UÎ.2. Sisteme de calcul.

Componenta software

CUPRINS

1.1. Introducere

1.2. Sisteme de operare

1.3. Rețele de calculatoare

Lucrare de verificare nr.2.

Obiective

• Prezentarea noțiunilor generale

sisteme de operare;
• Prezentarea noțiuni generale
despre rețele de calculatoare.

După parcurgerea unității de învățare

nr. 2. cursanții vor fi capabili:

• să cunoască principalele
categorii ale componentei
software a unui sistem de
calcul;
• să cunoască avantajele
utilizării rețelelor de
calculatoare și arhitectura
client-server;
• familiarizarea cu sistemele de
operare MS-DOS și Windows.

19
 2.1. Introducere
Sistemele de calcul efectuează prelucrarea automată a informaţiei pe bază de
programe. Un program este un ansamblu ordonat de instrucțiuni care rezolvă
o anumită problemă.

Componenta software este alcătuită din toate programele care se găsesc pe

un sistem de calcul. Programele se împart în trei mari categorii:

• programe de bază - asigură funcţionarea eficientă a resurselor

sistemului de calcul;
• programe de aplicație - programe care rezolvă anumite probleme
concrete specifice utilizatorilor;
• firmware - programe incluse în dispozitivele electronice în
momentul fabricației acestora.

Programele de bază, de regulă sunt livrate odată cu sistemul de calcul

respectiv. Distingem trei mari categorii de programe care alcătuiesc
programele de bază. Acestea sunt: sistemul de operare, programele utilitare
şi programele de traducere dintr-un limbaj în altul.

Sistemul de operare este un ansamblu de programe care gestionează resursele

sistemului de calcul şi asigură funcţionarea optimă a acestuia.

Sistemul de operare este programul care se lansează în execuție imediat după

pornirea sistemului de calcul, permițând utilizatorului să formuleze într-o
manieră simplă şi concisă comenzile sau acțiunile pe care le dorește
executate. Exemple de sisteme de operare: MS-DOS (MicroSoft Disk
Operating System), UNIX, Linux, MacOS.

Programele utilitare sunt programe specializate care realizează interfața între

om şi calculator, diverse operații asupra fișierelor sau discurilor (recuperarea
fișierelor șterse din greșeală, defragmentarea discurilor, marcarea zonelor
inutilizabile pe disc, etc.). Spre exemplu Norton Utilities, PC-Tools,
Windows Explorer, WinCommander.

Programele translatoare au rolul de a traduce programele sursă scrise în

diverse limbaje de nivel înalt (Pascal, C, Java, Fortran) într-un limbaj înțeles
şi care poate fi executat de calculator (cod mașină). Există două modalități de
a traduce limbajele: compilarea şi interpretarea.

Compilarea este procesul prin care se translatează programul sursă scris într-
un limbaj de nivel înalt într-un program obiect relocabil care apoi va fi
completat cu module de program din biblioteci prin intermediul link editării
rezultând programul executabil (vezi figura 2.1) care este independent.

20
 Figura 2.1

Interpretarea este procesul în care interpretorul încarcă programul sursă care

este tradus şi executat instrucțiune cu instrucțiune, rezultatul acțiunii
instrucțiunilor fiind imediat. În urma interpretării programului sursă nu
rezultă un program executabil, ci execuţia programului se va efectua numai
prin intermediul programului interpretor. Rezultă că această modalitate nu
este foarte eficientă şi din această cauză această modalitate de traducere este
mai puţin folosită.

2.2. Sisteme de operare

Sistemul de operare are drept funcții importante:

• Gestionarea resurselor (comunicarea cu echipamentele periferice

prin intermediul driver-elor de dispozitiv, gestiunea memoriei,
organizarea fișierelor pe suportul extern)
• Interfața cu utilizatorul ce permite utilizatorului care are acest drept
dialogul cu sistemul de calcul. Din punct vedere al interfeței cu
utilizatorul, dialogul poate fi prin linie de comandă în mod text sau cu
interfață grafică.

