Etică

Prelegerea 2. Teorii şi tradiţii etice:

1.Deontologismul (Etica lui Kant, Teoria

datoriilor prima facie);
2.Consecinţialismul; (Utilitarismul, Etica
situaţională).
P2
 1. Deontologismul
Teza generală : o acţiune este corectă dacă este conformă cu
un principiu/regulă/lege care exprimă ceea ce trebuie făcut
(datoria), indiferent de consecinţele ei sau de scopul vizat.
•Cuvântul “deontologism” derivă din termeni grecesti deon,
“datorie”, “ceea ce trebuie făcut” şi logos, “teorie despre”.
•Contează regula acţiunii şi intenţia. Actiunile conforme
regulilor sunt bune în sine, cele contrare acestora sunt rele;
•Consecinţele sunt irelevante;
•Exemplu: a spune adevărul este bine indiferent de consecinţe.
Tipuri principale:
•Deontologismul kantian
•Teoria datoriilor prima facie
Link: Deontologismul
 1.1. Dentologismul kantian
Principalul autor deontologist: Immanuel Kant (1724-1804).
Opere principlale: Bazele metafizicii moravurilor (1785), Critica
raţiunii practice (1787), Metafizica moravurilor (1797) .
•Kant spune că voinţa bună este singurul lucru bun în sine.
•Întrebare: Ce face ca voinţa să devină bună?
•Răspuns: Voinţa bună este voinţa autonomă, care se
guvernează după propria lege/regulă. Opusă acestea este
voinţa heteronomă, supusă unor constrângeri străine ei.
•Nu este morală acţiunea motivată de constrângeri externe
(sociale, naturale, religioase) sau interne numite înclinaţii
(nevoi, sentimente, dorinţe s.a). Ex: teamă, foame, milă etc.
•Regulile subiective de acţiune se numesc maxime şi nu au
semnificaţie morală.
 Legea morală şi acţiunea din datorie
Conform lui Kant este morală doar acţiunea din datorie adică din
respect pentru legea morală. Legea morală nu este invenţia
noastră, ci se află în noi, iar la ea ne oferă acces conştiinţa.
•Maximele devin legi morale dacă pot fi acceptate în mod liber de
orice fiinţă raţională, ca şi cum ar fi chiar ea autoarea legii.
Observaţie: o acţiune făcută doar conform datoriei şi nu din
datorie nu este morală. Ex.: A da bani din milă sau calcul egoist şi
nu din respect pentru datoria ajutorării semenului!
•El distinge datoriile perfecte, ce impun toate condiţiile şi nu admit
excepţii, de cele imperfecte, ce precizează scopul nu şi mijloacele.
•Există datorii perfecte faţă de sine (ex. Nu te sinucide!) şi datorii
perfecte faţă de altii (ex. Respectă promisiunile!), dar şi datorii
imperfecte faţă de sine (ex. Dezvoltă-ţi talentele!) şi datorii
imperfecte faţă de alţii (ex. Ajută săracii!)
 Imperativul categoric sau principiul
universalizării
Kant distinge două tipuri de imperative (reguli constrângătoare):
•Ipotetice: sunt de tipul “Dacă vrei X atunci fă Y”. Ele sunt
determinate de dorinţe egoiste şi nu au valoare morală.
Exemplu: Dacă vrei note bune , atunci învaţă!
•Categorice: sunt reguli cu valoare universală ce nu depind de
persoană sau de anumite dorinţe, consecinţe, scopuri. Exemplu:
Trebuie să fii cinstit!
Imperativul categoric kantian: "Acţionează numai conform
acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o
lege universală" (Kant 1995, 231).
Cum aplicăm principiul? Ne raportam la 3 perspective: 1) a celui
care săvârşeşte acţiunea, 2) a celui care suferă consecinţele ei, si
3) a observatorului neutru. Dacă regula de acţiune e acceptabilă
pentru toti, atunci ea respectă principiul!
 Imperativul practic sau principiul umanităţii
În completare, Kant formulează imperativul practic sau
principiul umanităţii:
“Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în
persoana ta cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi
timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc” (Kant 1995, 238).
•Oamenii sunt demni de respect datorită calităţii lor de fiinţe
raţionale, persoane libere, capabile să acţioneze din datorie.
•Observaţie: modul în care sunt tratate alte fiinţe decât cele
raţionale (ex. animalele) nu are relevanţă morală.
•Cum aplicăm principiul? Ne întrebăm dacă am tratat oamenii ca
scopuri în sine (fiinţe cu valoare intrinsecă) şi nu ca simple
instrumente pentru a satisface anumite nevoi.
•Exemplu: Jurnalistul care dezvăluie informaţii confidenţiale fără
acordul sursei nu respectă principiul umanităţii.
 Exemplu

