Arma CHIMICĂ

Arma  chimică se  defineşte  ca  fiind  orice  dispozitiv, armament  sau echipament  militar, care 
proiectează/lansează,  dispersează  sau diseminează  agenţi  chimici  de luptă. Ea  constituie un mijloc
de distrugere  în masă,  utilizat  pentru a  produce  agresorului 
pierderi în personal, îngreunarea manevrelor, distrugerea culturilor sau deteriorarea anumitor
echipamente militare,  prin  contaminarea cu  agenţi  chimici  de luptă  a  aerului, terenului,
echipamentelor şi a diferitelor materiale. Substanţe toxice de luptă (S.T.L.) substanţe chimice,  care 
sunt create  cu  intenţia  de a  fi  utilizate  în  operaţiile  militare cu scopul de a ucide, a răni grav sau
a incapacita  personalul prin efectele lor fiziologice, de regulă, rapide şi  de o amplă intensitate.
Clasificarea substanţelor toxice de luptă · Clasificare  fizică  (după starea de  agregare):
Substanţele toxice de luptă se împart în:  ß Gazoase; Lichide;  Solide. · Clasificarea în funcţie de
persistenţă se bazează  pe timpul  cât  durează  pericolul  substanţelor toxice  de luptă  (agenţilor
chimici) asupra  organismului uman, astfel:  ß Persistente; Trecătoare.  · Clasificarea fiziopatologică 
(după  modul  de producere a  efectelor ) are  la  bază acţiunea  pe care substanţele toxice
(agenţii chimici) de luptă o  exercită asupra organismului uman şi cuprinde:  a). substanţele toxice de
luptă (agenţii chimici) cu acţiune generală:  neuroparalitice: tabun, sarin, soman, Vx.,
psihochimice: LSD 25, mescalina, bufotenina,  psilocina, BZ, harmina.  hematice:  hidrogenul 
arseniat, oxidul  de carbon

b). substanţele toxice de luptă (agenţii chimici) cu acţiune vezicantă: iperită, levizită, azotiperită, 

c). substanţele toxice de luptă (agenţii chimici) cu acţiune sufocantă: fosgen, difosgen 

d). substanţele toxice de luptă (agenţii chimici) cu acţiune iritantă: lacrimogene:  cloracetofenona, 

CS, cianura  de  brombenzil, strănutătoare:  difenilclorarsina, difenilcianarsina, adamsita, 
vomitive: etilcarbozolul. Raionului contaminat chimic este determinat de întrebuinţarea substanţelor
toxice  de luptă  (agenţilor chimici) şi reprezintă porţiunea de teren cu tot ce cuprinde (construcţii,
utilaje,  populaţie, animale, vegetaţie,  tehnică  etc.). Formarea raionului contaminat cu  substanţe 
toxice  de luptă  şi  dimensiunile  lui  depind  de  proprietăţile  substanţelor toxice  de luptă, de
mijlocul  utilizat, de amploarea atacului, de condiţiile meteorologice şi relief

Armele de distrugere în masă

1.1. Generalităţi

Armele de distrugere în masă posedă o putere distructivă nelimitată. Aceste arme, folosite
pe spaţii întinse şi în toate mediile, sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe
suprafeţe întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă.

Arme de distrugere în masă sunt considerate, în principal: arma nucleară, arma chimică,
arma biologică; existenţa cantităţilor mari de deşeuri radioactive şi a altor substanţe de această
natură, produse pa cale sintetică, au dus şi la apariţia armei radiologice.
 1.2. Arma nucleară

Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să producă, în
timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi,
totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung asupra factorilor de mediu.

1.2.1. Scurt istoric. Baza fizică a armei nucleare, reacţia de fisiune în lanţ a uraniului, a fost
descoperită în 1939. Imediat după descoperire, în cel mai mare secret, a început o aprigă competiţie
de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei atomice.

După cercetări ştiinţifice intense, în 1945 a fost creată prima bombă atomică, a cărei
experimentare a avut loc în iunie 1945 într-un poligon (Alamogardo) din deşertul Nevada.

Următoarele două bombe au fost confecţionate şi folosite de americani asupra Japoniei

determinând capitularea acesteia la 2 septembrie 1945. Prima bombă a fost lansată asupra oraşului
Hiroshima, la 06 august 1945, iar cea de-a doua a fost lansată la un interval de 3 zile (09 august 1945)
asupra oraşului Nagasaki. Acestea au marcat momentul prin care SUA ieşea din război ca unica
putere nucleară din lume.

