UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

FACULTATEA DE CHIMIE-BIOLOGIE-GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL: GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA: ŞTIINŢA MEDIULUI
ANUL: I
NUME: POPOVICI ALEXANDRA

1
 GEOGRAFIA SCHIMBURILOR
ECONOMICE(COMERŢUL)

DEFINIŢIE:
Geografia schimburilor economice(comerţul) este acea ramură a geografiei
economice care se ocupă cu analiza spaţială a repartiţiei producţiei şi schimburilor
economice. Acestea reprezintă o activitate cu veche tradiţie, bazată pe circulaţia
mărfurilor în spaţiul geografic, având ca elemente definitorii vânzarea, de către
producător, şi cumpărarea, de către consumator.

ISTORIC:
Schimburile comerciale apărute odată cu excedentul de produse rezultate în urma
revoluţiei tehnologice, au avut multă vreme un caracter local, funcţionând în cadrul unor
economii închise. Doar bunurile de lux(metale şi pietre preţioase, ţesături rare, mirodenii,
porţelanuri şi sarea în unele cazuri) făceau obiectul unor schimburi interregionale.
Descoperirile geografice din secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, precum şi
constituirea imperiilor coloniale, apariţia marilor companii comerciale, revoluţia
industrială, expansiunea sistemelor economice internaţionale fundamentate pe consum
manipulat au reprezentat cauzele internaţionalizării schimburilor mercantile.
În decursul timpului, s-a creat o piaţă mondială unitară, caracterizată printr-un
sistem financiar şi comercial unic, prin apariţia şi dezvoltarea burselor de mărfuri(Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Acordul General pentru Tarife şi Credite),
precum şi prin perfecţionarea relaţiilor dintre producător şi consumator.
După Cel De-al Doilea Război Mondial se realizează paşi importanţi pentru
asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton Woods, în S.U.A.,
s-au înfiinţat în 1944, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, organisme care
au o importanţă majoră pentru dezvoltarea economiei mondiale. În 1947, a fost creat
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), cu scopul de a coordona şi asigura
o flexibilitate mai mare relaţiilor economice internaţionale. Au fost iniţiate opt runde de
negocieri comerciale multilaterale care au condus la scăderea progresivă a barierelor
tarifare de la aproape 40% în anul 1947 la mai puţin de 4%, după Runda Uruguay,
ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al Rundei Uruguay, care a durat
şapte ani (1986-1993) a fost apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.).
Încheierea negocierilor, la care au participat 124 state, a fost încheiată prin Declaraţia
de la Marrakech (Maroc), din aprilie 1994. (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000).
Termenul de piaţă mondială se foloseşte pentru a desemna „totalitatea pieţelor
economice în care producţia este destinată schimbului şi nu consumului producătorilor,
încercându-se să se obţină un preţ cât mai avantajos” (Erdeli, 1999). La nivelul acesteia
s-au separat, pe parcursul timpului, două sectoare: unul industrial, transformator (specific
statelor dezvoltate, numit generic Nord) şi unul furnizor de materii prime (alcătuit din ţări
în dezvoltare, numit generic Sud). Astfel, la nivel general se poate vorbi de o specializare
a ţărilor aflate în curs de dezvoltare în exportul de materii prime minerale sau produse
agricole-forestiere, iar pentru ţările dezvoltate de o axare a exporturilor pe produse finite.

