Capitolul 3

SURSELE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

3.1.Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a

economiei româneşti şi efectele acestui proces investiţional
3.2. Surse de finanţare a investiţiilor în sectorul public şi privat al
economiei
3.2.1. Finanţarea prin fonduri proprii
3.2.1.1. Autofinanţarea
3.2.1.2. Creşterile de capital
3.2.2. Finanţarea prin angajamente la termen
3.2.2.1. Împrumuturile obligatare
3.2.2.2. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate
3.2.2.3. Creditele bancare pe termen mijlociu
3.2.2.4. Leasing-ul

Cuvinte-cheie: fonduri proprii, fonduri atrase, autofinanţare, creşteri de capital, reproducţie

simplă, reproducţie lărgită, aporturi în natură, încorporarea rezervelor, conversia datoriilor,
împrumuturi obligatare, leasing funcţional, leasing financiar, leasing experimental.

Obiective urmărite
1. Cunoaşterea surselor de finanţare a investiţiilor în sectorul public şi privat al economiei şi a
particularităţilor acestora;
2. Cunoaşterea impactului politicii de investiţii asupra economiei româneşti în perioada conducerii prin
plan a economiei;
3. Cunoaşterea particularităţilor finanţării prin fonduri proprii şi prin angajamente la termen.

3.1. Sursele de finanţare a investiţiilor în perioada conducerii prin plan a economiei româneşti şi
efectele acestui proces investiţional

Perioada conducerii centralizate a economiei româneşti s-a caracterizat prin implicarea puternică a
statului în realizarea a numeroase obiective de investiţii care să asigure depăşirea stadiului de ţară în curs
de dezvoltare. În acest context, bugetul de stat a jucat un rol deosebit de important, prin el tranzitând în
anul 1989 peste 48% din produsul intern brut. Marea majoritate a cheltuielilor bugetare a avut drept scop,
în această perioadă, finanţarea unor investiţii cu caracter productiv sau neproductiv. Sursa principală de
finanţare a acestor investiţii o reprezenta fondul naţional de dezvoltare economico-socială, constituit din
cota din venitul naţional repartizată pentru dezvoltare (fondul de acumulare) şi fondul de amortizare. La
rândul său, fondul de dezvoltare era compus din mai multe fonduri constituite la nivel ierarhic:
- fondul central de dezvoltare economico-socială;
- fondul local de dezvoltare economico-socială, constituit la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor;
- fondul propriu de dezvoltare economico-socială al unităţilor economice de stat (centrale industriale şi
întreprinderi);
- fondul de dezvoltare economico-socială al organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti;
- fondurile populaţiei pentru construirea de locuinţe, construcţii gospodăreşti şi creşterea producţiei şi a
şeptelului.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele de finanţare a investiţiilor la nivelul întreprinderilor de
stat erau constituite din:
- resurse proprii (amortismente, beneficii, alte resurse) ;
- resurse provenite prin redistribuire de la organul tutelar ;
- alocaţiile de la buget;
- creditele bancare.
Mecanismul de finanţare, creditare şi decontarea a investiţiilor era sprijinit şi de sistemul bancar, format
din Banca de Investiţii, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca Naţională a R.S.R. şi
Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Impactul financiar negativ al acestui proces intens de redistribuire a resurselor financiare mijlocit de
ministere, centrale, bugetul de stat şi creditul bancar asupra întreprinderilor a fost următorul1:
- limitarea autonomiei funcţionale a întreprinderilor de stat, cauzată de obligaţia acestora de a vărsa la
centrală sau la buget excedentul de resurse financiare faţă de nevoile proprii de finanţare;
- diminuarea drastică a resurselor financiare proprii ale întreprinderilor destinate dezvoltării, cauzată de
nerealizarea beneficiilor planificate;
- amplificarea dimensiunilor blocajului financiar, fenomen generat de imposibilitatea acoperirii din
resursele financiare proprii a obligaţiilor exigibile ale întreprinderilor de stat faţă de furnizori, bănci,
bugetul de stat şi alţi creditori;
- creşterea volumului imobilizărilor în stocuri de valori materiale la nivelul întreprinderilor;
- scăderea gradului de stimulare a întreprinderilor în gestionarea eficientă a resurselor financiare destinate
dezvoltării şi modernizării lor.
După anul 1989, au intervenit mutaţii importante în ceea ce priveşte provenienţa şi destinaţia resurselor
financiare ale statului şi ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale de stat destinate finanţării
investiţiilor. Procesul de reformă a avut în vedere, în principal, restructurarea veniturilor şi cheltuielilor
publice şi diminuarea importanţei statului în calitatea sa de proprietar şi investitor în economie,
reorganizarea fostelor întreprinderi de stat, restructurarea sistemului bancar etc. În ceea ce priveşte
cheltuielile publice, se are în vedere, în prezent, finanţarea cu precădere din resurse bugetare a
cheltuielilor pentru acţiuni economice de importanţă naţională (cercetare ştiinţifică, combaterea
epizootiilor, infrastructură, energie etc.) şi stimularea procesului investiţional din economie prin pârghii
de natură bugetară (alocaţii bugetare şi subvenţii) şi fiscală. Cât priveşte societăţile comerciale cu capital
de stat sau privat, acestea pot să-şi finanţeze programele de investiţii din fonduri proprii cât şi din fonduri
atrase prin angajamente la termen.

3.2. Surse de finanţare a investiţiilor în sectorul public şi privat al economiei

Procesul de restructurare a sectorului economic de stat din ţara noastră a demarat în anul 19902, odată cu
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale şi a creat cadrul
favorabil privatizării agenţilor economici, al manifestării autonomiei financiare depline a acestora şi al
diversificării resurselor de finanţare a acestora. Spre deosebire de finanţarea pe termen scurt, cum ar fi
finanţarea activelor circulante, finanţarea pe termen lung a unei întreprinderi presupune un necesar de
fonduri cu caracter permanent sau pe o perioadă mai mare de timp. Această operaţiune se poate realiza în
diverse forme, în funcţie de natura şi costul resurselor proprii şi al celor atrase în acest scop şi de gradul
de dezvoltare a pieţei financiare. Majoritatea surselor de finanţare a investiţiilor sunt aceleaşi, atât pentru
regiile autonome şi sectorul întreprinderilor de stat, cât şi pentru cele din sectorul privat al economiei.

1
Văcărel, Iulian – Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.114 -116
2
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare
O clasificare a mijloacelor de finanţare a investiţiilor este greu de realizat, dacă ţinem seama de marea
diversitate a instrumentelor şi tehnicilor de finanţare a acestora şi de complexitatea fenomenului
investiţional. Ar putea fi identificate, totuşi, câteva criterii de clasificare, cum ar fi: relaţia care se
stabileşte între întreprindere şi mediul său, natura creanţelor care iau naştere în urma operaţiunii de
finanţare, originea şi destinaţia fondurilor etc.3 Potrivit opiniei unor autori4, finanţările pot fi clasificate
după criteriul apartenenţei fondurilor şi al efortului depus pentru obţinerea lor.

După primul criteriu, acestea pot fi:

- finanţări din fonduri proprii;
- finanţări prin angajamente la termen.
Din punct de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe termen lung se pot
grupa în:
- finanţări interne (autofinanţarea);
- finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).

3.2.1 Finanţarea prin fonduri proprii

Finanţarea prin fonduri proprii se poate realiza prin autofinanţare sau prin realizarea unor creşteri de
capital prin diverse metode, cum ar fi: noi aporturi în numerar sau în natură, încorporarea rezervelor la
capitalul social şi conversia datoriilor.

