Sunteți pe pagina 1din 14

DOCUMENTE SIMILARE

DIDACTICA - RAMURA
FUNDAMENTALA A STIINTELOR
EDUCATIEI 0
didactica pedagogie CONCURSUL DE OCUPARE A POSTURILOR /
CATEDRELOR VACANTE IN INVATAMANTUL
+ Font mai mare | - Font mai mic PREUNIVERSITAR
PROBA DE EVALUARE - Matematica clasa I
APTITUDINEA DIDACTICA - Structura aptitudinii
didactice
DIDACTICA - RAMURA FISA DE EVALUARE MARKETINGUL AFACERII
U.C. 10. - C1 ANALIZA ROLULUI
FUNDAMENTALA A STIINTELOR MARKETINGULUI IN ACTIVITATEA AGENTULUI
EDUCATIEI ECONOMIC
Om si societate: PROIECT DE LECTIE - Geografie
- Geografie CLASA: a IV
In baza evolutiilor interne si externe ale
Caietul de practica pedagogica
pedagogiei, Dan Potolea stabileste un model Conceptul de principiu didactic
al stiintelor educatiei, folosind criteriul MODELE ALE INTERVENTIEI TIMPURII ASUPRA
epistemologic [15, p. 29]: COPIILOR CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE
(CES)
Proiect de lectie CLASA: a II-a Flori de primavara
a) Discipline pedagogice Investigatii experimentale referitoare la organizarea
fundamentale: Introducere in pedagogie (I.P.); si desfasurarea lectiei
Teoria si metodologia curriculumului
(T.M.C.); Teoria si metodologia instruirii TERMENI importanti pentru acest
(T.M.I.); Teoria si practica evaluarii (T.P.E.); document
caracterizarea ramurilor sistemului stiintelor
b) Discipline pedagogice particulare: pedagogice : ramurile stiintelor educatiei : didactica-
ramura a pedagogiei : : modelul lui Taba :
Pedagogie scolara (prescolara); Pedagogia
invatamantului superior; Metodicile
(didacticile speciale); Pedagogia sociala etc.

c) Stiinte specializate ale educatiei: Istoria invatamantului si istoria doctrinelor educatiei;


Pedagogie comparata; Metodologia cercetarii educatiei; Orientare scolara si profesionala etc.

d) Stiinte ale educatiei interdisciplinare: Psihologie educationala; Sociologia educatiei;


Filosofia educatiei; Antropologia culturala a educatiei; Management educational etc.

In pedagogia romaneasca, teoria si medodologia instruirii este sinonima cu didactica.

Conceptul didactica apare in literatura pedagogica a secolului XX sub diferite


acceptiuni [9, p. 19]:

- teorie a instructiei (Paul Barth);

- domeniu superpozabil cu educatia intelectuala, realizata prin valorile culturii (F. X.


Eggersdorfer, G. G. Antonescu);

- domeniu care studiaza instruirea, ca proces logic de invatare, cu consecinte practice


imediate (W. Lay);

- disciplina care include educatia si realizeaza pregatirea elevilor in conformitate cu idealul


de om postulat de catre societate (G. Kerschensteiner, A. Ferriere);
- o pedagogie practica (o suma de norme profesionale pentru tot ce au de realizat profesorii
in cariera lor, individual sau impreuna, spre a o face mai eficienta) (A. Matthias);

- metodologia generala si speciala a invatamantului (F. Collard);

- teorie a cultivarii individului (O. Willmann);

- teorie a procesului de instructie si educatie in scoala, teoria invatamantului (R. Titone, H.


Klein, Nagy Sandor, B. Esipov, N. Boldirev, Zankov);

- stiinta si arta predarii (Buysse),[10, p. 28];

- stiinta si arta conceperii, organizarii si desfasurarii cu succes a procesului de invatamant


sau a predarii invatarii eficiente (Halpert), [10, p. 28];

- o teorie practica, reflexiva si totodata tehnica, orientata spre o veritabila


complementaritate epistemologica: axiologica, psihologica, sociologica si tehnica (Durkheim);

- stiinta predarii si invatarii (H. Schaub, K. Zenke),[17, p. 68];

- disciplina pedagogica care se ocupa de studiul procesului de invatamant intr-un context


educational deliberat si organizat (Torre), [10, p. 11];

- stiinta avand drept obiect sprijinirea invatarii (in mod institutionalizat si organizat), in
scopul insusirii unei categorii de performante specifice, Bildung (Seel), [10, p. 12].

Literatura pedagogica romaneasca ofera urmatoarele definiri ale didacticii:

1. Dictionarul de pedagogie din 1979:

- didactica este o disciplina pedagogica (dupa unii pedagogi, numai un capitol al


pedagogiei generale), al carei obiect de studiu este invatamantul organizat in institutii scolare;

- didactica este stiinta organizarii si desfasurarii instructiei si educatiei in scoala;

- didactica studiaza procesul de invatamant, ca proces de cunoastere si formare, sistemul de


invatamant, ca ansamblu al institutiilor de instructie si educatie; principiile didactice; continutul
invatamantului; metodele de invatamant; formele de organizare a procesului de invatamant;
tehnologia didactica; raporturile profesor- elev si rolul profesorului in procesul de invatamant;
arhitectura scolara;

- didactica contemporana este mai ales o didactica activa, care urmareste dezvoltarea
capacitatilor intelectuale, morale si fizice, in cadrul unui invatamant cu prioritate formativ.
Didactica are ca subramuri didacticile speciale care studiaza organizarea si desfasurarea specifica
a invatarii la un obiect sau altul [12, p. 128-129].

