CE ESTE SOCIOLOGIA?

SIMŢUL COMUN SAU „RAŢIONALITATEA ERONATĂ”

Fiecare dintre noi observăm si interpretăm realitatea socială zi de zi. Cu toții ne angajăm în
speculații si discuții despre cauzele si consecințele fenomenelor si proceselor ce le întâlnim si
influențează viața noastră cotidiană. Din perspective individuale, unul si același fenomen, același
proces produce semnificații diferite. O casă este privită si interpretată diferit de un arhitect,
constructor, hoț, artist, expert în demolări, cumpărător. La fel autorul unui accident, polițistul,
victima si pietonul vor privi în mod diferit infracțiunea, regulile de circulație sau legea.

Perspectivele individuale sunt întotdeauna parțiale, fiindu-le imposibil să cuprindă toate laturile
si implicațiile fenomenelor si proceselor sociale. Dar sunt obligatorii pentru a organiza observațiile,
înțelege semnificația datelor si pentru a ne ghida comportamentul si acțiunile.

Perspectivele individuale sunt rezultatul propriei experiențe a informațiilor si ideilor transmise de

„ceilalți semnificativi”. Dar ele sunt condiționate foarte adesea de simțul comun. Între simțul
comun si știință nu există întotdeauna opoziție, dar recursul la experiența ocazională si la
speculația derivată din tradiție diferă esențial de apelul la cunostinţele oferite de stiinţă si de
aplicarea metodei stiinţifice.

Erori ale cunoașterii la nivelul simțului comun:

-Autoritatea: enunţul descriptiv este considerat adevărat dacă are suportul autorităţii, este
confortabil sau familiar. Autoritatea- accentul cade pe cine spune: prestigiu, putere, încredere
personală și nu pe argumente raționale.

-Confortabilitatea: acceptăm enunţul care ne place.

-Familiaritatea: acceptăm enunţurile familiare, pe care le stim sau auzim frecvent (exemplul
conţinuturilor media).

- Suprageneralizarea: trecerea de la o concluzie oarecare la o generalizare cât mai largă posibil.

- Evitarea confirmării- refuzul ideilor altora sau a comparaţiilor nefavorabile cu propriile noastre
idei.

Ce facem când apar idei ce contrazic ceea ce credem deja?

1. ne justificăm și mai mult ideea inițială, o raționalizăm pentru a reduce disonanţa cognitivă-
situația în care două idei se contrazic
2. judecata ilogică, utilizarea subterfugiilor de gândire atunci când observațiile obținute în
cercetare contrazic concluziile noastre. Expresia: excepția confirmă regula.

- Credulitatea naivă: abandonarea spiritului critic în judecarea informațiilor.

-Efectul de halo-extinderea unei singure trăsături la nivelul întregului. De exemplu: dacă
observăm că o persoană nu are informații despre o anumită temă (pe care noi o considerăm
importantă) poate apărea percepția că aceasta este needucată, extindem practic o singură
observație la nivelul întregii personalități.

Nasterea sociologie a însemnat punerea sub semnul întrebării a simţului comun în abordarea si
interpretarea fenomenelor si proceselor sociale cu care suntem confruntaţi.

Sociologia este stiinţă si în acelasi timp constiinţă de un fel deosebit.

Stiinţa: proces, prin care urmărim să cunoaștem realitatea așa cum este

Sociologia este stiinţă, fiindcă respectă elementele de bază ale metodei științifice:

- explicaţii si interpretări fundate pe observaţii concrete, factuale

- explicaţiile, teoriile, interpretările ce vin în contradicţie cu teoriile anterioare trebuiesc respinse.

- Mărturiile stiinţifice provin din surse competente.

- În condiţii constante, acelasi fapt trebuie să fie observat de indivizi diferiţi.

- Observaţiile se repetă si confirmă

- Dovada stiinţifică asigură baza pentru prezicerea cu a anumită precizie a repetării unui fapt.

- Nu există adevăruri absolute.

Într-o manieră simplificată, sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic si sceptic al
societăţii umane (Macionis, Plummer, 1998).

Observaţie: termenul „sceptic” sintetizează cerinţa de obiectivitate si nepartizanat ideologic.

Studiul trebuie să fie nenormativ. Interogaţiile legitime ale unui sociolog sunt „ce se întîmplă?”,
„de ce se întâmplă?” sau “cum se întâmplă?”.

„Ce trebuie să se întâmple?” este o interogaţie explicit normativă si este specifică activistului sau
ideologului și nu al sociologului?

În ceea ce priveste specificul perspectivei sociologice, Peter Berger (1963) menţionează două
trăsături esenţiale: aceea de „a vedea generalul din particular” si capacitatea de „a vedea ceea
ce este neobisnuit în familiar”.

Sociologii identifică modele generale ale vieţii sociale în comportamentul unor indivizi particulari.
Recunoscând unicitatea indivizilor, sociologii recunosc că societatea acţionează în mod diferit
asupra unor categorii diferite de persoane (copii comparativ cu adulţi, femei faţă de bărbaţi,
bogaţi-săraci).