2
Comerţul cu mărfuri este însă mult mai complex, ţinând cont de faptul unele ţări
dezvoltate sunt şi mari producătoare de resurse sau că în ultimii ani datorită masivelor
investiţii străine au apărut modificări pe piaţa mondială, în sensul creşterii exporturilor de
produse industriale pentru unele ţări aflate în dezvoltare, în special, din Asia şi America
Latină.
Evoluţia schimburilor economice între state trebuie analizată şi din perspectiva
diviziunii teritoriale a producţiei şi implicaţiilor acesteia în peisaj, care determină
conturarea unor areale diferenţiate ca potenţial şi dezvoltare economică. Se evidenţiază
astfel formarea şi dezvoltarea de uniuni economice, comerciale, vamale la nivel regional
(Uniunea Europeană, N.A.F.T.A., A.P.E.C. etc.), produse în contextul general al
globalizării economiei mondiale (fenomen la care o contribuţie importantă au avut-o
companiile transnaţionale – care realizează circa o treime din schimburile economice
internaţionale).
Globalizarea este definită ca un proces deosebit de dinamic al creşterii
interdependenţelor între state, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor
transnaţionale, în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii economice, politice, sociale,
culturale, având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât
naţionale, cerând la rândul lor o soluţie globală.
În acest context al mondializării economiei au apărut zonele libere. Acestea, având
ca principal scop atragerea investiţiilor străine directe, constituie spaţii bine delimitate
din teritoriul naţional al unei ţări, în care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi
comercializării lor, ele beneficiind de scutirea de taxe vamale şi de restricţii cantitative.
Se pot clasifica după localizarea geografică (zone portuare, regiuni litorale, regiuni
interioare) sau după operaţiunile desfăşurate (zone comerciale, orientate spre export sau
import, zone industriale), în prezent existând, în lume, peste 500 de zone libere.
La nivelul statelor lumii schimburile economice au două faţete: una legată de cele
efectuate în cadrul acestora (comerţ interior) şi cealaltă reprezentată de schimburile dintre
state (comerţ exterior). În cadrul comerţului exterior din cadrul unui stat se deosebesc:
exportul şi importul, raportul dintre cele două înclinând balanţa comercială în sens
pozitiv sau negativ.
A.Comerţul interior/intern reprezintă acea activitate de comerţ care se
desfăşoară în interiorul unei ţări, prin unităţi specializate, prin negustori sau prin schimb
direct şi care a înregistrat o adevarată explozie odată cu apariţia magazinelor uriaşe, a
complexelor comerciale în toate marile oraşe, a magazinelor universale mici şi mari, a
chioşcurilor, precum şi cu extinderea şi înmulţirea pieţelor. Oferta comercială a crescut
enorm şi s-a diversificat, iar consumul s-a ridicat la cote deosebit de înalte. Evoluţia
comerţului interior este reflectată atât de numărul unităţilor comerciale, cât şi de volumul
mărfurilor vândute.
Aşadar, comerţul interior reprezintă unul din sectoarele cu pondere importantă în
economia naţională, acoperă ansamblul activităţilor de cumpărare şi vânzare de mărfuri,
precum şi prestarea unor servicii, şi este un sector dinamic cu o poziţionare importantă în
structura valorii adăugate brute pe activităţi în total produs intern brut.
După sectorul de activitate, comerţul interior se poate împărţi în: comerţ public,
comerţ cooperatist şi comerţ privat.
De asemenea, comerţul interior se poate realiza cu amănuntul(en-detaille) sau cu
ridicata(en-gros).