Reclamă pentru produsul “Burger King” vs. adevărata imaginea acestui produs.
Reclama este imorală din perspectiva eticii deontologice pentru că ea încalcă
datoria de a nu minţi.
 Critici:
1. Caracterul abstract/formal: principiile etice invocate sunt
"prea abstracte“ pentru a ghida acţiunea, deci teoria nu are
finalitate practică, nu ne spune cum le putem aplica.
2. Rigiditatea: se bazează pe reguli rigide care nu iau în
considerare diferenţele dintre cazuri (Ex. A minţi în mod
gratuit vs. a minţi pentru a salva o viaţă).
3. Datoriile conflictuale: principiile care exprimă datoriile
morale pot intra în conflict şi nu avem o ierarhie a lor, deci nu
putem solutiona conflictul (Ex. a ajuta vs. a nu minţi)
4. Irelevanţa morală a acţiunilor din înclinaţie: unele acţiuni
considerate în mod obişnuit ca fiind bune devin irelevante
moral (Ex. A ajuta din milă devine echivalent cu a nu ajuta).
5. Statutul privilegiat al fiinţei raţionale: cum tratam pe cei ce
nu sunt fiinţe raţionale: bolnavi mintal, copii mici, animale?
 1.2. Teoria datoriilor prima facie
Principalul autor: William David Ross (1877-1971). Opera
principlă: The Right and the Good (1930) (Dreptul şi Binele).
Spune despre Kant că simplifică în mod excesiv viaţa morală:
•Corectitudinea unei acţiuni nu rezultă doar din caracterul
universalizabil al regulii de acţiune;
•Nu doar voinţa bună, ci şi înclinaţiile au valoare morală;
•Legile morale nu au autoritate absolută (fără excepţie);
•Exista multe constrângeri morale şi lucruri bune (virtutea,
dreptatea, cunoaşterea, plăcerea), ce nu se reduc la un principiu.
•Exista deci şi o diversitate de datorii pe care el le numeşte
“prima facie”, de bun simţ, valabile în prima instanţă, atât timp
cât alte datorii mai importante nu li se opun.
•Unele datorii sunt generale însă altele ţin de statutul sau de
relaţiile noastre personale (tată, soţ, prieten, coleg etc.)
 Lista datoriilor prima facie
1. Absenţa intenţiei răuvoitoare: a nu face rău intenţionat;
2. Fidelitatea: să ne ţinem promisiunile explicite sau implicite;
3. Reparaţia: să plătim datoriile şi să compensăm răul făcut;
4. Dreptatea: să tratăm pe ceilalţi corect, pe baza meritelor;
5. Auto-perfectionarea: să sporim propria virtute şi inteligenţă;
6. Gratitudinea: să fim buni cu cei care au fost buni cu noi;
7. A face bine: să ne străduim să facem lumea un loc mai bun.
Datoriile nu au valoare egală: prima este cea mai importantă,
ultima e cea mai puţin importantă, celelalte sunt intermediare.
• Cum descoperim datoriile prima facie? Printr-o facultate,
intuiţia etică, ce ne face să le înţelegem pur şi simplu.
Cum utilizăm lista? 1) Stabilim soluţiile posibile 2) Dacă una încalcă
vreo datorie (ex. fidelitatea) atunci este imorală exceptând
cazul în care o datorie mai importantă cere asta.
 Critici:
1. Caracterul problematic al intuiţiei etice: Această facultate ce
ne face să înţelegem pur şi simplu datoriile este obscură.
Oamenii pot declara că intuiţia lor le relevă reguli cu totul
inacceptabile pentru ceilalţi (Ex. Că rasismul e acceptabil).
2. Viziunea nu e suficient de sistematică: Lista de datorii nu e
generată conform unui criteriu, unui principiu.
3. Nu avem garanţia că lista este completă: De ce nu am
include şi alte datorii? Ross admite această posibilitate.
4. Lista datoriilor nu este un bun ghid de acţiune: Desi reiese
ca prima este cea mai importantă, iar ultima cea mai puţin