3.2.1.1. Autofinanţarea

Autofinanţarea reprezintă principala cale de finanţare a agenţilor economici şi presupune asigurarea cu

forţe proprii a dezvoltării acestora. Pentru întreprinderile private mai mici, investiţiile iniţiale pot fi
realizate din mijloacele băneşti proprii ale întreprinzătorului şi din aportul său în natură, iar apoi, pe
măsura dezvoltării lor, din fondul de amortizare şi profitul net obţinut. Pentru o societate pe acţiuni, sursa
iniţială pentru finanţarea investiţiilor o constituie capitalul social format în urma emisiunii de acţiuni.
Dezvoltarea ulterioară cu forţe proprii a acesteia este asigurată în cea mai mare măsură folosindu-se ca
surse principale de autofinanţare amortizarea fondurilor fixe şi profitul net obţinut în exerciţiile
financiare anterioare.
În comparaţie cu celelalte căi de finanţare a investiţiilor, autofinanţarea asigură o serie de avantaje
importante, atât acţionarilor, cât şi societăţii comerciale ca persoană juridică:
- acţionarii sunt avantajaţi datorită faptului că valoarea bursieră a societăţii creşte ca urmare a capitalizării
unei părţi din profitul acesteia şi a sporirii posibilităţilor de reinvestire pe seama avantajelor fiscale de
care poate beneficia (scutirea de la plata impozitului pe profit a profitului reinvestit sau reducerea parţială
a acestuia în anumite cazuri etc.);
- societatea comercială beneficiază de avantajul creşterii autonomiei sale financiare şi nu mai este nevoită
să apeleze la acţionari sau la piaţa financiară în vederea obţinerii de resurse necesare dezvoltării.
Sursele de autofinanţare a investiţiilor provin din excedentul monetar al întreprinderii, calculat ca
diferenţă între încasările şi cheltuielile perioadei. Mărimea acestor resurse este o expresie a
performanţelor întreprinderii, dar şi a capacităţii sale de a-şi remunera acţionarii şi de a-şi rambursa
datoriile contractate. Autofinanţarea constituie deci fundamentul capacităţii întreprinderii de rambursare a
împrumuturilor. Ea reprezintă principala garanţie a autonomiei şi stabilităţii financiare a întreprinderii. O
capacitate de autofinanţare insuficientă poate să conducă la descurajarea aportului de capital al
investitorilor potenţiali, la diminuarea şanselor de atragere a resurselor pe termen lung de pe piaţa de

3
Ilie, Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 193
4
Toma, Mihai – Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.64
capital sau la pierderea totală sau parţială a controlului asupra întreprinderii de către proprietarii actuali. O
capacitate ridicată de autofinanţare permite sporirea gradului de îndatorare a acesteia şi asigurarea unei
remunerări mai ridicate a acţionarilor săi.
Rolul autofinanţării nu trebuie însă exagerat, finanţarea din surse proprii presupune şi ea un cost care
poate fi uneori mai mare decât costul capitalului de împrumut. Politica de autofinanţare este neutră pentru
întreprindere în cazul în care rentabilitatea noilor proiecte de investiţii este egală cu rentabilitatea
reclamată de acţionari. Autofinanţarea are un efect pozitiv doar în cazul în care rentabilitatea noilor
proiecte de investiţii este mai mare dacât rentabilitatea reclamată de acţionari. În acest caz, ea asigură
creşterea valorii financiare a întreprinderii datorită creşterii ulterioare a volumului încasărilor monetare.
Cele mai importante resurse destinate autofinanţării sunt, după cum s-a menţionat anterior, amortizarea
fondurilor fixe şi profitul net alocat pentru dezvoltare.

a) Amortizarea fondurilor fixe este un element important al cheltuielilor materiale prin care se
recuperează valoarea investiţiilor în imobilizări supuse deprecierii fizice şi morale. Din punct de vedere
contabil, amortizarea are trei semnificaţii majore, şi anume:
- amortizarea ca proces de corecţie a valorii imobilizărilor; activele imobilizate sunt supuse unor pierderi
de valoare ca urmare a deprecierii lor în timp (uzurii fizice şi morale);
- amortizarea ca proces de transfer sau de repartizare a costurilor imobilizărilor asupra cheltuielilor
exerciţiului;
- amortizarea ca sursă de finanţare a reînnoirii imobilizărilor.
Potrivit cadrului juridic actual din România5, constituie obiect al amortizării toate imobilizările corporale
şi necorporale, cu câteva excepţii (lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt rezultatul unor investiţii,
terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia terenurilor cu destinaţie economică obţinute prin acte de
vânzare-cumpărare sau prin despăgubiri în cazul exproprierilor, plantaţiile tinere până la trecerea lor pe
rod, fondul comercial ş.a.). Capitalul imobilizat supus amortizării cuprinde două categorii de active, şi
anume:
- activele corporale (terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora şi mijloacele fixe) ;
- activele necorporale (cheltuielile de constituire a societăţii, cheltuielile de cercetare-dezvoltare,
cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în mijloace fixe, la
zăcămintele puse în exploatare, concesiunile, brevetele şi alte drepturi şi valori asimilate).
Din categoria activelor corporale, mijloacele fixe constituie componenta cea mai importantă, deoarece
volumul amortizării acestora reprezintă o parte importantă a cheltuielilor de exploatare. Ca element de
cost, amortizarea permite recuperarea valorii investiţiei realizate iniţial, ea este o resursă a reproducţiei
simple, deoarece asigură regenerarea capitalului. Amortizarea este în acelaşi timp şi o resursă a
reproducţiei lărgite, deoarece ea asigură nu numai recuperarea valorică a investiţiei iniţiale, ci şi creşterea
în timp a volumului de investiţii.
Efectul reproductiv lărgit al amortizării are mai multe explicaţii:
- mărimea fondului de amortizare ca resursă de autofinanţare creşte în timp, pe măsura epuizării duratei
normale de funcţionare a mijloacelor fixe, în timp ce înlocuirea acestora se face, în principiu, numai după
expirarea duratei normale de funcţionare. Rezultă deci că în în perioada formării sale, până la utilizarea sa
pentru înlocuirea mijloacelor fixe care i-au dat naştere, acest fond poate fi utilizat pentru achiziţionarea
altor mijloace fixe. Mărimea acestui fond poate să crească, de asemenea, şi prin capitalizarea resurselor
constituite în perioada dintre momentul formării şi momentul utilizării lui pentru înlocuirea mijloacelor
fixe scoase din uz. În acest caz, fondul de amortizare poate servi la achiziţionarea unui volum mai mare
de fonduri fixe;

5
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, cu modificările
ulterioare
- în cazul în care are loc o reducere a valorii mijloacelor fixe care le vor înlocui pe cele vechi, reducere
datorată creşterii productivităţii muncii în ramurile care le produc, cu fondul de amortizare creat de la
mijloacele fixe scoase din funcţiune vor putea fi achiziţionate mai multe mijloace fixe noi, deci şi în acest
caz se va realiza o creştere a potenţialului productiv, adică o reproducţie lărgită a acestora;
- chiar şi în cazul în care valoarea mijloacelor fixe noi este egală sau mai mare decât cea a mijloacelor
fixe scoase din funcţiune, dar noile echipamente au randamente superioare, nivelul capitalului nu se
regenerează din punct de vedere cantitativ, ci doar valoric, dar sporul de productivitate al noilor utilaje
echivalează cu reproducţie lărgită a acestora.
Şi regimul practicat de amortizare a mijoacelor fixe are are o incidenţă directă asupra dimensiunii
fondului de dezvoltare a unei întreprinderi, deoarece amortizarea este deductibilă din profitul impozabil.
După cum este cunoscut, standardele contabilităţii reglementează existenţa a trei regimuri de amortizare a
mijloacelor fixe, şi anume:
- amortizarea liniară, care presupune includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe,
stabilite proporţional cu numărul de ani şi cu duratele normale de utilizare a mijloacelor fixe;
- amortizarea degresivă, care constă în multiplicarea cotei de amortizare liniară cu o serie de coeficienţi6.
Amortizarea degresivă se aplică în două variante: fără influenţa uzurii morale sau cu influenţa uzurii
morale, în cea de-a doua variantă mijlocul fix fiind amortizat într-o perioadă de timp mai mică decât
durata normată de utilizare, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale;
- amortizarea accelerată, care constă în includerea în primul an de funcţionare în cheltuielile de
exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.
În cazul în care întreprinderea optează pentru regimul de amortizare degresivă sau accelerată, are loc o
creştere a cheltuielilor cu amortizarea şi implicit a volumului de resurse destinate finanţării investiţiilor.
Practicarea uneia sau a alteia din aceste două regimuri de amortizare are ca efect diminuarea profitului
impozabil (deoarece amortizarea este o cheltuială deductibilă din profitul impozabil) şi creşterea
profitului net după impozit ce rămâne la dispoziţia întreprinderii şi care poate fi distribuit, în funcţie de
hotărârea adunării generale a acţionarilor, pentru plata dividendelor şi pentru dezvoltarea întreprinderii.
Efectul negativ al practicării amortizării degresive sau accelerate l-ar putea constitui totuşi creşterea
preţului de vânzare al produselor şi al TVA-ului, ceea ce ar putea crea întreprinderii probleme de natură
financiară. Datorită subcapitalizării marii majorităţi a agenţilor economici cu capital de lucru (circulant),
reglementările actuale prevăd că întreprinderile nu mai sunt obligate să-şi constituie fondul de dezvoltare,
acestea putând folosi amortismentele şi la finanţarea activelor circulante. Considerăm că decizia de
folosire a amortizării (dar şi a celorlalte resurse ale fondului de dezvoltare, cum ar fi sumele obţinute din
vânzarea, închirierea sau casarea unor mijloace fixe) pentru finanţarea mijloacelor circulante poate
reprezenta o soluţie doar pe termen scurt. Pe termen lung, acest lucru poate avea consecinţe negative
asupra activităţii unor agenţi economici mai puţin performanţi, deoarece aceştia ar putea fi lipsiţi de
resursele financiare necesare refacerii şi lărgirii capacităţilor de producţie. Pentru finanţarea investiţiilor
mai pot fi folosite şi alte genuri de venituri care sunt legate de mijloacele fixe ale unei întreprinderi: sume
rezultate în urma casării mijloacelor fixe şi valorificarea materialelor şi pieselor rezultate în urma
dezmembrării acestora, sume rezultate din vânzarea sau închirierea mijloacelor fixe ş.a.