3
 Comerţul cu amănuntul(en-detaille) reprezintă activitatea de revânzare a mărfurilor
către consumatorii finali, în general, în cantităţi mici şi în starea în care ele au fost
cumpărate (sau cu transformări nesemnificative), precum şi vânzările cu amănuntul prin
magazine proprii ale întreprinderilor producătoare de bunuri.
Comerţul cu amănuntul se desfăşoară prin magazine specializate, magazine
nespecializate, prin corespondenţi, standuri în pieţe, chioşcuri şi alte forme de comerţ. În
valoarea comerţului cu amănuntul nu se includ:
• vânzările directe către populate de produse agricole de către producătorii agricoli
(vânzările pe piaţa ţărănească).
• vânzările de produse care nu sunt utilizate ca bunuri de consum (cereale, seminţe,
petrol brut etc.).
• vânzările de alimente şi băuturi pentru consumul pe loc.
• valoarea materialelor şi pieselor de schimb aduse de populaţie sau agenţi
economici unităţilor pentru reparaţii şi transformări de îmbrăcăminte,
încălţăminte, produse electronice şi electrice, de mijloace de transport etc.
• valoarea obiectelor supuse reparaţiilor sau transformărilor.
Comerţul cu ridicata8en-gros) cuprinde activităţile de revânzare a mărfurilor (fără ca
acestea să sufere transformări esenţiale faţă de starea în care ele au fost cumpărate) în
cantităţi mari, către comercianţi cu amănuntul, utilizatori industriali şi comerciali,
colectivităţi şi utilizatori profesionali, alţi comercianţi cu ridicata sau intermediari de
comerţ cu ridicata şi nu către consumatori finali. În comerţul cu ridicata se includ şi
activităţile de comerţ prestate de intermediari de comerţ cu ridicata (activităţile
comisionarilor, intermediarilor de mărfuri, precum şi toate intermedierile care se
realizează în numele sau în contul altora) indiferent dacă vânzarea se face pe piaţa internă
sau pentru export. Valoarea vânzărilor cu ridicata reprezintă volumul veniturilor rezultate
din vânzarea mărfurilor cu ridicata şi/sau comisionul încasat de comisionari din
activitatea de intermediere a comerţului cu ridicata. În valoarea comerţului cu ridicata nu
se includ:
• vânzările efectuate de unităţile producătoare direct către unităţile comerciale sau
alţi producători.
• activitatea de bursă a mărfurilor.
• exporturile realizate direct de către unităţile producătoare.
B.Comerţul exterior/extern este reprezentat de activitatea exportului şi importului
sau ponderea exporturilor şi importurilor internaţionale, creându-se adevărate fluxuri
comerciale mondiale(cantităţi de materie, energie şi informaţii deplasate în spaţiul
geografic între producător şi consumator, prin intermediul unor mijloace de trafic – naval,
feroviar, aerian, reţele de transport terestru, subteran, submarin, atmosferic şi
extraatmosferic – de către anumite organizaţii care percep o taxă pentru prestarea acestei
activităţi). Intensitatea participării la comerţul internaţional şi gradul de deschidere a unei
economii sunt determinate prin calculul valorii exportului, respectiv importului pe
locuitor, iar prin structura exportului şi importului este relevată calitatea participării la
comerţul mondial. Cele mai intense fluxuri se desfăşoară între statele emisferei nordice,
dar şi din spre nord spre sud(transfer tehnologic, ajutoare financiare, turism recreativ şi
de afaceri etc.). În ultimele decenii însă s-a încercat amplificarea producţiei şi comerţului
şi prin diferite forme de asociere sau de integrare economică şi comercială regională,

4
implicându-se astfel atât ţările dezvoltate, cât şi cele în curs de dezvoltare. Se constată
deci o multiplicare a polilor economici şi, în consecinţă, o mondializare a schimburilor,
ce implică stabilirea de măsuri care să integreze maximum de naţiuni în raporturi
economice cât mai eliberate posibil de constrângeri vamale şi de tendinţe protecţioniste.
În prezent, în ierarhia mondială a puterilor comerciale se impun ţările Europei
Occidentale, Amercii de Nord şi Asiei de Est.

Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional

Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor de bunuri
materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii, indiferent de forma în care
acestea s-ar realiza. În ultimii ani se constată o expansiune deosebită atât a mărfurilor, cât
mai ales a serviciilor, care au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale.
a.Comerţul cu mărfuri este acea parte a comerţului, prin care se realizează
circulaţia produselor agricole, a produselor extractive şi a produselor manufacturate.
Structura comerţului cu mărfuri ilustrează o predominare, în totalul exporturilor, a celor
manufacturate (73,8% din totalul mărfurilor), ele crescând între anii 2000-2004, cu circa 9%.
Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive) au înregistrat, în general, un uşor
recul pentru ţările dezvoltate (datorită efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de
reducere a dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în curs de
dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor resurse sau extinderii unor culturi
agricole cu importanţă deosebită în balanţa comercială: minereu de fier – Mauritania, cupru –
Chile, cauciuc natural − Malaysia şi Thailanda, petrol − Nigeria etc.).
b.Comerţul cu servicii reprezintă acea parte a activităţii de comerţ, prin care se
realizează tranzacţii în domeniul turismului, comunicaţiilor, finanţelor, asigurărilor,
drepturilor de licenţă. Comerţul cu servicii, aflat de asemenea în ascensiune, este dominat
de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%). Schimburile internaţionale de
mărfuri au însumat 9.153 mld. $ pentru exporturi şi 9.495 mld. $ pentru importuri,
reprezentând pentru anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele
categorii.

Tabel 1. Exportul mondial de mărfuri şi servicii, 2004

Sursa: Word Trade Organisation

Creşterea medie anuală

Valoarea exportului
2000-2004
mil. $
%
Mărfuri 100 9
Produse agricole 9,1 9
Produse ale ind. extractive 14,8 10
Produse manufacturate 76,1 9
Servicii 2125 9
Transporturi 500 10
Turism(Travel) 625 7
Alte servicii 1000 11

5
Fig.1. Structura valorică a importurilor şi exporturilor pe ţări

6
 La nivelul continentelor, se detaşează Europa atât la mărfurile exportate, cât şi la cele
importate (cu 45,2% şi respectiv 47%), ţările cu cele mai intense schimburi fiind cele integrate în
Uniunea Europeană, Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, fiind plasate pe primele
locuri. Pe poziţia a doua se află Asia, care însumează 26,8% din importurile mondiale şi
24% din exporturi, remarcându-se, în principal, China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan,
Singapore, Malaysia, Tailanda la exporturi, la acestea adăugându-se Turcia, India la
importuri. America de Nord se plasează pe cel de-al treilea loc, cu 14,8% respectiv 22%,
o poziţie special în cadrul continentului având-o S.U.A.
De asemenea, se remarcă comerţul invizibil care este format din importurile şi
exporturile de servicii, incluzând toate tipurile de transport, circulaţia turistică, veniturile
din investiţii(directe sau de portofoliu), veniturile din licenţă, brevete, drepturi de autor,
serviciile financiare şi de asigurare.
Principale produse şi fluxuri comerciale:
Produsele agricole constituie principalele mărfuri exportate ale ţărilor în dezvoltare
din Africa, Asia, America Latină, existând o specializare a unor state pe anumite produse:
Côte d`Ivoire – cacao, Thailanda – ananas, Brazilia – cafea, Columbia – cafea şi fructe
tropicale, Ecuador – banane, Sri Lanka – ceai, Argentina – carne de vită etc.
Comerţul cu cereale totalizează în jur de 180 milioane tone, principalele ţări
exportatoare fiind, în general, state dezvoltate, cu o agricultură performantă.
Pe categorii de plante cerealiere se observă următoarele aspecte. Piaţa mondială de
grâu (peste 100 milioane tone) este dominată de exporturile realizate de S.U.A., India,
Franţa, Canada, Australia, Germania, Argentina, mari ţări importatoare fiind Rusia,
China, Japonia, Mexic, Brazilia etc.
Porumbul participă mai puţin la comerţul internaţional (60-70 milioane tone/an),
fiind consumat în mare parte pe piaţa internă. Cele mai mari exporturi sunt realizate de
S.U.A., Franţa, China, Argentina, Africa de Sud, iar importuri de către Japonia, Federaţia
Rusă, Italia şi Olanda.
Comerţul mondial de orez, relativ redus (circa 10 milioane tone/an) este susţinut de
exportatori precum S.U.A., China, Myanmar, Thailanda, Indonezia, Pakistan, Italia, între
principalii importatori remarcându-se Rusia, Marea Britanie, Germania, Canada, Polonia
etc.
Între produsele agricole intens tranzacţionate pe piaţa mondială, un loc aparte îl
ocupă cafeaua, cele mai însemnate ţări exportatoare fiind Brazilia, Columbia, Etiopia,
Coasta de Fildeş, Angola, Mexic, Salvador, Uganda, Guatemala iar principalii
importatori S.U.A, Japonia şi statele Europei (Germania, Italia, Franţa, Spania etc.)
Bumbacul se găseşte, de asemenea printre principalele produse tranzacţionate,
remarcându-se la nivel mondial, o serie de pieţe în: S.U.A. (New York, New Orleans,
Memphis), Egipt (Alexandria), Marea Britanie (Liverpool), Germania (Bremen), China
(Hong Kong), Brazilia (São Paolo). Printre principalii exportatori se află S.U.A., Egipt,
Turcia, Uzbekistan, Pakistan, iar importatori importanţi sunt Germania, Marea Britanie,
Polonia, Japonia, Canada.
În cadrul comerţului internaţional cu produse agricole se mai evidenţiază ca
importante ţări exportatoare: Australia, Argentina, Noua Zeelandă (la carne de vită şi
lână), Thailanda, Filipine, Columbia, Ecuador (la banane şi ananas), India, Sri Lanka,
China (la ceai), Spania, Grecia, Italia, Turcia, Israel (la citrice).
Între produsele industriei extractive o importanţă deosebită pe piaţa mondială o au
resursele de combustibili fosili şi minereurile de fier.

