CONCEPTELE DE BINE ȘI RĂU

NIETZSCHE, CREȘTINISMUL, DOSTOIEVSKI

Singurul lucru despre care merită să scrii este inima umană în
conflict cu ea însăși.
- William Faulkner -

Psihologic vorbind, există ceva intuitiv care ne atrage la dihotomii și dualități.

Suntem o specie paradoxală: capabilă de acțiuni animalice, groaznice,
incomparabile chiar și cu cele mai violente animale de pe această Planetă, dar
în același timp având capacitatea de a analiza aceste acțiuni și de a reflecta
asupra implicărilor morale.

Binele și Răul e una din cele mai vechi dihotomii cunoscute omenirii. De la
Homer, Shakespeare, Tolkien, și Dostoievski—conflictul intern al naturii
umane e o temă care va fi mereu actuală în literatură, artă și viața noastră de zi
cu zi. Însă de unde noi avem asemenea concept dualistic de Bine și Rău?
Putem oare ști originea? O fi cazul că acest concept e intrinsec în fiecare din
noi, ori totuși a fost inventat de cineva mii de ani în urmă?

Nietzsche—filosoful care faimos proclamase “Moartea lui Dumnezeu” și ne

avertiza de nihilismul care va avea loc în secolele 20 și 21—ar spune că deși
noi înțelegem acest concept de bine și rău la nivel intuitiv, totuși el a fost
inventat, mii de ani în urmă, de către un singur om. Unii istorici datează acest
eveniment în anul 9000 înainte de Hristos, alții spun că a fost mai recent, dar
în orice caz el era un profet din Persia pe nume Zoroaster, ori cum unii prieteni
îi spuneau, Zarathustra.

Și acel Zarathustra, contrar tuturor oamenilor care trăiau în timpul lui, în loc să
privească la evenimentele care se întâmplă în lume, și să atribuie aceste
evenimente la Dumnezeul Mării, sau Dumnezeul Războiului, adică în loc să
atribuie fiecare eveniment la voința Dumnezeului care-i corespunde, el a
simplificat întregul sistem într-o luptă dintre Ahura Mazda (Regele
Înțelepciunii și Binelui) și Angra Mainyu (Spiritul Destrucției și Răului).

În cartea Așa Grăit-a Zaratustra, Nietzsche introduce acest caracter ca o

reprezentare a profetului Persian Zoroaster, care propăvăduia religia
Zoroastrianismului, care e una din cele mai vechi religii din lume și mai poate
fi observată în unele regiuni ale Iranului modern. Zoroastrianismul era prima
religie care avea la baza sa dihotomia răului și binelui și conceptele acelei
religii a influențat Iudaismul, Creștinismul, Islamul și Budismul.

Unii oameni presupun că Nietzsche scrie despre Zarathustra în cartea sa în așa

fel de parcă el ar fi trăit câteva milenii mai târziu, e un fel de exercițiu ipotetic,
că cică dacă Zarathustra ar fi trăit în timpurile moderne, având mai multă
informație științifică și istorică, el și-ar fi dat seama că conceptele lui de bine
și rău sunt nimic mai mult decât niște concepte inventate de oameni pentru a
simplifica lucrurile și că nu există așa ceva ca un bine sau rău dirijat de
cosmos.

Cu alte cuvinte, Nietzsche, la fel cum el crede că Platon a făcut prin cuvintele
lui Socrate, la fel cum Sfântul Paul și autorii Noului Testament au făcut prin
cuvintele lui Isus, scrie cartea sa prin cuvintele lui Zarathustra, și în mare parte
ca și cele două exemple, el încearcă să-i provoace pe oamenii contemporani să-
și pună la îndoială credințele sale și să avanseze la ceva mai bun.

Intenția lui Nietzsche era să ne avertizeze de Moartea lui Dumnezeu, de

slăbirea valorilor Creștine în viața de zi cu zi, și ne chema să ne reevaluăm
întregul sistem al gândirii noastre morale pentru a progresa.

Însă am fi noi capabili să scăpăm de acest dualism? Ar fi cazul că Zarathustra,

inventând acel concept de Bine și Rău, o fi atins o parte subconștientă,
intrinsecă din noi, pe care o înțelegem la nivel universal, indiferent de limba,
cultura, proveniența noastră?

Cercetările științifice, și mai precis, scanările neurologice ale creierului uman,

ne sugerează că creierul nostru e “o mașină de sens”, care categorizează,
divizează, stereotipizează—totul cu scopul de a funcționa într-un mod mai
automat și a utiliza mai puține resurse posibile.