Sistemul de operare MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) este unul
din sistemele de operare care a apărut odată cu apariţia calculatoarelor
personale (PC). În anul 1981 a fost lansat acest sistem de operare care în 1985
a devenit standardul sistemelor de operare pentru microcalculatoare pe 16
biți. Firma Microsoft a dezvoltat ulterior acest sistem până la versiunea 6.2
(apărută în 1994) şi ulterior versiunea 7.0 ca emulator de MS-DOS integrat în
sistemul de operare Windows 95. A fost unul din cele mai utilizate sisteme
de operare până la apariţia sistemului de operare Windows care l-a şi înlocuit.

Sistemul de operare MS-DOS este un sistem de operare la care interfața este

prin linie de comandă în mod text. Scopul acestei prezentări este de a învăța
modul de utilizare al acestui sistem de operare, de a înțelege câteva din
comenzile sistemului de operare pentru a vizualiza conținutul unui director,

21
pentru a schimba directorul curent, pentru a șterge sau crea directoare, pentru
a copia fişiere sau de a le redenumi.

MS-DOS este un sistem de operare rezident pe disc, compus din trei straturi:

• BIOS (Basic Input-Output System) - componenta care conține

subprogramele de bază pentru gestiunea resurselor sistemului,
realizând operațiile de bază cu perifericele;
• DOS (Disk Operating System) - componenta care gestionează
organizarea informaţiei pe disc permițând crearea şi modificarea
fișierelor şi directoarelor;
• Interpretorul de comenzi- asigură interfața dintre sistem şi utilizator
(command.com).

La pornirea unui sistem de calcul se execută un program prin care se testează

buna funcţionare a componentelor hardware. Daca toate componentele
hardware răspund corect, se dă controlul unui subprogram, numit pre-
încărcător, care încarcă în memorie, a celor trei componente ale sistemului de
operare, apoi încarcă în memorie doar primele două straturi. Se trece apoi la
configurarea sistemului de calcul prin verificarea existenţei în directorul
rădăcină a fișierului CONFIG.SYS care conține un set de comenzi de
configurare a sistemului ce se execută. Se încarcă şi ultima componentă a
sistemului de operare COMMAND.COM apoi se lansează în execuție fișierul
AUTOEXEC.BAT ce conține diverse comenzi MS-DOS care vor fi
executate. După execuţia comenzilor din fișierul AUTOEXEC.BAT pe
ecranul sistemului de calcul va fi afișată linia:

C:\>

Semnul > (mai mare) este denumit prompter-ul sistemului de operare, iar
liniuța de subliniere (underscore) care clipește alături de prompter se numește
cursor. Cursorul ne indică locul în care va fi afișat următorul caracter introdus
de la tastatură.

Sistemul de operare MS-DOS organizează informația pe discuri sub formă de

fişiere, directoare şi drive-uri.

Un drive va fi întotdeauna denumit printr-o litera şi este asociat cu un

dispozitiv fizic, de regulă un disc. Cele mai folosite tipuri de disc sunt hard
disk, floppy disk sau compact disk. Prin convenție primul floppy disk este
notat prin litera A, cel de-al doilea dacă există este notat cu litera B iar primul
hard disk este notat cu litera C.

Fișierele sunt colecții de informaţii care au aceeași semnificație logică şi

sunt păstrate pe disc. Directoarele grupează mai multe fişiere sau alte
directoare sub același nume. Directoarele ușurează procesul de găsire a unor
fişiere. De exemplu toate fișierele asociate sistemului de operare MS-DOS
sunt păstrate într-un director denumit DOS. Directoarele pot conține alte
directoare ce se numesc subdirectoare, astfel încât discul este structurat
22
utilizând o structură arborescentă de directoare. Pentru fiecare disc există un
singur director principal care este denumit director rădăcină (root directory)
care este baza pentru toate celelalte directoare. Acest director rădăcină nu are
un nume, el este reprezentat de un caracter backslash (\). De regulă termenul
de subdirector se foloseşte doar pentru a accentua relația de subordonare în
care se găsesc directoarele respective.