7
 Comerţul mondial de petrol se ridica în anul 2000 la 1.894 milioane tone (pentru
export). Produsele petroliere deţin mari ponderi în cadrul exportului total pe ţară în statele
din Golful Persic (Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite), nordul Africii (Libia,
Algeria), Venezuela, Norvegia şi capătă o importanţă deosebită în ţările din Golful
Guineii (Nigeria, Gabon, Congo), Asia de Sud-Est (Indonezia, Malaysia, Brunei), dar şi
ţări precum Kazahstan, Azerbaidjan, Federaţia Rusă etc. Principalele zone consumatoare
către care se îndreaptă fluxurile comerciale cu petrol sunt S.U.A., Japonia, Europa.
Comerţul mondial de gaze naturale era de circa 395 mld. m³, cele mai însemnate
ţări exportatoare fiind: Federaţia Rusă, Canada, Olanda, Algeria, Norvegia, Indonezia, iar
cele mai importante importuri pentru aceste produse sunt realizate de Germania, S.U.A.,
Ucraina, Japonia, Italia, Franţa. Federaţia Rusă, care aprovizionează în principal ţările din
Europa, Canada, care exportă întreaga cantitate vecinului său dinspre sud, Olanda, care
distribuie gaze către Germania şi Franţa, iar ţările din Asia de Sud Est către Japonia. Cea
mai mare parte a comerţului cu gaze (77%) s-a realizat prin conducte.
Comerţul cu cărbuni este mult mai redus faţă cel cu hidrocarburi. Principalele
fluxuri exportatoare pornesc din Australia către Japonia, Coreea de Sud, Vietnam, dar şi
către Europa sau America Latină, dinspre S.U.A. către Europa, America Latină şi Africa,
din Africa de Sud către Europa şi Asia, din Canada către Japonia, Uniunea Europeană,
Coreea de Sud, din Polonia către Europa Centrală şi Vestică. Cele mai însemnate ţări
exportatoare sunt: Australia, S.U.A., Africa de Sud, Indonezia, Canada, China, Polonia,
Columbia, Rusia, iar între importatori se remarcă Japonia, Coreea de Sud, Olanda,
Germania, Marea Britanie.
Cei mai mari exportatori de energie electrică sunt Franţa, Canada, Federaţia Rusă,
iar cei mai mari importatori Italia, S.U.A., Marea Britanie.
În categoria minereurilor se constată în principal importanţa fierului, consumul
acestui metal fiind şi un indicator folosit pentru determinarea dezvoltării generale şi a
gradului de civilizaţie a unui stat.
La nivelul anului 1999, au fost exportate circa 410 milioane tone,, principalele ţări
furnizoare fiind Brazilia, Australia, India, Africa de Sud, Canada iar între statele
beneficiare numărându-se Japonia, Germania, China, Coreea de Sud, Franţa etc.
c.Comerţul cu produse manufacturate reprezintă cea mai mare parte din comerţul
mondial, volumul acestora crescând în ultimii ani.
În categoria produselor tradiţionale se impun produsele siderurgice, principalele
state furnizoare fiind: Japonia, Germania, Ucraina, Rusia, Polonia, Coreea de Sud,
Brazilia, Venezuela.
La categoria echipamente industriale (de diverse categorii) se remarcă între ţările
exportatoare Japonia, Germania, S.U.A., Franţa, Marea Britanie.
Se impune, în mod deosebit, pe piaţa mondială comerţul cu autovehicule, cele mai
intense schimburi realizându-se între ţările Europei Centrale şi Vestice, din Asia spre
America de Nord şi Europa Vestică, dinspre Uniunea Europeană spre Asia, în interiorul
Asiei. Principalele ţări exportatoare sunt Japonia, S.U.A., Germania, Franţa, Coreea de
Sud, Italia, Spania, majoritatea acestor state regăsindu-se şi pe lista marilor importatori
(cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud).