importantă, lista nu reprezintă un ghid clar pentru acţiune. În
plus, dacă ţinem cont ca există mai multe lucruri intrinsec
valoroase (virtutea, dreptatea, cunoaşterea, plăcerea), nu e
clar cum se rezolvă conflictele dintre acestea.
 2. Consecinţialismul
Este numit si “consecinţionalism” (“consecvenţialism”) datorită
accentului pus pe consecintele acţiunii, sau “teleologie”, termen
ce provine de la termenii greceşti telos, “scop” şi logos, “teorie
despre”, datorită importanţei acordate scopului acţiunii.
Teza generală: o acţiune este corectă din punct de vedere moral
dacă ea are consecinţe pozitive (adică promovează bunăstarea)
pentru un număr cât mai mare de oameni.
•Consecinţele şi scopurile dezirabile ale acţiunilor sunt esenţiale;
•Nu există acţiuni intrinsec bune sau rele, iar intenţia acţiunii este
irelevantă moral.
Tipuri principale:
•Utilitarismul;
•Etica situaţională.
Link: Consecintialism
 2.1. Utilitarismul
Este principala teorie de tip “consecinţialist” şi una dintre cele
mai influente teorii etice contemporane.
Teza generală: o acţiune este corectă din punct de vedere
moral dacă ea este utilă sau folositoare prin consecinţele ei
pentru un număr cât mai mare de oameni.
•Este o teorie ce pune accent pe realizarea binelui general;
•Binele colectiv nu este altceva decât suma binelui individual;
•Acţiunile trebuie să sporească plăcerea, fericirea, utilitatea,
bunăstarea etc. şi să diminueze suferinţa, nefericirea.
Tipuri principale:
•Utilitarismul actului (acţional);
•Utilitarismul regulii (normativ).
LINK: Utilitarismul
 Utilitarismul actului (acţional)
Principalul reprezentant: Jeremy Bentham (1748-1832). Opera:
Introducere în principiile moralei şi ale legislaţiei (1789).
•Spune ca natura i-a plasat pe oameni sub stapânirea a doi stăpâni
supremi, durerea şi plăcerea. Trebuie să recunoaştem aceasta
sclavie şi s-o transformăm în fundament al moralei.
•Contează tendinta acţiunii de a spori plăcerea/ a diminua suferinţa.
•Propune un calcul al fericirii (felicific calculus) pentru fiecare
actiune ţinând cont de intensitate, durată, certitudine, apropiere,
fecunditate, puritate, extindere a plăcerii (e un tip de hedonism).
•Cum se aplică: 1) stabilirea listei de acţiuni posibile; 2)
identificarea persoanelor afectate; 3) stabilirea consecinţelor
probabile (pozitive şi negative); 4) alegerea consecinţelor mai
benefice pentru un număr cât mai mare de persoane afectate.
•Dacă raportul e pozitiv între plăcere şi durere, acţiunea e morală.
 Utilitarismul regulii (normativ)
Reprezentant: John St. Mill (1806-1873). Opera: Utilitarismul (1863)
•Susţine şi el că “acţiunile sunt corecte (right) proporţional cu
tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în
care tind să producă inversul fericirii” (Mill, Utilitarismul).
•Nu evaluăm acţiuni unice, ci clase de acţiuni ce sunt morale dacă
sunt în acord cu o regulă care respectă principiul maximizării
utilităţii. (Ex. Regula de a respecta promisiunile).
•Evaluarea moralităţii regulilor devine opera generaţiilor succesive.
•El pune accent pe calitatea plăcerii nu doar pe cantitatea ei.
•Cum se aplică: Apreciem moralitatea acţiunii prin prisma
corespondenţei ei cu o regulă de acţiune care a dovedit în timp că
maximizează utilitatea şi promovează binele comun.
•Exemplu: Norma ca jurnaliştii să nu primească bani şi foloase de la
cei despre care scriu, e o regulă ce respectă principiul.
 Exemplu