b) Profitul net alocat pentru dezvoltare reprezintă cea de-a doua sursă de bază a autofinanţării. Profitul net
rezultat după plata impozitului pe profit are, după cum se ştie, două destinaţii importante: o parte este
destinată remunerării acţionarilor sub formă de dividende, iar cealaltă parte este destinată dezvoltării.
Întreprinderile sunt stimulate să reinvestească o parte din profitul net obţinut, deoarece acestea
beneficiază uneori de avantaje fiscale importante (scutirea totală sau parţială de la plata impozitului pe
profitul reinvestit). De asemenea, o serie de cheltuieli de natura investiţiilor sunt deductibile din punct de

6
Coeficienţii sunt următorii: 1,5 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este de până la 5 ani; 2,0 dacă
durata normată de utilizare a mijlocului fix este între 5 şi 10 ani; 2,5 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix
este mai mare de 10 ani.
vedere fiscal7, ceea ce permite o sporire a volumului resurselor rămase la dispoziţia unităţii şi destinate
dezvoltării. Politica de repartizare a profitului pe cele două destinaţii (remunerarea acţionarilor şi
dezvoltare) are deci o importanţă deosebită, deoarece influenţează în mod direct, atât volumul lichidăţilor
societăţii, cât şi posibilitatea dezvoltării viitoare a acesteia. Distribuirea către acţionari a unui volum mai
mare de dividende poate conduce în timp la diminuarea capacităţii de autofinanţare a firmei, la limitarea
posibilităţilor de dezvoltare a acesteia. Invers, acordarea unor dividende mai reduse acţionarilor, deşi
sporeşte pe moment volumul resurselor de finanţare a societăţii, poate să conducă la scăderea cursului
bursier al acţiunilor acesteia şi la imposibilitatea procurării în viitor de pe piaţa financiară a resurselor
destinate dezvoltării sau la procurarea acestora la un cost mai ridicat. Menţinerea unui nivel constant de
remunerare a acţionarilor, care să asigure în acelaşi timp şi păstrarea la nivelul firmei a unui volum ridicat
de lichidităţi, se poate realiza prin plata totală sau parţială a dividendelor sub formă de acţiuni. De
exemplu, în ultima vreme, în multe ţări dezvoltate, societăţile pe acţiuni recurg din ce în ce mai mult, în
scopul menţinerii unui volum ridicat de lichidităţi, la practica remunerării acţionarilor (şi chiar a
salariaţilor) sub formă de acţiuni8. Aplicarea acestor măsuri este considerată o formulă mult mai bună de
asigurare a convergenţei intereselor acţionarilor cu cele ale firmei. În această situaţie, societăţile
comerciale emit noi acţiuni, care sunt distribuite acţionarilor în funcţie de mărimea dividendelor cuvenite,
iar aceştia le pot păstra sau vinde pe piaţa de capital, în vederea procurării de lichidităţi. Plata
dividendelor în acţiuni permite societăţilor să-şi reducă fluxurile negative şi să-şi conserve astfel
lichidităţile, în vederea finanţării unor proiecte de investiţii. În cazul în care produc bunuri de interes
pentru acţionarii proprii (cărbune, petrol, lemn etc.), atingerea acestui obiectiv poate fi realizată de unele
societăţi şi prin plata în natură a dividendelor.

3.2.1.2. Creşterile de capital

Constituirea unei societăţi comerciale pe acţiuni se realizează printr-un aport iniţial de capital şi în natură
care permite efectuarea unor cheltuieli de investiţii şi de exploatare şi constituie, în acelaşi timp, premisa
unor creşteri ulterioare de capital. Creşterea din surse proprii a capitalului social se poate realiza pe seama
unor noi aporturi în natură sau în numerar, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.
a) Aporturile în natură au loc, în principal, în cazul operaţiunilor de fuziuni sau absorbţii ale unor
societăţi sau al operaţiunilor de restructurare care pot avea loc între filiale aparţinând aceleiaşi societăţi.
Aceste operaţiuni, care au un caracter excepţional, nu conduc la creşterea volumului lichidităţilor
societăţii, ci la creşterea imobilizărilor, şi implicit a capitalului social al acesteia. Aporturile în natură
conduc însă la creşterea viitoare a nevoii de fond de rulment, corespunzător creşterii activelor imobilizate;

b) Aporturile în numerar se realizează prin emisiunea de noi acţiuni şi au ca efect creşterea capitalului
social al întreprinderii. Ele conduc la sporirea volumului lichidităţilor societăţii, care sunt investite
ulterior în imobilizări. Spre deosebire de autofinanţare, care se realizează prin efortul propriu al
întreprinderii (de aceea este numită şi finanţare internă), creşterea capitalului social prin emisiunea de noi
acţiuni este tot o finanţare prin eforturi proprii, dar o finanţare externă, deoarece ea presupune
constituirea unor fonduri proprii care sunt aduse din afara întreprinderii, de către acţionari. Din acest

7
Codul fiscal al României prevede că la calcului profitului impozabil sunt deductibile în totalitate următoarele
cheltuieli: cheltuielile de cercetare, cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice,
introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii şi cheltuielile pentru protejarea
mediului şi conservarea resurselor. Sunt, de asemenea, deductibile parţial cheltuielile pentru funcţionarea,
întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are
sedii secundare şi total sau parţial, după caz, cheltuielile cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar la creditele şi
împrumuturile cu termen de rambursare de peste un an.
8
Dornescu, Valeriu – Bursele de valori şi mecanismele monetare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 70.
punct de vedere, creşterile de capital prin emisiunea de noi acţiuni se aseamănă cu o finanţare prin
îndatorare, care este tot de natură externă. Motivul atragerii de resurse suplimentare pe calea majorării
capitalului social, prin emisiunea de noi acţiuni, îl constituie nevoia întreprinderii de a finanţa noi
investiţii. Pe lângă avantajul procurării rapide a unor resurse financiare şi la un cost redus, întreprinderea
mai beneficiază şi de alte efecte pozitive: îmbunătăţirea structurii financiare prin reducerea ratei
îndatorării, facilitarea obţinerii ulterioare a unor noi împrumuturi şi protejarea fluxurilor sale financiare
viitoare (spre deosebire de împrumuturi, fluxurile de numerar sunt afectate doar în măsura în care
întreprinderea va realiza o creştere simultană a plăţilor destinate remunerării acţionarilor).
Interesul acţionarilor de a subscrie la noile emisiuni este motivat de posibilitatea obţinerii în viitor a unor
venituri suplimentare în urma investiţiei efectuate (dividende suplimentare, creşterea cursului acţiunilor
pe piaţă) sau de modificarea structurii puterii în societatea respectivă.
Potrivit legislaţiei actuale din România9, acţiunile pe care le pot emite agenţii economici sunt de două
tipuri: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile ordinare conferă drepturi egale de vot şi de
remunerare pentru toţi acţionarii, în timp ce acţiunile preferenţiale sunt acţiuni emise cu dividend
prioritar fără drept de vot, convertibile în acţiuni ordinare prin hotărârea adunării generale extraordinare a
acţionarilor10.
Creşterea capitalului social se poate realiza, fie prin creşterea numărului de acţiuni şi păstrarea valorii
nominale a acestora, fie prin menţinerea neschimbată a numărului de acţiuni şi creşterea valorii lor
nominale (splitare). În vederea creşterii interesului investitorilor potenţiali pentru noua emisiune de titluri,
vânzarea noilor acţiuni se face întotdeauna la un preţ de emisiune mai mare decât valoarea lor nominală şi
mai mic decât cursul lor bursier. Această operaţiune va conduce la creşterea numărului de acţiuni de pe
piaţă, care va avea ca efect diluţia capitalului, a profitului şi a dreptului de vot (va scădea dreptul
acţionarilor vechi asupra activelor emitentului, rentabilitatea plasamentului şi puterea de influenţă asupra
societăţii)11. Scăderea pe piaţă a cursului acţiunilor nu îi va afecta însă pe vechii acţionari, deoarece
aceştia beneficiază de dreptul preferenţial de subscriere, adică de dreptul de a cumpăra cu prioritate un
număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute şi care are menirea de a compensa
pierderea respectivă. Pe pieţele financiare din multe ţări dezvoltate, dreptul de subscriere este considerat o
valoare mobiliară care poate fi vândută pe piaţa bursieră de către acţionarii care nu mai doresc să subscrie
la noua emisiune. Preţul teoretic al unui drept de subscriere se determină după relaţia:

