Sisteme de operare pentru

calculatoare
 Sistemul de operare este cel care
traduce cerinţele aplicaţiei pentru a fi
înţelese de hardware şi tot el este cel care,
va controla derularea şi finalizarea
operaţiunilor.
Sistemul de operare stăpâneşte atât
limbajul evoluat al aplicaţiei, cât şi protocolul
de comunicare electronică cu echipamentele
fizice.
 Principalele funcţii ale sistemul de
operare se referă la:
• gestionarea echipamentelor (imprimante, discuri, ecran, tastatură,
mouse şi alte periferice) - implică tot ceea ce este necesar pentru a
face un calculator să funcţioneze în mod corespunzător. La cel mai
jos nivel, aceasta înseamnă emiterea de comenzi către
echipamente şi căutarea eventualelor erori raportate de acestea. La
un nivel superior, sistemul de operare are un rol de organizator
pentru echipamentele sistemului.
• controlul programelor - implică încărcarea programelor de pe disc,
stabilirea cadrului pentru execuţia unui program şi furnizarea
serviciilor pentru programe.
• prelucrarea comenzilor reprezintă interacţiunea directă dintre
utilizator şi sistem. Indiferent de scopul comenzilor, sistemul de
operare are sarcina de a accepta şi a executa aceste comenzi.
 Pentru a putea să asigure toate serviciile
pentru care a fost conceput, sistemul de operare
trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea
sistemului de operare al unui calculator, memoria
de tip ROM (nevolatilă) conţine un program de mici
dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea
calculatorului, acest program este executat în mod
automat.
După încărcarea sistemului de operare,
utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate,
fie direct de sistemul de operare, fie apelând la
alte programe de pe disc.
Iniţializarea sistemului sau bootare
Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului
se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Aceasta
constă în:
•testarea sumară a funcţionării unor componente hard
obligatorii (memorie, tastatură, monitor) şi a celorlalte
dispozitive conectate. În cazul depistării unor erori
procesul de încărcare este oprit;
•verificarea parolei stabilite de utilizator. În cazul în
care, din trei încercări, nu este furnizată parola corectă
execuţia încetează;
•testarea discurilor existente în sistem pentru citirea
informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare.
 Tipuri de sisteme de operare 
Monotasking
Execută o singură sarcină la un
moment dat, realizând două funcţii de
bază :
• încărcarea şi execuţia programelor,
sens în care sistemul de operare
trebuie să dispună de :
a. un editor de texte pentru a
introduce şi modifica un program sursă,
program scris într-un anumit limbaj de
programare;
b. un translator pentru limbajul de
programare folosit – asamblor,
compilator, interpretor – care să
traducă instrucţiunile programului sursă
într-o formă recunoscută de sistemul de
calcul (program obiect)
c. un editor de legături care să
realizeze legătura între diverse module
obiect sau să apeleze la module obiect
existente în bibliotecile sistemului
asigurarea unei interfeţe omogene
cu dispozitivele periferice
Multitasking
În acest caz, nucleul sistemului de
operare trebuie să asigure în plus,
partajarea timpului între programele
ce se execută şi gestiunea alocării
resurselor sistemului. Componentele
principale sunt :
•supervizorul – lansează, opreşte sau
suspendă aplicaţiile ;
•planificatorul – reglează timpul de
execuţie pentru operaţiile în curs ;
•alocatorul de resurse – evidenţiază
resursele libere sau alocate ;
•modulul de gestiune pentru
intrări/ieşiri ce asigură dialogul cu
perifericele.
•se mai adaugă: interpretorul de
comenzi, sistemul de gestiune al
fişierelor, sistemul de gestiune al
bazelor de date, programe de
comunicaţie.
Cele mai utilizate sisteme de operare pentru
calculatoarele personale
• MS-DOS 6.xx (Microsoft Disk Operating System) -
sistem de operare cu discuri, proiectat în 1981 de
compania Microsoft, să execute un singur program
pentru un singur utilizator;
• WINDOWS 3.xx - este un mediu de lucru, mai precis o
interfaţă grafică între utilizator şi sistemul de calcul. Nu
este un sistem de operare propriu-zis, deoarece această
versiune mai apelează încă la sistemul de operare DOS
pentru execuţia anumitor sarcini;
• WINDOWS 95 - sistem de operare independent pe 32
de biţi, care a realizat o revoluţie în lumea PC-urilor, în
ceea ce priveşte uşurinţa în folosire;
• WINDOWS NT - versiune a WINDOWS-ului, proiectat ca
un sistem de operare pentru serverele de reţea;
Cele mai utilizate sisteme de operare pentru
calculatoarele personale
• WINDOWS 98 - arată şi lucrează la fel ca Windows 95, deseori
acesta fiind definit prin următoarea egalitate: Windows 98 =
Windows 95 + Internet Explorer 4.0 Caracteristicile principale ale
acestui nou sistem de operare sunt: integrare totală cu Internet,
calitate sporită, o eficienţă crescută a utilizării dispozitivelor
periferice;
• WINDOWS 2000 este proiectat pentru organizaţii de orice
dimensiune, această versiune oferind siguranţă sporită şi
scalabilitate, costuri mai reduse, respectiv servicii pentru aplicaţii
derulate prin Internet;
• WINDOWS MILLENNIUM extinde WINDOWS 98 Second Edition cu
elemente preluate din Win 2000;
• WINDOWS XP este o versiune foarte răspândită şi intens utilizată
cu elemente ale interfeţei şi servicii noi performante faţă de tot ceea
ce firma Microsoft a realizat până la acest moment.
• Windows 7 lansat în 2009 este un produs intuitiv și usor de folosit,
care încearcă să remedieze problemele sistemelor de operare din
trecut în ceea ce privește securitatea, încrederea și stabilitatea.
• Windows 8 lansat în 2012, dincolo de design-ul și
conceptul nou, are ca puncte forte adaptabilitatea la
device-urile cu touch screen, precum tabletele, si
rapiditatea cu care se deschide și se închide (are nevoie
doar de 8 secunde pentru a porni). Oferă un desktop
radical schimbat față de cel existent până acum: icon-
urile nu mai exista, în locul lor, Microsoft introducand tile-
urile, o colecție de animații care pot fi mutate oriunde pe
desktop.
• UNIX - este un sistem multitasking şi multiutilizator, scris
într-un limbaj evoluat, suport excelent pentru reţelele de
calculatoare;
• LINUX - este o variantă de UNIX, considerat un record
de adaptabilitate, portabilitatea nucleului fiind foarte
mare şi orice alt hardware este inclus rapid în lista
dispozitivelor cu care acesta lucrează.
• Mac OS X sistem de operare ce oferă un mediu sigur,
complet protejat, dezvoltat, și comercializat de
Apple pentru computerele sale de tip Macintosh, fiind
bazat pe platforma Unix.
Concepte de bază utilizate de sistemele
de operare