Gândim sociologic atunci când constientizăm cum categoria generală căreia îi

aparţinem modelează experienţele noastre de viaţă, iar experiențele noastre în
interacțiune cu ceilalți modelează societatea.

Pe de altă parte, conform lui Peter Berger prima înţelepciune a sociologiei este aceea de a sti că
lucrurile nu sunt ce par a fi. Aceasta presupune renunţarea la ideea familiară că
comportamentul uman este doar o problemă de decizie individuală a acestora si
acceptarea ideii că societatea ghidează gândurile si dorinţele noastre.

IMAGINAȚIA SOCIOLOGICĂ

Pentru a gândi sociologic trebuie să...

• Trecem dincolo de aspectele particulare ale propriei vieți

• Punem în discuție ceea ce este de la sine înțeles, să ne detașăm de ideile

preconcepute; ceea ce este considerat la un moment adevărat, inevitabil, bun sau
rău poate să nu fie așa; explicațiile date de simțul comun unui fenomen pot să
constituie de fapt idei preconcepute

Exemplu: De ce aţi ales să urmaţi o facultate? A gândi sociologic înseamnă a observa că pentru
foarte mulţi oameni a urma o facultate este o decizie imposibilă sau a observa că propriile noastre
motivații sunt influențate de cei din jur.

Fundamentul perspectivei sociologice constă în înţelegerea subtilă, dar complexă si

profundă a modurilor în care vieţile noastre reflectă experienţele noastre sociale.
Sociologia investighează legătura dintre ceea ce face societatea din noi si ceea ce
facem noi înșine din noi. Activitatea noastră configurează lumea în care trăim, fiind
în acelasi timp structurată de această lume (Giddens, 2000, 14).

CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA STIINŢÃ-TEXT PRELUAT DIN INTRODUCERE ÎN

SOCIOLOGIE-DAN CHIRIBUCA

Sociologia s-a nãscut ca demers stiinţific al socialului în a doua jumãtate a secolului XIX
reprezentând un rãspuns epistemic la intersectarea mai multor mutaţii si condiţii de ordin
economic, social, politic si intelectual. Acestea din urmã nu sunt deloc ultimile ca importanţã, ele
fiind într-un fel anterioare celorlalte. Astfel cã sociologia a apãrut ca proiect intelectual
epistemologic încã prin lucrarea francezului A.Comte (1798-1857) intitulatã Cours de philosophie
pozitive,prin care în 1838 se si introduce termenul de "sociologie". Pledoaria lui Comte era cã si
abordarea societãţii este necesar a fi pusã sub semnul studiului pozitiv al faptelor, în spiritul si cu
metode identice sau analoge celor din stiinţele naturii. Era imperioasã trecerea de la speculativ si
normativ, la concret si descriptiv, explicativ si predictiv, de la ce ar trebui sã fie, la ceea ce este,
si e previzibil sã fie, de la deducţia purã despre om si societate la cercetarea efectivã, la observaţie
riguroasã, înregistrare, numãrare. Si în sociologie teoriile sunt adevãrate teorii dacã se întemeiazã
pe fapte.

Cunoasterea autenticã a socioumanului înseamnã nu numai depãsirea bunului simţ dar si

detasarea de orizontul speculaţiei pure, a filosofiei, oricât de seducãtoare ar fi ea. E de subliniat
cã A.Comte, desi nu a efectuat cercetãri sociologice propriu-zise, rãmânând la stadiul de proiect,
a vãzut în sociologie nu doar un exerciţiu intelectual, ci un instrument de perfecţionare a vieţii
sociale. Deviza lui a fost si este mereu invocatã de sociologi : "savoir pour prevoir, prevoir pour
pouvoir".

Ideile ce vizau întemeierea sociologiei ca stiinţã nu puteau apare si mai ales nu puteau prinde
viaţã decât într-o societate democraticã, unde libertatea de gândire, iniţiativele si drepturile
individuale în toate domeniile sunt valori fundamentale. Pe acest fundal socio-politic, al Europei
celei de a doua jumãtate a secolului al XIX-lea si alte condiţii au facilitat si accelerat nasterea si
dezvoltarea studiilor sociologice, si anume : dezvoltarea tehno-economicã, industrializarea,
modernizarea si urbanizarea ce presupuneau o înaltã preocupare pentru punerea organizãrii
sociale (si a comportamentului uman) pe baze raţionale (stiinţifice); trecerea de la simplu la
complex, de la comunitãţi tradiţional-rurale la aglomeraţii modern-urbane, dezvoltarea capitalistã
în general, care pe lângã progres si bunãstare, a adus cu sine si o serie de probleme sociale si -
cel puţin din perspectiva mentalitãţii de atunci - numeroase crize : sãrãcie, marginalizaţi, imigranţi,
"criza" familiei (femei pãrãsite, copii ilegitimi, coabitãri). Rezolvarea nerepresivã a acestor
probleme si cu costuri sociale cât mai mici, presupunea cunoasterea lor în profunzime.