8
 Tabel 2. Structura valorică a importurilor şi exporturilor pe mărfuri

În ultimul timp a câştigat teren exportul de electronică şi microelectronică, un

statut special pe piaţa mondială avându-l ţări din Asia de Est şi Sud-Est (Japonia, China,
Hong-Kong şi Taiwan, Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia).
De asemenea, se constată o nouă tendinţă a schimburilor economice: dezvoltarea
comerţului electronic (cibercomerţul), care se bazează pe efectuarea de activităţi ce
conduc la un schimb de valori prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. Începuturile
sale sunt legate de adoptarea primului standard electronic pentru transmiterea mesajelor
structurale în ramura transporturilor(1968). În etapa următoare, după 1980, s-au dezvoltat
reţelele închise de tranzacţii comerciale prin apariţia comunicaţiilor de tip poştă
electronică(e-mail). În ultima perioadă, comerţul prin internet, care oferă un contact
direct între furnizori şi clienţi, schimbă total natura pieţei, care devine virtuală, duce la
globalizarea afacerilor. Se pot distinge: comerţ electronic indirect, în care comenzile
electronice vizează bunurile materiale ce pot fi livrate numai prin servicii tradiţionale, şi
comerţ electronic direct, care se bazează pe comenzi on-line, obţinerea de informaţii
comerciale, juridice, financiare, comerţ cu titluri negociabile, lansare de comenzi pentru
anumite servicii etc.

9
 De asemenea, se remarcă comerţul triunghiular, termen introdus de japonezul
Kenichi Oma pentru a desemna concentrarea comerţului internaţional de mărfuri pe trei
mari zone: America de Nord, Europa de Vest şi Asia de Sud-Est(incluzând şi Japonia),
având în vedere că economia mondială este structurată de proceduri de schimb şi de
alianţe stabilite de marile firme americane, europene şi japoneze, iar concurenţa nu se
mai face între ţări, ci între societăţi transnaţionale.

10
 BIBLIOGRAFIE:

• Velcea Ion, Ungureanu Alexandru, Geografia economică a lumii

contemporane, Bucureşti, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., 1993
• Truţi Silviu, Popa Nicolae, Creţan Remus, Geografie economică mondială,
Timişoara, Tipografia Universităţii de Vest Timişoara, 1996
• Iordan Ion, România: Geografie umană şi economică, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România De Mâine, 2006
• http://www.clubafaceri.ro/info_articole/334_10_comert_servicii_turi

11