O cale (path) este drumul urmat de la directorul rădăcină al unui disc până
la fișierul ce doriți să-l utilizați. De exemplu presupunând că drive-ul F are
structura din figura 2.2, pentru a accesa fișierul UNU.PAS din directorul
STUD6, trebuie parcursă calea de la directorul rădăcină a discului F prin
directorul USERS la directorul STUD6, așa cum este indicat în aceeași figură.

Figura 2.2

Prin urmare pentru fișierul UNU.PAS calea completă este prezentată în figura
2.3.

Figura 2.3

Orice fișier sau director, cu excepția directorului rădăcină, trebuie să poarte

un nume. Pentru sistemul de operare MS-DOS regulile de formare a numelor
sunt:

• Numele au lungimea de maximum 8 caractere la care se mai adaugă

o extensie de nume formată din trei caractere;
• Numele fișierelor nu sunt „case-sensitive”, adică nu contează dacă
sunt scrise cu literă mare sau literă mică atunci când sunt specificate;
• Caracterele componente pot fi doar literele de la A la Z, cifrele 0 la 9
şi următoarele caractere speciale underscore(_), caret(^), semnul
dolar ($), tilda (~), semnul mirării (!), diez (#), procentaj (%),
ampersand (&), liniuță (-), acolade ({}), semnul at (@), apostrof (‚

23
 sau `) şi paranteze rotunde ( ), nici un alt caracter nu este permis (cum
ar fi spațiu, virgula, punct şi virgulă sau punct);
• Numele nu pot fi identice cu numele unui alt fișier sau subdirector din
același director.

Prin urmare un nume de fișier poate avea două părți: numele propriu zis şi
extensia. Aceste două părți sunt separate prin punct (.), de exemplu UNU.PAS
este un nume de fișier valid pentru care numele propriu zis este UNU, iar
extensia este PAS. De regulă extensia indică tipul informaţiei pe care fișierul
o conține.

În specificarea numelor unor fişiere, atunci când se dorește executarea unor

comenzi care implică un grup de fişiere ale căror nume au ceva în comun, se
pot folosi unele caractere speciale denumite wild carduri. Sistemul de operare
MSDOS recunoaște două astfel de caractere şi anume:

• Asteriscul (*) ce reprezintă unul sau mai multe caractere pe care

numele fișierelor le au în comun;
• Semnul întrebării (?) care reprezintă un singur caracter pe care numele
fișierelor îl au în comun.

Spre exemplu *.CPP reprezintă toate fișierele ce au extensia CPP, ???.CPP

reprezintă toate fișierele al căror nume este format din trei caractere şi au
extensia CPP.

Specificarea şi execuţia unei comenzi a sistemului de operare se face prin

apăsarea tastelor corespunzătoare numelui comenzii respective la prompterul
sistemului de operare şi apoi apăsarea tastei Enter pentru a fi executată
comanda. Dacă din greșeală ați apăsat alte taste, apăsați tasta Backspace,
pentru a corecta erorile. Dacă șirul de caractere pe care l-ați introdus
dumneavoastră nu este o comandă MS-DOS atunci va apare mesajul de
eroare: Bad command or file name, ce indică faptul că sistemul de
operare nu a recunoscut eroarea.

Să enumerăm câteva din comenzile sistemului de operare MS-DOS:

1. Vizualizarea conținutului unui director se face prin comanda DIR. În

urma execuției comenzii apar toate fișierele şi directoarele pe care le
conține directorul curent.
2. Crearea unui nou director se face prin intermediul comenzii MD.
3. Ștergerea unui director existent se face prin comanda RD.
4. Schimbarea directorului curent se face prin comanda CD
5. Schimbarea discului se face prin indicarea literei asociate driverului
dispozitivului respective urmată de :.
6. Copierea fișierelor se face prin intermediul comenzii COPY.
7. Redenumirea unui fișier se face prin intermediul comenzii RENAME
sau REN.

24
 8. Ștergerea unui fișier se face prin intermediul comenzii ERASE sau
DEL.