Alãturi de Auguste Comte, în ordine cronologicã, fondatori ai sociologiei sunt apreciaţi ca fiind:

Karl Marx (1818-1883) cu ale sale idei despre primordialitatea factorului economic în
determinismul social, controlul ideilor din societate de cãtre clasele guvernante si, simetric, falsa
constiinţã a claselor si grupurilor oprimate. In centrul concepţiei sale stã teza cã forţa motricã a
dezvoltãrii - cel puţin pânã la un punct - a istoriei si societãţii este tensiunea intergrupalã, mai
specific lupta de clasã si revoluţia.

El este socotit, de aceea, principalul reprezentant al teoriei conflictualiste; Herbart Spencer (1820-
1903), care a definit mai precis subiecte ale sociologiei cum ar fi religia, politica, familia, controlul
social, munca si stratificarea. El este pãrintele darwinismului social, susţinând cã si adaptarea
succesul si progresul în viaţa socialã urmeazã legile selecţiei si evoluţiei din lumea naturalã;

Emil Durkheim(1858-1917) poate fi considerat într-un fel primul autentic sociolog, realizând întâiul
studiu concret de sociologie (Sinuciderea, 1897), bazat pe date statistice dar si cu un aparat
teoretico-metodologic operant. El a fãcut astfel o demonstraţie practicã a transmutãrii examinãrii
socialului din câmpul filosofiei (sociale) în cel al cercetãrii concrete. Ideea fundamentalã a gândirii
durkeimiene este cã mediul social fasoneazã comportamentul indivizilor aproape în întregime.
Deasupra si dincolo de individ sunt structuri sociale date (sociale sui-generis, economice, politice,
juridice etc.), fapte sociale ce trebuiesc tratate ca "lucruri" - cum el insistã.Fapte sociale ca
"lucruri" sunt si valorile, normele, cunostinţele, dar în calitatea lor de transindividuale, exterioare.
Fenomenele sociale trebuie explicate prin fapte sociale, ele neputând fi reduse la motivaţii si
comportamente individuale. Prin locul pe care Durkeim îl acordã structurilor transindividuale si
funcţiile pe care diferite forţe si configuraţii sociale le au în menţinerea societãţii ca un întreg,
sociologul francez este socotit ca precursor al curentului structural - funcţionalist;

Max Weber (1864-1920) a întreprins subtile analize, fundate pe date istorice si statistice,
privitoare la raportul dintre economie si societate, dintre organizaţie, birocraţie, comportament
grupal si individual raţional. Celebrã este lucrarea lui "Etica" protestantã si spiritul capitalismului
(1904-1905) în care, în replicã si în contrast cu Marx, argumenteazã cã ideile sunt în anumite
contexte si secvenţe istorice nu efecte ci cauze ale unor schimbãri sociale esenţiale (capitalismul
este în principal produsul unei noi etici religioase- protestantismul). Gânditorul german afost
extrem de preocupat si de problema judecãţilor de valoare în cercetãrile sociologice, el militând
pentru neutralism axiologic (Obiectivitate față de ideologie); în multe manuale si tratate Georg
Simmel (1858-1916), cu sublinierea rolului societal al interacţiunilor din grupurile formale si
informale.

OBIECTIVITATEA --TEXT PRELUAT DIN INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE-DAN

CHIRIBUCA

In studierea si prezentarea realitãţii sociale, este foarte probabil ca cercetãtorul sã-si proiecteze
propria subiectivitate. Distorsiuni datorate subiectului cunoscãtor apar în orice arie de investigaţie,
dar în fâșia ontologicã a socioumanului ele sunt mai pronunţate si mai greu de controlat. Cu atât
mai mult atunci când se vizeazã realitatea subiectivã, pentru cã interacţioneazã elemente de
acelasi gen. De același ordin de mărime: în studierea valorilor, intereselor, dorințelor, ideologiilor
altora se impregnează valorile, interesele, dorințele si ideologia cercetãtorului în cauzã.
Subiectivitatea lui poate fi implicată în alegerea temei, a ipotezelor si conceptelor, a populaţiei
care se cercetează efectiv, a metodelor si mai ales a interpretãrilor rezultatelor. (Ne referim aici
bineînțeles la distorsiunile involuntare, deși nici falsurile științifice n-au lipsit).

Ideal ar fi ca specialistii în domeniul socioumanului sã fie imparţiali în investigațiile lor, sã prezinte

lucrurile așa cum sunt, cu obiectivitate, sã facã abstracţie de propriile valori, sã realizeze adică
ceea ce de la Max Weber încoace se numeste neutralism axiologic (obiectivitatea față de propriile
valori, aspirații, experiență). Sarcină nu ușor de atins, dar asa cum clasicul german îndemna,
odatã ce omul de stiinţã s-a angajat în abordarea unei temei (selecția în sine a problemei de
cercetat, desi automat preferențială, nu afectează obiectivitatea rezultatelor), el trebuie sã tindã
înspre neutralism, sã urmeze cu acribie rigorile metodei științifice. Mai recent se insistã cã alãturi
de autocontrol, prezentarea în detaliu de către cercetător a metodelor folosite, a parcursului
demersului investigaţional, a unor date personale si de context pentru a fi apreciate de alți membri
ai comunitãţii stiinţifice sunt binevenite. Si deoarece la baza unui demers stau tacit, ca subînțelese,
convingeri si principii intelectuale (gnoseologice morale, estetice, politice), de dorit ar fi efortul
de a-le face explicite, de a le aduce în conul de luminã al conștiinței critice proprii si a judecății
celorlalți.
TEST TEMA 1

1. Comentați din punct de vedere al erorilor cunoașterii la nivelul simțului comun

următoarea afirmație și formulați o întrebare specifică demersului de cercetare
sociologic:
“Pacienții din România sunt needucați”

a) Care este părerea voastră personală despre această afirmație?