n(C  P )
ds 
N n

sau
NC  nP
ds  C 
N n

în care:
9
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare.
10
În practica financiară internaţională, acţiunile preferenţiale mai sunt denumite acţiuni cu dividend prioritar şi
prezintă următoarele caracteristici: deţinătorii lor nu beneficiază de drept de vot, în schimb sunt remunerate
preferenţial şi la un nivel mai ridicat decât acţiunile ordinare; în cazul în care pentru asemenea acţiuni întreprinderea
nu a distribuit dividende trei ani consecutiv, ele se transformă automat în acţiuni ordinare; volumul lor nu poate
depăşi 25% din numărul total al acţiunilor existente.
11
Prisacariu, Maria, Stoica, Ovidiu, Dornescu, Valeriu – Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 29.
ds = dreptul preferenţial de subscriere;
N = numărul acţiunilor vechi;
n = numărul acţiunilor noi;
C = cursul vechi;
P = preţul de emisiune (mai mare decât valoarea nominală şi mai mic decât
cursul bursier).

Exemplu:
Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 500.000 de acţiuni al căror curs bursier este
de 3,000 lei/acţiune. Societatea recurge la majorarea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni şi
pune în vânzare 100.000 de acţiuni suplimentare la preţul de emisiune de 2,250 lei/acţiune. Să se
determine:
a) valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a putea procura o acţiune nouă;
c) valoarea teoretică a unui drept de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni de către vechii acţionari, respectiv de către noii
acţionari.

Rezolvare:
Utilizăm următoarele notaţii:
N = număr de acţiuni vechi;
C = cursul bursier vechi;
n = număr de acţiuni noi;
P = preţul de emisiune;
Vt = valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
nds = numărul drepturilor de subscriere;
ds = valoarea unui drept de subscriere;
spva = suma plătită de vechii acţionari pentru cumpărarea unei acţiuni;
spna = suma plătită de noii acţionari pentru cumpărarea unei acţiuni.

NC + nP 500.000 x 3,000 + 100.000 x 2,250

a) Vt = ------------ = --------------------------------------------- = 2,875 lei/ acţiune;
N+n 500.000 + 100.000

N 500.000
b) nds = ---- = ----------- = 5 drepturi/ 1 acţiune;
n 100.000

c) ds = C - Vt = 3,000 – 2,875 = 0,125 lei; Se mai poate determina şi după relaţia:

n (C - P) 100.000 (3,000 – 2,250) 75

ds = ------------- = ------------------------------- = ----------- = 0,125 lei
N+n 500.000 + 100.000 600.000

Valoarea a 5 drepturi (5 ds) = 0,125 x 5 = 0,625 lei;

d) spva = 2,250 lei/ acţiune;

spna = 2,250 + 5 ds = 2,250 + 0,625 = 2,875 lei/ acţiune.

Probleme propuse spre rezolvare:

1). Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 10.000.000 de acţiuni al căror curs
bursier este de 2,500 lei/acţiune . Societatea emite 2.500.000 de acţiuni suplimentare la preţul de emisiune
de 2,150 lei/acţiune. Să se determine:
a) valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a putea procura o acţiune nouă;
c) valoarea teoretică a unui drept de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni de către vechii acţionari, respectiv de către noii
acţionari.

R: a) Vt = 2,430 lei; b) nds = 4 drepturi; c) ds = 0,070 lei; 4 ds = 0,280 lei;

d) spva = 2,150 lei/ acţiune; spna = 2,150 + 0,280 = 2,430 lei/ acţiune.

2). Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 500.000.000 de acţiuni al căror curs
bursier este de 7,625 lei/acţiune . Societatea emite 12.500.000 de noi acţiuni la preţul de emisiune de
6,100 lei/acţiune. Să se determine:
a) valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a putea procura o acţiune nouă;
c) valoarea teoretică a unui drept de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni de către vechii acţionari, respectiv de către noii
acţionari.

R: a) Vt = 7,590 lei; b) nds = 40 drepturi; c) ds = 0,035 lei; 40 ds = 1,400 lei;

d) spva = 6,100 lei/ acţiune; spna = 6,100 + 1,400 = 7,500 lei/ acţiune.

3). Capitalul social al unei societăţi comerciale este compus din 30.000.000 de acţiuni al căror curs
bursier este de 8,575 lei/acţiune . Societatea emite 10.000.000 de noi acţiuni la preţul de emisiune de
6,250 lei/acţiune. Să se determine:
a) valoarea teoretică (de piaţă) a acţiunilor după majorarea capitalului;
b) numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a putea procura o acţiune nouă;
c) valoarea teoretică a unui drept de subscriere;
d) suma plătită pentru cumpărarea unei noi acţiuni de către vechii acţionari, respectiv de către noii
acţionari.

R: a) Vt = 7,990 lei; b) nds = 3 drepturi; c) ds = 0,585 lei; 3 ds = 1,755 lei;

d) spva = 6,250 lei/ acţiune; spna = 6,250 + 1,755 = 8,005 lei/ acţiune.

Un alt instrument financiar folosit de firmele private din unele ţări pentru realizarea unor operaţiuni de
creştere a capitalului social îl reprezintă acţiunile cu bonuri de subscriere în acţiuni. Acestea sunt acţiuni
ordinare la care sunt ataşate unul sau mai multe bonuri care dau dreptul deţinătorului acţiunii de a
subscrie la o emisiune ulterioară de acţiuni pe o anumită perioadă, într-o anumită proporţie şi la un preţ
prestabilit. Bonurile de subscriere sunt cotate la bursă şi au un curs a cărui evoluţie depinde de evoluţia
cursului acţiunii de origine. Emisiunea de acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni prezintă avantaje
pentru ambele părţi: societatea emitentă îşi poate procura resurse financiare mult mai rapid şi cu un
randament mai ridicat (acţiunile sunt vândute la un preţ de emisiune mai mare decât cel practicat la o
emisiune obişnuită de acţiuni), iar investitorii pot beneficia de câştiguri mai ridicate în cazul în care cursul
acţiunii de origine creşte până la expirarea perioadei de exercitare a dreptului de subscriere (prin
exercitarea dreptului de subscriere, investitorii vor putea cumpăra acţiuni la un preţ prestabilit, care este
mai mic decât cursul de pe piaţă al acţiunii).
c) Încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme reprezintă operaţiunea de majorare a
capitalului social pe calea emisiunii de acţiuni, în contul rezervelor constituite din rezultatele financiare
ale exerciţiilor anterioare. Creşterea capitalului social în acest caz nu este similară cu aportul în numerar,
este o operaţiune fără flux financiar, deoarece şi până în acel moment întreprinderea dispunea de sumele
respective, care erau înregistrate în contul de rezerve. Transferul acestor resurse din contul de rezerve în
capitalul social al firmei produce doar o restructurare a capitalului propriu şi nu o creştere propriu-zisă a
acestuia. Sub aspect tehnic, această operaţiune se poate realiza, fie prin creşterea valorii nominale a noilor
acţiuni, fie prin emisiunea de noi acţiuni la aceeaşi valoare nominală.
Chiar dacă este doar o operaţiune cu caracter tehnic care nu conduce la o atragere de resurse suplimentare,
încorporarea rezervelor are implicaţii directe asupra societăţii şi a acţionarilor acesteia.
Implicaţiile directe ale creşterii capitalului social prin încorporarea de rezerve asupra societăţii sunt:
creşterea încrederii partenerilor de afaceri şi a băncilor comerciale în societate, modificarea structurii
financiare a acesteia, garantarea mai bună a creditelor contractate anterior şi crearea posibilităţii de
creştere a gradului său de îndatorare. În acest context, această operaţiune constituie premisa necesară
obţinerii ulterioare de resurse necesare finanţării investiţiilor.
Efectul încorporării rezervelor în capitalul social nu semnifică apariţia unor fluxuri de ieşire, de
distribuire a acestora către acţionari (cărora le aparţin), care ar echivala cu o micşorare a capitalului firmei
şi o diminuare a capacităţii acesteia de a-şi rambursa creditele primite. Noile acţiuni emise sunt distribuite
cu titlu gratuit acţionarilor, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute anterior. Apelativul de „gratuit”
este totuşi impropriu, deoarece aceste rezerve aparţineau de drept tot acţionarilor, iar operaţiunea de
distribuire de noi acţiuni nu urmăreşte decât să activeze un drept latent al acestora. Datorită faptului că
această operaţiune are aceleaşi implicaţii ca şi în cazul aporturilor în numerar (diminuarea cursului bursier
al acţiunilor şi a randamentului acestora), vechii acţionari beneficiază de un drept de atribuire, menit să le
acopere aceste pierderi. Deoarece emisiunea de acţiuni distribuite gratuit echivalează cu o emisiune
obişnuită de acţiuni în care preţul de emisiune al acestora este zero, formula de calcul al valorii dreptului
de atribuire este asemănătoare cu cea a dreptului de subscriere, în care preţul de emisiune (P) este zero:

n(C  P ) NC  nP
ds  sau ds  C 
N n N n

Dacă P = 0, atunci
nC
da 
N n

în care:
da = dreptul de atribuire.

Valoarea acţiunilor acordate cu titlu gratuit acoperă astfel pierderile suferite de acţionari, pierderi datorate
scăderii cursului acţiunilor vechi deţinute. Nici puterea de influenţă a acţionarilor asupra conducerii
societăţii nu se modifică, deoarece repartizarea noilor acţiuni se face proporţional cu numărul de acţiuni
vechi deţinute de fiecare acţionar.

Exemplu:
O societate comercială prezintă următoarea situaţie a capitalului propriu:
- Capital social (15.000 acţiuni de o valoare nominală de 0,200 lei)……3.000 lei
- Fond de rezervă……………………………...…………………………. .800 lei
Total capital propriu…………………………………………………...3.800 lei
Societatea decide creşterea capitalului social prin încorporarea unor rezerve în valoare de 550 lei, emiţând
un număr de 2.750 de acţiuni noi, pe care le distribuie gratuit acţionarilor săi. Ştiind că cursul acţiunilor
(C) pe piaţă este de 0,242 lei/acţiune şi capitalizarea bursieră (N x C) de 3.630 lei, se cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor după noua emisiune (Vt);
b) să se determine mărimea unui drept de atribuire de acţiuni cu titlu gratuit (Da);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a firmei;
d) să se prezinte noua structură a capitalului propriu al firmei.

Rezolvare:

NC + nP 15.000 x 0,242 + 2.750 x 0 3630

a) Vt = ------------ = --------------------------------- = --------- = 0,2045 lei/acţiune
N+n 15.000 + 2.750 17.750

n (C – P) 2.750 (0,242 – 0) 2.750 x 0,2045 562,375

b) Da = ------------ = ----------------------- = ------------------ = -------------- =
N+n 15.000 + 2.750 17.750 17.750
=0,0317 lei/acţiune

c) Cb = 17.750 x 0,2045 = 3629,875 lei

d) Capital social (17.750 acţiuni de o valoare nominală de 0,200 lei)….3.550 lei

Fond de rezervă...…..…..………….…………………………………. .250 lei
Total capital propriu……………………..…………………………...3.800 lei

Obs: încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme nu conduce la modificarea mărimii capitalului
propriu, ci doar a structurii acestuia (capitalul social a crescut cu 550 lei, iar mărimea rezervelor constituite a
scăzut cu aceeaşi valoare).

Probleme propuse spre rezolvare:

1). O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

- Capital social = 1.000.000 lei (1.000.000 de acţiuni de o valoare nominală de 1,000 lei);
- Fond de rezervă = 80.000 lei;
- Cursul acţiunilor (C) pe piaţă este de 2,450 lei/acţiune;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 2.450.000 lei.

Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea unei părţi din fondul de rezervă în valoare
de 60.000 lei, emiţând un număr de 60.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Se cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor în urma majorării capitalului social
(Vt);
b) să se determine mărimea unui drept de atribuire de acţiuni cu titlu gratuit (Da);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a societăţii;

R: a) Vt = 2,311 lei/acţiune; b) Da = 0,139 lei/acţiune;

c) Cb = 2.449.660 lei.

2). O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

- Capital social = 40.000 lei (20.000 de acţiuni de o valoare nominală de 2,000 lei);
- Fond de rezervă = 10.000 lei;
- Cursul acţiunilor (C) pe piaţă este de 2,800 lei/acţiune;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 56.000 lei.
Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea fondului de rezervă (10.000 lei), emiţând
un număr de 5.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Se cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor în urma majorării capitalului social
(Vt);
b) să se determine mărimea unui drept de atribuire de acţiuni cu titlu gratuit (Da);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a societăţii;

R: a) Vt = 2,240 lei/acţiune; b) Da = 0,560 lei/acţiune;

c) Cb = 56.000 lei.

3). O societate comercială prezintă următoarea situaţie:

- Capital social = 25.000.000 lei (10.000.000 de acţiuni de o valoare nominală de 2,500 lei);
- Fond de rezervă = 18.000.000 lei;
- Cursul acţiunilor (C) pe piaţă este de 3,800 lei/acţiune;
- Capitalizarea bursieră (Cb) = 38.000.000 lei.

Societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea unei părţi din fondul de rezervă
(10.000.000 lei), emiţând un număr de 4.000.000 de acţiuni noi la valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Se
cere:
a) să se determine valoarea teoretică (de piaţă) a preţului acţiunilor în urma majorării capitalului social
(Vt);
b) să se determine mărimea unui drept de atribuire de acţiuni cu titlu gratuit (Da);
c) să se determine noua mărime a capitalizării bursiere (Cb) a societăţii;

R: a) Vt = 2,714 lei/acţiune; b) Da = 1,086 lei/acţiune;

c) Cb = 37.996.000 lei.