Windows
Windows este un sistem de operare modern ce oferă utilizatorilor o interfață
grafică bazată pe ferestre şi mijloace de interacţiune moderne: meniuri,
butoane simulate pe ecran, ferestre de dialog. Windows-ul este un sistem de
operare multitasking (care poate executa mai multe programe odată).

Ecranul principal pentru sistemul Windows XP este prezentat în figura 2.12.

Ecranul sistemului Windows XP este format dintr-o linie de aplicaţii (Task
Bar) care în partea stângă are un buton de start care prin apăsare dezvoltă o
listă de opțiuni (meniu), spațiul de lucru care se numește Desktop şi pe care
se găsesc o serie de pictograme (icon-uri) sugestive pentru aplicația ce va fi
lansată în execuție dacă se execută dublu clic pe spațiul aferent acesteia.
Taskbar-ul mai conține şi butoane pentru aplicațiile în curs de execuție.

Prin activarea butonului de start se deschide un meniu vertical ce conține

comenzi ale sistemului de operare ce pot fi lansate în execuție:

• Programs -principalele aplicaţii instalate;

• Documents - ultimele documente accesate;
• Settings - funcţiile de configurare;
• Find – permite căutarea unor fişiere;
• Help - help-ul de sistem;
• Run – lansarea în execuție a programelor neinstalate;
• Shut Down - opțiunea de oprire/repornire a sistemului.

Figura 2.4

25
Modul de interacţiune cu utilizatorul în Windows se face prin intermediul
următoarelor elemente:

• Pictograme (Icon-uri). În mediul Windows, pictogramele sunt folosite

pentru a reprezenta programe care pot fi lansate în execuție. De regulă,
o pictogramă este un desen creat de programatorul aplicaţiei, desen
ce este sugestiv pentru acțiunea programului respectiv. În partea
inferioară a desenului se află plasat un text ce specifică numele
programului respectiv. Lansarea în execuție a programului aferent se
face prin intermediul mouse-ului, prin executarea unui dublu clic pe
butonul din stânga sau prin intermediul tastaturii prin poziționare pe
aplicația respectivă prin intermediul apăsării tastei Tab şi a tastelor cu
săgeți urmată de apăsarea tastei Enter pentru lansare.
• Liste de opțiuni (Meniuri). Fiecare aplicație poate avea propriul său
meniu afișat în fereastra asociată aplicaţiei. De asemenea există şi
meniul START ce poate fi activat din Task Bar. Fiecare meniu conține
o listă de opțiuni din care utilizatorul poate alege una, declanșând în
acest fel o acțiune. Într-un meniu există mai multe tipuri de opțiuni:
o Opțiuni care prin selectare afișează alte meniuri. Acestea au în
partea dreaptă un triunghi. Un meniu ce conține astfel de
opțiuni pe mai multe niveluri se numește meniu în cascadă
(cascading menu).. De exemplu opțiunea Program
Files|Accessories din meniul START. Opțiuni care prin
selectare afișează o fereastră de dialog prin care se cer
informaţii suplimentare. Aceste opțiuni au textul urmat de trei
puncte orizontale. De exemplu opțiunea Run din meniul
START.
o Opțiuni care afișează marcajul " " în stânga numelui; prin
selecția acestei opțiuni, comanda devine activă iar printr-o altă
selecție aceasta va fi dezactivată. De exemplu opțiunea
TOOLBOX din meniul View al aplicaţiei PAINT.

Sunt două metode de alegere a articolelor dintr-un meniu: una bazată pe

cunoașterea combinațiilor de taste corespunzătoare opțiunilor dorite, cealaltă,
generală, presupunând activarea meniului şi selecția opțiunii din meniu.

Prima metodă impune cunoașterea combinației de taste necesare selecției

opțiunii respective. Această combinație, dacă există, este afișată în dreapta
opțiunii.

Metoda generală presupune activarea opțiunii respective prin intermediul

tastaturii sau a mouse-ului. Prin intermediul tastaturii se apasă combinația de
taste ALT+litera subliniată în numele opțiunii de meniu. Prin mouse se
execută clic pe butonul din stânga pe opțiune dorită. Dezactivarea unui meniu
se face, folosind tastatura, prin intermediul apăsării tastei ESC sau prin
intermediul mouse-ului, punctându-se oriunde în afara meniului.
26
Dacă într-un meniu există vreo opțiune colorată în gri deschis atunci aceasta
este dezactivată, neputând fi selectată prin nicio metodă.

