CAPITOLUL 4

IMPOZITELE INDIRECTE
4.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
Impozitele indirecte se definesc prin incidenţa indirectă pe care o au asupra veniturilor şi
persoanelor care suportă sarcina fiscală. In acest sens, este de remarcat faptul că subiectul sau
plătitorul unui impozit indirect diferă de suportatorul efectiv al sarcinii fiscale. Astfel, sumele plătite
ca impozite indirecte de către agenţii economici sunt recuperate, prin preţurile de vânzare ale
bunurilor sau serviciilor vândute de la cumpărătorii şi utilizatorii lor, care sunt în fapt suportatorii din
propriile venituri ale acestor impozite.
În apariţia şi evoluţia impozitelor indirecte s-au manifestat anumite tendinţe legate, fie de
satisfacerea nevoilor de resurse financiare ale statului, fie de preocupările pentru asigurarea unei
echităţi fiscale sporite. În acest context, raporturile de mărime dintre impozitele directe şi cele
indirecte în cadrul resurselor fiscale au suferit modificări evidente prin prisma ponderilor deţinute de
fiecare în totalul acestor resurse, înregistrându-se mutaţii care exprimă şi opţiuni de politică fiscală
diferite, pornind şi de la avantajele sau dezavantajele fiecăruia, inclusiv de la reacţia de împotrivire a
suportatorilor, mult mai atenuată în cazul impozitelor indirecte.
În aceste condiţii, la finele secolului trecut ponderea impozitelor indirecte în totalul resurselor
fiscale ale diferitelor state lua valori cel mai adesea cuprinse între 20% şi 35%, cu variaţii importante
de la o ţară la alta, respectiv de la o perioadă la alta.
Ca tehnici financiare, impozitele indirecte au fost considerate mai puţin evoluate, comparativ
cu impozitele directe, satisfăcând în mai mică măsură criteriile de echitate fiscală şi pe cele de
instrumente de influenţare a vieţii economico-sociale. În acest sens, Victor Slăvescu aprecia că în
România interbelică, ponderea prea mare a impozitelor indirecte faţă de cele directe în resursele
bugetare exprimă un nivel mai redus de educaţiune fiscală.
Sub acelaşi aspect, se poate aprecia că după ce în fazele iniţiale ale capitalismului impozitele
indirecte reprezentau o resursă financiară majoră pentru stat, odată cu trecerea la sistemul impozitelor
personale ponderea lor s-a redus sensibil, mai ales, după cel de-al doilea război mondial, deşi în ultima
perioadă se constată o revenire a importanţei lor şi o creştere a încasărilor sub această formă la
bugetele publice.
Impozitele indirecte se diferenţiază în sistemul resurselor financiare publice prin mai multe
trăsături.
O trăsătură a impozitelor indirecte constă în caracterul regresiv al sarcinii fiscale. Deoarece
cotele utilizate pentru calculul acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau
situaţia personală a celor ce cumpără mărfurile sau apelează la serviciile ce fac obiectul impozitelor,
ele lasă impresia că ar afecta veniturile consumatorilor în aceeaşi măsură. În realitate, ele afectează în
mod deosebit veniturile mici, deoarece se percep, de regulă, la bunurile de larg consum, care deţin o
pondere însemnată în consumul personal. Dacă raportăm impozitele indirecte plătite la veniturile
diferitelor categorii sociale sau persoane observăm că ponderea acestora (în venituri) este cu atât mai
mare cu cât venitul este mai mic, ceea ce echivalează cu o impunere regresivă a veniturilor. Mai mult,
relaţia specifică dintre aceste impozite şi consumul de bunuri şi servicii duce la creşterea sarcinii
fiscale direct proporţional cu creşterea consumului acestora care, la rândul său, se distribuie
neuniform pe indivizi, fiind mai ridicat pentru familiile cu un număr mai mare de membri şi mai mic în
situaţia inversă. În consecinţă, admiţând determinarea sub formă de cotă procentuală, acestea apar cu
atât mai mici cu cât venitul pe o persoană este mai mare, la un consum de mărime egală, ceea ce
semnifică regresivitatea impunerii. Din aceeaşi perspectivă, impozitele indirecte sunt inechitabile, în
sfera lor neputând fi aplicate principiile de echitate a impunerii. Datorită modului specific de
transmitere a sarcinii fiscale, în cazul acestor impozite nu operează nici criteriul venitului minim
neimpozabil. Persoanele care realizează venituri sub nivelul minim considerat prin lege ca neimpozabil
nu sunt scutite de impozitele indirecte ci, dimpotrivă, suportă o cotă procentuală de impozit ce revine
mai mare la venitul realizat. În aceste condiţii, familiile cu mulţi copii sunt supuse unei sarcini fiscale
deosebit de mari, datorită consumului lor de bunuri strict necesare traiului, inevitabil mai mare.
O altă trăsătură, atribuită dintr-un anumit unghi de abordare, rezidă în caracterul benevol
(facultativ) al impozitelor indirecte, ceea ce presupune că suportatorii acestora apar în situaţia de
contribuabili numai în măsura în care achiziţionează şi consumă bunuri şi servicii în al căror preţ sunt
incluse impozitele indirecte. De fapt, caracterul benevol este formal şi nereal, pentru că, de regulă,
impozitele indirecte se aşează asupra vânzărilor de bunuri şi servicii de strictă necesitate. În acest
sens, Maurice Duverger este de părere că "în cazul impozitelor indirecte nu este vorba de o
constrângere politică, aşa cum se întâmplă la impozitele directe, ci una de ordin economic." Evitarea
consumului şi suportării impozitelor indirecte prin abstinenţă este imposibilă pentru că necesităţile
fiziologice de consum au un efect de constrângere mai puternic chiar decât constrângerile
administrative.
Tot o caracteristică a impozitelor indirecte se consideră a fi randamentul fiscal ridicat ce se
poate realiza, atât prin prisma cheltuielilor mai reduse de colectare a acestora ca venit al statului, cât
şi prin cea a ariei largi de aplicare şi volumului mare al încasărilor la bugetele publice.
Caracteristic pentru impozitele indirecte este şi modul cum acestea afectează formarea şi
utilizarea veniturilor suportatorilor. Sub acest aspect este specific faptul că ele nu afectează veniturile
nominale, ci numai pe cele reale. Această caracteristică decurge din raportul lor direct cu cheltuirea
veniturilor, majorând preţul bunurilor şi serviciilor cumpărate. Ele determină astfel scăderea puterii de
cumpărare a veniturilor nominale, ceea ce înseamnă că venitul real devine inferior celui nominal care
se menţine constant.
Efectul de creştere a preţurilor generat de practicarea impozitelor indirecte se poate reflecta
asupra procesului de depreciere monetară, ceea ce le caracterizează şi ca factor cu potenţial de
amplificare a inflaţiei.
Prin comparaţie, se consideră că impozitele directe au un potenţial deflator, ele acţionând şi ca
factor de frânare a inflaţiei, pe seama creşterii lor şi micşorării venitului disponibil al contribuabililor şi
implicit a cererii solvabile, care în raport cu oferta poate induce reducerea preţurilor.
Impozitele indirecte se caracterizează şi prin sensibilitate sporită faţă de conjunctura
economică, deoarece ele operează asupra volumului vânzărilor, care creşte în fazele de “boom”
economic şi se reduce în fazele de declin, ceea ce determină fluctuaţii corespunzătoare ale încasărilor
bugetare.