Mai mult ca atât, unele scanări ale creierului sugerează că sentimentul

divinității, ori a experiențelor supranaturale, pot fi fabricate de noi înșine,
adică creierul nostru are capacitatea de a crea aceste experiențe , fie prin
ritualuri religioase îndelungate, ori fie prin droguri psihedelice.

Iar deoarece cunoaștem că creierul are neuroplasticitate, adică e flexibil și se

poate modifica în dependență de experiențe, sunt și argumente serioase în
neuroștiință că religia ne-a format parțial structura creierului.
Dacă admitem că aceste cercetări sunt mai degrabă adevărate, atunci faptul că
mintea noastră a creat acest dualism de Bine și Rău se datorează faptului că
creierul nostru categorizează totul din împrejur la un nivel subconștient, în așa
fel ca mai târziu să aibă acces mai ușor la informație, și ca rezultat, să facă
decizii mai rapide.

Având acest concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și
gri, e un lucru potențial periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice,
dar totuși acest concept pare a fi mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism
ne ghidează în deciziile noastre, chiar dacă acele decizii pot fi slab informate.
Posibil că ce o să spun acum e un lucru din cale afară de optimist, chiar poate
naiv, însă:

Există o posibilitate că la nivel general deciziile slab informate îs mai

binevenite decât lipsa totală a deciziilor, deoarece deciziile proaste ne
oferă datele exacte în urma cărora avem posibilitatea să facem decizii mai
bune în viitor.

O idee centrală în Existențialism e paradoxul alegerii—atunci când ai prea

multe opțiuni anxietatea inevitabil crește, și în final ești deseori și “mai
paralizat” decât ai fost înainte de a avea aceste opțiuni. Acest fapt a fost
confirmat și prin numeroase studii psihologice în ultimele decenii—Cu cât mai
multe opțiuni avem, cu atât mai pierduți ne simțim.

E un fapt agreat de majoritatea filosofilor că moralitatea e una din cele mai

complicate ramuri ale filosofiei, deoarece ea în mare parte e subiectivă. Când o
ramură a conștiinței noastre—care e atât de importantă în viața noastră de zi cu
zi, și care ne determină fiecare decizie—e în același timp atât de complexă și
paradoxală, ar fi natural să ne imaginăm că evoluția speciei noastre a parcurs
în așa fel ca creierul nostru să genereze idei și experiențe religioase, ca în final
să avem obiectificări și reprezentări concrete—Dumnezei și religii, cu istoriile
și faptele sale distincte, care să ne ghideze deciziile și compasul nostru moral.

Însă Nietzsche era vehement împotriva acestor autoliniștiri și iluzii. Întregul

scop al lucrărilor lui e să depășească distrugerea tuturor valorilor Creștine, să
înțeleagă care sunt consecințele, și să încerce să creeze un nou sistem de
valori, după cuvintele lui: „o reevaluare a tuturor valorilor.”

Nietzsche argumenta că valorile Creștine nu ne mai aprind ca mai înainte, și

noi avem nevoie de niște valori mai noi, însă el nu-i tare explicit în ce
reprezintă aceste valori noi, și e destul de rezervat față de propriile valori. Dar
în același timp el nu se rușina să critice dur ceea ce Creștinismul a devenit:
“Creştinismul a fost încercarea de a “învinge” universul negându-l. Practic, un
asemenea atentat nebunesc — o asemenea nebunească îngâmfare umană în
raport cu universul — a dus la o sărăcire, depreciere, la o întunecare a fiinţei
umane: doar categoria cea mai mediocră, categoria omului de turmă, şi-a putut
găsi în asta rostul, “chemarea”, ca să-i zicem aşa.
— Friedrich Nietzsche
El spune că atunci când vom conștientiza pe deplin Moartea lui Dumnezeu, noi
ne vom da seama că nu există o bază externă pentru noile noastre valori, și
respectiv majoritatea din noi vor cădea într-un nihilism, într-o rejectare a
tuturor valorilor, o credință în nimic, o dezorientare în care spui că nu există
nici o valoare.