Ferestre de dialog. Sunt afișate pe ecran de obicei în urma unei alegeri dintr-
un meniu a opțiunilor al căror titlu este urmat de trei puncte orizontale, fiind
necesare pentru obținerea de informaţii suplimentare cerute de execuţia
comenzii (vezi figura 2.5) pentru fereastra de dialog RUN). Totodată,
Windows foloseşte ferestrele de dialog pentru afișarea unor explicații şi
avertismente.

Figura 2.5

O fereastră de dialog conține mai multe controale prin care se realizează

interacțiunea sistemului sau a aplicaţiei cu utilizatorul. Pentru a putea
specifica datele, controlul respectiv trebuie selectat. Selecția unui control se
face apăsând TAB, pentru parcurgerea lor într-un sens, sau SHIFT+TAB,
pentru parcurgerea în celălalt sens, de mai multe ori, până când se ajunge la
controlul sau grupul de controale dorit.

Pentru grupurile de controale se folosesc tastele de direcție pentru deplasarea

în interiorul grupului, până când este selectat controlul dorit. Windows-ul
indică selectarea controlului prin afișarea unui dreptunghi punctat în jurul
numelui controlului. Dacă numele asociat unui control sau grup de controale
conține o literă subliniată, atunci acesta poate fi selectat direct prin apăsarea
simultană a tastelor ALT+litera subliniată. Folosind mouse-ul, controlul se
selectează prin execuţia unui clic pe butonul din stânga pe spațiul aferent
controlului respectiv.

Butoane de comandă. Interacțiunea prin intermediul unei ferestre de dialog

se încheie întotdeauna prin alegerea unui buton de comandă.

De aceea, orice fereastră de dialog conține cel puţin un buton de comandă,

de regulă acesta este <OK>. Alegerea butonului de comandă <OK>
determină execuţia comenzii pentru care a fost afișată fereastra de dialog,
considerându-se valide datele de intrare afișate în aceasta. Butonul <Cancel>
determină anularea comenzii. Fereastra de dialog poate fi prevăzută şi cu alte
butoane de comandă, pentru a particulariza execuţia comenzii sau pentru

27
declanșarea unui alt nivel de dialog. Acestea din urmă se recunosc fiind
denumite cu texte care se termină prin ... sau .

Butoanele colorate în gri deschis sunt dezactivate, adică nu pot fi acționate.

Butonul selectat la un moment dat poate fi recunoscut prin faptul că este
încadrat cu o linie diferită de a celorlalte. Selecția, uneori spus apăsarea unui
buton de comandă, constă în apăsarea tastei ENTER atunci când butonul este
selectat, sau execuţia unui clic cu mouse-ul pe suprafața butonului de
comandă. De asemenea, dacă textul înscris pe buton conține o literă subliniată
alegerea se poate face direct prin tastatură, prin apăsarea simultană a tastelor
ALT+litera subliniate. Butonul de anulare a comenzii <CANCEL> poate fi
ales şi prin apăsarea tastei ESC. Închiderea ferestrei de dialog cu anularea
comenzii, asemănător cu selecția butonului <CANCEL>, se obține şi prin
intermediul mouse-ului, prin selecția butonului de terminare a aplicaţiei, din
colțul dreapta sus sau prin tastarea combinației ALT+F4.

Odată cu selecția unui buton de comandă, cutia de dialog este ștearsă de pe

ecran.

Liste de opțiuni (ListBox). O listă de opțiuni este o zonă ce conține o coloană

sau mai multe de opțiuni, din care utilizatorul poate selecta una sau mai
multe. Dacă numărul de opțiuni afișate este mare, zona este prevăzută şi cu
bare de defilare. Pentru selectarea unei singure opțiuni din listă după selecția
listei, ca orice control, se folosesc tastele poziționale pentru defilarea listei
până la opțiunea căutată, sau se apasă tasta corespunzătoare primei litere a
opțiunii. În acest caz va fi selectată prima opțiune din listă care începe cu
litera respectivă. Opțiunea selectată este pusă în evidență prin culoare
diferită, de regulă albastru. Folosind mouse-ul, se acționează asupra barelor
de defilare până când opțiunea dorită apare în zona de afișare a listei, apoi se
selectează opțiunea prin execuţia unui clic.