2
 În fine, impozitele indirecte şi sarcina fiscală aferentă lor au un caracter voalat; ascuns,
deoarece ele nu se instituie nominal şi se manifestă în contextul cheltuielilor de consum care vizează
bunuri şi servicii cu regim diferit de impozitare prin preţ. De aceea, este de admis că puţini oameni îşi
dau seama ce mare parte a veniturilor lor este absorbită de impozitele pe consum, ceea ce justifică şi
reacţiile de împotrivire mai slabe din partea acestora.
Principalele forme ale impozitelor indirecte sunt:
- taxele de consumaţie;
- monopolurile fiscale;
- taxele vamale;
- alte taxe (de înregistrare, de timbru etc.).

4.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie operează ca impozite indirecte în strânsă legătură cu satisfacerea
nevoilor de consum ale populaţiei, fiind incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor. Sunt
avute în vedere numeroase bunuri de consum, între care cele alimentare, textile, bunuri industriale etc.
Impozitele sub forma taxelor de consumaţie au fost instituite iniţial asupra anumitor categorii
de bunuri şi servicii, pentru ca ulterior să se înregistreze o extindere a sferei de aplicare, ajungându-se
în final la a se lua ca bază de impunere volumul total al vânzărilor, indiferent de structura internă a
acestora.
Taxele de consumaţie pot fi delimitate în următoarele categorii:
- taxe speciale de consumaţie, care operează numai asupra anumitor bunuri sau servicii care,
de regulă, sunt de larg consum;
- taxe generale pe vânzări, care se aplică la vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor, indiferent
de destinaţia lor.
Taxele speciale de consumaţie, cunoscute şi sub denumirea de accize, sunt instituite prin
norme legale, care stabilesc precis produsele asupra cărora se aplică, precum şi nivelul cotelor de
impozitare.
Accizele sunt stabilite, fie ca sumă fixă pe unitatea de produs, fie ca o cotă procentuală
aplicată la preţul de vânzare. Sumele fixe sau cotele de impozitare diferă de la un produs la altul, în
funcţie de scopul urmărit de stat în instituirea lor, care este, de cele mai multe ori, nu numai financiar,
ci şi de influenţare a consumului pentru anumite categorii de bunuri. Astfel, accizele prezintă în
numeroase situaţii cote ridicate de impozitare, pe ele urmărindu-se, adesea, limitarea consumului
abuziv al unor produse considerate dăunătoare (alcool, tutun etc.)
Taxele generale pe vânzări au cunoscut în timp mai multe variante, cea mai reprezentativă
fiind impozitul pe cifra de afaceri.
Impozitul pe cifra de afaceri a fost introdus pentru prima dată după cel de-al doilea Război
Mondial, şi se aplica în cote procentuale asupra volumului încasărilor realizate din vânzări. Ca
plătitori ai acestui impozit apăreau atât întreprinderile industriale, cât şi cele comerciale.