În decurs de câteva secunde fiecare din bombele lansate, au omorât, numai prin acţiunea
undei de şoc, zeci de mii de oameni, mulţi alţii murind din cauza arsurilor mortale provocate de
emisiunea de lumină a exploziei, cât şi de incendiile pe care aceasta le-a declanşat. O altă parte din
victime au murit de boala de iradiere provocată de radiaţia penetrantă. Mulţi supravieţuitori au orbit
din cauza strălucirii foarte mari a sferei de foc.

Noua armă cu o putere foarte mare de distrugere a determinat, mai târziu, intrarea unor
state cu potenţial ştiinţific şi economic, dar şi a altora, într-o aberantă cursă a înarmării nucleare.

Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa încărcătură
nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949.

Se poate spune că odată cu intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat,
startul competiţiei înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu succes
o generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele termonucleare din anii
cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau explozii nucleare considerabil mai
mici.

Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma nucleară
s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei.

Cercetările desfăşurate în ultimii ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale de

securitate, a mişcărilor de protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului
nuclear şi descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii
nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un tip de armă ce
produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară şi infrastructura (decât pe
suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari de contaminare radioactivă.
 Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce
au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi apariţia unor preparate
obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi categorii de arme – arma radiologică.

Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere
exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul
gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi
descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul
personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.

Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul
bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.

Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele

nuclearo-electrice.

În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii
muniţie încărcată cu uraniu sărăcit.

Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi
radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor
nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în
corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate.

1.2.2. Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat
modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.

Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei

rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci vectorul
principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază mare de
acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul declanşării crizei
rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu încărcături nucleare,
îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un mijloc care să poată
intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.

Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem
enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc muniţii
sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub forma de
fugase nucleare etc.

1.3. Arma chimică

Arma chimică constituie un mijloc de distrugere în masă a personalului şi de îngreunare a

activităţilor umane şi acţiunilor militare prin contaminarea cu agenţi chimici de luptă a aerului,
terenului, echipamentelor şi a diferitelor materiale.
 Agenţii chimici de luptă (numite în unele perioade şi substanţe/gaze toxice de luptă) sunt
produşi chimici în stare lichidă, solidă sau gazoasă care au proprietatea de a produce tulburări ale
mecanismului fiziologic normal al organismelor vii, prin acţiunea ce o exercită asupra sistemului
nervos, aparatului respirator, pielii şi ochilor, să producă contaminarea chimică având ca efect final
producerea de pierderi însemnate în rândul fiinţelor vii şi prin contaminarea chimică a aerului,
terenului, tehnicii, echipamentelor şi a diferitelor materiale, pe arii mai mult sau mai puţin extinse
(pe diferite suprafeţe), determinând îngreunarea (compromiterea) acţiunilor militare şi a activităţilor
umane.

1.3.1. Scurt istoric. Mijloacele chimice de luptă, sub diferite forme au fost întrebuinţate încă
din timpuri străvechi, în special la asediul cetăţilor şi împotriva corăbiilor asediatoare.

Odată cu diversificarea metodelor de purtare a războiului agenţii chimici de luptă au

cunoscut o evoluţie ascendentă. Primele experimentări, înainte de primul război mondial, au avut loc
în Germania, Franţa, Anglia, S.U.A., când au fost puse la punct o serie de substanţe ca: fosgenul,
acidul cianhidric, arsen etc.

În timpul primului război mondial (1914-1918), prin apariţia lucrărilor complexe de fortificaţii,
efectul armelor de foc s-a redus considerabil, astfel că specialiştii militari au fost nevoiţi să găsească
un mijloc mai eficient pentru nimicirea inamicului dispus în acestea şi pentru a realiza scopurile ce şi
le-au propus prin producerea în rândul inamicului a unor pierderi mari sau de a închide ori interzice
unele zone (raioane) sau direcţii. Progresele înregistrate în domeniile ştiinţei şi tehnicii, în special a
industriei chimice, au dus la perfecţionarea proceselor de sintetizare, pe cale artificială, a compuşilor
chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă (cu timpul aveau să se numească arma
chimică) şi la dezvoltarea mijloacelor chimice de luptă.

În timpul primului război mondial, şi după, au fost puşi la punct alţi compuşi toxici şi realizată
muniţia chimică pentru artilerie.

