TEMA NR.

SISTEME DE OPERARE

Unităţi de învăţare:
 Definiţie. Caracteristici. Clasificare.
 Structura unui sistem de operare
 Obiectivele şi funcţiile sistemelor de operare
 Sistemul de operare Windows

Obiectivele temei :
 cunoaşterea rolului unui sistem de operare şi a structurii acestuia
 identificarea obiectivelor şi a funcţiilor unui sistem de operare
 cunoaşterea tipurilor de sisteme de operare şi a caracteristicilor
acestora
 însuşirea elementelor de bază ale sistemului Windows
 cunoaşterea unor programe utilitare

4.1 Definiţie. Caracteristici. Clasificare.

Definiţie: Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care

asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul. El are
rolul de a gestiona funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul,
de a coordona şi controla execuţia programelor prin intermediul nucleului şi de a
permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul prin intermediul interfeţei.

Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa

unui sistem de operare. Sistemul de operare este componenta software care
coordonează şi supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură
comunicarea utilizatorului cu acesta, prin intermediul interfeţei.
El este interpretul cerinţelor utilizatorului, exprimate într-un limbaj de
comandă, executând aceste cerinţe prin intermediul instrucţiunilor maşină.

Sistemele de operare au apărut şi evoluat în directă legătură cu arhitectura

sistemelor electronice de calcul: apariţia de noi dispozitive hardware a provocat
dezvoltarea sistemelor de operare, după cum şi creşterea performanţelor sistemelor
de operare a determinat îmbunătăţirea parametrilor hardware.

 Timp de răspuns: exprimă durata intervalului delimitat de lansarea unei

cereri de serviciu şi achitarea acesteia de către sistem;
Atribute ale  Simultaneitatea utilizării: exprimă gradul în care un sistem poate lucra în
unui sistem de acelaşi timp pentru mai mulţi utilizatori sau să execute mai multe lucrări
operare ale aceluiaşi utilizator;
 Utilitate: să satisfacă toate cerinţele utilizatorului asigurând o interfaţă
facilă cu programele de aplicaţii;

43
  Generalitate: să poată răspunde corect la toate cerinţele formulate şi
deci să permită rezolvarea unor probleme cât mai variate ale
utilizatorului;
 Eficienţă: să asigure utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale
sistemului de calcul;
 Transparenţă şi vizibilitate: capacitatea de a permite utilizatorilor să
obţină anumite informaţii despre modul cum operează sistemul,
informaţii suplimentare care pot duce la obţinerea unei utilizări mai
eficiente;
 Flexibilitate: posibilitatea modificării sistemului de operare în funcţie de
cerinţele utilizatorului;
 Securitate: sistemul de operare trebuie protejat împotriva unor încercări
voluntare sau involuntare de distrugere datorate programelor
utilizatorilor;
 Integritate: sistemul de operare împreună cu aplicaţiile concepute
pentru el trebuie să poată comunica cu alte sisteme de operare sau cu
programe concepute sub alte sisteme de operare. Această calitate este
cu adevărat pusă în valoare în cazul lucrului în reţelele de calculatoare;
 Capacitate: posibilitatea sistemului de operare de a suplini unele facilităţi
necesare, dar care nu pot fi realizate fizic datorită unor restricţii
hardware;
 Fiabilitate şi disponibilitate: capacitatea sistemului de operare de a se
bloca foarte rar, de a izola eventualele erori ce pot apare şi de a continua
activitatea în condiţii de capacitate şi eficienţă redusă;
 Extensibilitate: adăugarea de noi facilităţi care să ţină pasul cu cerinţele
utilizatorilor;
 Interoperabilitate: sistemul de operare trebuie să admită accesul la
structurile de date care au fost construite sub un alt sistem de operare.

1. După numărul de programe care pot rula simultan, sistemele de operare

pot fi:
 monotasking - permit rularea unui singur program la un moment dat (de
exemplu, MS-DOS);
 multitasking - permit execuţia mai multor programe simultan, în funcţie
de ordinea de priorităţi, unitatea centrală fiind comutată rapid între
acestea (exemple: Unix, Windows, OS/2, etc.).
2. După numărul de utilizatori care pot lucra simultan pe un calculator:
 sisteme monoutilizator (single-user);
Criterii de  sisteme multiutilizator (multiuser) - permit conectarea simultană, prin
clasificare intermediul unor terminale, a mai multor utilizatori. Se alocă intervale de
timp (cuante) pentru execuţia programelor lansate de utilizatori.
3. După configuraţia hardware deservită, sistemele de operare sunt:
 pentru microcalculatoare:
 sunt puternic interactive, cu un limbaj de comandă accesibil
sau cu o interfaţă utilizator, grafică;
 unele sunt monouser şi monotasking, altele multitasking şi
multiuser;