3
 Din punct de vedere al particularităţilor impozitului pe cifra de afaceri, este de remarcat că în
cazul întreprinderilor industriale el a apărut ca o taxă de producţie, în timp ce în cazul întreprinderilor
comerciale a apărut ca o taxă pe circulaţie (impozit pe vânzări).
Sub aspectul randamentului fiscal şi comodităţii încasării acestor impozite ca venit al statului,
se poate spune că practicarea impozitelor având ca plătitori întreprinderile comerciale antrenează un
volum mai mare de lucrări şi operaţiuni, cu cheltuieli de administrare mai mari. De aceea s-a optat
pentru practicarea impozitului pe cifra de afaceri la nivelul producătorilor, această variantă asigurând
un randament fiscal mai ridicat.
Din punct de vedere al modalităţii de aplicare a impozitului pe cifra de afaceri, sunt cunoscute
două variante ale sale: impozitul cumulativ; impozitul unic.
Impozitul cumulativ, multifazic (numit şi în piramidă, bulgăre de zăpadă) se aplica la nivelul
fiecărei verigi a circuitului economic prin care circula produsul până la consumatorul final. Caracterul
cumulativ decurge din aceea că în baza impozabilă la nivelul fiecărei verigi din circuit era cuprinsă
valoarea vehiculată prin verigile precedente reflectată repetat în preţurile de vânzare, inclusă în
impozitul pe cifra de afaceri plătit în stadiul anterior şi regăsit în preţul de achiziţionare a materiilor
prime etc. la veriga respectivă.
În consecinţă, cu cât numărul verigilor prin care circula un produs până ajunge la
consumatorul final este mai mare, cu atât sarcina fiscală se amplifica.
Principala critică adusă acestui impozit constă tocmai faptul că în baza de impozitare erau
incluse repetat valorile aflate în circuit, ceea ce determina o impozitare în cascadă şi un nivel înalt al
fiscalităţii. De aceea, în majoritatea ţărilor lumii s-a renunţat la aplicarea impozitului pe cifra de
afaceri în această formă, după cel de al doilea Război Mondial.
Impozitul unic sau monofazic se calculează şi se plăteşte pentru aceeaşi valoare pusă în
circulaţie, la nivelul unei singure verigi din circuitul economic al unui produs. În acest caz, problema
principală devine alegerea plătitorului impozitului dintre verigile prin care circulă valorile, respectiv
între producător şi comerciant.
Din punct de vedere al bazei de calcul se disting două variante ale acestui impozit: pe cifra de
afaceri brută; pe cifra de afaceri netă.
Impozitul pe cifra de afaceri brută are ca bază de calcul suma totală a încasărilor realizate la
nivelul verigii respective, incluzând atât consumurile intermediare cât şi valoarea adăugată.
Impozitul pe cifra de afaceri netă, are baza de calcul constituită numai din partea ce
corespunde valorii adăugate la nivelul verigii respective. Această bază de impozitare s-ar putea obţine
scăzând plăţile efectuate pentru diferitele achiziţii făcute la nivelul verigii respective din încasările
totale realizate la acelaşi nivel semnificând valoarea nou adăugată faţă de intrările în circuit, fiind
exclusă astfel impozitarea repetată.
O variantă larg aplicată în prezent, a impozitului pe cifra de afaceri netă, în special în ţările
europene, o reprezintă taxa pe valoarea adăugată (TVA).

Taxa pe valoarea adăugată.

