Finane publice- referat

DRĂGUȚ LETIȚIA-ANDRADA
ECTS ANUL II
 CONCEPTUL DE FINANȚE PUBLICE
CAPITOLUL I

Nevoile generale ale societăţii sunt satisfăcute cu

ajutorul fondurilor băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor
publice, constituite pe seama transferului de valoare, de putere
de cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la
dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De
la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de
cumpărare către diverşi beneficiari:
persoane fizice şi juridice. Procurarea şi distribuirea resurselor
financiare publice se realizează în procesul redistribuirii PIB cu
ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al
influenţării activităţii economice.

Aceste distribuiri şi redistribuiri de resurse

băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice centrale şi locale şi
afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi
pe toţi membrii societăţii în calitate de contribuabili sau de
beneficiari ai resurselor distribuite de la fondurile financiare
publice.

Obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor publice este dat de:

- relaţiile economice care se manifestă în procesul constituirii şi repartizării

fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;

- metodele de gestionare a resurselor financiare publice cu norme şi reguli

specifice.
 Cheltuieli publice

CAPITALUL II

CONŢINUTUL ŞI CLASIFICAREA CHELTUIELILOR

PUBLICE

Cheltuielile publice reprezintă relaţiile economico-sociale sub

formă bănească efectuate de stat şi de care beneficiază persoane fizice
sau juridice, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare
ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice sunt folosite ca instrumente de intervenţie şi de aceea

trebuie să fie analizate atât din punctul de vedere al domeniului în care sunt
efectuate, cât şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra
procesului general al repartiţiei sociale.
Între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare există o mare diferenţă, care
trebuie subliniată. Astfel, cheltuielile publice cuprind:

a) cheltuieli bugetare, acoperite din resurse financiare publice, constituite

în:
- bugetul de stat;
- bugetele locale;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
b) cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială;
c) cheltuieli extrabugetare, acoperite din resurse financiare publice
constituite în afara bugetului prevăzute în bugetele de venituri şi
cheltuieli extrabugetare ale instituţiilor publice;
d) cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice.

În consecinţă, cheltuielile publice reprezintă întregul din care fac parte cheltuielile
bugetare, acestea din urmă fiind aprobate de organul legislativ sub formă de
credite bugetare, cheltuielile bugetare, acestea din urmă fiind aprobate de organul
legislativ sub formă de credite bugetare.
 RESURSE FINANCIARE PUBLICE

CAPITOLUL III
Resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti aflate la
dispoziţia autorităţilor statului, destinate realizării unor obiective şi acţiuni de
interes colectiv.
Majoritatea fondurilor publice provin din distribuirea PIB şi a unei părţi
din avuţia naţională, precum şi din transferurile fondurilor din străinătate sub
forma împrumuturilor de stat şi a fondurilor nerambursabile. Cele care provin din
distribuirea PIB se regăsesc cel mai des sub forma impozitelor pe
venit, contribuţii obligatorii, iar cele prelevate din substanţa avuţiei naţionale, sub
forma impozitelor şi taxelor pe avere, pe proprietate. Cele mai importante
venituri nerambursabile ale statului sunt: impozite şi taxe, contribuţiile obligatorii,
amenzi, penalităţi, vărsămintele instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din
concesiuni, închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat, donaţii, ajutoare
etc, iar cele rambursabile, din împrumuturi de stat provenite de la persoane fizice şi
juridice din ţară ș i străinătate, precum şi de la organisme financiar-bancare
regionale şi
internaţionale sau de la guvernele altor state.

Din punct de vedere economic, resursele financiare publice se împart în:

- venituri fiscale, provenind din încasarea impozitelor şi taxelor datorate de

persoane fizice şi juridice;

- resurse de trezorerie (împrumuturi de stat pe termen de până la un an

contractate prin emisiunea de certificate de depozit, bonuri de tezaur etc);

- împrumuturi publice interne şi externe;

- emisiunea monetară fără acoperire în economia reală.

În România, potrivit ordonanţei Ministerului Finanţelor Publice nr.