d) Conversia datoriilor reprezintă o altă resursă de finanţare a investiţiilor. Datoriile unei societăţi
comerciale, contractate în vederea realizării de investiţii (faţă de furnizorii de echipamente, faţă de bănci
sau cele contractate prin emisiunea de obligaţiuni), pot fi convertite în acţiuni ale societăţii prin majorarea
capitalului social al acesteia. Astfel de operaţiuni poartă denumirea de „consolidarea datoriei” şi
realizarea lor presupune renunţarea la acordarea dreptului preferenţial de subscriere vechilor acţionari. În
ţările dezvoltate, astfel de operaţiuni sunt realizate cu precădere de întreprinderile mici şi mijlocii care se
confruntă cu dificultăţi de trezorerie sau cu o povară financiară determinată de un împrumut prea mare.
Cele mai importante instrumente financiare folosite pentru realizarea unor astfel de operaţiuni sunt:
obligaţiunile convertibile în acţiuni, obligaţiunile rambursabile în acţiuni, obligaţiunile cu bonuri de
subscriere în acţiuni, titlurile participative ş.a. Aceste valori mobiliare satisfac atât interesele emitenţilor,
cât şi pe cele ale investitorilor şi prezintă o serie de caracteristici specifice:
- emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni este realizată de marile întreprinderi, care atrag astfel de
pe piaţa de capital resursele financiare pe termen lung de care au nevoie. Pentru emitent, avantajul
folosirii acestor titluri îl constituie posibilitatea procurării de resurse la un preţ (cost) mai redus decât cel
al pieţei (aceste titluri sunt emise la o rată a dobânzii mai mică decât la împrumuturile obligatare clasice),
iar în cazul în care aceste titluri sunt convertite de deţinătorii lor în acţiuni (în cadrul perioadei în care se
poate face conversia şi la raportul de conversie prestabilit) va rezulta o creştere a capitalului social fără
fluxuri financiare negative. Pentru subscriitori, aceste titluri pot aduce câştiguri mai mari în situaţia în
care cursul acţiunii creşte, deoarece preschimbarea lor în acţiuni la raportul de conversie prestabilit le
asigură un câştig egal cu diferenţa dintre preţul de piaţă al acţiunii din momentul conversiei şi preţul la
care a fost cumpărată iniţial obligaţiunea. În plus, aceştia pot obţine în viitor câştiguri mai ridicate din
dividendele plătite de societatea emitentă, ca urmare a creşterii rentabilităţii acesteia;
- emisiunea de obligaţiunile rambursabile în acţiuni prezintă pentru societate avantajul păstrării
lichidităţilor obţinute în urma acestei operaţiuni şi la un cost mai redus faţă de emisiunea de obligaţiuni
clasice, deoarece, la scadenţa acestora, ele vor fi preschimbate în acţiuni, deci nu vor mai fi răscumpărate.
Pentru investitorii în aceste titluri, avantajul este acelaşi cu cel obţinut în cazul achiziţionării de
obligaţiuni convertibile în acţiuni. În situaţia în care, la scadenţa împrumutului, cursul acţiunii a scăzut,
conversia obligaţiunilor în acţiuni va însemna totuşi o pierdere pentru aceştia, ceea ce echivalează cu
rambursarea parţială a împrumutului de către emitent;
- obligaţiunile cu bonuri de subscriere în acţiuni sunt obligaţiuni cu dobândă fixă la care sunt ataşate unul
sau mai multe bonuri de subscriere, care conferă deţinătorului dreptul de a subscrie la noua emisiune de
acţiuni de acelaşi tip ale emitentului. Aceste operaţiuni asigură pentru emitent un dublu aport de fonduri:
primul, în momentul lansării împrumutului obligatar, şi al doilea în momentul majorării ulterioare a
capitalului social, când deţinătorii de obligaţiuni vor subscrie la noua emisiune de acţiuni. Îndatorarea este
în acest caz mai puţin costisitoare pentru emitent, iar investitorii beneficiază de avantajul gestionării mai
suple a instrumentelor financiare de care dispun (obligaţiunile iniţiale şi bonurile aferente);
- titlurile participative sunt valori mobiliare emise cu precădere de societăţile pe acţiuni din domeniul
public, în vederea atragerii de resurse din sectorul privat al economiei, fără ca acest lucru să conducă la
modificarea capitalului social şi a structurii proprietăţii (aceste titluri nu conferă deţinătorilor drept de
vot). Trăsăturile principale ale acestor titluri sunt: au o durată de viaţă nelimitată, la fel ca şi acţiunile,
sunt rambursate în condiţiile fixate în momentul emisiunii, în cazul lichidării societăţii sau la expirarea
unei perioade ce nu poate fi mai mică de 7 ani, iar veniturile periodice pe care le asigură deţinătorilor sunt
compuse din două părţi: o parte fixă, a cărei mărime este stabilită în funcţie de nivelul dobânzii de pe
piaţa financiară şi o parte variabilă, care este indexată în funcţie de rentabilitatea financiară a emitentului
(evoluţia cifrei de afaceri, a profitului net ş.a.). Folosirea titlurilor participative în vederea atragerii de
resurse financiare destinate finanţării investiţiilor nu conduce la modificarea capitalului social al firmelor.

3.2.2 Finanţarea prin angajamente la termen

Finanţarea prin angajamente la termen este o componentă a finanţării externe, care apare ca o completare
şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.

3.2.2.1. Împrumuturile obligatare

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe termen lung care constă în
emisiunea şi vânzarea către public a obligaţiunilor. Acest tip de credit este accesibil doar marilor
întreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor locale. Societăţile pe acţiuni care lansează un
împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiţii impuse de autoritatea de supraveghere a
pieţei de capital: să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale,
să ofere garanţii obligatarilor fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijocirea unor terţi, ş.a.
Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai ales atunci când
capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de acţiuni generează reticenţă din partea
investitorilor. Un împrumut obligatar este de preferat şi creditului bancar, care uneori poate fi greu de
procurat datorită costului mai ridicat şi a condiţiilor impuse de bănci în vederea acordării lui. Recurgerea
la împrumutul obligatar este avantajoasă şi datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli financiare şi nu
fac parte din profitul impozabil. Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar sunt prezentate
în tabelul următor:
Tabel nr. 1. Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar
Element tehnic Mod de calcul Caracteristici
Valoare nominală (VN) Suma înscrisă pe obligaţiune; la ea se bonifică rata
nominală a dobânzii; pe baza ei se calculează cursul
bursier
Preţul de emisiune (PE) Suma cu care se vinde o obligaţiune la momentul
emisiunii
Rata nominală de Rata de dobândă (%) cu care se remunerează
dobândă (dn) împrumutul
Cuponul (D) D = dn *VN Suma dobânzii cu care se remunerează împrumutul
Durata împrumutului (T) Scadenţa finală a împrumutului, când obligaţiunile
trebuie răscumpărate de emitent
Prima de emisiune (pe) pe = VN - PE
Prima de rambursare (pr) pr = PR - VN Avantajul financiar oferit la scadenţă deţinătorului
de obligaţiuni
Preţul de răscumpărare Suma, anunţată în momentul emisiunii, la care
(PR) obligaţiunea va fi răscumpărată la termen de către
emitent

Pentru creşterea şanselor de reuşită a împrumutului obligatar, a atractivităţii lui, unele emisiuni sunt
realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de emisiune şi cu primă de
rambursare. În primul caz, obligaţiunile sunt vândute sub valoarea nominală, diferenţa de preţ
reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o remunerare suplimentară pentru investitori. În cel de-al
doilea caz, obligaţiunile sunt emise la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preţ mai ridicat,
diferenţa reprezentând prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor. În cea
de-a treia situaţie sunt acordate ambele prime, deci obligaţiunile sunt emise cu primă dublă. Durata
împrumutului obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligaţiunilor, moment din care ele devin
purtătoare de dobândă, şi momentul retragerii lor din circulaţie în urma răscumpărării acestora de către
emitent. Obligaţiunile sunt cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente şi se calculează ca
raport între preţul plătit pentru cumpărarea lor şi valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare, egal
sau mai mic de 100%. Cursul bursier (Cb) al obligaţiunii la un moment dat se determină în procente sau în
mărimi absolute.
Exprimat în procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu cursul obligaţiunii (Co),
deoarece obligaţiunile sunt cotate „la piciorul cuponului”:

Cb = Cc + Co (%)

Cursul cuponului (Cc ) se determină după relaţia:

D  nz
Cc 
365

unde:
D = cuponul, exprimat în procente;
nz = numărul de zile de la data plăţii ultimului cupon.
În sumă absolută, cursul bursier se determină prin înmulţirea cursului bursier (Cb) exprimat în procente cu
valoarea nominală a obligaţiunii (VN).

Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalităţi:

a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei de
viaţă a împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata periodică a dobânzilor).
 Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării împrumutului şi este
însoţită adeseori de constituirea unui fond de rambursare;
b) prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranşe egale din împrumut, la care
se adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin împărţirea mărimii împrumutului
la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea
rămasă de rambursat);
c) prin anuităţi constante (întreprinderea plăteşte anual acelaşi volum de anuităţi). Pentru ca
anuităţile să fie constante, este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător,
în paralel cu variaţia descrescătoare a dobânzilor. Mărimea anuităţilor se determină după relaţia:

i
a  V0 
1  (1  i )  n

în care:
a = anuitatea;
V0 = valoarea împrumutului;
i = procentul de dobândă anuală;
n = durata împrumutului (ani).

Exemplu:
Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:
-număr de obligaţiuni emise (N) = 100.000;
- preţul de emisiune (PE) = 20 lei;
- valoarea nominală (VN) = 20 lei;
- preţ de răscumpărare (PR) = 21 lei;
- rata nominală a dobânzii (dn) = 10 %;
- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei;
- durata împrumutului = 4 ani;
- modalitatea de rambursare:
a) la finele perioadei;
b) prin amortizări constante;
c) prin anuităţi constante.
Care din cele 3 modalităţi de rambursare este mai puţin costisitoare pentru societate?

Rezolvare:

Valoarea împrumutului = 100.000 obligaţiuni x 20 lei = 2.000.000 lei.

a) Rambursarea la finele perioadei:

- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei
- cheltuieli anuale cu plata dobânzilor = 800.000 lei:
Anul I : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul II : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul III : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
Anul IV : 2.000.000 x 10% = 200.000 lei
---------------------------------------------------
Total = 800.000 lei
- cheltuieli cu răscumpărarea obligaţiunilor = 2.100.000 lei (100.000 obligaţiuni x 21)
Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + cheltuieli cu plata dobânzilor + cheltuieli cu răscumpărarea
obligaţiunilor la preţul de 21 lei/obligaţiune = 2.000 + 800.000 + 2.100.000 = 2.902.000 lei.

b) Rambursarea prin amortizări constante:

- cheltuieli de emisiune = 2.000 lei
- în fiecare an se amortizează ¼ din numărul obligaţiunilor emise, iar dobânzile se calculează la
împrumutul rămas de rambursat la finele fiecărui an. Datele se regăsesc în tabelul de mai jos:

Nr. de obligaţiuni Nr.