Formă a impozitului general pe vânzarea de tipul taxelor de consumaţie, în practicarea taxei
pe valoarea adăugată se disting anumite trăsături şi anume:
4
 a) caracter universal, care decurge din faptul că se aplică tuturor bunurilor şi serviciilor din
economie ce se transmit între persoanele fizice sau juridice;
b) transparenţă în aplicare (permite cunoaşterea exactă a mărimii obligaţiei de plată ce revine
fiecărui subiect);
c) randament fiscal ridicat asigurat prin baza largă de aplicare şi cheltuielile relativ reduse de
realizare;
d) neutralitate, deoarece mărimea sa rămâne independentă de numărul verigilor din circuitul
economic al unui produs şi se foloseşte un număr redus de cote procentuale.
Taxa pe valoarea adăugată a înlocuit, în majoritatea ţărilor, impozitul pe cifra de afaceri brută
(impozit cumulativ), fiindu-i recunoscute multiple avantaje ce decurg din modul specific de aşezare al
acestui impozit, şi anume:
- prin utilizarea taxei pe valoarea adăugată statul are posibilitatea de a mobiliza resurse
financiare într-un termen mai scurt decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută, deoarece taxa
se datorează din momentul livrării bunurilor şi emiterii facturii, şi nu din momentul încasării acesteia;
- organele fiscale au posibilitatea efectuării unui control riguros asupra modului de calcul şi
plată la bugetul statului, deoarece plătitorii au obligaţia de a ţine o evidenţă detaliată a tranzacţiilor de
vânzare-cumpărare şi a impozitului datorat;
- folosirea taxei pe valoarea adăugată accelerează circuitul economic al resurselor, stimulează
dimensionarea raţională a stocurilor, evitarea clienţilor rău-platnici, favorizând derularea normală a
fluxurilor băneşti şi funcţionarea normală, fără blocaje, a mecanismului financiar-monetar;
- prin neimpozitarea mărfurilor destinate exportului şi impozitarea importurilor la fel ca şi
produsele indigene se asigură condiţia de bază pentru buna funcţionare a unei pieţe concurenţiale.
Principalul dezavantaj al TVA îl constituie volumul mare de lucrări ce trebuie efectuate şi
multiplicarea evidenţelor presupuse de urmărirea şi încasarea sa ca resursă financiară la nivelul
statului.
Operaţiunile care intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt, în principal,
livrările de bunuri, prestările de servicii, executările de lucrări, transferul dreptului de proprietate a
bunurilor imobiliare, importul de bunuri şi servicii.
Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se poate determina în două variante:
a) aplicarea cotei de impozit asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge
produsul de la producător la consumatorul final, valoare adăugată care se poate calcula fie prin
însumarea elementelor constitutive (salarii, amortismente, profit), fie ca diferenţă între valoarea
ieşirilor de la acel stadiu şi valoarea achiziţiilor (cumpărărilor);
b) ca diferenţă între suma obţinută prin aplicarea cotei de impozit asupra volumului valoric al
vânzărilor din stadiul respectiv (taxa pe valoarea adăugată colectată) şi suma obţinută prin aplicarea
cotei de impozit asupra volumului valoric al achiziţiilor din stadiul anterior (taxa pe valoarea adăugată
deductibilă). Această variantă este utilizată cu precădere, deoarece taxa pe valoarea adăugată se
plăteşte pentru întreaga activitate a unui subiect impozabil dintr-o perioadă (de regulă, baza de calcul
este lunară) şi nu pentru fiecare produs livrat, ceea ce ar presupune operaţiuni complicate de
identificare exactă a valorii adăugate şi a taxei aferente fiecărui produs realizat.

5
 Evidenţa contabilă asupra achiziţiilor şi livrărilor trebuie să reflecte sumele plătite pentru
achiziţionări de materii prime, materiale etc., precum şi sumele aferente livrărilor efectuate, respectiv
TVA aferent acestora. Însumarea şi compararea TVA plătită la achiziţii şi celei aferente livrărilor stau
la baza întocmirii deconturilor de TVA, ca documente justificative cu circuit specific prin care se
reflectă suma TVA de plată.
Două elemente tehnice esenţiale pentru înţelegerea mecanismului taxei pe valoarea adăugată
sunt faptul generator şi exigibilitatea. Faptul generator este reprezentat de actul care dă naştere
obligaţiei de calcul şi plată a taxei pe valoarea adăugată (livrarea bunului, prestarea serviciului etc.),
iar exigibilitatea este dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei
datorate.
Deşi de cele mai multe ori exigibilitatea apare concomitent cu faptul generator (în momentul
livrării bunului şi emiterii facturii), pot apare situaţii în care exigibilitatea să fie anterioară faptului
generator (emiterea facturii înaintea livrării bunurilor) sau ulterioară acestuia (vânzările cu plata în
rate). Aceste două elemente tehnice sunt importante pentru încadrarea corectă a operaţiunilor
impozabile în perioada de impozitare.
În ceea ce priveşte cotele procentuale de calcul a TVA se constată practici relativ diferite în
diferitele ţări. În acest sens, de-a lungul unei perioade relativ îndelungate, s-au practicat trei nivele de
cotă procentuală:
- cota redusă, în cazul produselor considerate de strictă necesitate în consumul populaţiei ( 2-
17%);
- cota normală, pentru produsele de larg consum care nu au caracter de strictă necesitate (12-
23%);
- cota majorată, pentru bunuri şi servicii de lux (25-38%).
Această diferenţiere urmăreşte să asigure accesul la consumul de bunuri şi servicii şi pe baza
unor criterii sociale, favorizând masa largă a populaţiei şi aplicând consumurilor de bunuri şi servicii
de lux o cotă mai ridicată, pentru a atenua caracterul regresiv al acestui impozit indirect.
În ultima perioadă s-au manifestat preocupări de reducere a numărului de cote practicate în
ţările Uniunii Europene optându-se pentru: o cotă redusă de 4-9% pentru bunurile şi serviciile de
strictă necesitate şi o cotă normală de 9-19%. În plus, se constată o tendinţă de reducere a nivelului
cotelor procentuale ale TVA.
În raport cu cotele de impozitare, operaţiunile care fac obiectul taxei pe valoarea adăugată
sunt împărţite în: operaţiuni impozabile; operaţiuni cu cota zero; operaţiuni scutite.
Operaţiunile impozabile sunt considerate cele cu drept de deducere a taxei aferentă intrărilor
la acel stadiu (verigă);
Operaţiunile cu cota zero (operaţiunile de export) sunt acelea la care, chiar dacă nu se
colectează taxa pe valoarea adăugată, se acordă drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată
aferentă cumpărărilor. Dacă un agent economic realizează numai operaţiuni de export, el nu va avea
de plătit nici o sumă la bugetul statului ci, dimpotrivă, are dreptul de a cere rambursarea taxei pe
valoarea adăugată aferentă cumpărărilor efectuate. Prin practicarea cotei zero la operaţiunile de
export se urmăreşte ca prin aplicarea TVA să nu se realizeze dubla impunere internaţională, prin
scutirea de TVA a exporturilor şi impunerea produselor şi serviciilor în ţara de destinaţie.
6
 Prin impunerea bunurilor şi serviciilor exportate în ţara de destinaţie se poate realiza şi o
echilibrare a preţurilor produselor importate cu cele practicate de producătorii autohtoni;
Operaţiunile scutite sunt acelea la care nu poate opera dreptul de deducere a taxei aferentă
intrărilor, deoarece pentru livrările efectuate nu se calculează TVA. Un agent economic care
realizează numai operaţiuni scutite nu va avea de plătit nici o sumă la bugetul statului, dar nici nu va
putea cere rambursarea taxei pe care a plătit-o la cumpărările efectuate. Agentul economic îşi va
recupera taxa plătită prin includerea în preţul de vânzare către consumatorul final, care este, în fapt,
suportatorul acestui impozit.
Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în România începând cu anul 1993, iniţial cu o
cotă unică de 18%. Ulterior regimul TVA a cunoscut multiple reaşezări, atât în sensul operaţiilor
impozabile şi subiecţilor impozitului, cât şi al cotelor (introducerea sistemului cu două cote, 18% şi
9%, apoi majorarea acestora la 22% şi 11%, şi revenirea ulterioară la o cotă unică de 19%), pe
considerente, uneori, discutabile.