Curios, Nietzsche făcea și analogii cu socialismul, criticând acest sistem ca

fiind unul nihilist, și nicidecum mai bun ca așa-zisul “creștinism degenerat.”
“Socialismul nu e decât un creştinism degenerat. Într-adevăr, el menţine acea
credinţă în finalitatea istoriei care trădează viaţa şi natura, care substituie
finaluri ideale finalurilor reale şi contribuie la iritarea voinţelor şi
imaginaţiilor. Socialismul este nihilist. Nihilist nu e acela care nu crede în
nimic, ci acela care nu crede în ceea ce este. În acest sens, toate formele de
socialism sunt manifestări încă şi mai degradate ale decadenţei creştine...
Nihilismul, fie că se manifestă ca religie sau în predica socialistă, este sfârşitul
logic al valorilor noastre aşa-zis superioare. Spiritul liber va distruge aceste
valori, denunţând iluziile pe care s-au clădit, tocmeala pe care o presupun şi
crimele pe care le comit, împiedicând inteligenţa lucidă să-şi îndeplinească
misiunea: transformarea nihilismului pasiv în nihilism activ.
— Friedrich Nietzsche
Prin nihilism activ, cât de paradoxal n-ar suna acest termen, Nietzsche are în
vedere exercitarea voinței, afirmarea valorilor noi din nimic, din abisul nihilist,
fără ca să avem ancora întruchipată într-o zeitate. E o conștientizare a lipsei de
sens în viață, și în același timp un efort de a crea propriul sens.

Nietzsche a prezis că acest gol lăsat din urma rejectării tuturor valorilor va
rezulta într-un nihilism care se va desfășura în următoarele 2 secole, și poate
că în viitor oamenii vor fi capabili să construiască niște valori noi pozitive.

Deși Nietzsche se credea un ateu, totuși într-un sens anumit el tot avea
“religia” lui, el afirma că oamenii vor fi capabili să-și afirme valori noi din
abisul nihilismului, valori ce vor depăși moralitatea de sclav/master al
Creștinismului. “Religia” lui era credința în capacitatea omului de a se
autodepăși. Deși e devreme să tragem concluzii, primul secol după slăbirea
instituțiilor religioase nu a fost cel mai promițător din punct de vedere moral.
Secolul 20 a fost caracterizat de cele mai sângeroase războaie din istorie și
chiar de un pericol real al războiului nuclear în anii ’60, care conform unor
istorici, a fost foarte alături de a începe, pacea fiind determinată la muchie de
cuțit de către decizia președintelui Kennedy de a nu se lăsa provocat de
manevrele agresive ale lui Hrușciov în Cuba.

Deși există argumentul popular că multe războaie au fost duse din cauza
religiei, asta fiind caracteristic în special perioadei medievale în Europa, în
timpul Crusadelor și Jihadelor, totuși majoritatea violenței și conflictelor de-a
lungul istoriei erau începute din interese politice, etnice, teritoriale și
economice—cu alte cuvinte, din cauza vanității intrinsece umane.

Dostoyevski ne oferă o alternativă a provenienței acestui nihilism în nuvela sa

Frații Karamazov, scrisă în 1879, care găsește cauza nihilismului nu ca
moartea lui Dumnezeu, ci în înțelegerea omului de Dumnezeu în relație cu
răul. Departe de reprezentarea Dumnezeului lui Nietzsche ca o ficțiune
explodată, în nuvela lui Dostoyevski însuși Dumnezeu e implicat ca sursa
primară a conflictului între suferința trăită de omenire, și deficitul în motivele
acestei suferințe, dacă Dumnezeu e just și binevoitor, atunci de ce omul în
genere a fost pus să sufere?

