conceptele au fost preluate şi de firma MacIntosh, care a introdus
alocarea dinamică a adreselor în reţelele sale.
DHCP este complet definit de următoarele Request For Comments:

- RFC 1533: DHCP options and BOOTP Vendor extension


- RFC 1534: Interoperation between DHCP and BOOTP
- RFC 1541: DHCP
- RFC 1542: Clasifications and extensions for Bootstrap Protocol

Cel mai interesant este RFC 1541, care defineşte structura şi funcţionalitatea lui DHCP.

Mod de functionare

Clienţii DHCP caută în reţea servere DHCP, de la care încearcă să obţină, pe o durată
limitată de timp, o identitate (adresă IP, mască de reţea, adresă pentru default gateway). Un
dispozitiv cu mai multe interfeţe (router, calculator cu mai multe NIC-uri, etc.) trebuie să
utilizeze DHCP pentru obţinerea dinamică a parametrilor fiecărei interfeţe.
Procesul se desfăşoară în patru paşi :
1. Discover - clientul caută un server disponibil pentru a-şi transmite mesajul
2. Offer - oferta DHCP către client
3. Request - cererea adresată de client serverului DHCP ales
4. Acknowledgment - serverul transmite clientului pachetul de date solicitat.
Adresa IP, DNS
Un server de nume domeniu, Domain Name Server (DNS), este un program software,
care ascultă cereri pe un port standard (53) şi care rulează pe un calculator conectat permanent
(de obicei) la Internet. În mare, el asigură un serviciu, pentru un domeniu sau mai multe, de
traducere a unei adrese tip nume într-o adresă IP .
De exemplu, un navigator web vrea să se conecteze la adresa tip nume www.cnfb.ro. În
primul rând, 'întreabă' un server DNS adresa IP pentru www.cnfb.ro şi după aceea se conectează
la serverul web care rulează pe calculatorul cu adresa de IP obţinută de la DNS. Adresele de IP
sunt folosite pentru a comunica în reţelele locale sau pe Internet. Adresele tip nume sunt folosite
din comoditate, deoarece sunt uşor de memorat.
IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor,
fără conexiune permanentă. Acesta identifică fiecare interfaţă logică a echipamentelor conectate
printr-un număr numit "adresă IP". Versiunea standard folosită în majoritatea cazurilor este IPv4.
În IPv4, standardul curent pentru comunicarea în Internet, adresa IP este reprezentată pe 32 de
biţi (de ex. 192.168.0.1). Alocarea adreselor IP nu este arbitrară; ea este realizată de către
organizaţii însărcinate cu distribuirea de spaţii de adrese. De exemplu, RIPE este responsabilă cu
gestiunea spaţiului de adrese atribuit Europei.
DNS (Domain Name System) este un serviciu de registru Internet distribuit. DNS
translatează ("mapează") numele de domeniu (sau nume ale maşinilor de calcul) în adrese IP şi
adresa IP în nume. Translatarea numelui în adresa IP se numeşte "rezolvarea numelui de
domeniu". Cele mai multe servicii Internet se bazează pe DNS şi, dacă acesta cade, site-urile web
nu pot fi găsite iar livrarea mail se blochează.
Numele de domenii sunt mult mai uşor de reţinut decât adresele IP, dar nu oferă indicaţii despre
modul cum poate fi găsit site-ul pe internet. Acest lucru intră în atribuţiile sistemului DNS, care
rezolvă domeniile în adevăratele lor adrese - adresele IP.
Maparea este o simplă asociere între două elemente, în acest caz un nume de maşină, ca
ftp.linux.org, şi IP -ul maşinii (sau adresa) 199.249.150.4. Un calculator se identifică printr-o
adresă, unică în Internet, numită adresa IP a calculatorului respectiv. Totodată calculatorul poate
avea asociat şi un nume. Astfel, adresa IP este utilizată la nivelul programelor de prelucrare în
reţea. În schimb, la nivelul utilizatorilor cu acces la mediul Internet, identificarea calculatoarelor
se face printr-un nume de calculator host gestionat de sistemul DNS.
Concepţia protocolului TCP/IP este astfel implementată încât schema de adresare permite
utilizatorilor şi programelor din reţea să identifice în mod unic o reţea sau un calculator host, atât
prin intermediul unei adrese IP (adresa unică pe care o are fiecare calculator cuplat la mediul
Internet), cât şi prin intermediul unui nume de calculator host. Evident, protocolul IP realizează o
corespondenţă bijectivă între adresele IP şi numele gestionate de DNS.
•  Structura DNS realizează administrarea unor nume prin care se acordă diferite
responsabilităţi de grup, fiecare nivel reprezentând un domeniu.
Domeniile si DNS-ul
Sistemul de nume din Internet este structurat pe domenii şi subdomenii. Considerând un
server de nume (name server) admin.rdslink.ro, domeniul cel mai larg este ro, care include
domeniul rdslink.ro, iar admin este un computer din cadrul domeniului rdslink.ro. Deci luând de
la dreapta la stânga un nume, pe cea mai din dreapta poziţie se află domeniul cel mai general,
după care urmează, în ordinea subordonării, restul subdomeniilor. Pe cea mai din stânga poziţie
se află numele computerului.
În Internet există domenii dedicate (standardizate). Iată câteva dintre ele: com desemnează
domeniul comercial, edu desemnează domeniul educaţional, gov - domeniul guvernamental, mil
- domeniul militar, org - alte organizaţii, net - resurse de reţea, int - resurse internaţionale, etc.
Extinderea Internet-ului în diferite ţări a dus la crearea de domenii pentru fiecare ţară: ro
România, fr Franţa, it Italia, uk Marea Britanie, us USA, etc.