Amortizari
Anii nerambursate la obligaţiuni Anuităţi
Dobânda anuale
începutul anului amortizate
(100.000 x 20) x 10% 25.000 525.000
1 100.000 725.000
= 200.000 (100.000:4) (25.000 x 21)
(75.000 x 20) x 10%
2 75.000 25.000 525.000 675.000
= 150.000
(50.000 x 20) x 10%
3 50.000 25.000 525.000 625.000
= 100.000
(25.000 x 20) x 10%
4 25.000 25.000 525.000 575.000
= 50.000
Total 2.600.000

Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + anuităţi = 2.000 + 2.600.000 = 2.602.000 lei.

c) Rambursarea prin anuităţi constante:

i 0,1
Anuitatea (a) = Vo -------------
-n
= ----------------- = 661.500
1- (1 + i) 1- (1 + 0,1)-4

Elementele de calculul se regăsesc în tabelul următor:

Nr. de Imprumut
Amortizari
Anii obligaţiuni nerambursat la Dobânzi Anuităţi
anuale
amortizate începutul anului
1 21.976 2.100.000 200.000 461.500 661.500
2 24.069 1.638.500 156.048 505.452 661.500
3 26.361 1.133.048 107.910 553.590 661.500
4 27.594 579.458 82.042 579.458 661.500
Total 100.000 546.000 2.100.000 2.646.000

Calculele sunt următoarele:

Anul I
Dobânzi = 10% x 100.000 x 20 = 200.000
Amortizări = Anuităţi - Dobânzi = 661.500 – 200.000 = 461.500
Nr. obligaţiuni amortizate = Amortizări / preţ de răscumpărare =
= 461.500 / 21 = 21.976
Nr. obligaţiuni de amortizat = 100.000 – 21.976 = 78.024

Anul II
Împrumut nerambursat = 2.100.000 – 461.500 = 1.638.500
Dobânzi = 10% x 78.024 x 20 = 156.048
Amortizări = 661.500 – 156.048 = 505.452
Nr. obligaţiuni amortizate = 505.452 / 21 = 24.069
Nr. obligaţiuni de amortizat = 78.024 – 24.069 = 53.955

Anul III
Împrumut nerambursat = 1.638.500 – 505.452 = 1.133.048
Dobânzi = 10% x 53.955 x 20 = 107.910
Amortizări = 661.500 – 107.910 = 553.590
Nr. obligaţiuni amortizate = 553.590 / 21 = 26.361
Nr. obligaţiuni de amortizat = 53.955 – 26.361 = 27.594

Anul IV
Nr. obligaţiuni amortizate = 100.000 – (21.976 + 24.069 + 26.361) = 27.594
Împrumut nerambursat = 1.133.048 – 553.590 = 579.458
Amortizări = 2.100.000 – (461.500 +505.452 + 553.590) = 579.458
Dobânzi = 661.500 – 579.458 = 82.042

Total cheltuieli = cheltuieli de emisiune + anuităţi = 2.000 + 2.646.000 =

= 2.648.000 lei.

R: a) = 2.902.000 lei; b) = 2.602.000 lei; c) = 2.648.000 lei.

Răspuns corect: varianta b)

Probleme propuse spre rezolvare:

1). Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:

-număr de obligaţiuni emise (N) = 500.000;
- preţul de emisiune (PE) = 22 lei;
- valoarea nominală (VN) = 22 lei;
- preţ de răscumpărare (PR) = 22 lei;
- rata nominală a dobânzii (dn) = 10 %;
- cheltuieli de emisiune = 20.000 lei;
- durata împrumutului = 5 ani;
- modalitatea de rambursare:
a) la finele perioadei
b) prin amortizări constante
c) prin anuităţi constante
Care din cele 3 modalităţi de rambursare este mai puţin costisitoare pentru societate?

R: a) = 16.700.000 lei; b) = 14.500.000 lei; c) = 14.540.000 lei.

Răspuns corect: varianta b)

2). Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:

-număr de obligaţiuni emise (N) = 1.000.000;
- preţul de emisiune (PE) = 25 lei;
- valoarea nominală (VN) = 30 lei;
- preţ de răscumpărare (PR) = 30 lei;
- rata nominală a dobânzii (dn) = 12 %;
- cheltuieli de emisiune = 500.000 lei;
- durata împrumutului = 5 ani;
- modalitatea de rambursare:
a) la finele perioadei
b) prin amortizări constante
c) prin anuităţi constante
Care din cele 3 modalităţi de rambursare este mai puţin costisitoare pentru societate?
R: a) = 48.500.000 lei; b) = 41.300.000 lei; c) = 42.200.000 lei.
Răspuns corect: varianta b)

3). Se consideră un împrumut obligatar cu următoarele caracteristici:

-număr de obligaţiuni emise (N) = 2.500.000;
- preţul de emisiune (PE) = 28 lei;
- valoarea nominală (VN) = 30 lei;
- preţ de răscumpărare (PR) = 32 lei;
- rata nominală a dobânzii (dn) = 15 %;
- cheltuieli de emisiune = 800.000 lei;
- durata împrumutului = 5 ani;
- modalitatea de rambursare:
a) la finele perioadei
b) prin amortizări constante
c) prin anuităţi constante
Care din cele 3 modalităţi de rambursare este mai puţin costisitoare pentru societate?
R: a) = 137.050.000 lei; b) = 114.550.000 lei;
c) = 120.000.000 lei. Răspuns corect: varianta b)

Concluzie: cea mai puţin costisitoare variantă de rambursare a unui împrumut obligatar este cea cu
modalitatea de rambursare prin amortzări constante.

d) răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligaţiunilor
este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă anumite limite legale în ceea
ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate.
În practica financiară internaţională, formele împrumutului obligatar sunt foarte diversificate şi conduc la
fluxuri financiare de mărimi diferite pe perioada de viaţă a acestuia.
În România, emisiunea de obligaţiuni de către societăţile comerciale ca formă de procurare a capitalurilor
de împrumut este încă incipientă12. Nivelul ridicat al inflaţiei înregistrat în anii anteriori şi slaba lichiditate
a pieţei bursiere româneşti au generat costuri foarte mari pentru emitenţi, ceea ce a făcut ca un număr
foarte mic de societăţi comerciale să recurgă la astfel de împrumuturi. Chiar dacă inflaţia a coborât
simţitor în ultimii ani şi numărul emitenţilor de obligaţiuni corporatiste a crescut, piaţa românească a
acestor valori mobiliare rămâne o oportunitate insuficient fructificată.

3.2.2.2. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate

Instituţiile financiare specializate sunt principalii ofertanţi de capitaluri pe termen lung. Operaţiunile de
creditare pe termen lung nu sunt specifice băncilor comerciale, care au reticenţe în ceea ce priveste
imobilizarea resurselor de creditare pe perioade foarte mari de timp. Din această cauză, operaţiunile de
creditare pe termen lung sunt sprijinite de intervenţii ale statului, care doreşte să susţină activităţi de
investiţii de mare anvergură şi de interes naţional, având ca obiectiv creşterea productivităţii muncii în

12
Anghelache, Gabriela – Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 109.
anumite sectoare de activitate, reducerea şomajului sau implementarea unor activităţi economice în zonele
defavorizate. Sprijinul statului se poate concretiza, fie prin acordarea unor împrumuturi din fonduri
publice, fie prin acordarea unor facilităţi investitorilor, sub formă de subvenţii, dobânzi bonificate,
deduceri fiscale, îndemnizaţii, garantarea de către acesta a împrumuturilor contractate de investitori etc.
Prin contractul de împrumut se fixează un grafic de rambursare a acestuia, care poate prevedea şi
acordarea unei perioade de graţie. Rambursarea ratelor se face de regulă anual sau semestrial, în rate
constante. Instituţiile financiare specializate sunt intermediari financiari importanţi ai pieţei capitalurilor,
a căror activitate constă în mobilizarea de resurse de pe piaţa financiară şi redistribuirea acestora către
întreprinzătorii care nu au acces direct pe această piaţă, cum este cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.
Ele îşi imobilizează astfel resursele atrase pe perioade mult mai mari de timp şi îşi asumă riscuri
importante. Cu toate acestea, intervenţia statului în sprijinirea activităţii acestor instituţii conduce la
diminuarea riscului acestor credite, care sunt avantajoase pentru beneficiarii lor şi contribuie la realizarea
obiectivelor economice urmărite de către stat.