Primul atac chimic eficace, cu valuri de clor (substanţă iritant-pulmonară), a fost folosit prin
surprindere de către germani asupra francezilor în zona fluviului Ypres, din Belgia, la 22 aprilie 1915
(480 t clor, din 20 730 butelii), având ca rezultat scoaterea din luptă a 15 000 de oameni, din care 5
000 morţi. Această dată marchează începutul războiului chimic modern.

În martie 1916 ruşii au descoperit un nou toxic – cloropicrina.

Germanii au provocat pierderi imense în rândurile francezilor la 21/22 iulie 1917 prin
întrebuinţarea pe câmpul de luptă a unor noi produşi cu performanţe sporite (arsinele şi iperita –
prima dată iperita a fost folosită în zona Ypres – Flandra, de unde şi denumirea convenţională dată
acestui gaz toxic).

Pe frontul românesc, la 05 iulie 1917, artileria germană trage muniţie chimică asupra trupelor
române în zona Nămoloasa, repetând atacul în zilele următoare, iar pe 24 iulie 1917, în pădurea
Neagră (lângă Mărăşeşti).

Spre sfârşitul primului război mondial, americanii au studiat în laborator un nou gaz toxic de
luptă, levizita, supranumită „roua morţii”.
 În primul război mondial, ca urmare a folosirii muniţiei încărcate cu agenţi chimici de luptă pe
diferite fronturi, au fost produse pierderi ce se cifrează la aproximativ 1 300 000 de oameni, din care
peste 90 000 morţi.

În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga

omenire. În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat „Protocolul pentru interzicerea
folosinţei gazelor asfixiante, otrăvitoare şi similare, precum şi a mijloacelor bacteriologice în
război”. Au făcut excepţie S.U.A. şi Japonia. Cu toate acestea, studiul şi perfecţionarea mijloacelor
chimice de luptă au continuat în principalele state ale lumii. În 1931 sovieticii au sintetizat
azotiperita, iar în 1934 nemţii au realizat prima combinaţie organo-fosforică toxică – tabunul; nemţii
au sintetizat între timp şi un alt produs toxic – sarinul.

Între cele două războaie mondiale gazele toxice au fost folosite de către italieni şi japonezi,
primii în războiul din Etiopia (iperita), ultimii asupra armatelor chineze, provocând zeci de mii de
victime în rândurile combatanţilor şi populaţiei neprotejate.

Cu excepţia faptului că japonezii au întrebuinţat arma chimică în războiul contra Chinei, în cel
de-al doilea război mondial agenţii chimici de luptă nu au fost folosite. Deşi dispunea de sarin şi
tabun – substanţe cu o agresivitate mai mare decât a celor cunoscute până atunci – Germania nu a
întrebuinţat arma chimică nici în prima parte a războiului, fiind adeptă a „războiului fulger”, şi nici
atunci când a pierdut supremaţia aeriană, temându-se de o lovitură de răspuns a aliaţilor, care
dispuneau de mijloace chimice de luptă. Totuşi, pericolul războiului chimic a existat în tot timpul celui
de-al doilea război mondial.

În epoca postbelică s-au intensificat cercetările pentru obţinerea a noi substanţe toxice de
luptă: în S.U.A. au fost sintetizate şi studiate substanţe toxice de luptă psihochimice, iar în Suedia s-
au obţinut primii reprezentanţi ai substanţelor toxice de luptă de tipul „V”.

În războiul din Vietnam, în cel dintre Irak şi Iran, precum şi în agresiunea din Afganistan,
statele agresoare au folosit uneori, pe scară largă arma chimică – substanţe toxice de luptă de tip
„V”, psihochimice, iritante şi vezicante.

1.3.2. Mijloace de întrebuinţare. Agenţii chimici de luptă se folosesc cu: mijloacele

convenţionale – artilerie, aviaţie, rachete; neconvenţionale – prin acţiuni teroriste; dispozitive
de pulverizare adaptate la avioane sau elicoptere; cartuşe cu încărcătură chimică, sprayuri,
casete, microcapsule etc.
Deoarece transportul, mânuirea şi păstrarea muniţiei chimice impune măsuri complexe de
protecţie şi restricţii pe plan internaţional, în anii ́80 ai secolului trecut au fost iniţiate cercetări
pentru producerea unui nou tip de muniţie chimică, care să elimine aceste inconveniente – muniţia
chimică binară.