_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
b) Care sunt erorile specifice cunoașterii de simț comun cuprinse în această afirmație?
(menționați cel puțin două)
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________

c) Cum ar privi un sociolog această afirmație? Cu ce ar fi de acord? Cu ce nu ar fi de

acord?
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
d) Formulați cel puțin două întrebări de cercetare sociologică plecând de la afirmația
dată:
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Comentați ideea că societatea reprezintă în același timp un cadru de constrângeri și
un context de oportunități.
SOCIOLOGIA COMUNICĂRII

APLICAȚIE: COMUNICAREA CU PACIENȚII

1. Persoanele bolnave, care au nevoie de asistență medicală devin foarte ușor îngrijorate,
speriate, panicate. Acest lucru poate conduce la stări de nesiguranță.

O bună comunicare reduce factorii de stres enumerați anterior, ajută pacientul să capete
încredere în personalul cu care interacționează în cadrul spitalului.

2. Foarte des se întâmplă ca pacienții să simtă că renunță la controlul asupra vieții cotidiene
odată ce apelează la sistemul de sănătate. Fiind în spital chiar și lucrurile cele mai simple îi apasă,
pentru că există un program independent de ei: asistența, tratamentul, programul de masă. O
comunicare bună face ca pacienții să simtă mai mult control asupra situației în care sunt, iar
sentimentul de neajutorare să scadă.

3. O comunicare bună cu pacienții, aparținătorii și echipa cu care lucrăm îi face pe ceilalți să

se simtă valoroși și apreciați. Timpul pe care îl alocăm comunicării de cele mai multe ori nu este
suficient, să știm cum să oferim atenție celor din jur ne ajută să construim relații cu cei din jur.

4. Nu în ultimul rând, o comunicare eficientă cu cei cu care lucrăm reduce din stresul specific
locului de muncă. Ne ajută pe noi să gestionăm mai bine emoțiile negative care pot să apară și
care în timp conduc la un sentiment de epuizare.

STILURI DE COMUNICARE

Comunicarea agresivă-este un stil de comunicare caracterizat prin exprimarea opiniilor și

sentimentelor într-un mod care lezează drepturile celorlalți.

Comunicarea pasivă-este un stil de comunicare caracterizat prin tendința de a evita exprimarea

propriilor opinii și sentimente, de a proteja drepturile sau de a-și urmări interesele și nevoile.
Persoanele care au un stil de comunicare pasiv nu reacționează la situațiile supărătoare, “ținând
în ei”. De cele mai multe ori aceste persoane ajung în situația în care “se umplepaharul”, atingând
un prag critic de acceptare a unui comportament care îi deranjează sau rănește. Odată atins acest
prag, de multe ori au răbufniri violente, chiar disproporționate față de incidentul față de care
reacționează. Sentimentul pe care îl au după o astfel de răbufnire este de multe ori de vină sau
jenă, reluându-și atitudinea pasivă.
Comunicarea pasiv-agresivă-este un stil de comunicare caracterizat de o pasivitate afișată, dar
care are în spate frustrare și furie un comportament agresiv subtil, de multe ori manifestat doar
“în culise”.

Comunicarea asertivă-este un stil de comunicare caracterizat de capacitatea de exprimare clară

a propriilor opinii și sentimente, într-un mod care nu îi lezează pe ceilalți și drepturile acestora.
Persoanele care au un stil de comunicare asertiv sunt persoane cu o încredere ridicată în propria
persoană, care își urmăresc propriile interese, comunicând și acționând în același timp cu respect
față de ceilalți.

Stilul asertiv de comunicare se bazează pe respect reciproc, este un stil de comunicare eficient și
profesionist.

CE PUTEM FACE PENTRU A COMUNICA ASERTIV?

 A rămâne calm este prima caracteristică a stilului de comunicare asertiv.