4.3. Monopolurile fiscale

Monopolurile fiscale sunt o formă a impozitelor indirecte, asemănătoare cu taxele de
consumaţie, dar aplicabile în condiţii diferite. Noţiunea de “monopol fiscal” decurge din existenţa
monopolului de stat asupra producerii şi/sau comercializării unor bunuri. Instituirea monopolului dă
statului dreptul exclusiv de a produce şi comercializa anumite produse.
Monopolul fiscal are caracter de impozit indirect, similar taxei de consumaţie, dar care se
adaugă numai la preţurile produselor şi serviciilor declarate monopol de stat. Prelevările realizate de
către stat sub forma monopolurilor fiscale semnifică redistribuirea veniturilor private prin includerea
impozitului în preţul de monopol al acestor produse, care se încasează de la consumatorii produselor
respective. Practicarea monopolului fiscal nu exclude obţinerea de către întreprinderile de stat a
profitului normal din activitatea desfăşurată, cu atât mai mult cu cât aceste produse şi servicii se
desfac fără concurenţă.
În practicarea monopolului fiscal se impune delimitarea precisă a produselor asupra cărora se
instituie monopolul, ele fiind în general produse de larg consum sau de strictă necesitate (zahăr,
petrol, alcool, tutun, sare, chibrituri etc.)
Se disting două forme sau variante de monopol fiscal deplin; parţial.
Monopolul deplin, când întreaga producţie şi comercializare pentru un produs devine
monopol de stat. Această variantă este şi cea mai avantajoasă din punct de vedere al întreprinderilor
de stat, care pot practica preţuri care să asigure atât realizarea unui profit normal, cât şi încasarea de
impozit ca resursă financiară a statului;
Monopolul parţial, când numai o parte din producţia şi/sau comercializarea unui produs este
monopol de stat. Posibilităţile de câştig pentru întreprinderile de stat sunt mai limitate în acest caz ca
urmare a manifestării concurentei din partea întreprinderilor private.
Monopolurile fiscale s-au practicat pe scară largă până la cel de-al doilea Război Mondial, iar
în ultimele decenii se manifestă o tendinţă de diminuare a sferei de practicare a lor, concomitent cu
reducerea proporţiilor sectorului de stat în economie. În prezent mai există monopoluri fiscale, chiar
7
în ţările dezvoltate, ca de exemplu Germania (băuturi alcoolice), Italia (tutun), Spania (petrol şi
tutun).

