Efectele economico-sociale ale impozitelor indirecte

În vederea procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice se instituie, pe

lângă impozitele directe, şi impozite indirecte.
În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului
este mai mic decât cel al impozitelor directe. Ponderea impozitelor indirecte în totalul încasărilor fiscale
cunoaşte unele diferenţieri de la o ţară la alta.
În ţările în tranziţie, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe aceea a impozitelor
directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului. Apelarea pe scară mai largă a acestor ţări la impozitele
indirecte trebuie privită în strânsă legătură cu nivelul veniturilor şi averii realizate de diferite categorii de
persoane fizice şi juridice. În condiţiile în care economia acestor ţări are o performanţă mai scăzută
comparativ cu aceea a ţărilor dezvoltate şi aportul şi randamentul impozitelor pe venit ca, de altfel, şi al
celor pe avere, este mai scăzut. Dacă la acestea adăugăm comoditatea şi costul relativ redus al perceperii
taxelor de consumaţie şi al altor impozite indirecte, găsim explicaţia pentru impozitele indirecte.
În concepţia academicianului I. Văcărel preferinţa pentru impozitele indirecte se poate explica prin
aceea că:
 ,,necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de instituire a impozitelor (majorare a
cotei) printr-un act normativ şi până devin operaţionale;
 reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;
 sunt mai voalate – fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor (tarifele prestărilor de servicii), iar
nemulţumirea cumpărătorilor (beneficiarilor) se îndreaptă împotriva agenţilor economici care practică
preţuri (tarife) majorate, iar nu a statului, care a ordonat sporirea impozitelor, ce a dus la scumpirea
acestora: cumpărătorul (beneficiarul) nu ştie cât din preţul plătit pentru produs (serviciu) revine
agentului economic şi cât ajunge în tezaurul public.’’1
Impozitele indirecte sunt vărsate la buget, de regulă, de către industriaşi, comercianţi e.t.c., dar sunt
suportate de către consumatori, deoarece se includ în preţul de vânzare al mărfurilor. Drept urmare,
impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, ceea ce înseamnă că ele
micşorează puterea de cumpărare.
Unii economişti consideră că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, deoarece renunţându-
se la consumul de bunuri şi servicii impozitate există posibilitatea ca ele să fie evitate. În condiţiile în care
impozitele indirecte se percep cu deosebire la vânzarea bunurilor de larg consum, această afirmaţie rămâne
fără acoperire. Dacă aceste impozite ar fi percepute numai la vânzarea obiectelor de lux, atunci s-ar putea
vorbi de caracterul lor voluntar, fiincă astfel de bunuri nu sunt indispensabile vieţii.

1
Iulian Văcărel, ,,Spre o ,,nouă filozofie” în materie de resurse financiare publice”, în Economistul nr. 60 din 30
martie 1998.

1
 Prin urmare, în cazul impozitelor indirecte nu este vorba de o constrângere politică, aşa cum se
intâmplă la impozitele directe, ci de una de ordin economic.
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot avea un
randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul
înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea
echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar. Rezultă că impozitele indirecte
manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.
Impozitele indirecte cunosc unmătorele forme de manifestare: taxe de consumaţie, venituri din
monopolurile fiscale, taxe vamale şi diferite alte taxe. În ţările dezvoltate cel mai important impozit indirect
îl constituie taxele de consumaţie. De asemenea, în ţările în tranziţie taxele de consumaţie deţin o pondere
apreciabilă în totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte.
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor
fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de
consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub
denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe vânzări, când se
percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de
producţie.

Caracterizarea impozitelor indirecte

1) nu sunt nominative, adică nu se cunoaşte numele contribuabilului şi celelalte date fiscale de identificare,
precum adresa, cod numeric personal (la persoanele fizice), cod fiscal (la persoanele juridice) etc.;
2) se stabilesc pe consumul unor produse şi servicii, precum băuturile alcoolice, tutun, ţigări, cafea, jocuri
de noroc etc.;
3) nu se determină pe bază de „documente de plată”, prin care să i se comunice fiecărui contribuabil
impozitul pe care îl are de plătit;
4) sunt cuprinse în preţul unor produse şi tariful unor servicii, ceea ce face ca cei ce cumpără produsele
şi/sau serviciile respective să nu cunoască dacă acestea conţin sau nu impozite indirecte, dacă da, cât de
mari sunt acestea (în sumă fixă şi/sau în cotă procentuală din preţul de vânzare);
5) sunt în corelaţie directă cu consumul, cu cheltuielile populaţiei şi nu cu venitul şi/sau averea acestora,
ceea ce conduce la cote regresive de impozitare;
6) suportatorul este în toate cazurile diferit de plătitor – de exemplu, în cazul alcoolului, la care acciza este
stabilită în sumă fixă pe unitate de produs, plătitor este unitatea producătoare, iar suportator
(contribuabilul adevărat) sunt persoanele fizice şi juridice care consumă produsele obţinute din acesta,
indiferent de numărul agenţilor economici pe la care trece alcoolul până ajunge să fie livrat sub forma