1025/2006, resursele financiare publice sunt structurate pe astfel:
 I. Venituri curente

A. Venituri fiscale

A1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital

A2. Impozit pe salarii
A3. Impozite şi taxe pe proprietate (impozit pe clădiri, impozit pe
terenuri, alte impozite şi taxe pe proprietate)
A4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
- taxa pe valoarea adăugată
- accize
- alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii (taxe hoteliere,
impozitul pe ţiţeiul din producţia internă şi gazele naturale, taxa de
timbru social asupra valorii automobilelor noi din import etc)
- taxe pe servicii specifice (impozitul pe spectacole, taxe pentru
jocurile de noroc, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe şi tarife
pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxa asupra
unor activităţi dăunătoare sănătăţii şi din publicitatea lor etc)
A5. Impozite pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale (taxe
vamale, alte taxe pe tranzacţii şi comerţ internaţional)
A6. Alte impozite şi taxe fiscale

B. Contribuţii de asigurări
- contribuţiile angajatorilor (contribuţia de asigurări sociale de stat
datorată de angajatori, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de
20 angajatori, contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajatori, contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale
datorată de angajatori etc)
- contribuţiile asiguraţilor (contribuţia de asigurări sociale de stat
datorată de asiguraţi, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de asiguraţi,
contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de asiguraţi etc)

IMPOZITELE
CAPITOLUL IV

Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi

nerambursabile, efectuate de către administraţia publică de la persoane fizice şi
juridice, în scopul constituirii fondurilor financiare publice prin intermediul
cărora sunt satisfăcute o serie de necesităţi de interes general. Spre deosebire de
impozite, taxele presupun obligaţia prestării unui serviciu de către
anumite instituţii de drept public în favoarea contribuabilului.
Impozitele şi taxele sunt introduse şi colectate de autorităţile publice.
Pentru veniturile fiscale care alimentează atât fondurile publice centrale, cât şi
fondurile publice locale, autorităţile publice centrale au atribuţii în ceea
ce priveşte stabilirea bazei fiscale (colaborând în acest sens cu autorităţile publice
locale) şi colectarea lor. Pentru veniturile fiscale care sunt împărţite
(prin intermediul cotelor defalcate) între fondurile publice centrale şi fondurile
publice locale, autorităţile publice centrale au atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea
bazei fiscale, a cotei de impozitare şi colectarea veniturilor respective.

Potrivit Codului Fiscal al României, introducerea şi perceperea

impozitelor şi taxele se bazează pe următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori

şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale
investitorilor,
capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să
fie precis stabilite pentru fiecare plătitor;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferit a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor

Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive

defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare
la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

EVAZIUNEA FISCALA
CAPITOLUL V

Evaziunea fiscală se defineşte ca fiind sustragerea prin orice

mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către contribuabili
(persoanele fizice sau juridice române sau străine).
Evaziunea fiscală reprezintă un fenomen economic şi social complex cu
multiple efecte: diminuarea veniturilor fiscale ale statului,
dezechilibre în mecanismele pieţei prin restrângerea activităţii
firmelor care respectă reglementările legale, încurajarea corupţiei în
rândul funcţionarilor cu atribuţii în domeniul controlului financiar,
îmbogăţirea, în mod ilicit, a celor care folosesc această metodă de
înşelăciune ş.a.
În funcţie de forma de manifestare, în practica fiscală este întâlnită:
a) evaziunea fiscală tolerată, întrucât se realizează la adăpostul legii;
b) evaziunea fiscală tolerată ilegală sau frauduloasă.
În cazul evaziunii fiscale tolerată contribuabilul sustrage o parte din
materia impozabilă profitând de anumite scăpări legislative (spre exemplu
amortizarea accelerată pentru anumite categorii de mijloace fixe, permisă
de lege, determină diminuarea profitului impozabil şi, prin urmare,
reducerea impozitului pe profit datorat statului).
Evaziunea fiscală tolerată se poate manifesta la nivel naţional
sau internaţional.