Teoria “Voinței de Putere” a lui Nietzsche (care servește ca antidot al

nihilismului), stă ca o provocare la axioma prevenitoare a lui Dostoievski,
“Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis
— Feodor Dostoievski
Voința de Putere e simultan răspunsul atotcuprinzător al misterelor psihologiei
umane, răspunsul la cum unul ar trebui să trăiască. Prin inversarea consecinței
revendicării lui Dostoievski că absența lui Dumnezeu presupune absența
oricărei restricții asupra comportamentului uman, Nietzsche învârte prezicerile
și speranțele pentru viitorul omenirii care rezultă din “permisiunea” nelimitată
ce apare după nihilism. Nietzsche spune că absența lui Dumnezeu NU duce la
degradarea absolută morală și socială a omului; din contra, în materia fără
formă a nihilismului putem găsi mijloacele pentru a construi răscumpărarea
omului fără Dumnezeu, eliberarea lui de la toate dihotomiile ca binele și răul,
adevărat și fals, subiect și obiect, cauză și efect, și posibilitatea de a cunoaște
din nou potențialul total al voinței care a rămas să doarmă cam de la sfârșitul
Imperiului Roman.
Nietzsche spune că “caracterul existenței” este în mod inerent brutal, și
oamenii nu posedă o calitate specială de a se diferenția de animale brute, în
afara talentului de autodecepție—oamenii visează despre ei înșiși ca fiind niște
creaturi pe o treaptă mai joasă decât îngerii, pe când în realitate ei sunt niște
animale înfometate de putere ca orice animală tipică—chiar și cea mai scurtă
examinare a obiceiurilor omului confirmă acest fapt. Dostoievski vorbește
despre o natură umană similară în nuvela Frații Karamazov, dar cu implicarea
adițională că acțiunile barbarice ale omului sunt un rezultat al distanței mari ce
stă între om și Dumnezeu—ultimul fiind perfect și complet, iar primul fiind
imperfect și deficient în capacitățile și facultățile sale mintale.

În lumea ficțiunii, un exemplu perfect al nihilistului dus în extremă este Joker

din filmul The Dark Knight. El întruchipează haosul și vanitatea umană,
cauzată mai degrabă de o cunoaștere prea adâncă a brutalității și ipocriziei
naturei umane—fapt care și-l face pe acest personaj atât de complex și
intrigant. Comentariile lui despre ipocrizia noastră sunt oglinzirea gândurilor
noastre cele mai intime și extreme pe care rareori îndrăznim să le rostim în
public:
“Moralitatea lor, codul lor; e o glumă proastă. Îl aruncă la primul semn de
pericol. Oamenii sunt doar la fel de buni cum lumea le permite să fie. O să vezi
—Îți voi arăta. Când totul se destramă, acești...oameni civilizați? Se vor mânca
unul pe altul. Vezi, eu nu-s un monstru, eu îs doar înaintea curbei.
— Joker
Însă această cunoaștere a depravării umane, în cazul lui Joker neavând un
compas moral, devine o uneltă de distrugere și violență extremă. Acțiunile și
intențiile lui Joker sunt pur și simplu direcționate pentru a cauza haos în oraș.

El îl forțează pe Batman să-și pună întrebări față de simbolul și mesajul lui

prin a răpi pe ambii, Rachel Dawes—dragostea lui, și Harvey Dent—
politicianul care ar putea salva orașul Gotham. El îl face pe Bruce Wayne să
aleagă între el ca om și ceea ce el promovează fiind Batman. Intenția lui Joker
e să pună la îndoială moralitatea lui Batman și să aducă un sentiment de
nihilism, adică o lume lipsită de orice valoare.

Dostoievski argumentează că deoarece slăbiciunea și corupția e comună pentru

natura umană, e numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină
canibali și ucigași fără autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai
restrânge să acționeze asupra impulsurilor sale cele mai rele. Asta e pricina din
care nu poți vedea o înflorire a culturii și artei în concluzia nuvelelor lui
Dostoievski despre oameni nebuni produși de nihilism. În Frații Karamazov,
societatea fictivă construită pe principii totalitare a Marelui Inchizitor e spălată
de sângele oamenilor, tortura fiind arta sa principală.

O concluzie comună în nuvelele lui Dostoievski e că omul în primul rând e o

ființă morală—el are o conștiință care îl servește ca un ghid la comportamentul
său moral. Și totuși această conștiință, dacă să admitem că Dumnezeu nu
există, nu are altă funcție decât un obstacol de care poți scăpa prin deprindere
deoarece categoriile binelui și răului nu au o existență obiectivă; după cum un
nihilist „activ” ar spune, atunci când remușcarea conștiinței e redusă la tăcere,
senzația de sporire a puterii care urmează „presupune o depășire a rezistenței”.

Dacă conștiința care-l previne pe om să facă orice i-ar veni în cap e amuțită, și
acțiunile sale, indiferent de cât de extreme sunt, nu conțin alte consecințe decât
cele impuse de legea scrisă, atunci el nu are nimic mai presus de care să-i fie
frică în afară de pedeapsa autorității civile. Dacă Dumnezeu nu ne privește,
atunci omenirea, în acest caz, nu are un îndemn moral care i-ar preveni
decadența în brutalitate și canibalism.