2
 diferitelor produse. În cazul taxei pe valoarea adăugată, plătitoare sunt unităţile producătoare, iar
suportator este ultimul consumator (consumatorul final) al produselor supuse T.V.A.;
7) termenul de plată este diferit la contribuabil faţă de plătitori – pentru contribuabili, termenul de plată îl
constituie data efectuării cheltuielilor, respectiv data plăţii produselor şi serviciilor care conţin impozite
indirecte; pentru plătitori (în general agenţi economici) termenul de plată este stabilit prin lege, respectiv
până la o anumită dată fie după data livrării produsului respectiv, fie după expirarea lunii în care s-a
vândut produsul respectiv.
Statul va încasa aceste impozite, dar nu „direct” de la suportatorii acestora, ci „indirect”, prin
interpuşi, prin persoanele juridice (societăţi comerciale, regii autonome), şi fizice (autorizate să desfăşoare
anumite activităţi), care vând produse şi/sau prestează servicii supuse impozitelor indirecte, dintre care cele
mai cunoscute sunt taxa pe valoarea adăugată, accizele şi taxele vamale.
În concluzie, denumirea de „indirecte” provine de la faptul că statul nu are posibilitatea să stabilească
nominal această categorie de impozite, în mod direct pe fiecare persoană; altfel spus, statul nu are
posibilitatea să cunoască numele şi prenumele, adresa, cuantumul impozitului persoanei care trebuie să
plătească unul sau mai multe impozite indirecte (în funcţie de structura produselor consumate, care conţin
impozite indirecte) şi care să fie luate în evidenţa organelor fiscale.
Rolul impozitelor indirecte
Impozitele indirecte au dublu scop:
1) procurarea necesarului de venituri bugetare, care nu pot fi asigurate numai pe calea impozitelor
indirecte;
2) frânarea importului şi a consumului unor bunuri şi servicii din partea populaţiei, bunuri şi servicii al
căror consum, în special excesiv, este dăunător sănătăţii fizice, morale şi mentale a populaţiei. Între
aceste produse şi servicii se încadrează alcoolul băuturile alcoolice, tutunul, produsele din tutun,
activitatea barurilor şi restaurantelor (în special celor cu program de noapte), jocurile de noroc,
prostituţia (devenită fenomen social) e.t.c.
În prezent se constată că pe măsură ce creşte discrepanţa dintre necesarul de venituri bugetare – tot
mai mare – şi posibilităţile reduse de asigurarea a acestora, numai pe calea impozitelor directe, se apelează
din ce în ce mai mult la impozitele indirecte. Aceasta şi ca urmare a faptului că, impozitele directe, fiind
„vizibile”, depăşirea unui anumit nivel al acestora conduce la sporirea stării de nemulţumire din partea marii
majorităţi a populaţiei, la „atacuri” tot mai frecvente şi serioase la adresa sistemului fiscal. Aceste „atacuri”
la adresa sistemului fiscal, determinate de mărirea poverii fiscale „directe”, susţinute de numeroase
personalităţi, oameni politici, partidele de opoziţie, au ajuns uneori la adevărate „revoluţii fiscale”,
conducând la căderea de la putere a guvernului şi chiar a unor partide politice.
În schimb impozitele „indirecte”, fiind „invizibile”, se pot folosi cu multă abilitate şi uşurinţă în
preluarea unei părţi cât mai mari din veniturile populaţiei, fără ca aceasta să-şi dea seama, cu uşurinţă şi
imediat, nici asupra numărului acestora, şi nici asupra mărimii lor; altfel spus, în cazul impozitelor
3
„indirecte”, populaţia nu are de unde să ştie, permanent şi în mod concret, povara fiscală la care este supusă.
Impozitele „indirecte”, aşa după cum le arată şi denumirea, sunt acele impozite care nu sunt „vizibile”, nu
sunt cunoscute, nu sunt perceptibile şi comensurabile de contribuabilii persoane fizice şi juridice, la
cumpărarea produselor şi serviciilor. Aceste impozite preiau din veniturile persoanelor, nu în mod „direct”,