2. Ioan Nicola apreciaza ca didactica poate fi considerata drept teorie stiintifica a


procesului de invatamant, ea reflectand, pe de o parte, relatiile dintre laturile acestuia, iar pe de
alta parte, interdependenta dintre acest proces si contextul social in care se desfasoara [14, p.
269]. Didactica se preocupa de mecanismele interne ale procesului de invatamant care asigura
acestuia un echilibru si o finalitate pedagogica in concordanta cu cerintele sociale si cu cele mai
noi cuceriri ale psihologiei [14, p. 272].
3. Ioan Bontas denumeste didactica stiinta instructiei prin invatamant sau stiinta
educatiei prin instructie; didactica studiaza, intr-un ansamblu coerent componentele procesului
de invatamant (predarii-invatarii) si anume: esenta procesului de invatamant, continutul,
principiile (legitatile) didactice, mijloacele de invatamant, metodele didactice, formele de
activitate didactica (organizare a procesului de invatamant) si evaluarea cunostintelor [1, p. 92].

4. Miron Ionescu apreciaza ca didactica reprezinta azi o ramura complexa a stiintelor


educatiei care studiaza si fundamenteaza stiintific analiza, proiectarea, desfasurarea si evaluarea
predarii si invatarii ca proces de instruire si educare, atat in scoli si in alte institutii, cat si prin
autoinstruire [9, p. 23].

5. E. Noveanu considera didactica stiinta pedagogica fundamentala care defineste si


analizeaza conceptele de baza, stabilizate epistemic la nivelul unei teorii a instruirii care este o
subteorie a teoriei despre educatie: proces de invatamant; obiective pedagogice; continutul
invatamantului; medodologia didactica; evaluarea didactica; proiectarea pedagogica (a
procesului de invatamant) [6, p. 98).

6. Ioan Cerghit apreciaza ca didactica are intelesul de stiinta sau teorie a procesului de
invatamant; stiinta sau teorie a predarii si invatarii in toate formele si pe toate treptele
invatamantului; teoria conducerii procesului de predare invatare sau teorie generala a instruirii.

7. Cursul de pedagogie din 1988 al Universitatii Bucuresti denumeste didactica sau teoria
generala a instruirii stiinta pedagogica fundamentala preocupata de latura procesuala a
invatamantului [3, p. 101]. Cursul propune si alte denumiri pentru didactica: stiinta sau teorie a
procesului de invatamant; stiinta sau teorie a predarii si invatarii in toate formele si pe toate
treptele invatamantului; stiinta a educatiei prin invatamant; teoria generala a instruirii; teoria
conducerii procesului de predare si invatare; studiul stiintific al organizarii situatiilor de invatare.

Obiectul de studiu al didacticii

Unele dintre definitiile oferite didacticii exprima si obiectul de studiu al acesteia.

Wincenty Okn considera ca obiectivul didacticii este: a) sa analizeze: scopurile si continutul


instructiei, procesul de invatamant si principiile acestuia; b) sa faca cunoscute: metodele si mijloacele
de invatamant, organizarea invatamantului, planificarea muncii didactice, personalitatea profesorului
[9, p. 20].

In vederea delimitarii conceptuale a domeniului didacticii este necesar a specifica sensurile


actuale ale conceptelor de invatamant si instruire [9, p. 20-22):

Invatamant:

- principala forma de organizare a educatiei; proces de instruire si educare in scoala,


organizat si desfasurat pentru a realiza obiectivele pedagogice ale educatiei scolare, stabilite la
nivel de sistem si de proces (Miron Ionescu);

- domeniu in care este valorificata structura actiunii educationale la nivelul corelatiei


functionale dintre cadrele didactice si elevi, exersata in numeroase si variate situatii educative
(G. Mialaret, 1992);

- ansamblul institutiilor scolare dintr-o tara care participa la organizarea arhitecturii scolare
prin proiectarea unor cicluri, orientari, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice
educatiei/instruirii formale, dar si neformale (Dictionnaire encyclopdique de lducation et de
la formation, 1994).

Instruire: concept corelat in principal cu invatamantul si utilizat frecvent cu cel putin trei
nuantari:

- instruire generala: activitate de inzestrare cu competente si cunostinte din domeniile culturii,


stiintei, tehnicii si de aplicare a lor in practica;

- instruire profesionala: activitate al carei scop este insusirea unei specialitati, a unei
profesii concrete; ea se bazeaza pe insusirea cunostintelor profesionale, pe formarea abilitatilor
profesionale si pe dezvoltarea interesului si preocuparilor legate de profesia respectiva;

- autoinstruire: instruire realizata prin efort propriu, in afara unei institutii si in absenta
indrumarii unei persoane din afara.

Etimologic, termenul instruire provine din latinescul instruo si inseamna aranjament,


aranjare, constructie, intemeiere, instructia devenind o constructie a spiritului, a intelectului,
constructia unor structuri cognitive, operationale (Skinner).

Ioan Neacsu defineste in mod operational instruirea ca procesul prin care mediul unui
subiect este deliberat manipulat pentru a invata sa fie capabil sa emita sau sa se angajeze intr-un
comportament specific, in conditii specifice si cu raspunsuri specifice situatiei [13, p. 64].

I. Cerghit analizeaza urmatoarele abordari ale instructiei [4]:

- activitate de transmitere a cunostintelor (abordarea traditionala);

- activitate de dirijare a invatarii;

- mod de organizare a situatiilor de instruire;

- proces de formare a structurilor mentale;

- proces de constructie a cunostintelor prin interactiune sociala.

Considerarea didacticii drept stiinta si arta (in sens de maiestrie didactica) conceperii, organizarii
si desfasurarii cu succes a procesului de invatamant sau al predarii - invatarii eficiente, a condus la
asocierea didacticii cu teoria instruirii, atat prin obiectul comun de studiu, cat si datorita absentei
termenului de didactica in literatura de specialitate anglo-saxona [10, p. 29].