3.2.2.3. Creditele bancare pe termen mijlociu

Băncile comerciale acordă în mod obişnuit credite pe termen mediu pentru finanţarea investiţiilor şi, mai
rar, credite pe termen lung, acestea din urmă fiind acordate cu precădere de instituţiile şi organismele
fianciare specializate. Nivelul dobânzii la aceste credite, acordate pe o perioadă de 2-7 ani, este de regulă
mai ridicat decât cel practicat de instituţiile fianciare specializate. Creditul bancar pe termen mijlociu este
acordat firmelor pentru acoperirea unor cheltuieli de investiţii de natura echipamentelor de producţie cu
durate de funcţionare relativ scurte, amenajări, reutilări, modernizări, construcţii, cercetare ştiinţifică,
operaţiuni de export etc. Mărimea costului creditului bancar respectiv (dobânzile) depinde de volumul
creditului, de rata dobânzii şi de perioada de acordare a împrumutului.

3.2.2.4. Leasing-ul

Operaţiunile de leasing13 (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franţa) au apărut pentru prima oară în
Statele-Unite în anii ’60 ai secolului trecut şi au cunoscut ulterior o evoluţie spectaculoasă şi în Europa.
Operaţiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile mici şi mijlocii, ale căror afaceri
prezintă riscuri mari şi garanţii reduse, din care cauză îşi pot procura mult mai greu resurse financiare
necesare dezvoltării. Apelul la leasing ca modalitate de procurare a maşinilor şi utilajelor de către IMM-
uri este în prezent foarte ridicat în unele ţări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria (65%) şi
Suedia (63%,), în timp ce în România principala sursă de finanţare a afacerilor acestora o reprezintă
fondurile proprii.
Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă, ci o metodă de finanţare a
investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea, inclusiv de natură financiară.
Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate specializată (financiară), de la furnizori, a unor
bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti necesare
achiziţionării lor direct de la furnizori)14.
Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei persoane, şi anume:
- producătorul mijlocului fix;
- întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară care acoperă din punct de vedere financiar aceste operaţiuni faţă de producător.

13
închiriere (engl.)
14
Dicţionar de investiţii (coord. Vasilescu, Ion şi Românu, Ion), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Instituţia financiară (locatorul) achiziţioneză mijlocul fix de la producător şi îl împrumută întreprinderii
care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se încheie între locator (proprietarul bunului) şi
locatar (chiriaşul) şi stipulează durata închirierii, condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor
şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea utilizatorului, la opţiunea acestuia. Utilizatorul bunului
nu are calitatea de proprietar, din care cauză bunul nu apare în activul său bilanţier, iar plăţile periodice
efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului, dobânda aferentă,
prima de risc etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt următoarele:
- economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele folosirii bunului fără a
angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate, aşa cum ar fi trebuit să facă în cazul
cumpărării lui. Achitarea unui avans iniţial şi a ratelor periodice (chiriei) reprezintă pentru acesta un efort
financiar mult mai redus;
- utilizatorul îşi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea unor eventuale credite
bancare destinate finanţării dezvoltării;
- utilizatorul îşi poate accelera dezvoltarea în condiţiile menţinerii autonomiei financiare şi a gradului de
îndatorare existent anterior începerii operaţiunii;
- valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiţia ca între cele două părţi să
existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată în rate (o vânzare deghizată);
- utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul prevăzut în contract;
- în anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul şi să restituie bunul
proprietarului15 (de exemplu, în cazul în care echipamentul se uzează moral ca urmare a evoluţiei
tehnologiei sau utilizatorul nu mai are nevoie de el datorită declinului afacerilor).
Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconveniente pentru utilizator: redevenţele plătite proprietarului
sunt relativ ridicate şi afectează fluxurile sale financiare, ceea ce impune obţinerea unei anumite
rentabilităţi viitoare cel puţin acoperitoare.
Operaţiunile de leasing sunt foarte diverse în ceea ce priveşte durata contractelor, părţile participante,
modul de determinare a valorii ratelor ş.a.:
a) În funcţie de durata închirierii, leasing-ul poate fi:
- leasing pe termen scurt (experimental);
- leasing pe termen mediu ;
- leasing pe termen lung.
b) În funcţie de părţile participante la contract, leasing-ul poate fi:
- leasing direct, în care finanţatorul este şi producătorul sau furnizorul bunului închiriat;
- leasing indirect, în care finanţarea revine unei unităţi specializate.
c) În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului, leasing-ul poate fi:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea în perioada de locaţie doar a unei părţi din
valoarea bunului închiriat. Durata locaţiei este mai redusă decât cea de funcţionare a bunului. Pe această
perioadă, locatorul asigură şi mentenanţa şi service-ul echipamentului închiriat, iar costul acestor
operaţiuni este inclus în chiria plătită de locatar;
- leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii bunului în perioada de
locaţie şi obţinerea unui profit. Din acest moment, beneficiarul poate opta pentru achiziţionarea bunului la
valoarea reziduală.
Există şi forme speciale de leasing, ca de exemplu:
-lease-back, care este o formă mascată de finanţare a unei societăţi, cu implicaţii directe asupra fluxurilor
sale financiare. Operaţiunea constă în vânzarea de către beneficiar a bunului către o societate de leasing,
urmată de închirierea bunului şi plata către aceasta a unei chirii, care reprezintă o parte din preţul de
vânzare a bunului respectiv. Implicaţiile de ordin financiar ale unei asemenea operaţiuni sunt legate de

15
Halpern, Paul, Weston, J. Fred, Brigham, Eugene F. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998,
p. 837
îmbunătăţirea structurii financiare a societăţii (bunul vândut nu mai figurează în patrimoniul societăţii,
care înregistrează şi un flux financiar pozitiv din vânzarea acestuia, iar în viitor va înregistra fluxuri de
ieşire mai reduse, legate de plata chiriei, în timp ce bunul poate fi exploatat);
- leasing experimental, care constă în închirierea unui bun pe o perioadă scurtă, urmată de vânzarea
bunului, dacă acesta corespunde cerinţelor beneficiarului;
- time-shering, care se practică mai ales în turism, în cazul tehnicii de calcul sau al mijloacelor de
transport şi constă în închirierea bazei materiale pe timpi partajaţi.
Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de natura acestuia, este o
operaţiune destul de complexă, dar este necesară în cazul în care se pune problema selectării surselor de
finanţare şi determinarea contribuţiei fiecărei surse la formarea fondului alocat finanţării proiectelor de
investiţii.
 TESTE GRILĂ

1. Amortizarea mijloacelor fixe este o cheltuială:

a) [ ] deductibilă din punct de vedere fiscal;
b) [ ] nedeductibilă din punct de vedere fiscal.

2. Potrivit cadrului juridic actual din România (Legea nr. 15/1994), agenţii economici:
a) [ ] sunt obligaţi să-şi constituie fondul de dezvoltare în vederea reînnoirii mijloacelor fixe amortizate
integral;
b) [ ] nu sunt obligaţi să-şi constituie fondul de dezvoltare, aceştia putând folosi amortismentele şi la
finanţarea activelor circulante.

3. Acordarea unor dividende mai reduse acţionarilor:

a) [ ] sporeşte pe moment volumul resurselor de finanţare a societăţii;
b) [ ] poate să conducă la scăderea cursului bursier al acţiunilor acesteia;
c) [ ] poate să conducă la imposibilitatea procurării în viitor de pe piaţa financiară a resurselor destinate
dezvoltării sau la procurarea acestora la un cost mai ridicat.

4. Majorarea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni este o metodă de finanţare:
a) [ ] internă;
b) [ ] externă;
c) [ ] prin fonduri proprii;
d) [ ] prin angajamente la termen.

5. Creşterea capitalului social se poate realiza:

a) [ ] prin creşterea numărului de acţiuni şi păstrarea valorii nominale a acestora;
b) [ ] prin păstrarea neschimbată a numărului de acţiuni şi creşterea valorii nominale a acestora;
c) [ ] prin creşterea numărului de acţiuni şi a valorii nominale a acestora.

6. In cazul majorării capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni, vechii acţionari:
a) [ ] beneficiază de dreptul preferenţial de subscriere;
b) [ ] sunt afectaţi de diluţia capitalului, a profitului şi a dreptului de vot;
c) [ ] beneficiază de dreptul preferenţial de atribuire.