 Cu toate acestea, comunicarea asertivă presupune să comunici ferm și clar punctul tău de
vedere, nu înseamnă a fi de acord cu tot ceea ce spune sau vrea persoana cu care
comunici. Dar, reține, este important să faci acest lucru calm, politicos, diplomat, într-un
mod în care să nu amplifici o situație deja tensionată.
 Nu adresa atacuri personale. Atunci când ești ținta unor atacuri personale reacția imediată
este de a răspunde în aceeași manieră, dar reține că această reacție nu va face altceva
decât să întărească comportamentul agresiv al interlocutorului. O altă tendință poate fi de
a căuta “țapi ispășitori” și chiar de a formula atacuri la adresa altor persoane. Nu lua
personal astfel de atacuri și nu formula atacuri personale. Reține că reacția agresivă,
furioasă nu are legătură cu tine personal și nu spune nimic despre tine sau despre munca
ta, este o modalitate prin care celălalt își gestionează propriile emoții. Dacă simți că pierzi
controlul, că nu îți poți gestiona emoțiile, ia-ți timpul necesar pentru a te calma. Solicită
ajutorul unui coleg, lasă să preia altcineva discuția pentru că dacă nu ești calm riști ca
situația să devină și mai tensionată.
 Menținerea unei atitudini pozitive.
 Stabilirea unor obiective clare și focalizarea pe acestea.
 Structurarea și controlul conversației
 Ascultarea activă-înțelegerea perspectivei celuilalt, a ceea ce cunoaște și ce nu cunoaște
(sunt prezentate exemple-ce așteptări pot exista în spatele unei comunicări pasive sau
agresive a celuilalt. Sunt discutate exemple în care comunicarea agresivă este rezultatul
lipsei informațiilor, a necunoașterii sau a neînțelegerii perspectivei celuilalt).
 Feedback constructiv- a ne exprima părerea clar, într-un mod calm care să nu îl lezeze
pe celălalt.
 Dezvăluirea propriei perspective și poziții.
 Accesibilitatea- a arăta disponibilitatea de a înțelege și de a ne modela comportamentul
în funcție de nevoile celuilalt
Deschiderea față de celălalt ne ajută la construirea încrederii și construirea unui raport de
comunicare pozitiv

TEST TEMA 2

1. Care sunt efectele pe care un stil agresiv de comunicare le are asupra interlocutorilor
noștri?
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Care sunt avantajele unui stil de comunicare asertiv?
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
3. Cum putem să ne educăm pentru a reuși să comunicăm asertiv în situații dificile? Ce ar
trebui să facem?
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________
SOCIALIZAREA

PROCESUL SOCIALIZĂRII. SOCIALIZAREA CA UMANIZARE

Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează
deprinderi, cunostinţe, valori, norme, atitudini si comportamente. Dezvoltarea fizică, intelectuală
si afectivă, si cu atât mai mult conduitele sociale complexe, nu se realizează automat, ci prin
învăţare.

Societatea, printr-o serie de mecanisme si agenţi (familia, scoala, mass-media s.a), transmite
bagajul cultural existent noilor generaţii, pretinzându-le un anumit comportament – considerat
normal în respectiva cultură. Totodată, socializarea este si procesul determinant în formarea
personalităţii si a identităţii de sine.

Socializarea se referă cu precădere la copilărie si adolescenţă, la însusirea unor deprinderi, valori

si norme de bază. Dar cu deosebire în societăţile complexe si dinamice, traiectoria de viaţă a
indivizilor înseamnă schimbarea de statusuri si roluri si deci nevoia de restructurare a cunostinţelor
si conduitelor.

De aceea, socializarea se întinde pe tot parcursul vieţii. Intrarea într-o nouă poziţie socială si într-
un nou rol se mai numeste si resocializare. Ea este, de regulă, precedată sau acompaniată de
desocializare, adică de iesirea dintr-un anumit status si rol si în consecinţă de renunţarea la
normele si conduitele atasate acelui statut si rol.

Trecerea de la exercitarea unei profesiuni la starea de pensionar este un exemplu de desocializare

si resocializare. În acest context, literatura de specialitate mai operează si cu noţiunea de
socializare anticipativă. Ea se referă la modul în care indivizii îsi reprezintă viitoarea lor situaţie
socială, rolul pe care urmează să-l joace, si cum se pregătesc pentru acesta. Măsura în care
reprezentările despre statusul si rolul anticipat sunt realiste sau nu, contează în procesul de
socializare efectivă, în reusita adaptării la noua situaţie si în gradul de satisfacţie resimţită.
Imaginile pe care elevii de liceu din clasele terminale le au vizavi de viitoarea postură de studenţi
ilustrează acest fenomen.

Prin socializare nu numai că o fiinţă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi, însusindu-si o
limbă, obiceiuri, valori si norme specifice, ci ea devine fiinţă umană în general. Dacă nu trăieste
între semenii săi si nu este învăţat, copilul nu achiziţionează nici cele mai elementare
comportamente umane, cum ar fi mersul biped. Socializarea este deci umanizare. Acest
lucru a fost dovedit într-o manieră cumva cvasiexperimentală, în sensul că, datorită unor
împrejurări nefericite, mai mulţi copii au ajuns în situaţia de izolare extremă. Au fost găsiţi copii
în stare de sălbăticie (în pădure), sau în condiţii de contact minim cu alte fiinţe umane. Un caz
mai recent este al fetiţei numită Genie, care a fost ţinută într-o izolare totală – desi într-o locuinţă
– faţă de lumea dinafară: nu s-a vorbit cu ea, era foarte prost hrănită si era bătută. La vârsta de
13 ani, când a fost scoasă din acele condiţii, ea nu putea să vorbească si nici să sta în picioare.
După 4 ani de atentă îngrijire a dobândit anumite deprinderi si comportamente sociale. A învăţat
si să vorbească, însă nu putea spune într-o secvenţă decât un cuvânt sau două, iar nivelul general
de dezvoltare intelectuală era al unui copil de 9 ani (Curtiss, 1977). La copiii găsiţi în situaţii si
mai dramatice – crescuţi de animale – prograsele înregistrate au fost si mai mici.