Sorin Cristea considera ca obiectul de studiu al didacticii generale vizeaza definirea procesului
de invatamant din urmatoarele perspectivele [6, p. 99]:

- caracteristici generale si dimensiuni specifice;

- structura de functionare, bazata pe corelatia obiective - continut - metodologie - evaluare;

- sistem de proiectare dezvoltat la nivelul activitatii didactice/ educative, realizata in


mediul scolar si extrascolar.

Teoria instruirii defineste conceptele de baza ale didacticii generale (E. Noveanu), [6, p.
366]: procesul de invatamant, obiectivele pedagogice, continutul invatamantului, metodologia
didactica, evaluarea didactica, proiectarea pedagogica/ a procesului de invatamant.
I. Nicola (1994) sistematizeaza urmatoarele probleme de care se preocupa didactica [14, p.
270-271]:

a) Continutul procesului de invatamant (volumul si calitatea cunostintelor):

- didactica priveste criteriile pe baza carora se efectueaza selectarea si ordonarea


cunostintelor, astfel incat sa fie in concordanta cu cerintele sociale si sa asigure integrarea
individului in viata sociala;

- didactica se concentreaza asupra elaborarii metodologiei necesare intocmirii planurilor de


invatamant, a programelor si manualelor scolare;

b) Tehnologia desfasurarii procesului de invatamant (ansamblul principiilor, metodelor,


procedeelor, mijloacelor si formelor de organizare folosite in vederea transmiterii si asimilarii
cunostintelor);

- didactica se centreaza asupra problemei: cum poate fi transmisa o cantitate de informatii


pentru a putea fi invatata mai usor si mai eficient si cum ar putea fi structurat un corp de
cunostinte pentru a putea fi inteles de catre cel care invata?

c) Asigurarea unui echilibru functional intre predare si invatare;

- didactica este interesata de eficientizarea predarii in vederea asigurarii invatarii la elev;


imbogatita prin punctul de vedere social, didactica obliga profesorii sa utilizeze forte sociale
susceptibile de a completa si intari efectele comunicarii pedagogice (G. Leroy, 1974)

d) Evaluarea randamentului procesului de invatamant;

- didactica priveste eficienta pedagogica a procesului de invatamant, urmarind surprinderea


corelatiei dintre obiective, metodologie si consecintele asupra dezvoltarii personalitatii, preconizand
totodata masuri de ordin pedagogic pentru sporirea randamentului acestui proces.

e) Conducerea actiunii didactice. Relatia prefesor - elev;

- didactica se orienteaza spre cunoasterea cat mai detaliata a rolurilor profesorului si elevului,
astfel incat sa existe cooperare si sa se produca progres in invatare.

Cursul de pedagogie din 1988 propune urmatoarea tematica a teoriei generale a


instruirii [3, p. 101-269]: procesul de invatamant cadru principal de educare si instruire a
elevilor; principiile procesului de invatamant; teoria si metodologia obiectivelor educationale;
continutul procesului de invatamant; metodologia instruirii; mijloace de invatamant si strategii
didactice; moduri si forme de organizare a procesului de invatamant; evaluarea randamentului
scolar; proiectarea pedagogica.

Obiectul de studiu al didacticii are o cuprindere mai mare in didactica actuala.

Dupa M. Ionescu, didactica clasica a avut ca obiect de studiu esenta procesului de invatamant,
cu scopul si sarcinile sale; procesul de invatamant si factorii acestuia; continutul invatamantului;
principiile, metodele si formele organizatorice ale activitatii instructiv - educative; organizarea
invatamantului: clasa, scoala si sistemul educational; profesorul.

Didactica moderna incorporeaza intreaga sfera de cuprindere a didacticii clasice, extinzandu-si


continutul prin includerea unor noi teme, cum ar fi: didactica adultilor, instruirea programata,
programarea pedagogica, alte modalitati de organizare a activitatilor instructiv-educative [9, p. 23].
Prezentam, coparativ, analiza obiectului de studiu al didacticii din perspectiva traditionala si
actuala:

Didactica traditionala Didactica actuala

Procesul de - Procesul de invatamant, cu toate elementele de-terminante


invatamant: (esenta, scop si sarcini, factori, orga-nizarea
invatamantului: clasa, scoala si sistemul educational,
- scop si sarcini; continutul invatamantului, principii, metode, forme
organizatorice, personalitatea profesorului).
- organizarea
invatamantului; - Autoinstruirea (esenta, procesul propriu-zis, con-ditiile unei
autoinstruiri autentice si eficiente).
- continutul
invatamantului; - Instruirea programata.

- principii; - Didactica adultilor (specific, forme de realizare, modalitati


adecvate de mentinere a unui nivel in-structiv multumitor,
strategii specifice).
- metodologie;

- personalitatea
profesorului.

Modele de instruire

Pornind de la ideea ca instruirea este un efort de ajutorare si modelare a dezvoltarii, o teorie


asupra modului in care dezvoltarea este ajutata prin diverse mijloace (J. Bruner), Ioan Neacsu
realizeaza examinarea teoriei instruirii in contextul analizei functionale a procesului de invatamant in
ansamblul sau, din perspectiva capacitatii instruirii de a organiza mediul de existenta al unui subiect,
astfel incat procesele de invatare sa conduca la atingerea parametrilor de eficienta interna ai
subsistemelor pe care predarea si invatarea le presupun ca fiind corelative normativelor de proiectare,
organizare si evaluare a conduitelor didactice [13, p. 62].