Casete de opțiuni (ComboBox). Sunt formate dintr-o singură linie care este
prevăzută în partea stângă cu o săgeată orientată în jos care prin selecție
dezvoltă o listă de opțiuni ce pot fi selectate, similară cu listele de opțiuni.
Folosind tastatura se utilizează combinația de taste ALT+săgeată jos, pentru
afișarea listei, săgeată sus sau săgeată jos până când se ajunge la articolul de
selectat, ALT+sageată sus sau ALT+sageată jos pentru selectare.

Folosind mouse-ul afișarea listei se face prin executarea unui clic pe zona
săgeții. După selecția unei opțiuni, lista este ștearsă de pe ecran şi opțiunea
selectată este afișată pe linia rezervată.

Linia de editare (Edit Line) sunt zone ce permit utilizatorului introducerea de

texte. Pentru a introduce un text într-o zonă de editare, trebuie mai întâi
selectată zona, ca orice alt control. Atunci când este selectată, în zonă este
afișată o bară verticală ce clipește, indicând poziția în care va fi inserat
următorul caracter introdus de la tastatură. La afișare, zona de editare poate
conține deja un text care va fi înlocuit cu cel introdus de utilizator.

28
Butoane de opțiune (Radio Button) Sunt afișate în ferestrele de dialog sub
formă de linii de text precedate de zone de marcare. În cadrul grupului doar o
singură opțiune poate fi marcată prin afișarea unui cerc de culoare neagră în
zona de marcare. Prin marcarea unui buton este demarcat cel care era marcat
anterior.

Marcarea unui buton de opțiune se poate face folosind tastatura prin

intermediul tastei <SPACE BAR> (tasta spațiu), sau prin apăsarea simultană
a tastei ALT+litera subliniată din textul asociat zonei de marcare.

Folosind mouse-ul, pentru selectare, se punctează butonul.

Căsuțele de bifare (CheckBox). Se folosesc pentru opțiuni pe care utilizatorul

le poate activa sau dezactiva după dorință.

Atunci când opțiunea este activă căsuța este marcată cu semnul “√”. Pentru
marcarea/ demarcarea unei căsuțe de opțiune se selectează căsuța şi se apasă
tasta SPATIU. Dacă numele căsuței conține o literă subliniată, marcarea sau
demarcarea se poate face prin apăsarea simultană a tastelor ALT+literei
subliniată. Folosind mouse-ul, se execută clic pe căsuța care se dorește a fi
marcată sau demarcată.

Orice aplicație din sistemul de operare Windows are asociată o fereastră a

aplicaţiei care de cele mai multe ori are forma prezentată în figura 2.20.

Fereastra asociată este folosită nu numai pentru afișarea ci şi pentru orice

operație de interacţiune cu utilizatorul.

O fereastră asociată unei aplicaţii este compusă din mai multe zone:

• Linia de titlu este linia ce conține numele aplicaţiei sau al

documentului. Pe această linie se găsesc în partea dreaptă trei
butoane importante şi anume butoanele pentru minimizare,
maximizare/restaurare şi închidere. Ele sunt acționate numai prin
intermediul mouse-ului prin executarea unui clic pe butonul din
stânga.
• Butonul de minimizare, reprezentat printr-un dreptunghi mic vezi
figura 2.20), permite ascunderea ferestrei, astfel încât ea este
indicată doar sub formă de buton plasat pe linia de aplicaţii
(Taskbar).
• Butonul de maximizare/restaurare, reprezentat printr-un
dreptunghi mare sau prin două dreptunghiuri suprapuse permite
afișarea ferestrei pe tot ecranul sau revenirea la dimensiunea
anterioară.
• Butonul de închidere a ferestrei, asemănător cu un x, realizează
închiderea ferestrei sau terminarea aplicaţiei. În partea stângă a
liniei de titlu se află o pictogramă pentru activarea meniului
sistem. Meniul sistem este util mai ales în cazul folosirii tastaturii
deoarece conține comenzi de închidere, minimizare, maximizare,
29
 redimensionare şi deplasare a ferestrei. Atunci când sunt deschise
mai multe ferestre numai una dintre ele este activă, aceea cu care
poate lucra utilizatorul; bara de titlu a ferestrei active este afișată
într-o culoare sau intensitate diferită de a celorlalte.
• Linia de meniu conține meniul aplicaţiei, cu toate funcţiile (comenzile)
disponibile pentru aplicația respectivă. Principalele funcții din aceste
meniuri sunt reluate şi afișate opțional sub formă de pictograme pe linia
următoare denumită linie de instrumente (Toolbar).
• Zona de lucru este suprafața în care aplicația poate afișa informaţii.
• Linia de stare este situată la partea inferioară a ferestrei aplicație fiind
particularizată pentru fiecare aplicație în parte, de regula aici se afișează
informaţii despre starea curentă a aplicaţiei respective.

Marginea ferestrei este prevăzută cu un cadru şi permite modificarea

dimensiunilor ferestrei. Asupra sa se poate acționa numai prin intermediul
mouse-ul. Fereastra poate fi prevăzută, în partea dreaptă şi în partea de jos,
cu bare de defilare (scrollbar) iar pe fiecare bară de defilare sunt reprezentate
săgeți, prin punctarea cărora se execută deplasarea în documentul afișat în
fereastră. În același scop, pe fiecare bară este afișat şi un cursor mobil.

Închiderea unei ferestre active se poate efectua folosind tastatura prin

apăsarea combinației de taste ALT+F4.

2.3. Rețele de calculatoare

O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate
(şi alte periferice) ce permit comunicarea între ele prin execuţia unor
programe.
O reţea poate fi considerată un sistem de calcul, format din mai multe
calculatoare care se comportă ca un sistem unitar. O reţea poate fi folosită
pentru a partaja informația, pentru partajare hardware şi software şi pentru a
centraliza administrarea şi asistența tehnică. Elementul cheie, partajarea, se
referă la posibilitatea mai multor utilizatori de a beneficia de aceleași date şi
dispozitive simultan. Cu ajutorul rețelelor de calculatoare se pot partaja:
documente, mesaje email, software, fotografii, fişiere audio, fişiere video,
imprimante etc.
Abilitatea de a partaja informația rapid şi fără costuri suplimentare s-a dovedit
a fi una din cele mai mari utilizări ale rețelelor de calculatoare.
O reţea de calculatoare cuprinde:

• servere – calculatoare care oferă utilizatorilor rețelei resursele

partajate;
• clienți – calculatoare care folosesc resursele partajate din reţea;
• mediul – firele (ex. cablurile) care realizează conexiunile fizice;
30
 • datele şi dispozitivele partajate;
• resurse – orice serviciu sau dispozitiv disponibil pentru a fi utilizat de
utilizatorii din reţea.
În funcţie de aria de răspândire geografică, rețelele de calculatoare se împart
în trei mari categorii: rețele locale (LAN –Local Area Network), MAN
(Metropolitan Area Network) şi rețele de arie largă (WAN – Wide Area
Network).
O reţea LAN poate conține de la două calculatoare legate prin cablu până la
sute de calculatoare şi periferice, caracteristica definitorie fiind limitarea
spațială.
O reţea MAN reprezintă o reţea formată din calculatoare interconectate pe
teritoriul unui oraș.
O reţea WAN poate lega calculatoare şi periferice aflate în diferite locații
geografice, este constituită din mai multe rețele LAN. Exemplu de WAN:
Internetul.
Din punct de vedere al modului de operare, rețelele de calculatoare se clasifică
în:

• rețele cu server dedicat;