Ambii Dostoievski și Nietzsche sunt obsedați de Dumnezeu. Existența ori lipsa

lui e o întrebare care-i turmentează pe ambii. Cea mai interesantă parte nu-i
unde ei sunt de accord, ci unde au diferențe în opinie. Citindu-i îți dai seama că
ei de fapt erau profund de acord cu majoritatea diagnozelor nihilismului
modern. Însă unde ei încep să devieze unul de la altul e la fel de irevocabil ca
și o răscruce de pe calea ferată: trenul nu poate întoarce înapoi: și deci
Dostoievski alege să creadă în Dumnezeu, în timp ce Nietzsche rejectează
orice legitimație a credinței.

O întrebare la locul ei ar fi acum: care-i sensul să citim diagnozele acestor

scriitori din secolul 19? Mai există ceva relevant în lucrările lor?

Răspunsul este da, lucrările lor sunt probabil și mai relevante acum decât la
momentul când le-au scris, deoarece ambii ne avertizau de un nihilism care va
avea loc în următoarele secole. Ambii scriau despre cele mai fundamentale
aspecte ale naturii umane decenii înainte de Freud și popularizarea
psihoterapiei în secolul 20.

Nihilismul e o problemă majoră în societatea contemporană. Rata de depresie

și suicid e mai înaltă ca niciodată. Tehnologia și globalizarea a șters granițele
și a omogenizat totul ce-i important pentru om din punct de vedere cultural și
spiritual.
Nietzsche și Dostoievski au remedii diferite pentru nihilism. Ei identifică
aceeași problemă, dar ajung la concluzii diferite. Sunt argumente că soluția lui
Nietzsche a fost încercată, dar a fost înțeleasă greșit și utilizată în scopuri
meschine: aproprierile Naziștilor a „Voinței de Putere” a lui Nietzsche ori
„radicalismul aristocratic” sunt exemple de eșuări de a pune în practică idealul
lui Nietzsche că individul poate depăși turma ori majoritatea mediocră cu
eforturi solitare și degajate.

Pe de altă parte, putem presupune că soluția lui Dostoievski n-a fost nici
încercată nici înțeleasă ca lumea, deoarece o poți găsi în ultima lui nuvelă
Frații Karamazov—o metodă de a depăși lumea iubind-o, „să uzi Pământul cu
lacrimile tale”, cum un personaj din nuvelă a spus—, o implicare că idealul
Creștin încă n-a fost încercat pe deplin: imitația cu adevărat imensă a lui
Hristos în masă încă nu a avut loc.

Un lucru e cert: deoarece lumea contemporană e inundată de apatie, să-i citești

pe Dostoievski și Nietzsche merită anume din cauza că ei erau orice în afară de
apatici. Lor le păsa adânc și erau pasionați despre ceea ce scriau, și asta la
sigur e un motiv din care până astăzi sunt studiați de numeroși cititori generații
după moartea lor.

Începutul filosofiei e definit de dialog. În Dostoievski și Nietzsche noi avem

doi din cei mai buni psihologi ai secolului 19 lucrările cărora sunt relevante și
populare și astăzi, și ei merită să fie citiți unul lângă altul deoarece ei deseori
complementează vocile și amplifică punctele fiecăruia.

Nietzsche l-a descoperit pe Dostoievski mai târziu în viață, atunci cînd deja își
formase gândul său filosofic, conform unor menționări din jurnalul său cam
prin 1887. (Nietzsche s-a născut în 1844)

Și destul de rapid el a devenit un admirator a lui Dostoievski, ceea ce e un

fenomen rar în cazul lui Nietzsche, să admire pe cineva din contemporanii săi.
În cartea sa Amurgul Idolilor, Nietzsche îl numește pe Dostoievski “unicul
psiholog de la care am ce învăța”.

Dezbaterea între ei poate și nu avut loc atunci când ei trăiau, însă ea poate avea
loc astăzi în cercul cititorilor.

Indiferent de ce parte sunteți, cea a lui Nietzsche, sau cea a lui Dostoievski,
ambele argumente merită să fie discutate în cadrul căutării noastre veșnice a
unui sistem moral mai bun.

Tu ce crezi? Ești de acord cu Nietzsche? Suntem noi capabili să creăm valori

noi din “nimic” și în același timp să fim siguri că le vom respecta prin
intermediul instituțiilor civile, fără vreo autoritate sau zeitate externă? Sau ești
mai degrabă de acord cu Dostoievski și crezi că natura umană e prea coruptă și
e numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași
fără autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze
asupra impulsurilor sale cele mai rele?