In demersul de conversie a teoriilor invatarii in modele de instruire, I. Neacsu (1999) analizeaza


unele idei precum:

- instruirea este o constructie a dezvoltarii deprinderilor, priceperilor, abilitatilor, capacitatilor,


competentelor cognitive, ca obiective ale dezvoltarii;

- instruirea organizeaza mediul rational de influentare a acestei dezvoltari, iar abordarea


sistematica ii pune in evidenta determinarile, elementele, procesele, factorii, relatiile, evolutia de la
intrari la iesiri;

- instruirea reflecta stransa unitate dintre predare si invatare, ca doi poli care valorifica relatiile
dintre elementele lor;

- diversitatea modalitatilor de combinare multidirectionala a acestora a generat modele variate


de reprezentare a conceperii instruirii, a perspectivelor de analiza si de proiectare concreta a situatiilor
specifice;

- instruirea valorifica datele psihologice ale invatarii, intr-un context real de formare-dezvoltare
complexa a personalitatii, aratand ce si cat trebuie realizat (obiective), in ce conditii specifice (resurse,
norme), cum (metodologie), in ce fel de procesualitate;

- instruirea nu se substituie predarii, care evidentiaza rolurile profesorului, ci relationeaza


metodologic, managerial, procesual cu predarea si invatarea;

- pe diferite modele ale invatarii se pot construi (teoretic) modele ale instruirii, numai daca sunt
luati in considerare toti parametri sai specifici, fapt care devine restrictiv in mod practic;
- abordarile interdisciplinare deschid si alte perspective de construire a instruirii, decat cea pur
psihologica, inca dominanta: Se va depasi astfel instruirea centrata pe produs, pe speculatie, pe
exercitiu intelectual in sine etc., devenind o teorie personalizata, responsabila si solidara cu toate
cuceririle, dar si neimplinirile pedagogiei practice moderne [11, p. 103-104].

Modelele didactice sunt un produs al activitatii stiintifice: o conventie stiintifica utilizata atat de
profesor, car si de cercetator, in scopul construirii unei structuri de epistemologie educationala in
relatie cu procesele de predare si invatare (Jimnez, Gonzles si Ferreres, 1989), [10, p. 52). Ioan
Cerghit (2002) considera ca existenta modelelor este datorata necesitatilor practice: Datorita naturii
diferite si complexitatii aparte a fenomenelor specifice de rezolvat, solutiile procesuale s-au proiectat
sub forma concreta a unor modele sau sisteme didactice, relativ distincte, de structurare a proceselor
de predare-invatare [16, p. 153].

Modele didactice se deosebesc unele de altele prin natura diferita a alegerilor si combinatiilor pe
care le realizeaza (idem): adoptarea unor conceptii (filozofii) diferite despre cunoastere (stiinta) si
dezvoltarea cunoasterii individuale; orientarea spre anumite sisteme de valori (finalitati si continuturi);
perceperea si definirea in alte maniere a invatarii; promovarea unor tipuri de experiente de invatare
(ca ipoteze de lucru); fiecare dintre acestea sugerand un alt tip de predare si preferinte pentru
utilizarea de strategii (metodologii) la fel de diferite; asteptarea obtinerii de efecte diferite si de
utilizare a unor moduri de evaluare deosebite.

Ioan Neacsu arata ca modelele didactice dispun de caracteristici care le fac utile teoretic si
metodologic [13, p. 63]: caracterul esentializator si simplificator in raport cu structura procesului,
facilitand intelegerea si manipularea componentelor, precum si a relatiilor, fara a deforma procesul in
esenta si globalitatea lui; caracterul accentuat metodologic, cu un potential operativ crescut, axat pe
abordarea calitativa, metodica, dar si cantitativa, pe comparari, dar si pe constructia structurii
modelului; caracterul transparent, analizabil; caracterul prospectiv; caracterul productiv; caracterul
explicativ; caracterul transferabil, in sensul adaptarii pentru un cimp larg de fapte, fenomene si
procese educationale.

Marea variatate de modele pedagogice face dificila gruparea si clasificare acestora, dupa un
criteriu satisfacator, de aceea exista multe variante de clasificare. Propunem varianta elaborata de R.
Iucu [10]:

1. Modele ale procesului de invatamant (dupa I. Cerghit, 1992 si I. Neacsu, 2000):

- modelul interactive: are in vedere corelatia si interactiunea reciproca predare - invatare -


evaluare;

- modelul systemic: abordeaza elementele procesului de invatamant in interactiune, raportandu-


le la cerintele intregului;

- modelul informational: dezvolta implicatiile teoriei informatiei in procesul de invatamant prin


studiul categoriilor de informatii vehiculate in circuitele interactionale ale procesului de invatamant;

- modelul cybernetic: analizeaza rolul mecanismelor de feed-back in dinamica procesului de


invatamantvizand reglarea si autoreglarea acestuia;

- modelul campului educational: este construit in baza conceptului de spatiu de instruire; se


considera ca optimizarea educatiei este o problema ce tine de controlul variabilelor ce intervin in acest
spatiu;

- modelul situatiilor de instruire: are ca premisa ideea ca invatarea este contextuala; organizarea
contextului invatarii asigura succesul la elev.

2. Modele didactice (din perspectiva analizelor realizate de Abascal, Fortes si Gervilla, 1998),
[10, p. 54-57]:

- modelul Socratic: pune accent pe comunicarea orala, pe descoperirea adevarului prin tehnica
intrebarilor (maieutica);

- modelul traditional: abordat ca model limitat, deoarece produce pasivitatea elevului, fiind
caracterizat prin verbalism, diminuarea responsabilitatii elevului si a profesorului;
- modelul activismului: specific scolii active; valorizeaza elevul, eforturile sale personale,
motivatia si climatul democratic de interactiune;

- modelele rationalitatii tehnologice si ale scientismului (modelul lui Kaufman): derivat din
filosofiile educationale de tip pozitivist si neopozitivist, find expresia testabilitatii, intersubiectivitatii,
formalizarii logico-matematice si experimentalismului;