Cazurile de copii crescuţi în izolare demonstrează două lucruri fundamentale: că, asa cum am
arătat, în afara socializării nu se ajunge la umanizare, dar si că există anumite perioade critice
(biologic) în învăţare, a vorbitului mai ales. Altfel spus, odată depăsite ca vârstă biologică aceste
perioade, recuperările prin socializare dau rezultate infime. Este clar că geneticul contează nu
doar în conţinutul si dezvoltarea caracteristicilor fizico-constituţionale si fiziologice (statura,
culoarea ochilor si a părului, maturitate sexuală etc.), ci si a celor psihice (inteligenţă, afectivitate
etc.). Astfel încât oricât de mari ar fi eforturile de socializare, de modelare în sensul dorit de
familie si de societate, structurile si programele biologice nu pot fi ignorate. Curentul sociobiologist
(Wilson, 1075) consideră însă că aproape totul din comportamentul social se poate explica pe
bază genetică.

Altruismul, devotamentul si sacrificiul pentru copii si alte rude, de exemplu, nu este altceva decât
tendinţa noastră, genetic dată si ea, de a supravieţui prin genele pe care le transmitem urmasilor.
Asa fac bătrânii din familiile eschimose când, în condiţii de hrană precară, se lasă cu bună stiinţă
pradă morţii, contribuind astfel la salvarea membrilor mai tineri ai familiei. Ei dispar ca entităţi
fizice concrete dar se perpetuează ca structură biogenetică prin urmasii lor.

MECANISME ALE SOCIALIZĂRII

Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. De altfel, înţeleasă într-un sens
extins ea se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării. Dacă luăm, de pildă,
definirea învăţării sociale ca „asimilare a experienţei sociale individuală sau colectivă .ce constă
în cunostinţe, reguli, norme, valori etc ..„(Vlăsceanu L., 1993, p. 321) si o comparăm cu definirea
socializării propusă de la începutul acestei expuneri, respectiva suprapunere iese limpede
înevidenţă. Putem circumscrie totusi un conţinut si o sferă cumva mai precise a noţiunii de
învăţare socială, considerând-o ca reprezentând procesele psihologice prin care indivizii
acumulează cunostinţe, reguli, norme, valori, deprinderi comportamentale ce privesc viaţa socială
în desfăsurarea ei concretă.

Faţă de învăţare în general, învăţarea socială ar avea două caracteristici principale: ea se referă
la un conţinut social (conduita faţă de celălalt si în grupuri si situaţii sociale specifice); este cu
precădere o învăţare pe cont propriu, neinstituţionalizată ca atare (scoală), se petrece empiric, la
nivelul cotidianului. În acest înţeles, a învăţa în scoală matematică sau o limbă străină, de pildă,
nu e învăţare socială.
În sensul mai sus sugerat, învăţarea socială este de trei tipuri: directă, indirectă si ceea ce am
putea numi complex-cognitivă. Învăţarea directă se bazează pe legea încercării si erorii si a
recompensei si pedepsei imediate, directe. Ea are în centru mecanismul reîntăririi. Mâncatul cu
linguriţa de către copiii mici este un exemplu de achiziţionare a unor deprinderi sociale prin
combinarea recompenselor (hrană, încurajare verbală) cu eventuale pedepse (datul peste mână
s.a.). La vârstă mică, aproape totul se învaţă prin sancţionarea (pozitivă sau negativă) copiilor de
către cei mai mari.

Învăţarea indirectă înseamnă că cel în cauză nu acumulează si sedimentează cunostinţe, atitudini

si comportamente sociale prin experienţa nemijlocită, ci observându-i pe ceilalţi. Important de
subliniat este că actorul social observă si reţine nu numai ce face semenul lui, dar mai ales ce i
se întâmplă acestuia în urma actelor sale. Altfel spus, acest tip de învăţare socială – care se mai
numeste si observaţională – presupune înregistrarea si interpretarea atentă a comportamentelor
celorlalţi prin prisma consecinţelor lor. E usor de sesizat că o atare învăţare este mult mai
profitabilă decât cea prin încercare si eroare pe propria piele. De fapt odată cu depăsirea vârstei
de 3-5 ani învăţarea observaţională are o pondere tot mai mare, iar la vârsta adultă, alături de
învăţarea complex-cognitivă, ea este sursa principală de control asupra comportamentului. În
situaţii inedite învăţarea observaţională este de altfel cvasiobligatorie. Ilustrativ este pe această
linie trecerea dintr-un context cultural într-un altul sensibil diferit si încercarea de a te adapta cât
mai repede si eficient celui din urmă, (fenomen care se mai numeste si articulaţie). Însusirea de
noi reguli, norme, conduite promovate într-o anume cultură, mai cu seamă când nu ai cunostinţe
prealabile, necesită a urmări cu atenţie ce spun si ce fac membrii respectivei culturi. Se selectează
si se reproduc astfel comportamentele considerate normale si deziderabile într-un context
sociocultural dat.

