Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Binele și Răul e una din cele mai vechi dihotomii cunoscute omenirii. De la
Homer, Shakespeare, Tolkien, și Dostoievski—conflictul intern al naturii
umane e o temă care va fi mereu actuală în literatură, artă și viața noastră de zi
cu zi. Însă de unde noi avem asemenea concept dualistic de Bine și Rău?
Putem oare ști originea? O fi cazul că acest concept e intrinsec în fiecare din
noi, ori totuși a fost inventat de cineva mii de ani în urmă?
Și acel Zarathustra, contrar tuturor oamenilor care trăiau în timpul lui, în loc să
privească la evenimentele care se întâmplă în lume, și să atribuie aceste
evenimente la Dumnezeul Mării, sau Dumnezeul Războiului, adică în loc să
atribuie fiecare eveniment la voința Dumnezeului care-i corespunde, el a
simplificat întregul sistem într-o luptă dintre Ahura Mazda (Regele
Înțelepciunii și Binelui) și Angra Mainyu (Spiritul Destrucției și Răului).
Cu alte cuvinte, Nietzsche, la fel cum el crede că Platon a făcut prin cuvintele
lui Socrate, la fel cum Sfântul Paul și autorii Noului Testament au făcut prin
cuvintele lui Isus, scrie cartea sa prin cuvintele lui Zarathustra, și în mare parte
ca și cele două exemple, el încearcă să-i provoace pe oamenii contemporani să-
și pună la îndoială credințele sale și să avanseze la ceva mai bun.
Având acest concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și
gri, e un lucru potențial periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice,
dar totuși acest concept pare a fi mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism
ne ghidează în deciziile noastre, chiar dacă acele decizii pot fi slab informate.
Posibil că ce o să spun acum e un lucru din cale afară de optimist, chiar poate
naiv, însă:
Nietzsche a prezis că acest gol lăsat din urma rejectării tuturor valorilor va
rezulta într-un nihilism care se va desfășura în următoarele 2 secole, și poate
că în viitor oamenii vor fi capabili să construiască niște valori noi pozitive.
Deși Nietzsche se credea un ateu, totuși într-un sens anumit el tot avea
“religia” lui, el afirma că oamenii vor fi capabili să-și afirme valori noi din
abisul nihilismului, valori ce vor depăși moralitatea de sclav/master al
Creștinismului. “Religia” lui era credința în capacitatea omului de a se
autodepăși. Deși e devreme să tragem concluzii, primul secol după slăbirea
instituțiilor religioase nu a fost cel mai promițător din punct de vedere moral.
Secolul 20 a fost caracterizat de cele mai sângeroase războaie din istorie și
chiar de un pericol real al războiului nuclear în anii ’60, care conform unor
istorici, a fost foarte alături de a începe, pacea fiind determinată la muchie de
cuțit de către decizia președintelui Kennedy de a nu se lăsa provocat de
manevrele agresive ale lui Hrușciov în Cuba.
Deși există argumentul popular că multe războaie au fost duse din cauza
religiei, asta fiind caracteristic în special perioadei medievale în Europa, în
timpul Crusadelor și Jihadelor, totuși majoritatea violenței și conflictelor de-a
lungul istoriei erau începute din interese politice, etnice, teritoriale și
economice—cu alte cuvinte, din cauza vanității intrinsece umane.
Dacă conștiința care-l previne pe om să facă orice i-ar veni în cap e amuțită, și
acțiunile sale, indiferent de cât de extreme sunt, nu conțin alte consecințe decât
cele impuse de legea scrisă, atunci el nu are nimic mai presus de care să-i fie
frică în afară de pedeapsa autorității civile. Dacă Dumnezeu nu ne privește,
atunci omenirea, în acest caz, nu are un îndemn moral care i-ar preveni
decadența în brutalitate și canibalism.
Răspunsul este da, lucrările lor sunt probabil și mai relevante acum decât la
momentul când le-au scris, deoarece ambii ne avertizau de un nihilism care va
avea loc în următoarele secole. Ambii scriau despre cele mai fundamentale
aspecte ale naturii umane decenii înainte de Freud și popularizarea
psihoterapiei în secolul 20.
Pe de altă parte, putem presupune că soluția lui Dostoievski n-a fost nici
încercată nici înțeleasă ca lumea, deoarece o poți găsi în ultima lui nuvelă
Frații Karamazov—o metodă de a depăși lumea iubind-o, „să uzi Pământul cu
lacrimile tale”, cum un personaj din nuvelă a spus—, o implicare că idealul
Creștin încă n-a fost încercat pe deplin: imitația cu adevărat imensă a lui
Hristos în masă încă nu a avut loc.
Nietzsche l-a descoperit pe Dostoievski mai târziu în viață, atunci cînd deja își
formase gândul său filosofic, conform unor menționări din jurnalul său cam
prin 1887. (Nietzsche s-a născut în 1844)
Dezbaterea între ei poate și nu avut loc atunci când ei trăiau, însă ea poate avea
loc astăzi în cercul cititorilor.
Indiferent de ce parte sunteți, cea a lui Nietzsche, sau cea a lui Dostoievski,
ambele argumente merită să fie discutate în cadrul căutării noastre veșnice a
unui sistem moral mai bun.