CAPITOLUL 6

RESURSELE BUGETARE PROVENITE DIN EXPLOATAREA ŞI

VALORIFICAREA BUNURILOR PUBLICE
6.1. Modalităţi de organizare a exploatării bunurilor publice

În toate ţările cu economie de piaţă, alături de agenţii economici particulari există şi

întreprinderi, instituţii şi proprietăţi care aparţin statului şi care constituie sectorul public.
Dimensiunea şi structura pe ramuri şi domenii de activitate a sectorului public diferă de la o ţară la
alta şi de la o perioadă la alta. În majoritatea ţărilor sectorul public cuprinde întreprinderi şi servicii
publice considerate strategice, unele fiind activităţi tradiţionale, cum sunt: căile ferate, poşta,
telecomunicaţiile, distribuţia energiei electrice, gazelor, apei, navigaţia fluvială, industria extractivă; în
alte ramuri economice şi domenii, statul şi-a extins participarea în timp, cum este cazul industriei
siderurgice, chimice, de automobile, avioane, centrale termonucleare, bănci, asigurări.
Din punctul de vedere al naturii activităţilor desfăşurate, cu impact asupra modului de
organizare, conducere şi finanţare, se disting:
- servicii publice şi activităţi din sfera nematerială;
- activităţi economice din sfera producţiei materiale.

În cadrul primei categorii, funcţionează instituţii şi organisme de stat a căror activitate este
necreatoare de valoare, respectiv de produs intern brut sau situate la graniţa dintre administraţie şi
activitatea social-economică. Acestea din urmă se aseamănă cu serviciile publice obişnuite în ceea ce
priveşte organizarea, funcţionarea şi administrarea, dar se deosebesc prin faptul că au o anumită
autonomie financiară ce decurge din realizarea unor venituri proprii în activitatea desfăşurată, din care
îşi acoperă, parţial sau în întregime, cheltuielile. O situaţie specifică prezintă bunurile publice
reprezentate de terenuri, păduri, mine, clădiri publice, bunuri mobile necesare desfăşurării activităţii
administraţiei de stat, aflate în proprietatea statului şi administrate direct de instituţiile cărora le sunt
date în folosinţă.
În cadrul celei de a doua categorii, funcţionează întreprinderile, inclusiv instituţiile financiar-
bancare cu capital integral de stat, organizate, gestionate şi exploatate în condiţiile acordării unor
grade diferite de autonomie de către autorităţile publice şi caracterizate printr-o activitate de
producţie şi comercializare de bunuri sau servicii. Deşi o parte din bunurile şi serviciile ce fac obiectul
de activitate al întreprinderilor publice pot fi produse şi de sectorul privat, anumite considerente de
ordin economic şi social sunt invocate pentru a justifica substituirea iniţiativei private în domeniile
respective (evitarea apariţiei unor monopoluri, dezvoltarea armonioasă în profil teritorial, protejarea
unor resurse de interes naţional etc.
Din punct de vedere al cadrului organizatoric-funcţional, întreprinderile publice pot fi
organizate sub mai multe forme:
a) statul exploatează singur bunurile sau proprietăţile sale, în una din variantele următoare de
funcţionare a întreprinderilor: regii publice simple; regii publice comerciale.
 b) statul exploatează în asociaţie cu alţi întreprinzători privaţi bunurile sau proprietăţile sale,
întreprinderile funcţionând sub formă de regii mixte sau regii cooperatiste;
c) statul concesionează altor persoane exploatarea bunurilor sau proprietăţilor sale.

6.2. Gestiunea financiară a întreprinderilor publice şi relaţiile lor cu bugetul public

Gestiunea economică şi financiară a întreprinderilor publice prezintă diferenţieri în raport cu
variantele de organizare şi funcţionare menţionate anterior.
Organizarea întreprinderilor publice ca regii simple este caracteristică fazelor de început ale
creării întreprinderilor cu capital de stat, activitatea desfăşurată de acestea caracterizându-se, sub
aspect financiar, prin relaţia directă cu bugetul public. Astfel, toate cheltuielile implicate de
funcţionarea întreprinderii sunt acoperite (integral) de la bugetul public, după cum toate veniturile
realizate sunt preluate la buget.
Dimensiunile şi formele de concretizare ale fluxurilor financiare ce iau naştere între stat şi
întreprinderile organizate ca regii simple sunt determinate de cadrul organizatoric-funcţional specific
acestora. O primă grupă de fluxuri financiare o formează fluxurile de la bugetul public la
întreprinderile respective, atât cele de constituire a capitalului iniţial şi de asigurarea a bazei materiale
pentru desfăşurarea activităţii, cât şi cele de finanţare a cheltuielilor legate de funcţionarea şi
dezvoltarea activităţii. Din bugetul statului sunt acoperite atât cheltuielile de capital, pentru realizarea
de investiţii, finanţarea cercetării ştiinţifice etc., cât şi cheltuielile curente, legate de funcţionarea
întreprinderii (consumuri de materii prime, materiale, utilităţi, amortismente, salarii etc.).