Atât învăţarea socială directă cât si cea indirectă presupun prezenţa unei acţiuni concrete
(personală pentru cea directă si a altora pentru cea indirectă) si înregistrarea în memorie a
consecinţelor

comportamentale. Întrucât aceste tipuri de învăţare sunt mai simple si specifice, ele au format în
mod tradiţional obiect de studiu al psihologiei si psihologiei sociale. Astăzi însă tot mai mult –
îndeosebi prin psihologia socială cognitivă – mecanisme mai complexe ce determină conduitele
noastre sociale sunt luate în considerare. Ceea ce am numit învăţare socială complex-cognitivă
(foarte aproape de ceea ce se mai numeste cogniţie socială) intenţionează să desemneze un
ansamblu de procese (memoria selectivă, construcţii si scheme cognitive, raţionamente etc) prin
care se anticipează acţiunea, consecinţele si implicaţiile ei. Într-un anume fel, ea cuprinde si
primele două genuri de învăţare, dar angajează mecanisme si atribute psiho-cognitive mai
complexe si subtile, care nu presupun neapărat prezenţa empirică a unor modele sau
comportamente. Se evaluează, deduce, anticipează, pe plan mental, prin limbaj si prin
interacţiune cu ceilalţi. Se poate învăţa „pe proprie piele” (direct, prin încercare si eroare), văzând
ce li se întâmplă altora (indirect) dar se poate învăţa si din relatările celorlalţi, prin comparaţii si
estimări, din cultură în sens larg. Asa se si întâmplă, controlul comportamentului la adulţi stând
sub semnul cognitivului complex. De fapt, după cum am sugertat, există o succesiune, sau, în tot
cazul , o schimbare a ponderii celor trei tipuri de învăţare de la nastere la maturitate: în fazele
timpurii dominantă este învăţarea directă, câstigă teren apoi învăţarea prin imitaţia modelelor
(indirectă, observaţională), pentru ca la maturitate proprie să fie cea complex-cognitivă.

Probabil că si în cazul învăţării comportamentelor sociale, ca si cel al acumulării cunostinţelor

despre natură în genere, omenirea însăsi a urmat în istoria sa aceste modificări de ponderi.

Învăţarea socială si socializarea se desfăsoară pe fundalul interacţiunii sociale. Desi, bunăoară,

rolul de soţ se însuseste într-o anume măsură si în perioada premaritală si chiar în copilărie,
determinaţiile lui concrete se dobândesc prin interacţiune cu soţia. Se vorbeste, de aceea, despre
socializarea reciprocă. Formarea si consolidarea cuplului conjugal este un exemplu de acest fel,
dar reciprocitatea în procesul socializării acţionează si în relaţia părinţi-copii. Obisnuinţa în
disciplinele socioumane când se aborda socializarea era să se discute despre determinaţiile într-
un singur sens: de la părinţi la odraslele lor. Desigur, datorită si transformărilor în societatea de
ansamblu – deplasarea de la modelul autoritar si paternal la democraţie si pluralism – acum
studiile de specialitate arată cât de multîi influenţează si copiii pe părinţii lor. D. Buss(1981), de
pildă, a constatat că în interacţiunea părinţi-copii în socializare contează nivelul general de
activism al acestora din urmă si în sensul că faţă de copiii cu un înalt nivel de activism, părinţii
sunt mai ostili si nerăbdători decât faţă de cei cu un nivel mai scăzut.

Interacţiunea si reciprocitatea sunt extrem de transparente în învăţarea de roluri sociale, care

poate fi considerată un caz particular al învăţării sociale. În fond, în substanţială măsură
socializarea presupune achiziţionarea de noi statusuri si roluri si renunţarea la altele, fiecare
poziţie sau rol comportând unul complementar (profesor-elev, medic-pacient, sef-subaltern etc.).
fără a intra aici în analiza relaţiei dintre status-rol si a diferitelor tipuri de roluri, să consemnăm
doar că rolul este definit de multe ori ca aspectul dinamic si operaţional al statusului (a unei poziţii
sociale). Iar învăţarea de roluri înseamnă cu deosebire însusirea asteptărilor de rol (role
expectations), adică la ce se asteaptă, ce pretenţii au cei din jur faţă de o persoană ce ocupă o
anume poziţie, o funcţie, un rol în spaţiul social.

Si nu e greu de observat că aceste asteptări sunt reciproce. Profesorul pretinde si se asteaptă la

o anume conduită din partea studentului, iar acesta, la rândul lui, are un set de asteptări faţă de
profesor.

Societatea a dezvoltat si cristalizat o serie de norme transcrise la nivelul subiectivităţii în asteptări

–formale si informale, scrise si nescrise – care sunt atasate unui rol. Pentru ca indivizii să-si joace
bine rolurile pe care le deţin ei trebuie să-si însusească respectivele prescripţii (asteptări).