• rețele peer-to-peer (de la egal la egal).
În cazul rețelelor cu server dedicat un calculator gestionează întreaga reţea,
celelalte calculatoare numindu-se clienți. Serverul asigură funcții de stocare
de fişiere pe disc, imprimare, mesagerie sau de comunicație cu alte elemente
componente ale rețelei.
În rețelele peer-to-peer nu există servere dedicate şi nici o ierarhie între
calculatoare. Toate calculatoarele sunt egale şi din acest motiv se numesc
“peers”. Fiecare calculator funcționează atât ca server cât şi client, nefiind un
calculator responsabil pentru întreaga reţea. Utilizatorul fiecărui calculator
decide care date de pe acest calculator vor fi partajate în reţea.
În funcţie de modalitatea de aranjare fizică a calculatoarelor într-o reţea, au
fost identificate următoarele topologii de rețele:

• magistrală (Bus);
• inel;
• arbore;
• stea.

31
 a. Topologia magistrală b. Topologia inel

c. Topologia arbore d. Topologia stea

Figura 2.6. Topologii de reţea

Rețelele de calculatoare pot fi clasificate și după tehnologia care este folosită

pentru a conecta dispozitive individuale din rețea, cum ar fi fibră optică,
Ethernet, Wireless LAN (din engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau
Power line.

Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse,

începând cu tot felul de cabluri metalice și de fibră optică, cabluri submarine,
și terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze
infraroșii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliților.
O metodă toarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la
natura fizică a cablului folosit și la tensiunile electrice ale semnalului. Cel
mai răspândit protocol de comunicare în rețelele Ethernet se numește
CSMA/CD ("Carrier Sense Multiple Access / Collision Detection").

"HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor și

aparatelor "inteligente" dintr-o locuință, bazat pe fire normale de telefon sau
cablu normal de televiziune.

Sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe rețeaua de curent

electric, atât cea de înaltă cât și cea de joasă tensiune, care practic ajung la
orice loc din lume.
Dintre echipamentele pentru realizarea unei rețele de calculatoare pot fi
menționate următoarele:

• placa de reţea - permite calculatoarelor să se lege la o rețea de

calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele rețelei, care la rândul
lui permite utilizatorilor să creeze conexiuni/sesiuni/legături cu alți
utilizatori și calculatoare;
• repeater - dispozitiv electronic care primește semnale pe care le
retransmite la un nivel mai înalt sau la o putere mai mare, sau de
32
 cealaltă parte a unui obstacol, astfel ca semnalul să poată acoperi zone
mari fără degradarea calității sale;
• hub - dispozitiv pentru conectarea altor dispozitive fie prin cablu
răsucit (de tip twisted pair), fie prin cablu de fibră optică; legătura
permite ca rețeaua să se comporte ca un singur segment;
• switch – comutator de reţea, este un dispozitiv care realizează
conexiunea diferitelor segmente de reţea.
Comunicarea într-o reţea de calculatoare se realizează prin intermediul unui
protocol de comunicație ce reprezintă un set de reguli care definesc
convențiile de comunicare.
Cele mai cunoscute ierarhii de protocoale sunt: modelul ISO/OSI (Open
Systems Interconection) şi modelul TCP/IP (Transmission Control Protocol/
Internet Protocol). Tot ce se numește Tehnologie Internet se referă la suita de
protocoale TCP/IP, Internetul fiind definit astfel orice reţea care foloseşte
tehnologia Internet. Suita de protocoale TCP/IP asigură transmisia şi
gestionarea informaţiilor/datelor care se deplasează în Internet.

33
Lucrare de verificare nr. 2.

✓ Să se creeze în sistemul de operare MS-DOS următoarea

structură de directoare:

✓ Să se redenumească fișierul APLIC1.CPP din structura creată

cu numele TEST.CPP şi apoi să se mute acest fișier din
directorul USER4 în directorul USER6.
✓ Să se creeze structura de directoare de la aplicația de mai sus în
sistemul de operare Windows. Să se mute apoi conținutul
directorului USER4 în directorul USER6. Să se redenumească
directorul USER4 cu noul nume USER3 şi apoi să se șteargă
directorul USER9.

34