- modelele bazale (modelul lui Glaser; modelul SFAI al lui Fernandez): coreleaza variabila predarii
si variabila invatarii cu conditiile interne si externe;

- modele calitative (modelul invatarii depline a lui J. Carroll si B. S. Bloom; modelul interactiunii
verbale a lui N. A. Flanders; modelul lui H. Taba): centrate pe aspecte calitative ale didacticului (pe
eficienta);

- modele de tranzitie catre paradigme flexibile si deschise (modelul lui H. E. Mitzel; modelul lui
M. J. Dunkin; modelul lui J. Biddle): considera ca procesul de instruire este rezultatul interactiunii a
patru tipuri de variabile , definite prin surse, factori, componente si criterii de succes sau eficacitate
(variabile contextuale, variabile ale procesului, variabile productive);

- modelele de mediere cognitiva (modelul lui D. P. Ausubel si Mayer; modelul lui M. A. Merrill):
centrate pe schema transferului cognitiv vertical si orizontal mediat de organizatorii cognitivi si
anticipativi de progres;

- modelele orientate spre designul instruirii (modelul lui Reigeluth; modelul lui Winnie si Marx):
sugereaza necesitatea proiectarii instruirii luand in calcul trei categorii de variabile: preinstructive
(planificarea profesorului, aptitudinea elevului); instructive (comportamentul profesorului,
comportamentul elevului); postinstructive (invatarea elevului);

- modele contextuale (modelul lui Doyle, modelul lui Tikunoff): sugereaza importanta contextelor
in care are loc instruirea si relatia dintre calitatea instruirii si calitatea contextelor de instruire;

- modele de investigare-actiune (modelul lui Elliot; modelul lui Lowick): in care campul practic
coexista cu campul reflexiv, ceea ce face ca actiunea sa se transforme in investigatie, iar rezultatele
acesteia sa optimizeze actiunea, intre actiune si decizie stabilindu-se o legatura directa si nu una
mediata.

3. Modele instructionale, rezultate prin procesul de conversie a teoriilor invatarii in modele de


instruire; modele in care predarea si invatarea se coreleaza, invatarea fiind rezultanta actiunii comune
a profesorului si elevului [13, p. 73 -92]:

a) modele de instruire generate de teorii ale invatarii:

- modele de instruire bazate pe invatarea abordata ca proces de acumulare si prelucrare a


experientei senzoriale, derivate din teoriile asociationiste: modele care concep invatarea prin reunirea
linear ascendenta, pornind de la senzatii perceptii reprezentari notiuni (concepte)
rationamente (idei);

- modele de instruire elaborate prin derivare din teoriile invatarii fundamentate pe mecanismele
conditionarii: focalizate pe realizarea de legaturi relativ stabile intre anumiti stimuli, menite sa-l
conduca pe educat sa descopere proprietati, principii, legitati ale realitatii;

- modele de instruire bazate pe teoriile semiotice (verbale) ale invatarii: centrate pe folosirea
limbajului ca instrument ce esentializeaza orice structura a procesului de invatare;

- modele de instruire bazate pe teoriile operationale ale invatarii: bazate pe evidentierea


izomorfismului de structura si procesualitate dintre instruire (predare-invatare) si constituirea actiunilor
mintale si notiunilor fundamentale;

b) modele de instruire cu o legitimare predominant pedagogica (R. Titone, R. Iucu, S. Panturu),


[13, p. 74-76; 10, p. 60-62; 15, p. 89-90]:

- modelul logocentric: model specific invatamantului traditional; porneste de la premisa ca


stiinta este un rezultat finit si un bilant de adevaruri concretizate intr-un corp de cunostinte ce trebuie
transmise educatului de catre educator, folosind indeosebi metode analitice;
- modelul empiriocentric: promoveaza aspectul formativ al invatarii intr-o abordare a situatiilor
de instruire , vizand ansamblul experientelor educatului: actionala, afectiva, cognitiva, individuala si
sociala; elevii prin familiarizare cu logica investigatiei stiintifice si cu tehnicile de cercetare, isi planifica
singuri activitatile de investigare, le realizeaza sistematic, se autoevalueaza si isi programeaza noi
teme si probleme de abordare investigativ experimentala a cunoasterii;

- modelul psihocentric: centrat pe elev, cu o metodologie adecvata la evolutia si dinamismul


invatarii; modelul este intalnit sub diferite forme: teoria treptelor formale ale cunoasterii intelectuale (J.
F. Herbart, T. Ziller, W. Rein), modelul unitatilor de instruire (H. Parhurst, C. Washburne, D. P. Morris),
modelul centrelor de interes (O. Decroly), modelele instruirii centrate pe rezolvarea de probleme/
proiecte (W. H. Kilpatrick, J. Dewey), mastrry learning (J. P. Carroll, B. S. Bloom), modelul secventelor
ierarhizate ale invatarii (R. M. Gagn);

- modelul sociocentric: centrat pe activitatea de grup, metodele sunt de tip cooperatist, de


autoconducere, dezbatere, cercetare in echipa; modele reprezentative: sistemul Winnetka (C.
Washburne), activitatea pe grupe mari de elevi (R. Cousinet, C. Freinet), modelul comunitatii de munca
sau Planul Jena (P. Petersen), modelul coloniei si al detasamentului (A. S. Makarenko);

- modelul etnocentric: centrat pe rationalizarea procesului de predare: invatare, prin


descompunerea invatarii in operatiile componente; din perspectiva acestui model, instruirea devine o
inlantuire de procedee si tehnici de lucru;

- modelul modular: corespunde, in principal, directiilor de abordare holistica a instruirii si


invatarii; este un model caracterizat prin recurenta, reversibilitate ciclica si programe modulare special
organizate pentru a raspunde atat particularitatilor subiectilor, cat si obiectivelor de tip integrative;

c) Modele ale instruirii propuse de scoala germana:

- modelul formativ: bazat pe obiective care vizeaza dezvoltarea personalitatii, utilizand valori
politico sociale si educationale;

- modelul informational: se bazeaza pe idei promovate de directiile cognitiviste, cibernetice si pe


tehnologiile moderne ale instruirii;

- modelul actiunii didactice: are ca punct de plecare specificitatea procesului de invatamant,


destinatiile sale fundamentale; este deschis orientarilor noi din teorie a curriculumului, a taxonomiei
obiectivelor educationale si a planului de studii si promoveaza trei principii: principiul formarii (bazat
pe obiective), principiul dezvoltarii (bazat pe particularitatile situatiei de plecare in instruire), principiul
actiunii (bazat pe formarea seturilor de invatare, structurarea continuturilor si orientarea procesului de
invatare); cele trei principii configureaza pachetul de predare, devenind conditie a instruirii eficiente.

4. Modele ale predarii:

a) Modele centrate pe procesarea informatiei; sunt constituite din perspectiva prelucrarii si


transformarii informatiei didactice la diferite niveluri si procese:

- invatarea conceptelor: descrie designul conceptual la nivelul structurilor cognitive (J. Bruner, J.
J. Goodnow si T. F. Pettigrew);

- gandirea inductiva: ilustreaza modalitatile de colectare, organizare si utilizare a informatiei (H.


Taba);

- gandirea investigativa: valorifica gandirea cauzala si procesele cognitive complexe, pentru a


prelungi reflectia de la factori la teorii (J. R. Suchman);

- invatarea prin organizatori anticipative: model centrat pe teoria organizatorilor anticipativi de


progres a lui D. P. Ausubel si F. G. Robinson;

- memorizarea: model fundamentat pe noile abordari ale memoriei, din care deriva tehnici
speciale de organizare a materialului de invatat (S. L. Pressey si G. R. Levin);

- dezvoltarea intelectuala: modelul psihologiei cognitive; exprima ideea adaptarii cerintelor


invatarii la nivelul impus de stadiul dezvoltarii ontogenetice (J. Piaget, L. Kohlberg, E. V. Sullivan, L.
Siegel);
- modelul cercetarii stiintifice: sintetizeaza esenta invatarii stimulata prin strategii cognitive
complexe, respectiv, prin absorbtia unor informatii intemeiate pe reperele unei scheme stiintifice
elaborate (J. S. Bruner).

b) Modele centrate pe persoana; elaborate din perspectiva teoriilor ce considera ca succesul


predarii depinde de gradul de implicare al subiectului in actul educational:

- predarea nondirectiva: model inspirat din pedagogia nondirectiva (C. Rogers) si teoretizat de
Snyders, model ce impune schimbarea rolului profesorului in acela de consilier, ca organizator al
spatiului instructional si resursa in situatiile problema create de nevoile elevilor;

- sinectica: model dezvoltat de J. M. Gordon, ce valorifica lucrul in grup pentru dezvoltarea


creativitatii;

- predarea constientizanta: model centrat pe sustinerea eu-lui si pe antrenamentul constient


dezvoltat in grup, constand in stimularea reflectiei personale referitoare la propria persoana, la ceilalti
si la interactiunile eu celalalt ceilati;

- reuniunile clasei: model adaptat dupa R. Glaser ce promoveaza realizarea unei atmosfere
pozitive si a unui climat favorabil de studiu in clasa, in contextul unor norme si principii psihosociale cu
rol reglator, prin angajarea deopotriva a cadrului didactic si a elevilor.

c) Modele centrate pe dimensiunea sociala, specifice invatarii prin cooperare:

- ancheta de grup: model ce redefineste valorile educationale ale grupului prin interactiunea
rezolutiva (H. Thelen, S. Sharon);

- jocul de rol: semnificativ pentru diagnoza si interventie in cazul valorilor sociale si


comportamentelor de adaptare;

- cercetarea (ancheta) juridica: model al studiului de caz aplicat, promovat in educatia civica
pentru asimilarea normelor sociale (D. Oliver, J. Shaver);

- laboratorul social: centrat pe studiul dezvoltarii competentelor interpersonale prin traire/


activitate comuna in grup, in situatii sociale specifice si a efectelor pe care le au stilurile interactionale
atat la nivelul persoanei, cat si la nivelul organizatiei.

d) Modele comportamentale; expresii ale teoriei behavioriste, centrate pe schema S-R:

- invatarea deplina (mastery learning): promoveaza ideea optimizarii si a eficientizarii instruirii


prin adaptarea acesteia la ritmul si modul de gandire al fiecaruia (J. B. Carroll, B. S. Bloom, J. H. Block,
P. Peterson);

- invatarea controlului personal: vizeaza optimizarea comportamentului personal si dezvoltarea


strategiilor self managementului prin utilizarea feed-back-ului;

- invatarea prin simulare: reproducerea realitatii in vederea dezvoltarii deprinderilor si abilitatilor


profesionale, a dezvoltarii cognitive;

- instruirea prin afirmare: posibilitatea diminuarii situatiei de stres aparuta in conditiile


exploatarii incorecte a virtutiilor comunicarii, prin analiza comunicarii interpersonale si la nivel de grup.

Descrierea modelelor instruirii trebuie sa aiba in vedere urmatoarele componente [15, p. 92]:

- sintexa modelului: descrierea modelului in actiune, descompunerea modelului in faze si etape;

- interactiunea sociala: analiza climatelor favorabile indeplinirii obiectivelor stabilite; descrierea


si evaluarea modalitatilor si tehnicilor specifice de relationare;

- principiile de reactie: modalitati specifice de raspuns si conduite eficiente ale cadrului didactic
la situatii si stimuli tipici si atipici de raspuns, din perspectiva organizarii interventiei in predare;
- sistemele support: instrumentele si mijloacele, resursele suplimentare/ complementare
predarii, determinate de specificul teoretic si practic al modelului;

- aplicarea instructionala si efectele corelate, identificate la nivelul mediului de invatare.