Reclamă la tigări. Reclama este

imorală din perspectiva eticii
utilitariste datorită consecinţelor
negative pe care le are prin
stimularea fumatului în timpul
sarcinii.
 Critici:
1. Dificultatea de a realiza calculul fericirii: Este practic imposibil
pentru oameni să prevadă în mod detaliat consecințele
acţiunii: cine şi cum va fi influenţat de ea.
2. Eroarea naturalistă: G. E. More spune că utilitarismul se
rezumă la a afirma ce fac oamenii nu ce trebuie să facă.
3. Binele comun poate avea consecinţe inacceptabile la nivel
individual. Binele comun și cel individual pot intra în conflict:
Ex. Ucidem un nevinovat pentru a salva mai mulţi oameni.
4. Ideea că nu contează decât consecinţele nu şi intenţia este
problematică: Oamenii pot face bine din întamplare fără a
avea aceasta intenţie, ba chiar având intenţii rele. Ex. Pot ajuta
pe un duşman speriind fără să vreau tâlharul care îl atacă, în
timp ce eu însumi îl urmăresc pentru a-i face rău.
 2.2. Etica situaţională
Autor: Joseph Fletcher (1806-1873). Opera: Situation Ethics (1960).
Teza generală: o acţiune este corectă moral dacă ea contribuie la
sporirea cantităţii de dragoste din lume. LINK
•A criticat legalismul din etică potrivit căruia o acţiune e morală
dacă respectă o lege ce nu admite excepţii.
•Mereu apar excepţii ce justifică încălcarea regulii. Ex. Uciderea în
război sau în autoapărare nu e crimă.
•Evaluarea moralităţii trebuie realizată în baza circumstanţelor unei
situaţii particulare, şi nu în baza unor legi fixe.
Teoria porneste de la patru presupoziţii:
1) pragmatismul: decizia trebuie sa fie practică, să funcţioneze;
2) relativismul: situaţiile sunt relative, nu spunem “mereu”,
“niciodată”;
3) pozitivismul: persoanele aleg să creadă în dragoste (Agape);
4) personalismul: legile sunt în beneficiul oamenilor şi nu invers.
 Principii:
1. Un singur lucru este bun intrinsec: dragostea.
2. Legea supremă a creştinismului e dragostea.
3. Dragostea şi Justiţia sunt unul şi acelasi lucru, deoarece
Justitia nu e nimic altceva decat distribuirea Dragostei.
4. A iubi (agape) nu e totuna cu a plăcea. Trebuie să iubim şi
pe cei care nu ne plac.
5. Singurul lucru care justifică mijloacele, e scopul.
6. Deciziile bazate pe dragoste sunt situaţionale, nu
prescriptive.
Cum se aplică: 1) Stabilim soluţiile posibile ale dilemei care să
funcţioneze în mod practic; 2) Ţinem cont de trăsăturile
specifice contextului particular (situaţie, persoane implicate
etc.); 3) Dacă o acţiune este realizată din dragoste de tip
creştin (agape) atunci ea este morală.
 Critici:
1. Fundamentul moralităţii ar fi vag, instabil şi interpretabil în
funcţie de context: Aceeaşi acţiune ar putea fi morală şi
imorală, de la caz la caz, de la o persoană la alta, de la un
moment la altul;
2. Hazardul moral: Unici critici spun că teoria poate genera
hazard moral, oamenii ar putea face orice sub pretextul că
fac asta din dragoste.
3. Inconsistența cu alte precepte biblice: Există şi alte porunci
ce nu pot fi încălcate numai pentru spori dragostea.
4. Caracterul utopic: este imposibil în mod practic pentru
oameni să se comporte numai în conformitate cu legea
sporirii dragostei.

LinK: Deontologism/Consecintionalism/Situationalism