4.4. Taxele vamale

Taxele vamale, ca impozite indirecte, sunt integrate în sistemele fiscale în contextul dezvoltării
schimburilor economice internaţionale, pentru că în societatea modernă ele operează numai asupra
mărfurilor care tranzitează graniţele tării. În perioadele anterioare se practicau taxe vamale şi în
interiorul ţării, ca de exemplu la intrarea în oraşe, pe poduri etc.
În plan general, taxele vamale deţin o pondere importantă în contextul impozitelor indirecte,
mai ales ca urmare a amplificării volumului comerţului exterior.
Taxele vamale au fost instituite iniţial cu scop financiar, dar au dobândit apoi şi un scop
protecţionist. Acest dublu rol al taxelor vamale este strâns legat de politica economică a statului,
putând să primeze fie rolul financiar, fie cel protecţionist, în funcţie de contextul economic şi relaţiile
internaţionale din fiecare perioadă.
Obiectul taxelor vamale îl reprezintă bunurile care se schimbă pe plan internaţional, atât în
cazul operaţiunilor de import-export, cât şi a tranzitului de mărfuri pe teritoriul naţional.
În concordanţă cu structura operaţiunilor de comerţ exterior se disting următoarele taxe
vamale: de import; de export; de tranzit.
Taxele vamale de import sunt cele mai larg practicate, fiind aplicate la mărfurile importate;
Taxele vamale de export se aplică asupra mărfurilor exportate. În prezent se înregistrează o
tendinţă de reducere a nivelului sau chiar de eliminare a lor, ele aplicându-se pe scară mai largă numai
la materii prime, produse semifabricate, în scopul stimulării producătorilor autohtoni în prelucrarea
materiilor prime într-un grad cât mai ridicat;
Taxele vamale de tranzit se aplică la mărfurile ce fac obiectul schimbului între terţe ţări şi care
tranzitează teritoriul naţional. De asemenea, în prezent se manifestă o tendinţă de renunţare la aceste
taxe, multe state preferând prestarea de servicii pentru mărfurile ce tranzitează teritoriul naţional şi
încasarea de venituri din această activitate.
Din punct de vedere al modului de aplicare, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale specifice, care se stabilesc în sumă fixă pe unitate de măsură a produsului;
- taxe vamale ad-valorem, care se calculează prin aplicarea de cote procentuale la valoarea în
vamă a bunurilor şi serviciilor.
Ansamblul taxelor vamale practicate de către un stat se reflectă în tariful vamal, care cuprinde
toate produsele, grupate după anumite criterii, şi taxele vamale aferente lor.
Taxele vamale au şi un rol protecţionist prin egalizarea ce o realizează între preţurile
produselor importate şi preţurile produselor indigene similare. Aplicarea lor provoacă o creştere a
preţurilor produselor importate, iar manevrarea nivelului procentual al taxelor vamale poate favoriza
sau inhiba activitatea agenţilor economici cu activitate de import. Creşterea preţului ca urmare a unor
taxe vamale ridicate limitează posibilităţile importatorilor de a obţine profit, care fie vor vinde mai
puţine produse, fie vor trebui să reducă preţul la nivele apropiate de cele ale concurenţilor autohtoni.
Reducerea posibilităţilor de câştig ale importatorilor va avea efecte şi în planul diminuării volumului

8
importurilor, ceea ce poate constitui un obiectiv al politicii economice a statului în sensul echilibrării
balanţei comerciale.
Din punct de vedere al conţinutului economic, taxele vamale de import operează ca şi taxele
de consumaţie, determinând o redistribuire a veniturilor consumatorilor către stat în măsura în care
aceştia achiziţionează şi consumă bunuri provenite din import.
Având în vedere condiţiile particulare în care pot fi practicate aceste taxe, distingem: taxe
vamale convenţionale (în condiţiile naţiunii celei mai favorizate); taxe vamale autonome; taxe vamale
preferenţiale; taxe vamale antidumping; taxe vamale sancţionale.
Taxele vamale de import în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate reprezintă forma
tipică a taxelor convenţionale. Aceste taxe se bazează pe acordarea reciprocă între ţările angajate în
schimburi comerciale a clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căreia nivelul taxelor vamale
aplicate între cele două ţări trebuie să se situeze la cel mai redus nivel aplicat de ţările respective în
relaţiile economice cu toate celelalte ţări cărora le-au acordat această clauză.
Clauza naţiunii celei mai favorizate nu presupune eliminarea taxelor vamale, ci aplicarea unui
tratament nediscriminatoriu din punct de vedere al taxelor vamale practicate, adică aplicarea celui mai
redus nivel acceptat în raport cu toate celelalte ţări.
Aplicarea în practică a taxelor vamale în condiţiile acestei clauze se realizează de către ţările
membre ale organizaţiilor internaţionale ca O.M.C (Organizaţia Mondială a Comerţului). Acordarea
clauzei se poate stipula fie prin acorduri multilaterale încheiate la negocierile în cadrul acestor
organisme, fie prin acorduri bilaterale. Din acest punct de vedere se disting două nivele diferite de
taxe vamale:
- nivelul consolidat, care este cel mai redus şi care rezultă în cadrul negocierilor multilaterale;
- nivelul neconsolidat, care se bazează pe acorduri bilaterale, şi se referă la produsele pentru
care nu s-a ajuns la acorduri multilaterale în cadrul rundelor de negocieri.
În contextul internaţional de după cel de-al doilea Război Mondial, o bună parte din produse
au făcut obiectul negocierilor multilaterale, obiectivul urmărit fiind reducerea nivelului taxelor vamale
pentru a favoriza schimburile economice şi cooperarea economică internaţională.
Taxe vamale convenţionale mai pot fi practicate, în principiu, şi în afara clauzei naţiunii celei
mai favorizate bazându-se pe convenţii bilaterale sau multilaterale încheiate între diverse ţări. Prin
aceste convenţii se urmăreşte găsirea unor căi de dezvoltare a relaţiilor comerciale între ţările
respective, faţă de care reducerea taxelor vamale apare ca un factor favorizant.
Taxele vamale autonome sunt practicate la importurile de mărfuri din ţările în raport cu care
nu s-a acordat reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta implică stabilirea nivelului taxelor
vamale în mod independent, pe considerente decise de fiecare ţară, ceea ce are ca rezultat un nivel
mai ridicat al taxelor vamale, având în vedere criterii proprii adoptate de fiecare ţară.
Taxele vamale preferenţiale se practică între ţări care aparţin anumitor grupări economice şi
chiar vamale, cu caracter închis. Constituirea grupărilor de acest fel vizează de fapt înlăturarea taxelor
vamale pentru a favoriza relaţiile comerciale reciproce. Ele au nivelul cel mai scăzut şi au scopul de a
stimula schimburile reciproce dintre ţările respective. Pentru aplicarea unor astfel de taxe vamale un