Modelele instruirii se fundamenteaza pe anumite teorii. Dupa Gilbert De Landsheere (1992), [6,
p. 366] o teorie a instruirii evidenta la nivelul practicii procesului de invatamant, reflecta capacitatea
acesteia pentru: a aborda corect realitatea specifica celor ce invata; a proiecta inteligibil ceea ce
trebuie invatat; a poseda o autentica forta predictiva; a propune solutii strategice de rezolvare a
problemelor; a sustine coerenta interna a programelor; a eficientiza efortul de invatare; a realiza
experimente; a crea tehnici de cercetare adecvate; a convinge in diferite situatii educative/ didactice.

Chiar daca modelele instruirii sunt atat de numeroase si de variate, ele nu epuizeaza repertoriul
tuturor experientelor, sintezelor si valorilor constituite in practica si teoria educationala [13, p. 75].
Pentru a-si creste consistenta teoretica si valoarea pragmatica, aceste teorii trebuie sa isi gaseasca
corespondent in teoriile invatarii si sa asigure un permanent dialog cu modele teoretice fundamentate
stiintific si cu realitatea practica.

Orientarile valorice promovate la nivelul teoriei instruirii asigura fundamentele stiintifice


ale procesului de invatamant. Angajarea lor la nivel de dezvoltare curriculara presupune
parcurgerea unui traseu metodologic situat intre teoria instruirii didactica normativa didactica
prospectiva didactica generala didactica aplicata (Dictionnaire actuel de lducation, 1993),
[6, p. 366].

Functiile didacticii

Didactica a dezvoltat de-a lungul timpului trei dimensiuni/ caracteristici [14, p. 271-272):

- explicativa:demonstreaza interdependenta componentelor procesului de invatamant;


inregistraza fenomene didactice, investigheaza si integreaza rezultatele obtinute intr-o viziune
pedagogica; explica fenomene educative din scoli;

- normativa: ofera norme, reguli, principii pentru predare, pentru activitatea profesorului;
devanseaza practica scolara oferind solutii diverselor probleme pe care le presupune desfasurarea
ca atare a procesului de invatamant; solutiile preconizate sunt eficiente in masura in care sunt
rezultatul unor cercetari si reflectii stiintifice, avand un caracter prescriptiv si urmarind
perfectionarea continua a procesului de invatamant;

- reflexiva (axiologica): emite judecati de valoare asupra principalelor componente ale


procesului de invatamant prin raportarea rezultatelor acestuia la imperativele si cerintele actuale
ale educatiei in ansamblul sau; asigura criterii de apreciere si preluare a inovatiilor pedagogice.

Ca teorie a procesului de invatamant sau a instruirii didactica indeplineste doua functii


pedagogie, functii care intervin la nivel epistemologic (prin teoria care sta la baza didacticii
generale) si praxiologic (prin teoria aplicata in cadrul metodicii diferitelor discipline de
invatamant/ didactici aplicate) [6, p. 99]:

- functia normativa, care stabileste dimensiunea functionala structurala operationala a


activitatii de predare invatare evaluare;

- functia prescriptiva, care stabileste conditiile ierarhice ale activitatii de predare


invatare evaluare (obiectivele continutul metodele - evaluarea) si posibilitatile tehnologice
de proiectare si de realizare a acestora in sens traditional modern postmodern (curricular).
Miron Ionescu stabileste relatiile de interdependenta intre doua functii ale didacticii:
functia de cunoastere si functia utilitara/ practica [9, p. 25]:

1. Functia de cunoastere.

- Explicitarea functiei: didactica studiaza instruirea, autoinstruirea si invatamantul,


dezvaluie legitatea actului didactic, explica motivele care determina anumite rezultate, dezvaluie
si explica relatiile dintre influentele instructive si dezvoltarea personalitatii elevilor, stabileste
raporturi cantitative si calitative intre ele.

- Exemple de situatii in care se exercita functia: asigurarea corelatiei dintre finalitatile


educatiei, continutul si strategiile educationale; stabilirea principiilor didactice generale si a
principiilor specifice diferitelor discipline de studiu; stabilirea structurii actiunii educationale
eficiente la nivel macro si micro.

2. Functia utilitara/ practica.

- Explicitarea functiei: didactica ghideaza activitatea educationala, oferind jaloane,


orientari generale, norme de activitate.

- Exemple de situatii in care se exercita functia: stabilirea cerintelor pentru alegerea si


utilizarea metodelor si procedeelor didactice; identificarea criteriilor de stabilire a eficientei
mijloacelor tehnice de instruire in studiul diferitelor discipline scolare; identificarea criteriilor de
evaluare si notare a randamentului scolar.

Subramurile didacticii

H. Schaub si K. Zenke (2001) [17, p. 68] considera ca astazi orizontul problematic al


didacticii s-a largit considerabil.

Didactica studiaza urmatoarele domenii [9, p. 24]:

- invatamantul in ansamblul sau, pe toate treptele de scolaritate si autoinstruirea, caz in


care poarta denumirea de didactica generala;

- procesul de invatamant din perspectiva pedagogica a predarii si invatarii obiectelor de


studiu, caz in care poarta denumirea de didactica speciala sau metodica (fiecare obiect de
invatamant are deci didactica/ metodica sa care studiaza continutul, principiile, metodele si
formele de organizare proprii obiectului respectiv in detaliile concrete aplicative);

- autoinstruirea;

- didactica adultilor;

- didactica universitara.