HTTP – protocolul de baza al Web-ului


HTTP - HyperText Transfer Protocol reprezintă un protocol de comunicare în reţea,
special proiectat pentru Web. Acest protocol dirijează toate operaţiunile dintre browser şi
serverul de Web. Dacă protocolul FTP oferă o conexiune continuă până la eventuala apariţie a
unei erori sau până la închiderea conexiunii, protocolul HTTP nu are o stare stabilă.
Browser-ul (aplicaţia client ce foloseşte protocolul HTTP pentru a furniza informaţii) şi
serverul (aplicaţia care rulează pe computerul ce stochează informaţiile) trebuie să realizeze o
conexiune la internet şi apoi să o întrerupă, pentru fiecare operaţie HTTP. De exemplu: dacă este
solicitată conectarea la un site Web, browser-ul (clientul) şi serverul crează o legătură ce permite
serverului să trimită clientului fişierul HTML solicitat. După ce clientul prelucrează fişierul
HTML şi constată că îi mai sunt necesare şi alte fişiere, el trebuie să iniţieze o nouă conexiune la
server. Fiecare operaţie HTTP este numită tranzacţie. Protocolul HTTP foloseşte o conexiune
TCP/IP care este menţinută pe durata unei singure tranzacţii. Nici browser-ul clientului şi nici
serverul nu reţin starea ultimei conexiuni. Folosind protocolul HTTP, clienţii şi serverele
determină tipul formatelor de document în mod dinamic, astfel că atunci când o aplicaţie client
contactează un server, ea trimite serverului o listă a formatelor pe care le recunoaşte. Ca răspuns,
serverul trimite datele folosind cel mai apropiat format posibil. Astfel, serverele şi clienţii pot
folosi formate de date proprii sau private pentru a schimba date.
HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este metoda cea mai des utilizată pentru accesarea
informaţiilor păstrate pe servere World Wide Web (WWW). Protocolul HTTP este de tip text,
fiind protocolul "implicit" al WWW (dacă un URL nu conţine partea de protocol, aceasta se
consideră ca fiind http). HTTP presupune că pe calculatorul destinaţie rulează un program care
înţelege protocolul. Fişierul trimis la destinaţie poate fi un document HTML (Hyper Text
Markup Language), un fişier grafic, de sunet, animaţie sau video, de asemenea un program
executabil pe server-ul respectiv sau/şi un editor de text. Conform OSI, protocolul HTTP este de
nivel aplicaţie. Realizarea şi evoluţia sa sunt coordonate de către World Wide Web Consortium
(W3C).
HTTP oferă o tehnică de comunicare prin care paginile web se pot transmite de la un
computer aflat la distanţă spre propriul computer. Dacă se apelează un link sau o adresă de web
cum ar fi http://www.example.com, acesta reprezintă o solicitare adresată calculatorului host
pentru afişarea unei pagini web (index.html sau altele). În prima fază numele (adresa)
www.example.com este convertit de protocolul DNS într-o adresă IP. Apoi se realizează
transferul prin protocolul TCP pe portul standard 80 al serverului HTTP. Informaţii suplimentare
(indicaţii pentru browser, limba dorită ş.a.) pot fi adăugate în header-ul pachetului HTTP. În
urma cererii (HTTP-GET), urmează răspunsul serverului cu datele cerute (pagini cu fişiere
ataşate - imagini, foi de stil <CSS>, scripturi <Javascript>, sau pagini generate dinamic <SSI,
JSP, PHP şi ASP.NET>). Dacă informaţiile nu pot fi transmise, atunci serverul trimite înapoi un
mesaj de eroare. Modul exact de desfăşurare a acestei acţiuni (cerere şi răspuns) este stabilit în
specificaţiile HTTP.