9
exemplu tipic este acela al ţărilor foste colonii care menţin relaţii strânse cu fostele metropole (de ex.,
Commonwealth)
Taxele vamale antidumping au nivelul cel mai ridicat, având ca principal obiectiv
contracararea politicilor de dumping promovate de ţările exportatoare. Mărfurile care fac obiectul
unei astfel de politici ajung în ţara importatoare la preţuri mai mici decât cele de pe piaţa internă şi
chiar mai mici decât cele de pe piaţa externă. Politica de dumping se aplică pentru perioade scurte de
timp pentru a facilita pătrunderea produselor respective pe pieţele externe, ulterior revenindu-se la
preţuri reale, care permit recuperarea pierderilor anterioare.
Taxele vamale antidumping sunt stabilite la nivele care să aducă preţul de desfacere a
produselor respective pe piaţa internă la nivelul preţurilor de pe piaţa mondială, şi uneori chiar la
nivelul preţurilor produselor autohtone similare.
Taxele vamale de retorsiune (sancţionale), care sunt specifice situaţiilor conflictuale dintre
ţări, nu numai economice, ci chiar şi politice sau armate. Aceste taxe au un nivel foarte ridicat pentru
produsele importate din cealaltă ţară, pentru a opri intrările de mărfuri şi valorificarea lor pe piaţa
naţională.
Ţara asupra căreia s-au aplicat taxe sancţionale va răspunde la rândul ei prin aplicarea de taxe
de retorsiune, apărând astfel conflicte comerciale ce pot degenera chiar în război comercial. Apariţia
unor asemenea situaţii este legată, de cele mai multe ori, de politicile protecţioniste excesive duse de
unele ţări, care utilizează taxele vamale ca mijloc de protejare a producătorilor autohtoni împotriva
concurenţei străine.
În toate ţările lumii există probleme complexe de soluţionat pentru aplicarea corectă a taxelor
vamale, dincolo de criteriile avute în vedere la întocmirea tarifelor vamale. Una din problemele cele
mai dificile este stabilirea exactă a valorii mărfurilor în vamă. Valoarea în vamă a unui produs se
obţine prin însumarea unor elemente ca: preţul de facturare, cheltuielile de transport, primele de
asigurare, etc. Prin declararea unor preţuri mai mici, chiar prin falsificarea documentelor ce însoţesc
bunurile respective, se produc însă numeroase încălcări ale cadrului legal.
Taxele vamale de import îndeplinesc un rol complex, ce vizează mai multe aspecte, dintre care
se pot evidenţia:
- taxele vamale de import au un aport substanţial în unele ţări la formarea veniturilor (fiscale)
financiare publice; pentru urmărirea şi încasarea taxelor vamale există un aparat specializat în cadrul
ministerului care administrează vămile;
- taxele vamale acţionează ca instrumente de protejare a economiei naţionale, contribuind la
sprijinirea producătorilor interni. Protecţia asigurată prin intermediul taxelor vamale trebuie apreciată
prin prisma excedentului de valoare adăugată ce poate rezulta în plan intern ca rezultat al influenţării
schimburilor internaţionale. În acest context este luată în considerare posibilitatea influenţării
importului şi exportului în sensul unui optim bazat pe asigurarea economiei de muncă socială şi spor
de venit naţional prin orientarea adecvată a celor două variabile: import şi export. Efectul pozitiv este
cu atât mai favorabil cu cât se stimulează exporturile ce permit obţinerea unor valori mai mari pe
pieţele externe, faţă de consumurile de muncă efectuate pe plan intern. Condiţiile naturale prielnice
unor ramuri şi subramuri economice favorizează obţinerea unor sporuri de venit prin valorificarea
produselor respective la export. Efectul pozitiv poate fi sesizat şi în legătură cu importurile, prin
10
orientarea lor către bunurile pentru care ţările importatoare nu au condiţii favorabile, astfel încât
preţul intern al acelor bunuri ar fi mai mare decât preţul bunurilor importate.
- taxele vamale acţionează ca factori de reducere a consumului de bunuri din import;
- taxele vamale determină o redistribuire a veniturilor între participanţii la acţiunile şi
procesele financiare antrenate de practicarea acestor taxe. Redistribuirea veniturilor are loc între stat,
consumatori şi producătorii autohtoni. Taxele vamale determină, prin majorarea preţurilor bunurilor
din import, o diminuare a puterii de cumpărare a consumatorilor interni, putere de cumpărare care se
redistribuie între stat şi producătorii autohtoni.
- manevrarea nivelului taxelor vamale, inclusiv acordarea de facilităţi, poate determina o
creştere a competitivităţii produselor autohtone pe pieţele interne, în măsura în care producătorii
autohtoni valorifică avantajul oferit de stat. Ca efect favorabil apare aici dezvoltarea capacităţilor de
producţie internă, care va permite un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi o creştere a
veniturilor individuale, inclusiv a venitului naţional, precum şi creşterea exporturilor ca suport al
echilibrării balanţei comerciale şi de plăţi externe.