44
  sunt uşor configurabile, oferind proceduri automate pentru
încărcare sau pentru instalare;
 ocupă un spaţiu redus în memoria internă;
 suportă dezvoltări pentru a permite conectarea în reţele de
calculatoare sau ca terminale în sistemele de calcul mari;
 permit gestionarea unui număr mare de fişiere de dimensiuni
mici.
 pentru minicalculatoare:
 sunt interactive, multiuser şi multitasking;
 folosesc un limbaj de comandă pentru utilizatori avizaţi;
 procedurile de încărcare la conectarea sistemului şi de
instalare a sistemului de operare sunt mai laborioase;
 sunt mai rigide, în cazul modificării configuraţiei hardware;
 asigură un sistem de priorităţi de execuţie, dezvoltat;
 sunt orientate pentru lucrul cu mai mulţi utilizatori, oferind un
sistem complex de protecţie a informaţiei;
 permit lucrul cu multe terminale, putând îndeplini funcţia de
concentrator de date.
 pentru calculatoare mainframe:
 sunt seriale sau interactive, multitasking;
 dispun de un limbaj de comandă pentru utilizatori avizaţi;
 gestionează un număr mare de echipamente periferice;
 sunt orientate pentru prelucrări complexe şi pentru volume
mari de date.

În momentul actual există un mare număr de sisteme de operare, utilizate pe

diferite platforme hardware, mergând de la calculatoarele personale, folosite de
majoritatea utilizatorilor, până la supercalculatoare, dedicate în special aplicaţiilor
ştiinţifice de foarte mare complexitate. Totuşi, pentru utilizatorul obişnuit, două
familii de sisteme de operare prezintă importanţă:

1. Unix
Acest sistemul de operare a fost creat la începutul anilor '70, de către Ken
Thompson şi Dennis Ritchie, ambii cercetători la Bell Laboratories. Datorită
concepţiei simple şi flexibile, Unix a cunoscut un succes rapid în mediile universitare,
apoi şi ca produs comercial. Tocmai datorită acestui succes, începând cu anii '80 au
apărut o serie de variante ale sistemului, dezvoltate de un număr mare de firme,
care au cunoscut o evoluţie independentă. Ca urmare, astăzi nu se mai poate vorbi
de un singur sistem de operare Unix, ci de o întreagă familie, care cuprinde, între
altele: HP-UX (dezvoltat de Hewlett-Packard), Solaris (Sun), AIX (IBM), MacOS
(Apple). Un caz aparte îl constituie sistemul Linux, apărut ca un proiect open-source,
la care contribuie programatori din lumea întreagă.
În ciuda diversităţii existente, toate aceste sisteme moştenesc principiile de
bază ale versiunii Unix originale. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în evoluţia
sistemelor de operare, prin ideile moderne pe care le-a impus şi prin calitatea
proiectării şi implementării. Astfel se explică atât succesul pe care îl au în continuare
sistemele din familia Unix, cât şi faptul că practic toate celelalte sisteme de operare
existente au preluat şi continuă să se inspire din structura sistemelor Unix.

45
 2. Windows
Sistemul Windows este un produs al anilor '80. Proiectat iniţial de Microsoft
ca un program de tip interfaţă grafică pentru sistemul DOS, Windows a devenit în
cele din urmă un sistem de operare complet. În timp s-a produs o separare a două
linii principale de sisteme Windows: una pentru utilizatorii casnici (reprezentată de
Windows 95, Windows 98, Windows CE, Windows ME, Windows 2000, Windows XP,
Windows Vista, Windows 7, Windows 8, Windows 10) şi alta destinată specialiştilor
(Windows NT 3.1, Windows NT 4.0, Windows NT Server 4.0, Windows Server 2003,
Windows Server 2008, Windows Server 2012, Windows Server 2016). În ultima
perioadă însă, compania Microsoft face eforturi de unificare a celor două linii într-un
singur produs.
Spre deosebire de Unix, care provine din lumea ştiinţifică, sistemele
Windows se axează în principal pe promovarea unor modalităţi mai simple de
utilizare a calculatorului şi mai puţin pe maximizarea performanţelor sistemelor de
calcul. Având în vedere predominanţa utilizatorilor nespecialişti în informatică,
această politică face ca sistemele Windows să domine piaţa sistemelor de operare.

4.2 Structura unui sistem de operare

Pentru a răspunde rolului de interfaţă între utilizatori şi partea hardware a

sistemului electronic de calcul şi pentru a gestiona eficient resursele, majoritatea
sistemelor de operare au în structura lor două componente majore: programe de
comandă şi control şi programe de servicii.