Browser-ul
Un browser este o aplicaţie software care permite utilizatorilor să afişeze texte, grafică,
video, muzică şi alte informaţii localizate pe o pagină din World Wide Web, dar şi să comunice
cu ofertantul de informaţii sau cu alţi utilizatori. Browserul este, prin urmare, un program de
navigare în web.

Unele dintre cele mai cunoscute browsere


web sunt:

•  Microsoft Internet Explorer

•  Mozilla Firefox

•  Apple Safari

• Google Chrome

•  Opera Software- Opera

•  Nintendo DS browser

În componenţa unui browser intră un set de programe care permit afişarea şi manevrarea
informaţiilor bazate pe text, imagini şi sunet, precum şi rularea unor programe pe care site-urile
web şi documentele pot să le includă sau apeleze (applet-uri, scripturi). Fiecare browser are o
casetă de text în care utilizatorul poate să scrie adresa documentului sau a site-ului dorit, adresă
care este unică (Uniform Resource Locator sau URL). Dacă utilizatorul nu cunoaşte adresa
exactă, el poate introduce drept "cheie de căutare" o parte de text pe care documentul ar trebui să
îl conţină. Browserul transmite acest text unor aplicaţii speciale din web, numite motoare de
căutare. Acestea caută în multitudinea de documente sau site-uri respectivul text, oferind apoi ca
rezultat o listă de adrese care conţin textul căutat. Utilizatorului nu îi mai rămâne decât să aleagă
- eventual prin mai multe încercări - locaţia dorită. în realitate această listă de adrese poate fi
uneori extrem de lungă, de ordinul sutelor de mii de linii, caz în care este nevoie de o strategie de
căutare mai exactă.
- Funcţii accesate cu ajutorul unui browser:

•  Navigarea printre documentele html din www sau din alte servicii, ori de pe propriul
calculator; vizualizarea acestora.

•  Urmărirea conexiunilor dintre documentele html.

•  Copierea informaţiilor în calculatorul propriu.

•  Utilizarea unor proceduri de căutare a informaţiei.

•  Găsirea rapidă a informaţiilor cu ajutorul "semnelor de carte" şi a istoricului.

•  Accesarea altor servicii de informare şi servicii Internet: poşta electronică, serviciul de ştiri,
serviciul ftp (transferul de fişiere), etc.

- Elemente specifice unui browser:       

•  Descărcare (Download) reprezintă copierea unui fişier în calculatorul utilizatorului.

•  Directorul cache în care browserul păstrează informaţia primită din web. Dacă utilizatorul
parcurge paginile vizitate în sesiunea curentă, el accesează informaţia salvată în directorul cache
la prima trecere prin aceste pagini.                  

•  Reîmprospătarea paginii web: pagina va fi încărcată din nou din reţea, chiar dacă există deja
în directorul cache.

•  Imaginile in-line sunt acele imagini incluse într-o pagină web, care nu pot fi modificate,
redimensionate sau deplasate, dar pot fi vizualizate.