Fluxurile financiare în sens invers, de la regiile simple la bugetul statului, se concretizează prin
forme ale veniturilor realizate de aceste întreprinderi şi prelevate la buget, atât cele rezultate din
activitatea de exploatare (venituri din vânarea de bunuri, prestarea de servicii şi executarea de
lucrări), cât şi veniturile financiare şi excepţionale.
Regiile simple mai prelevă la bugetele publice (ale administraţie centrale de stat şi ale
unităţilor administrativ teritoriale) impozite şi taxe cum sunt: taxele de consumaţie, contribuţiile la
asigurările sociale de stat, taxele vamale, taxele de timbru, impozitul pe clădiri, terenuri, mijloace de
transport.
Deoarece toate veniturile sunt preluate la buget şi toate cheltuielile sunt finanţate de către stat,
în fluxurile financiare către bugetul statului nu se regăsesc cele specifice formării şi repartizării
profitului, respectiv cele privind impozitul pe profit, vărsăminte din profitul net sau dividende.
Mai mult, deşi resursele financiare prelevate la buget de la aceste întreprinderi sunt egale cu
veniturile realizate de acestea, stabilirea rezultatului presupune compararea, în bugetul public, a
cheltuielilor efectuate cu veniturile încasate, pentru fiecare întreprindere în parte. Doar aşa s-ar putea
2
constata dacă s-au obţinut resurse financiare suplimentare la buget sau dacă, dimpotrivă, activitatea
unei întreprinderi a generat pierderi (acoperite din bugetul public, ceea ce este dificil de realizat.
Întreprinderile publice organizate ca regii publice simple au o autonomie funcţională limitată,
şi, în principiu, se consideră că această variantă de organizare şi funcţionare este nestimulativă,
deoarece finanţarea integrală a cheltuielilor din bugetul public şi prelevarea tuturor veniturilor nu
permit stabilirea cu exactitate a rezultatului financiar, care poate fi profit, deci resurse financiare
suplimentare la buget, sau pierdere, deci cheltuieli suportate din alte surse.
Regiile publice comerciale funcţionează pe baza gestiunii economice şi în principiu, trebuie să-
şi satisfacă nevoile de resurse financiare din propria activitate, având autonomie funcţională şi
financiară. Gestiunea economică obligă întreprinderile publice să-şi organizeze activitatea astfel încât
să acopere din veniturile realizate toate costurile de producţie şi să obţină profit; doar în cazuri
excepţionale, în care cheltuielile depăşesc veniturile din motive justificate, întreprinderile respective
pot primi subvenţii de la bugetul public, de regulă, pe o perioadă limitată de timp.
O asemenea variantă de organizare şi funcţionare a întreprinderilor publice este considerată
stimulativă prin prisma faptului că, urmărind la nivelul fiecărei întreprinderi raportul dintre venituri şi
cheltuieli şi rezultatul financiar, asigură premisele pentru desfăşurarea activităţilor în condiţii de
eficienţă sporită. Statul poate lăsa la dispoziţia acestor întreprinderi parte din profitul obţinut, atât
pentru dezvoltarea şi modernizarea acestora, cât şi pentru cointeresarea materială a salariaţilor prin
acordarea de sume cu titlu de participare la profit. În eventualitatea unui rezultat financiar
nefavorabil, se impune cercetarea în profunzime a cauzelor care au dus la apariţia pierderilor,
urmărindu-se atât recuperarea pagubelor de la cei ce se fac vinovaţi, cât şi crearea premiselor pentru
îmbunătăţirea, în viitor, a activităţii.
Regiile comerciale pot fi organizate atât ca regii autonome, cât şi ca societăţi comerciale cu
capital integral de stat.
Veniturile acestor întreprinderi publice sunt reprezentate de încasările realizate din vânzarea
produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, atât în ţară cât şi în exterior. Cheltuielile
sunt ocazionate de producerea bunurilor, executarea lucrărilor sau prestările de servicii. Ele cuprind,
atât costurile de producţie (materii prime, materiale, amortismente, cheltuieli de funcţionare etc.), cât
şi cheltuielile ce se suportă direct din venituri, în vederea determinării profitului impozabil.
Din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, întreprinderile organizate ca regii
comerciale îşi constituie fondurile proprii, asigură sumele necesare satisfacerii unor necesităţii social-
culturale şi sportive ori de perfecţionare-recalificare ale personalului angajat, precum şi pentru
cointeresarea prin premiere a acestuia, plătesc impozitele, taxele, cotele de asigurări şi securitate
socială şi celelalte vărsăminte prevăzute de lege.
Întreprinderile publice întreţin multiple legături exterioare cu organe şi instituţii financiar-
bancare, contribuind cu resurse la constituirea unor fonduri financiare sau beneficiind de resurse de la
aceste fonduri. Mărimea acestor fluxuri financiare este influenţată de forma de organizare,
performanţele economice, proporţia investiţiilor efectuate în sectorul public.
O primă grupă de fluxuri financiare o formează cele derulate între aceste întreprinderi, pe de o
parte, şi autorităţile publice, pe de altă parte. Aceste fluxuri sunt expresia legăturilor dintre bugetul