1. Didactica generala are ca obiect de studiu instruirea; problemele fundamentale ale


teoriei invatarii si predarii, si anume: istoria gandirii didactice, structurile sistemice, dezvoltarile
determinate social, precum si problemele generale ale selectiei, ordonarii si interdependentei
continuturilor, obiectivelor, metodelor si mijloacelor, predarea si invatarea institutionalizate in
scoala [17, p. 68-69].
Didacticile generale vizeaza construirea conceptelor si teoriilor care pot fi aplicate la cat
mai multe tipuri de invatare, putand fi folosite de catre toate cadrele didactice [10, p. 19].

2. Didactica speciala sau metodica este ramura pedagogica interdisciplinara care prezinta
aplicarea didacticii la predarea unei anumite discipline de invatamant: ca stiinta a predarii si
invatarii intr-un anumit domeniu, didactica speciala este o combinatie a didacticii generale cu o
anumita stiinta ori studiu de specialitate sau practic; ea nu este o copie a didacticii, in sensul ca
obiectul de specialitate pregateste continutul care este apoi prelucrat din punct de vedere metodic
si din punctul de vedere al psihologiei dezvoltarii [10, p. 19].

Studiind procesul de invatamant in ceea ce are esential si general, didactica generala


orienteaza metodicile in descoperirea si rezolvarea unor probleme specifice, legate de predarea si
invatarea cunostintelor si competentelor specifice unui obiect de invatamant. Didactica constituie
baza teoretica a metodicii. Aceasta nu inseamna ca metodica ar prelua doar tezele si concluziile
didacticii pentru a le concretiza la un obiect de studiu. Ca teorie speciala, metodica se ocupa cu
relatia dintre predare si invatare intr-un camp de fenomene circumscrise de logica interna a
obiectului de invatamant, explicand procesul pedagogic ce se constituie si prescriind modalitati
de functionare a lui [14, p. 273]. Daca didactica ofera baza teoretica a metodicilor, la randul lor,
acestea ofera materialul concret pentru generalizarile ce se elaboreaza in cadrul didacticii.

Relatia dintre didactica generala si didacticile speciale este una de influenta reciproca.
Unii teoreticieni reinterpreteaza sensul traditional al acesteia: Relatia dintre dintre didacticile
speciale si cele generale poate fi situata la un inalt grad de operativitate prin invatarea teoriilor
practice si instrumentale. Intre didacticile generale si cele speciale nu exista nici o contradictie si
nici o relatie de ierarhizare. Relatia lor este mai degraba una de fond si forma si depinde de
punctul central de interes: generalul sau particularul [10, p. 19].

N. Padellaro (1972) considera ca didactica si metodicile vizeaza explicarea si valorificarea


modului in care se constituie si se desfasoara procesul de invatamant. Prin intermediul didacticii
si metodicii fiecare obiect de invatamant este regandit si transpus intr-o structura pedagogica,
astfel incat sa poata deveni material de invatat [14, p. 273].

3. Autoinstruirea/ autodidaxia (autoinvatare, din gr. autos, insusi si didaskein, a invata)


implica, pe de o parte, analiza si evaluarea practicilor, tehnicilor si metodelor autoeducatiei si ale
autoinstructiei ca preocupari intentionale, organizate, ale celor care se cultiva in afara scolii,
tineri si mai ales adulti, iar, pe de alta parte, indrumarea acestor activitati. Importanta
autoinstruirii creste in paralel cu studiul procesului de invatare (psihologia, sociologia invatarii),
cu dezvoltarea instruirii programate si a manualelor pentru invatarea diferitelor discipline fara
profesor [12, p. 41].

4. Didactica adultilor este disciplina de ramura a pedagogiei adultilor (andragogiei) care


studiaza conducerea si organizarea procesului de invatamant pentru adulti. Ea tinde sa acopere
legile care guverneaza procesul instructive-educativ pentru a perfectiona metodele, tehnicile si
procedeele utilizate in instruirea adultilor. Didactica adultilor trateaza probleme ca:
personalitatea adultilor, invatarea la adultii aflati in procesul de invatamant, formele de instruire,
principiile didactice aplicate la conditiile socio-culturale, relatia educatoreducat [12, p. 128].

5. Didactica universitara analizeaza procesele stiintifice de predare si invatare, tinand cont


de conditiile organizatorice, de personal, de continut, de metode si materiale didactice,
recomandand, in baza cercetarii, procedee eficiente de predare, invatare si examinare [17, p. 71].

Legaturile didacticii cu alte stiinte


Didactica se foloseste de cunostinte (concepte, idei, teorii, modele, metode, principii,
legitati) apartinand diferitelor domenii: psihologiei (cunostinte despre insusirile psihicului,
posibilitati de dezvoltare, mecanisme de invatare, notiuni de psihologie sociala), biologiei si
fiziologiei (cunostinte despre crestere, dezvoltare, maturizare), antropologiei, geneticii, teoriei
cunoasterii, stiintelor socio-umane, matematicii, logicii, ciberneticii, informaticii etc. Domeniile
teoretice si conexiunile acestora se dezvolta permanent si in interiorul disciplinelor educatiei,
didactica fiind in stransa corelare cu pedagogia varstelor, cu educatia permanenta, a timpului
liber si a profesiunii.

Exemple care ilustreaza interdependenta abordarilor in domeniul didacticii [9, p. 24]:


adoptarea si aplicarea masurilor de politica a educatiei: cunostinte din management, sociologie,
economie, filozofie etc.; stabilirea finalitatilor educatiei: contributii din axiologie, sociologie,
filosofia educatiei etc.; elaborarea de programe pentru educatia adultilor: notiuni de psihologia
invatarii, sociologie, management; eficientizarea comunicarii educationale: informatii din teoria
comunicarii, teoria informatiilor, psihologia varstelor, sociologie etc.; eficientizarea relatiei
profesorelev: notiuni de psihologie, sociologie, consiliere.