• FIŞIER
• UNITATE
• DIRECTOR
• CALE
 Fişierul
• Este conceptul fundamental pe care se bazează
organizarea structurală a tuturor informaţiilor
memorate pe discuri magnetice şi gestionate de
sistemul de operare.
• Un fişier reprezintă o colecţie de informaţii (date
de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini,
sunete), omogenă din punct de vedere al naturii
precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată
după reguli bine determinate şi memorată pe un
suport tehnic de pe care pot fi citite automat în
vederea prelucrării.
 Fişierul
Fişierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Numele unui
fişier este format din două părţi:
- numele propriu-zis – reprezintă denumirea aleasă de utilizator
pentru regăsirea sa ulterioară şi, este obligatoriu;
- extensia sau tipul – atribuite opţional, constând dintr-un şir de 1…
4 caractere. Extensia trebuie să se separe de numele propriu-zis prin
caracterul special .
Rolul extensiei este de a arăta categoria căreia îi aparţine
fişierul.Există sute de extensii standard deoarece fiecare aplicaţie
recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri de fişiere specifice. Cele mai
uzuale tipuri de fişiere sunt:
– fişierele executabile (.exe, .com, .bat);
– fişierele de tip text (.txt, .doc, .rtf);
– fişierele grafice (.bmp, .gif, .tiff, .jpeg)
– fişierele tip colecţie de date (.dat, .dbf, .mdb)
– fişierele program (.bas, .fxp, .cpp).
 Wildcards pentru fişiere
În numele şi extensia fişierelor se pot folosi caracterele
speciale ? şi * denumite şi metacaractere (wildcards).
Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa
poziţia respectivă.
De exemplu: dacă se specifică: PROG?.cpp, atunci se poate lista:
PROG1.cpp, PROG2.cpp, PROGR.cpp
Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi
inclus atât în numele fişierului cât şi în extensie, începând cu poziţia
respectivă
De exemplu:
*.cpp – semnifică toate fişierele cu extensia .cpp;
PROG.* - fişierele cu numele PROG şi orice extensie;
*.* - semnifică toate fişierele indiferent de extensie din directorul curent.
 Antete de fişiere
Antetul fişierelor mai conţine şi alte informaţii utile:
ora şi data la care a fost creat/modificat fişierul,
dimensiunea sa şi atributele asignate. Acestea din urmă
pot avea următoarele valori:
•R – read-only: nu se permite decât citirea fişierului
(protejat la scriere);
•A – archieve: semnalează provenienţa dintr-o arhivă;
•H – hidden (ascuns): fişier invizibil la operaţiile uzuale de
căutare;
•S – system: fişier rezervat sistemului de operare.
 Unitatea (device)
Unitatea (engl. „device”) reprezintă un echipament
periferic identificat printr-un nume simbolic de dispozitiv.
Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic
constă dintr-o literă urmată de caracterul special :
Astfel:
•litera A: identifică unitatea de floppy disc
•litera C: identifică hard discul. Hard discul poate fi împărţit
logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii, care se
identifică tot printr-un nume simbolic asociat (de exemplu:
D:, E: pentru 3 partiţii logice)
•litera F: identifică unitatea de CD.
 Directorul – Directory - Folder
• apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere.
• un director se constituie ca o tabelă, un catalog ce conţine nume de fişiere,
dimensiunile acestora exprimate în bytes, data când fişierele au fost create
sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.
• directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă, pentru
utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care dispune.
• in această organizarea arborescentă distingem:
– ca prim nivel: directorul rădăcină (root), care desemnează numele unităţii
de disc;
– directorul părinte care conţine mai multe subdirectoare, iar fiecare dintre
acestea poate conţine mai multe fişiere şi/sau directoare;
– directorul curent este cel în care se salvează fişierele la un moment dat
sau în care rezidă aplicaţia aflată în execuţie. De exemplu directorul
curent pentru fişierele text lucrate cu aplicaţia Word este: My documents.
• sub sistemele de operare Windows, indiferent de versiune directoarele se
numesc foldere.
 Cale (engl. „path”)
• O cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special \
(backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la
directorul care conţine fişierul.
• Sintaxa generală este:

[\nume_director_1\nume_director_2…]\nume_director_n

Exemplu: My documents\anI2008
• Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, care va
indica locaţia acelui fişier. Prezintă sintaxa următoare:

[\nume_director1\nume_director2…]\nume_fişier

Exemplu: My documents\anI2008\cerere.doc