1.4. Arma biologică

Arma bilogică constituie mijlocul de nimicire în masă, uneori greu de controlat, care, prin
efectul vătămător al agenţilor patogeni (microorganisme capabile să dea naştere unor boli sau focare
de infecţie – viruşi, bacterii, richetsii, toxine microbiene), poate să producă pierderi mari în rândul
trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea (contaminarea) culturilor.
 Arma biologică este considerată cea mai puţin costisitoare armă de distrugere în masă (arma
săracului – cum a mai fost numită), cu efecte devastatoare şi imprevizibile, pe o perioadă lungă de
timp, cu posibilităţi de miniaturizare.

1.4.1. Scurt istoric. Războiul biologic are începuturile de mult, din antichitate, perioadă din
care provin povestirile referitoare la contaminarea puţurilor cu un produs toxic provenit din ciuperca
cornul secarei – folosit de asirieni în secolul VI î.Hr., ca şi de perşi în secol IV î.Hr. Cu timpul, în
perioada romană, apoi în evul mediu şi mai târziu, armatele şi populaţia din zonele de luptă au fost
supuse unor epidemii, care au constituit un veritabil flagel pentru umanitate; dintre aceste epidemii
cea mai catastrofală a fost cea de ciumă, iar mai târziu cele de variolă.

În primul război mondial au fost înregistrate epidemii de aproape toate felurile: rujeolă,
gripă, febră tifoidă, pneumonii diverse care au produs imense pierderi de vieţi omeneşti.

În perioada celui de-al II-lea război mondial un eveniment deosebit este reprezentat de
cercetările bacteriologice secrete efectuate de către japonezi.

În timpul ocupaţiei japoneze în China, armata niponă a executat cercetări pentru obţinerea
anumitor agenţi biologici utilizaţi în scopuri militare, care produc ciuma, holera, anthraxul, febra
tifoidă, dizenteria, precum şi ciuma bubonică.

Şi celelalte state dezvoltate au manifestat interes pentru dezvoltarea acestei arme, printre
care Germania, Marea Britanie (antrax), Statele Unite ale Americii. În al II-lea război mondial SUA a
folosit armele biologice, agenţi biologici defolianţi, pentru distrugerea recoltelor japoneze în scopul
înfometării populaţiei.

Pe durata războiului din Vietnam (1965-1967), există informaţii privind folosirea

tricotecenelor „ploaia galbenă”, în acţiuni militare, în Asia de Sud-Est.

Războiul Rece a însemnat şi o cursă a înarmărilor pe toate planurile, arma biologică, deşi
existau acorduri internaţionale de interzicere, nefiind exclusă din programele de dezvoltare a armelor
de distrugere în masă. Atât SUA cât şi fosta URSS au avut programe extinse de cercetare în domeniul
armelor biologice.

1.4.2 Întrebuinţarea agenţilor patogeni. Agenţii patogeni pot fi întrebuinţaţi prin

dispersarea lor peste zone mari, iar purtaţi de vânt străbat distanţe mari pe direcţia acestuia.

Metodele de dispersare sunt:

a) dispersarea prin diversiune – urmăreşte contaminarea surselor de apă, alimentelor,

furajelor;

b) dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor – urmăreşte contaminarea

personalului la venirea în contact cu animale şi insecte bolnave;

c) dispersarea prin aerosolizare – urmăreşte contaminarea biologică a unor suprafeţe întinse

de teren, precum şi a personalului dispus în adăposturi şi clădiri;
 d) dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei, artileriei – constituie metoda principală de
folosire, deoarece efectul exploziilor acesteia nu afectează capacitatea de contaminare biologică a
germenilor folosiţi.

Armele de distrugere în masă

1.1. Generalităţi

Armele de distrugere în masă posedă o putere distructivă nelimitată. Aceste arme, folosite
pe spaţii întinse şi în toate mediile, sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe
suprafeţe întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă.

Arme de distrugere în masă sunt considerate, în principal: arma nucleară, arma chimică,
arma biologică; existenţa cantităţilor mari de deşeuri radioactive şi a altor substanţe de această
natură, produse pa cale sintetică, au dus şi la apariţia armei radiologice.

1.2. Arma nucleară

Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să producă, în
timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi,
totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung asupra factorilor de mediu.