Definiţie: Componenta de comandă şi control cuprinde programe ce au rolul

de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul.

 nucleul sistemului de operare, cu funcţia de coordonare a activităţii

sistemului de calcul şi a celorlalte componente ale sistemului de operare.
Include Această componentă este rezidentă în memoria internă pe toată durata
funcţionării sistemului de calcul şi se mai numeşte monitor rezident.
 câte o componentă de gestionare pentru fiecare tip de resursă din
sistem.

Reţinem:
Resursele pe care sistemul de operare le pune la dispoziţia utilizatorului se
constituie din totalitatea componentelor fizice sau logice ale sistemului de calcul, ce
pot fi solicitate, la un moment dat, în timpul execuţiei unui program.

 planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei programelor;

Funcţii ale  gestionarea resurselor sistemului de calcul;
componentei  depistarea şi tratarea evenimentelor deosebite care apar în timpul
de comandă execuţiei programelor;
şi control  asigurarea protecţiei informaţiilor manevrate de diverse programe
(aceste programe pot fi ale sistemului de operare sau programe
utilizator).

46
  Programe de gestiune întreruperi care reprezintă un ansamblu de
11
subrutine activate la apariţia unui anumit semnal fizic de întrerupere .
 Programe de gestiune procese care creează procese şi rezolvă probleme
privind cooperarea şi concurenţa acestora.
 Programe de gestiune a memoriei care alocă necesarul de memorie
internă solicitat de procese şi asigură protecţia memoriei interprocese.
 Proceduri de tratare a intrărilor şi ieşirilor la nivel fizic care asigură
Programe de efectuarea operaţiunilor elementare de I/E cu toate tipurile de periferice
comandă şi din sistem, realizând, unde este posibil, desfăşurarea simultană a uneia
control sau mai multor operaţiuni de I/E cu prelucrările realizate de către
unitatea centrală.
 Programe de gestiune a fişierelor care reprezintă o colecţie de module
prin care se asigură deschiderea, închiderea şi accesul utilizatorului la
datele din fişiere.
 Programe de planificare a lucrărilor şi de alocare a resurselor.
 Programe de gestiune tehnică a sistemului de operare care ţin evidenţa
erorilor hardware şi la cerere furnizează informaţii asupra gradului de
utilizare a componentelor şi sistemului electronic de calcul.
 Programe de statistică a sistemului de operare care ţin evidenţa
utilizatorilor, a lucrărilor executate de aceştia şi a resurselor consumate.

Definiţie: Programele de servicii asigură sub supravegherea programelor de

control, dezvoltarea programelor de aplicaţii şi exploatarea celorlalte facilităţi
oferite de sistemul de operare.

Componenta de servicii a sistemului de operare s-a dezvoltat odată cu

cerinţele utilizatorilor sistemelor de calcul. Gradul de accesibilitate al unui sistem de
calcul, ca şi complexitatea sarcinilor pe care utilizatorul le poate rezolva cu ajutorul
lui sunt influenţate de existenţa şi eficienţa programelor de sistem incluse în
componenta de servicii. Programele de servicii se execută sub supravegherea
programelor de comandă şi control, ca orice program de aplicaţie.
Această componentă oferă servicii diferite, de la un sistem de operare la
altul, sau chiar între variante diferite ale aceluiaşi sistem de operare.

1. Programele translatoare traduc programele sursă în programe obiect ale căror

instrucţiuni în limbaj maşină pot fi executate de sitemul de calcul. Exemple de
astfel de programe: asambloare/macroasambloare, compilatoare, interpretoare.
2. Editoarele de legături prelucrează programul obiect rezultat în urma compilării,
transformându-l în program executabil.
3. Programele de încărcare sunt programe ce asigură încărcarea programelor
executabile în memoria internă, iniţializând execuţia.
Programe 4. Programele de depanare oferă mijloace de verificare şi corectare a operaţiilor
de serviciu realizate de programul curent.
5. Editoarele de texte permit editarea textelor, crearea şi actualizarea programelor,
a fişierelor de date, fişierelor de comenzi etc.

11
Întreruperea reprezintă suspendarea temporară a execuţiei procesului care are alocată UC, în
momentul în care apare un eveniment în sistem, în scopul tratării acestui eveniment de către UC.
47
 6. Programele bibliotecare asigură crearea, gestionarea şi întreţinerea bibliotecii
sistem (formată din module ale sistemului de operare) şi a bibliotecilor utilizator.
Bibliotecile de programe sunt colecţii de programe organizate sub forma unor
fişiere partajate în scopul utilizării lor ulterioare.
7. Mediile de programare permit automatizarea procesului de construire şi testare
a programelor. În componenţa lor intră un editor de texte, un compilator, un
editor de legături, un depanator.