4.5. Alte taxe

Categoria „alte taxe” se practică de anumite autorităţi publice în cadrul unor relaţii speciale cu
persoanele fizice şi juridice ocazionate de prestarea anumitor servicii în favoarea acestora. Pentru
acest tip de taxe este caracteristică contraprestaţia, fie şi numai parţială, din partea statului, faţă de
suma ce se încasează de la persoanele respective.
Asemenea situaţii se înregistrează în sfera serviciilor prestate de instituţiile publice cu
activitate nematerială, şi care încasează pentru serviciile prestate anumite taxe. Aparent, suma plătită
ar fi în corespondenţă cu costul real al serviciilor prestate, dar de fapt între cele două mărimi nu există
o relaţie de echivalenţă. Suma plătită ca taxă depăşeşte adesea cu mult costul serviciilor prestate,
stabilirea nivelului taxei având la bază alte criterii decât costul sau cheltuielile făcute de instituţiile ce
prestează asemenea servicii. Datorită acestei lipsă de echivalenţă între suma plătită ca taxă şi costul
serviciilor prestate, aceste taxe sunt asimilate impozitelor, cea mai mare parte din prelevare având
caracterul de transfer fără echivalenţă la dispoziţia statului. În această categorie de taxe se includ:
- taxe judecătoreşti, care se instituie în legătură directă cu introducerea de acţiuni
judecătoreşti şi judecarea acţiunilor respective la instanţele judecătoreşti, având ca subiecţi persoanele
fizice şi juridice care solicită aceste acţiuni;
- taxe notariale, care se realizează ca venituri la bugetul de stat în măsura în care notariatele
prestează anumite servicii specifice vizând legalizarea, autentificarea unor acte, solicitanţii acestor
servicii fiind obligaţi să suporte o anumită taxă stabilită după criterii economice şi sociale. Prin nivelul
acestor taxe se urmăreşte uneori şi realizarea unor obiective de ordin social, cum ar fi: contracararea
unor fenomene cu efecte antisociale, limitarea unor acţiuni faţă de care interesul social general este
mai important;
- taxe consulare, care se constituie ca resurse financiare publice în măsura în care consulatele
prestează servicii solicitate de diferitele persoane fizice şi juridice (de exemplu obţinerea vizei pentru
deplasarea în străinătate, acordarea sau retragerea cetăţeniei etc.);
11
 - taxe administrative, care au o sferă mai largă de aplicare, fiind încasate de către instituţiile
administraţiei de stat în condiţiile în care diferite persoane fizice sau juridice solicită obţinerea
anumitor acte ca: avize, permise, licenţe, autorizaţii etc.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi:
- taxe de înregistrare, care se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea,
dizolvarea societăţilor de capital, asupra operaţiilor de cumpărare sau de vânzare la bursă etc.;
- taxe de timbru, care se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii cum
sunt: eliberarea de acte de identitate, permise, avize etc. Acestea se încasează prin aplicarea de timbre
fiscale pe actele solicitate.
Din punct de vedere al formelor concrete sub care sunt stabilite, aceste taxe pot fi:
- taxe ad-valorem, a căror mărime este stabilită în cote procentuale aplicabile la valoarea ce
face obiectul actelor sau documentelor eliberate de instituţiile publice, în legătură cu care se plătesc
taxele (când bunurile sau serviciile respective sunt evaluabile în bani);
- taxe în sumă fixă, mărimea acesteia fiind stabilită în funcţie de natura serviciului solicitat şi
prestat de instituţia publică respectivă, practicate, mai ales când valoarea acestora nu este
cuantificabilă în bani.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Bălănescu, R., ş.a., Sistemul de impozite, Editura Economică, Bucureşti, 1994

2. Filip, Gh.(coord.), Finanţe , Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
3. Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2010
4. Filip, Gh.; Onofrei, M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
5. Hoanţă, N. , Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2000
6. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill Inc,
1989
7. Talpoş, I., Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, 1995
8. Văcărel, I. (coord) , Finanţe publice , E.D.P., Bucureşti, 2007
9. Gwartney, J., Stroup, R., Macroeconomics. Private and public choice, New York, London
etc. 1990
10. Hyman, D.N., Public finance, CBS, CBS College Publisching, New York, 1987
11. Leon, Gh., Elemente de ştiinta financiară, Editura “Cartea românească”, Cluj, 1925
12. Văcărel, I. , Politici economice şi financiare de ieri şi de azi , Editura Economică, Bucureşti,
1996

12