1.2.1. Scurt istoric. Baza fizică a armei nucleare, reacţia de fisiune în lanţ a uraniului, a fost
descoperită în 1939. Imediat după descoperire, în cel mai mare secret, a început o aprigă competiţie
de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei atomice.

După cercetări ştiinţifice intense, în 1945 a fost creată prima bombă atomică, a cărei
experimentare a avut loc în iunie 1945 într-un poligon (Alamogardo) din deşertul Nevada.

Următoarele două bombe au fost confecţionate şi folosite de americani asupra Japoniei

determinând capitularea acesteia la 2 septembrie 1945. Prima bombă a fost lansată asupra oraşului
Hiroshima, la 06 august 1945, iar cea de-a doua a fost lansată la un interval de 3 zile (09 august 1945)
asupra oraşului Nagasaki. Acestea au marcat momentul prin care SUA ieşea din război ca unica
putere nucleară din lume.

În decurs de câteva secunde fiecare din bombele lansate, au omorât, numai prin acţiunea
undei de şoc, zeci de mii de oameni, mulţi alţii murind din cauza arsurilor mortale provocate de
emisiunea de lumină a exploziei, cât şi de incendiile pe care aceasta le-a declanşat. O altă parte din
victime au murit de boala de iradiere provocată de radiaţia penetrantă. Mulţi supravieţuitori au orbit
din cauza strălucirii foarte mari a sferei de foc.

Noua armă cu o putere foarte mare de distrugere a determinat, mai târziu, intrarea unor
state cu potenţial ştiinţific şi economic, dar şi a altora, într-o aberantă cursă a înarmării nucleare.

Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa încărcătură
nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949.

Se poate spune că odată cu intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat,
startul competiţiei înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu succes
o generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele termonucleare din anii
cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau explozii nucleare considerabil mai
mici.

Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma nucleară
s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei.

Cercetările desfăşurate în ultimii ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale de

securitate, a mişcărilor de protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului
nuclear şi descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii
nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un tip de armă ce
produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară şi infrastructura (decât pe
suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari de contaminare radioactivă.

Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce
au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi apariţia unor preparate
obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi categorii de arme – arma radiologică.

Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere
exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul
gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi
descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul
personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.

Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul
bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.

Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele

nuclearo-electrice.
 În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii
muniţie încărcată cu uraniu sărăcit.

Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi
radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor
nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în
corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate.

1.2.2. Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat
modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.

Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei

rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci vectorul
principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază mare de
acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul declanşării crizei
rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu încărcături nucleare,
îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un mijloc care să poată
intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.

Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem
enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc muniţii
sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub forma de
fugase nucleare etc.

1.3. Arma chimică

Arma chimică constituie un mijloc de distrugere în masă a personalului şi de îngreunare a

activităţilor umane şi acţiunilor militare prin contaminarea cu agenţi chimici de luptă a aerului,
terenului, echipamentelor şi a diferitelor materiale.

Agenţii chimici de luptă (numite în unele perioade şi substanţe/gaze toxice de luptă) sunt
produşi chimici în stare lichidă, solidă sau gazoasă care au proprietatea de a produce tulburări ale
mecanismului fiziologic normal al organismelor vii, prin acţiunea ce o exercită asupra sistemului
nervos, aparatului respirator, pielii şi ochilor, să producă contaminarea chimică având ca efect final
producerea de pierderi însemnate în rândul fiinţelor vii şi prin contaminarea chimică a aerului,
terenului, tehnicii, echipamentelor şi a diferitelor materiale, pe arii mai mult sau mai puţin extinse
(pe diferite suprafeţe), determinând îngreunarea (compromiterea) acţiunilor militare şi a activităţilor
umane.

1.3.1. Scurt istoric. Mijloacele chimice de luptă, sub diferite forme au fost întrebuinţate încă
din timpuri străvechi, în special la asediul cetăţilor şi împotriva corăbiilor asediatoare.