„vizibil”, ci în mod „indirect”, „invizibil”, prin mijlocirea preţului, prin includerea lor în preţul produselor şi
tariful serviciilor.
În timp ce la impozitele directe fiecare persoană cunoaşte, anticipat termenului de plată, „direct”
impozitul datorat, la impozitele „indirecte” acest lucru nu este posibil, întrucât acestea sunt „ascunse” în
preţul produselor sau tariful serviciilor; aceasta face ca populaţia , cu ocazia cumpărării anumitor produse
şi/sau servicii, să nu aibă posibilitatea să cunoască:
1) produsele şi serviciile care conţin impozite şi care nu;
2) la produsele şi serviciile care conţin impozite:
 care sunt categoriile de impozite incluse în preţul acestor produse (accize, T.V.A., taxe
vamale) şi
 care este mărimea acestor impozite; spre exemplu, un produs conţine accize (impozit pentru
frânarea consumului produsului respectiv, precum la băuturi alcoolice, ţigări, cafea etc.), dar
acestea pot reprezenta 10%, 20%, 100% sau 200% din preţul produsului respectiv. În cazul
taxei pe valoarea adăugată, unele produse sunt scutite de T.V.A. (în cazul în care se practică
mai multe cote de T.V.A.) de 5%, 10%, 15%, 20% şi chiar 30%.
Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ (nu se individualizează pe persoană) asupra
contribuabililor, ci se aşează asupra vânzării bunurilor sau serviciilor, al importului ori exportului etc.
În timp ce impozitele directe vizează veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice, impozitele
indirecte vizează consumul unor bunuri şi servicii, respectiv cheltuirea unor venituri ale persoanelor fizice şi
juridice.
Fiecare persoană fizică şi juridică suportă, fără să ştie când şi cât, impozitele indirecte (accize,
T.V.A., taxe vamale, impozitul la ţiţei şi gaze naturale etc.), în funcţie de structura produselor şi serviciilor
cumpărate, respectiv în funcţie de natura cheltuielilor efectuate.
Spre exemplu: numeroşi cetăţeni, cunoscând că în preţul de vânzare cu amănuntul al unui litru de
coniac, de 2 euro, sunt incluse accize în sumă de un euro şi T.V.A. în sumă de 30 cenţi, respectiv impozite
indirecte în sumă de 100+30 = 130 cenţi, adică 66,5% din preţul de vânzare cu amănuntul, şi-ar schimba
atitudinea faţă de cumpărarea acestui produs; altfel spus, cunoscând nivelul impozitelor indirecte conţinute
în preţul fiecărui produs şi tariful fiecărui serviciu, numeroşi cetăţeni ar considera că „nu se merită să
consumi impozite indirecte”, al căror nivel depăşeşte uneori de câteva ori costul real al produsului respectiv,
care şi acesta conţine la rândul său alte impozite, precum impozitul pe salarii, pe profit etc.

4
 În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se stabileşte că suportator al impozitului este
consumatorul final care, în general, este cetăţeanul de rând, iar plătitor este agentul economic, producător
şi/sau vânzător.
Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Calculul şi
vărsarea lor este stabilită în sarcina producătorilor, comercianţilor şi prestatorilor de servicii, dar ele sunt
suportate de către ultimul consumator, fiind incluse în preţurile produselor şi tarifele serviciilor.
La aşezarea impozitelor indirecte, nu se poate ţine seama de principiul echităţii fiscale, ele fiind în
stânsă corelaţie cu consumul de produse şi servicii al fiecărui individ. Fiind aşezate asupra consumului de
bunuri şi servicii, unii economişti avansează ideea că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol, astfel
că ar putea fi evitate prin renunţarea la consumul de bunuri şi servicii. Ori, restângerea consumului afectează
nivelul de trai, în sensul reducerii sale. Opţiunea de a consuma mai mult, mai puţin sau deloc, se poate aplica
la bunurile de lux, dar taxele de consumaţie generale (cum este TVA) se percep la bunurile de larg consum,
indispensabile traiului.