3
public şi întreprinderile respective, atât pe linia prelevărilor de resurse financiare la bugetul statului,
cât şi pe linia subvenţiilor primite de la acesta.
Regiile comerciale prelevă la bugetele publice (ale administraţiei centrale de stat şi ale
unităţilor administrativ-teritoriale), în primul rând, impozite şi taxe : impozit pe profit, taxa pe
valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe asupra terenurilor, impozit pe clădiri, taxe de timbru etc.
La regiile autonome, acestor vărsăminte li se adaugă vărsăminte din profitul net, în timp ce
întreprinderile publice organizate ca societăţi comerciale efectuează vărsăminte la buget cu titlu de
dividende cuvenite statului pentru participarea la capitalul social.

În sens invers, prin bugetele publice le sunt alocate sume de bani pentru finanţarea unor
cheltuieli de cercetare-dezvoltare, perfecţionarea salariaţilor şi, în mod excepţional, subvenţii.
Subvenţiile se acordă în cazuri justificate regiilor autonome şi se administrează de guvern sau de
organele locale ale administraţiei de stat, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora.
Subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (efectuarea unor
investiţii, acoperirea unor diferenţe de preţ sau tarif etc.).
De la întreprinderile publice pornesc fluxuri financiare şi către alte fonduri financiare
centralizate. Este cazul contribuţiei pentru asigurări sociale, care alimentează bugetul asigurărilor
sociale de stat, al contribuţiei pentru fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi al altor contribuţii la
fondurile speciale administrate la nivel central. Primele de asigurare sunt prelevate la fondurile de
asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă constituite la societăţile de asigurare. Din aceste
fonduri întreprinderile pot beneficia de despăgubiri, în cazul producerii riscului asigurat. Relaţii
multiple se stabilesc şi cu băncile, pe linia acordării de credite necesare fie pentru acoperirea
cheltuielilor curente, fie pentru efectuarea de investiţii.
La regiile comerciale mixte statul apare ca asociat alături de alţi întreprinzători privaţi,
deţinând o parte din capitalul social al acestora, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din
asociere. Forma cea mai des întâlnită de organizare a acestora o reprezintă societăţile pe acţiuni, la
care statul deţine un anumit număr de acţiuni, corespunzător participării sale la capitalul acestor
întreprinderi.
Particularităţile cadrului organizatoric şi funcţional al acestor întreprinderi se reflectă şi în
fluxurile financiare dintre acestea şi stat. Astfel, pe lângă prelevările de natură fiscală la buget,
societăţile comerciale cu capital mixt prelevă la buget şi o parte din profitul net, cu titlu de dividende
cuvenite statului pentru capitalul pe care îl deţine la acestea. De la bugetul statului regiile mixte pot
primi subvenţii, pentru efectuarea de investiţii sau pentru acoperirea diferenţelor de preţuri sau tarife,

4
pentru finanţarea cercetării ştiinţifice, dar numai în aceleaşi condiţii ca şi întreprinderile cu capital
integral privat.
În situaţia în care statul concesionează întreprinzătorilor privaţi, spre exploatare, anumite
activităţi sau proprietăţi ale sale, întreprinderile respective sunt organizate şi funcţionează după
aceleaşi principii ca orice întreprindere privată. Fluxurile financiare dintre stat şi acestea îmbracă
forma prelevărilor fiscale către buget şi, eventual, subvenţii acordate acestor întreprinderi. Ca
urmarea a cedării, pentru o anumită perioadă, a dreptului de folosinţă şi exploatare, statul primeşte un
venit fix, sub formă de redevenţă, chirie, arendă. Mărimea acestui venit depinde de natura activităţilor
sau proprietăţilor concesionate, de condiţiile contractuale şi măsura în care acestea sunt respectate.
De cele mai multe ori, concesionarea bunurilor statului spre exploatare de către
întreprinzătorii privaţi s-a dovedit păguboasă, deoarece la expirarea contractului statul trebuia să facă
cheltuieli mari pentru readucerea bunurilor în stare de funcţionare normală, cheltuieli ce depăşeau cu
mult veniturile anterior încasate.
Întreprinderile publice întocmesc anual buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de
profit şi pierderi, după modele stabilite de Ministerul Finanţelor. Bilanţul contabil anual şi contul de
profit şi pierderi se aprobă, pentru regiile autonome, de Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de
direcţiile financiare teritoriale de la sediul regiei în cauză.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Filip, Gh.(coord.), Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002
2. Filip, Gh. (coord.), Probleme ale modernizării administraţiei publice, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2002
3. Filip, Gh.; Onofrei, M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
4. Moşteanu, T., Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
5. Văcărel, I. (coord) , Finanţe publice , E.D.P., Bucureşti, 2007
6. Talpoş, I., Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1995