Odată cu diversificarea metodelor de purtare a războiului agenţii chimici de luptă au

cunoscut o evoluţie ascendentă. Primele experimentări, înainte de primul război mondial, au avut loc
în Germania, Franţa, Anglia, S.U.A., când au fost puse la punct o serie de substanţe ca: fosgenul,
acidul cianhidric, arsen etc.
 În timpul primului război mondial (1914-1918), prin apariţia lucrărilor complexe de fortificaţii,
efectul armelor de foc s-a redus considerabil, astfel că specialiştii militari au fost nevoiţi să găsească
un mijloc mai eficient pentru nimicirea inamicului dispus în acestea şi pentru a realiza scopurile ce şi
le-au propus prin producerea în rândul inamicului a unor pierderi mari sau de a închide ori interzice
unele zone (raioane) sau direcţii. Progresele înregistrate în domeniile ştiinţei şi tehnicii, în special a
industriei chimice, au dus la perfecţionarea proceselor de sintetizare, pe cale artificială, a compuşilor
chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă (cu timpul aveau să se numească arma
chimică) şi la dezvoltarea mijloacelor chimice de luptă.

În timpul primului război mondial, şi după, au fost puşi la punct alţi compuşi toxici şi realizată
muniţia chimică pentru artilerie.

Primul atac chimic eficace, cu valuri de clor (substanţă iritant-pulmonară), a fost folosit prin
surprindere de către germani asupra francezilor în zona fluviului Ypres, din Belgia, la 22 aprilie 1915
(480 t clor, din 20 730 butelii), având ca rezultat scoaterea din luptă a 15 000 de oameni, din care 5
000 morţi. Această dată marchează începutul războiului chimic modern.

În martie 1916 ruşii au descoperit un nou toxic – cloropicrina.

Germanii au provocat pierderi imense în rândurile francezilor la 21/22 iulie 1917 prin
întrebuinţarea pe câmpul de luptă a unor noi produşi cu performanţe sporite (arsinele şi iperita –
prima dată iperita a fost folosită în zona Ypres – Flandra, de unde şi denumirea convenţională dată
acestui gaz toxic).

Pe frontul românesc, la 05 iulie 1917, artileria germană trage muniţie chimică asupra trupelor
române în zona Nămoloasa, repetând atacul în zilele următoare, iar pe 24 iulie 1917, în pădurea
Neagră (lângă Mărăşeşti).

Spre sfârşitul primului război mondial, americanii au studiat în laborator un nou gaz toxic de
luptă, levizita, supranumită „roua morţii”.

În primul război mondial, ca urmare a folosirii muniţiei încărcate cu agenţi chimici de luptă pe
diferite fronturi, au fost produse pierderi ce se cifrează la aproximativ 1 300 000 de oameni, din care
peste 90 000 morţi.

În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga

omenire. În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat „Protocolul pentru interzicerea
folosinţei gazelor asfixiante, otrăvitoare şi similare, precum şi a mijloacelor bacteriologice în
război”. Au făcut excepţie S.U.A. şi Japonia. Cu toate acestea, studiul şi perfecţionarea mijloacelor
chimice de luptă au continuat în principalele state ale lumii. În 1931 sovieticii au sintetizat
azotiperita, iar în 1934 nemţii au realizat prima combinaţie organo-fosforică toxică – tabunul; nemţii
au sintetizat între timp şi un alt produs toxic – sarinul.

Între cele două războaie mondiale gazele toxice au fost folosite de către italieni şi japonezi,
primii în războiul din Etiopia (iperita), ultimii asupra armatelor chineze, provocând zeci de mii de
victime în rândurile combatanţilor şi populaţiei neprotejate.
 Cu excepţia faptului că japonezii au întrebuinţat arma chimică în războiul contra Chinei, în cel
de-al doilea război mondial agenţii chimici de luptă nu au fost folosite. Deşi dispunea de sarin şi
tabun – substanţe cu o agresivitate mai mare decât a celor cunoscute până atunci – Germania nu a
întrebuinţat arma chimică nici în prima parte a războiului, fiind adeptă a „războiului fulger”, şi nici
atunci când a pierdut supremaţia aeriană, temându-se de o lovitură de răspuns a aliaţilor, care
dispuneau de mijloace chimice de luptă. Totuşi, pericolul războiului chimic a existat în tot timpul celui
de-al doilea război mondial.

În epoca postbelică s-au intensificat cercetările pentru obţinerea a noi substanţe toxice de
luptă: în S.U.A. au fost sintetizate şi studiate substanţe toxice de luptă psihochimice, iar în Suedia s-
au obţinut primii reprezentanţi ai substanţelor toxice de luptă de tipul „V”.

În războiul din Vietnam, în cel dintre Irak şi Iran, precum şi în agresiunea din Afganistan,
statele agresoare au folosit uneori, pe scară largă arma chimică – substanţe toxice de luptă de tip
„V”, psihochimice, iritante şi vezicante.