•  Istoricul (History) reprezintă lista paginilor accesate într-o sesiune (cea actuală sau, în cazul
unora dintre browsere, mai multe sesiuni anterioare). O adresă accesată anterior poate fi apelată
prin reluarea ei din această listă.

•  "Semnul de carte" sau "pagina favorită": utilizatorul poate asocia unei anumite pagini o
denumire preferată, cu ajutorul căreia poate încărca acea pagină, în locul URL al paginii
respective.

•  Aplicaţie ajutătoare - reprezintă un soft prin intermediul căruia utilizatorul poate afişa
anumite formate de fişiere (ex. fişiere audio).

•  Plug-in soft ce măreşte funcţionalitatea browserului (ex. afişarea 3-D).

Documentele şi paginile web pe care le afişează browserele sunt, în funcţie de opţiunile


celor care le-au realizat, interconectate prin tehnologia Hipertext, care permite saltul simplu de
la un document sau site la altul, cu un simplu click pe mouse.
Host si Client
Un host este reprezentat de un server fizic la care se pot conecta calculatoare in functie de
permisiunile si setarile acestuia.
Modelul client-server este o structură sau arhitectură aplicație distribuită care partajează
procesarea între furnizorii de servicii numiți servere și elementele care solicită servicii, numite
clienți. Clienții și serverele comunică printr-o rețea de calculatoare, de obicei prin Internet,
având suporturi hardware diferite, dar pot rula și pe același sistem fizic. Un server (fizic) rulează
unul sau mai multe programe server, care partajează resursele existente cu clienții. Clientul nu
partajează niciuna dintre resursele proprii, ci apelează la resursele serverului prin funcțiile
server. Clienții inițiază comunicația cu serverele și așteaptă mesajele acestora. Pentru
menținerea legăturii între cei doi, indiferent de pauzele care intervin, se folosește conceptul de
sesiune, care de obicei este limitată în timp.
Servere Proxi

În reţele de calculatoare, un server proxy este un server (un sistem de computer sau un
program de aplicaţie), care acţionează ca intermediar pentru cereri de la clienţii care solicită
resurse de la alte servere. Un client se conectează la serverul proxy, solicitând unele servicii,
cum ar fi un fişier, conexiune, pagina web, sau alte resurse, disponibile de la un alt server.
Serverul proxy evaluează cererea în conformitate cu normele sale de filtrare. De exemplu,
poate filtra traficul după adresa IP sau protocol. În cazul în care cererea este validată de filtru,
proxy-ul oferă resurse prin conectarea la serverul relevant şi solicitând serviciul în numele
clientului. Un server proxy poate modifica, opţional, solicitarea clientului sau răspunsul
serverului, şi, uneori, el poate servi cererea fără a contacta serverul specificat. În acest caz, se
memorează răspunsuri de la serverul de la distanţă, şi returnează cererile ulterioare pentru
acelaşi conţinut în mod direct.
Un server proxy are mai multe scopuri. Dintre acestea pot fi menţionate:
•  Păstrarea calculatoarelor din spatele lui anonime
•  Reducerea timpului de accesare a resurselor (prin memoria cache)
•  Aplicarea politicii de accesare a serviciilor de reţea sau de conţinut, de exemplu, de a bloca
site-uri nedorite
•  Realizarea rapoartelor de utilizare a internetului într-o companie
•  Securitatea sau controlul parental pe anumite site-uri
•  Scanarea conţinutului transmis înainte de trimitere
•  Protecţia împotriva scurgerii datelor
•  Depăşirea restricţiilor regionale.
În utilizarea unui server proxy, de exemplu proxy anonim, toate datele trimise la
serviciul folosit (de exemplu, un server HTTP într-un site web), trebuie să treacă prin server
proxy înainte de a fi trimis mai departe, mai ales într-o formă necriptată. Prin urmare, există
riscul ca un server proxy rău intenţionat să poată înregistra tot ceea ce a fost trimis, inclusiv
datele de conectare si parolele necriptate.
Un inconvenient, nu neapărat un risc, este acela că utilizatorii de proxy pot fi blocaţi pe
unele site-uri web.
Surse de informare:
www.competentedigitale.ro
ro.wikipedia.org

S-ar putea să vă placă și