4.3 Obiectivele şi funcţiile sistemelor de operare

 îmbunătăţirea utilizării sistemului de calcul prin preluarea lucrărilor de

rutină, repetitive, precum şi printr-un dialog suplu utilizator-sistem (prin
intermediul unui limbaj de comandă);
Obiective ale  utilizarea eficientă a resurselor sistemului electronic de calcul;
sistemului de  creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin
operare creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor, reducerea timpului de
răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor, creşterea gradului de
utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitate maximă.

 Funcţii

Gestiunea lucrărilor
O lucrare reprezintă un ansamblu de activităţi delimitate prin comenzi
specifice limbajului de comandă. Lucrarea cuprinde mai multe etape care se succed
într-o ordine prestabilită de utilizator. Gestiunea lucrărilor este asigurată de un
program specific (supervizor, monitor) care realizează gestiunea resurselor fizice ale
calculatorului şi coordonarea generală a derulării lucrărilor.

Gestiunea intrărilor/ieşirilor
Echipamentele periferice sunt foarte diverse şi funcţionează cu performanţe
diferite de cele ale unităţii centrale. Schimburile de informaţii între echipamentele
periferice şi unitatea centrală sunt intermediate de unităţile de intrare/ieşire şi
necesită numeroase comenzi şi controale succesive prin intermediul sistemului de
operare.
În practică, în momentul când prin programul utilizatorului se solicită o
operaţie de I/E, gestionarul de I/E preia sarcinile legate de citirea şi scrierea
informaţiilor pe unităţile periferice.

Gestiunea fişierelor
Programele utilizatorului sunt stocate şi manipulate de sistemul de calcul cu
ajutorul fişierelor. Sistemul de operare simplifică accesul la fişiere asigurând
totodată şi protecţia datelor.
Gestionarul de fişiere este o componentă a sistemului de operare care
realizează următoarele activităţi:
 gestiunea fişierelor stocate în memoriile auxiliare. Fiecare fişier este
identificat printr-un nume şi are anumite atribute. În cadrul unei reţele
de calculatoare, de exemplu, sunt oferite informaţii de adresă ce permit
localizarea fişierului pe disc, informaţii privind tipul fişierului, informaţii

48
 despre data când a fost creat fişierul, data ultimei actualizări, data ultimei
consultări;
 protecţia datelor. Gestiunea drepturilor de acces permite protejarea
fişierelor contra modificărilor neautorizate sau contra distrugerilor
datorate altor utilizatori;
 gestiunea bibliotecilor de programe. De obicei un program este realizat
pentru a fi executat de mai multe ori. După obţinerea formatului
executabil programul este stocat într-o bibliotecă de programe alături de
altele, inclusiv cele ale sistemului de operare care nu sunt rezidente în
memorie. Această bibliotecă este stocată, în general, pe discuri
magnetice. Simpla precizare a numelui programului determină încărcarea
sa în memorie.

Dialogul cu utilizatorii
Dialogul utilizator-calculator se realizează prin intermediul unor comenzi
definite strict printr-un limbaj de comandă. Introducerea comenzilor respective se
face de la promptul sistem.
Fiecare comandă este recunoscută de programe specializate numite
interpretoare de comenzi. Acestea declanşează operaţiile curente activând alte
module ale sistemului de operare. Comunicarea om-calculator se realizează şi prin
afişarea unor mesaje de răspuns pe ecran.
Un alt aspect al comunicaţiei se referă la legătura între programele
utilizatorului şi sistemul de operare. Modalităţile curente ale acestui dialog depind
de tipul limbajului de programare utilizat şi de tipul sistemului de operare. Ca regulă
generală aceste funcţii nu sunt standardizate decât pentru un limbaj de programare
sub un sistem de operare. Aceasta explică de ce un program nu este executabil decât
pe un calculator ce are sistemul de operare pentru care a fost scris programul.

Sistemul de operare poate trata, de asemenea, erorile fizice (de exemplu,

erori de citire/scriere în memoria externă, erori de acces la un echipament periferic,
lipsa din configuraţia sistemului de calcul a unui echipament, etc.) sau erorile logice
care pot să apară în timpul executării unui program (de exemplu, operaţii interzise,
ca împărţirea la 0).

Sistemele de operare pot avea şi funcţia de asistenţă « on line », cunoscută

ca Help-ul sistemului de operare, precum şi funcţia de tipul « plug and play » care
oferă facilităţi de autodetecţie a echipamentelor nou instalate în sistem şi permite
reconfigurarea hardware, cu uşurinţă, a sistemului, ca şi notificarea schimbării
configurării sistemului, de exemplu prin defectarea unui echipament din sistem.
În plus, sistemul de operare îndeplineşte şi o serie de funcţii auxiliare, cum ar
fi: contabilizarea activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate
interpretorului de comenzi, jurnalizarea erorilor, etc.

49