1.3.2. Mijloace de întrebuinţare. Agenţii chimici de luptă se folosesc cu: mijloacele

convenţionale – artilerie, aviaţie, rachete; neconvenţionale – prin acţiuni teroriste; dispozitive
de pulverizare adaptate la avioane sau elicoptere; cartuşe cu încărcătură chimică, sprayuri,
casete, microcapsule etc.
Deoarece transportul, mânuirea şi păstrarea muniţiei chimice impune măsuri complexe de
protecţie şi restricţii pe plan internaţional, în anii ́80 ai secolului trecut au fost iniţiate cercetări
pentru producerea unui nou tip de muniţie chimică, care să elimine aceste inconveniente – muniţia
chimică binară.

1.4. Arma biologică

Arma bilogică constituie mijlocul de nimicire în masă, uneori greu de controlat, care, prin
efectul vătămător al agenţilor patogeni (microorganisme capabile să dea naştere unor boli sau focare
de infecţie – viruşi, bacterii, richetsii, toxine microbiene), poate să producă pierderi mari în rândul
trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea (contaminarea) culturilor.

Arma biologică este considerată cea mai puţin costisitoare armă de distrugere în masă (arma
săracului – cum a mai fost numită), cu efecte devastatoare şi imprevizibile, pe o perioadă lungă de
timp, cu posibilităţi de miniaturizare.

1.4.1. Scurt istoric. Războiul biologic are începuturile de mult, din antichitate, perioadă din
care provin povestirile referitoare la contaminarea puţurilor cu un produs toxic provenit din ciuperca
cornul secarei – folosit de asirieni în secolul VI î.Hr., ca şi de perşi în secol IV î.Hr. Cu timpul, în
perioada romană, apoi în evul mediu şi mai târziu, armatele şi populaţia din zonele de luptă au fost
supuse unor epidemii, care au constituit un veritabil flagel pentru umanitate; dintre aceste epidemii
cea mai catastrofală a fost cea de ciumă, iar mai târziu cele de variolă.

În primul război mondial au fost înregistrate epidemii de aproape toate felurile: rujeolă,
gripă, febră tifoidă, pneumonii diverse care au produs imense pierderi de vieţi omeneşti.
 În perioada celui de-al II-lea război mondial un eveniment deosebit este reprezentat de
cercetările bacteriologice secrete efectuate de către japonezi.

În timpul ocupaţiei japoneze în China, armata niponă a executat cercetări pentru obţinerea
anumitor agenţi biologici utilizaţi în scopuri militare, care produc ciuma, holera, anthraxul, febra
tifoidă, dizenteria, precum şi ciuma bubonică.

Şi celelalte state dezvoltate au manifestat interes pentru dezvoltarea acestei arme, printre
care Germania, Marea Britanie (antrax), Statele Unite ale Americii. În al II-lea război mondial SUA a
folosit armele biologice, agenţi biologici defolianţi, pentru distrugerea recoltelor japoneze în scopul
înfometării populaţiei.

Pe durata războiului din Vietnam (1965-1967), există informaţii privind folosirea

tricotecenelor „ploaia galbenă”, în acţiuni militare, în Asia de Sud-Est.

Războiul Rece a însemnat şi o cursă a înarmărilor pe toate planurile, arma biologică, deşi
existau acorduri internaţionale de interzicere, nefiind exclusă din programele de dezvoltare a armelor
de distrugere în masă. Atât SUA cât şi fosta URSS au avut programe extinse de cercetare în domeniul
armelor biologice.

1.4.2 Întrebuinţarea agenţilor patogeni. Agenţii patogeni pot fi întrebuinţaţi prin

dispersarea lor peste zone mari, iar purtaţi de vânt străbat distanţe mari pe direcţia acestuia.

Metodele de dispersare sunt:

a) dispersarea prin diversiune – urmăreşte contaminarea surselor de apă, alimentelor,

furajelor;

b) dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor – urmăreşte contaminarea

personalului la venirea în contact cu animale şi insecte bolnave;

c) dispersarea prin aerosolizare – urmăreşte contaminarea biologică a unor suprafeţe întinse

de teren, precum şi a personalului dispus în adăposturi şi clădiri;

d) dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei, artileriei – constituie metoda principală de

folosire, deoarece efectul exploziilor acesteia nu afectează capacitatea de contaminare biologică a
germenilor folosiţi.