Să consemnăm însă că asteptările de rol diferă mult între ele în ce priveste gradul de generalitate
si specificitate, de claritate si ambiguitate, de consensul întrunit într-o cultură sau alta. Rolul de
„tata bun”, de exemplu, este foarte larg si ambiguu în asteptări, pe când cele din structura militară
sunt specifice si clare. În societăţile tradiţionale, asteptările de rol pentru bărbat si pentru femeie
erau puternic discriminative si consensuale, în contemporaneitate diferenţele s-au diminuat si s-
a accentuat disensul privind rolurile celor două sexe. Trebuie, asadar, să remarcăm că în
societăţile actuale moderne nu numai că conţinutul asteptărilor de rol s-a schimbat destul de mult,
dar nici conturul multora nu mai este atât de ferm ca în trecut. De aceea, astăzi învăţarea de
roluri sociale este o întreprindere pe de o parte, mai grea, pe de altă parte, mai usoară: mai
usoară tocmai fiindcă cerinţele ( si asteptările) nu sunt atât de specifice si rigide, mai grea,
deoarece si gradul de confuzie este mai mare.

SOCIALIZAREA ÎN COPILĂRIE SI TINEREŢE; PERSOANE SEMNIFICATIVE

Traseul inserţiei individului în viaţa socială plenară ( procesul socializării) nu este unul liniar si
uniform. Abordarea clasică din stiinţele socioumane distinge două mari faze: socializarea
primară si socializarea secundară.

Socializarea primară înseamnă socializarea propriu-zisă, care are loc în copilărie si pe care
individul, născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa socială, devine un membru efectiv al ei, devine
fiinţă umană. Se interiorizează lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realităţii
socioumane obiective. Agenţii ce mediază această interiorizare (internalizare) sunt în primul rând
indivizii apropiaţi si relevanţi pentru copil, persoane ce au intrat în literatura de specialitate de la
H. Mead (1934) încoace sub denumirea de persoane semnificative (significant others). Si întrucât
copilul se naste într-o structură socială dată, persoanele semnificative (dintre care părinţii ocupă
locul central) îi sunt oarecum impuse, predefinite. Acesti „alţii” relevanţi, cu care copilul se si
identifică, intermediază realitatea pe care o va internaliza, modificând-o în raport cu propria lor
experienţă de viaţă. Lumea socială se prezintă astfel personalităţii în formare filtrată printr-o dublă
selectivitate (statutul socio-economic si profilul axiologic (valoric) al persoanelor semnificative).
Un copil din păturile sărace, de exemplu, nu numai că absoarbe perspectiva respectivelor pături
asupra lumii sociale, dar o absoarbe colorată de particularităţile atasate ei de părinţii si apropiaţii
lui. În procesul necontenitei interacţiuni dintre individul în crestere si ceilalţi (semnificativi) are loc
si formarea eului ( sinelui) si a identităţii de sine. De fapt, în considerabilă măsură eul (sinele)
reflectă atitudinile persoanelor semnificative faţă de individul respectiv, desi nu putem reduce
autoidentificarea (imaginea de sine) la o simplă copie a identificării de către ceilalţi.

Socializarea secundară. este legată de diviziunea socială a muncii si de distribuirea socială a

cunostinţelor. Ea presupune interiorizarea cerinţelor, informaţiilor, normelor si valorilor promovate
de diferite instituţii (formale sau informale) specializate. Dacă în prima socializare individul
asimilează „lumea socială de bază”(desi o anumită lume, după cum am văzut), prin socializarea
secundară el îsi însuseste realităţi parţiale, „sublumi”. Totodată, socializarea secundară înseamnă
si trecerea de la lumea copilăriei, „de acasă”, la o lume mai eterogenă. Si aici funcţionează
persoane semnificative, dar ele sunt mai fluctuante, iar individul are un oarecare control asupra
lor, în sensul că poate renunţa la unele în favoarea altora în vederea menţinerii identităţii proprii.
Spontan si/sau constient el va filtra din potenţialul relaţiilor interpersonale si al afinităţilor pe
acelea care îi confirmă si întreţin autoidentificarea si stima de sine.

Intrarea în socializarea secundară ar coincide în mare cu tranziţia de la copilărie la pubertate si

adolescenţă si deci condiţiilor de statut social, scolar si eventual profesional, li se suprapun noi
faze ale dezvoltării intelectuale. Are loc în speţă trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă.
Acum este foarte important pentru tânărul în devenire legitimitatea sistemului de valori propus,
gândirea lui devenind din ce în ce mai critic-dubitativă si pretinzând argumente raţionale pentru
diferite practici, norme, atitudini si conduite.

AGENŢI SI INSTANŢE SOCIALIZANTE.

Mediul social care-l formează pe individ nu este amorf, iar elementele sale nu sunt echiponderale
în procesul socializării. Am prezentat până acum rolul persoanelor semnificative si a „altuia
generalizat”.

Acesta din urmă se identifică în mare măsură cu sistemul de norme al unui context sociocultural,
cu opinia publică, cu ceea ce în satul tradiţional românesc se numea „gura satului”. Alături de
opinia publică, biserica, armata (si în cazuri nefericite războiul) si alte instanţe au o influenţă
notabilă în socializare. Dintre toate însă, patru sunt considerate mai importante: familia, scoala,
mass-media si grupurile de similaritate (peer groups).

TEST TEMA 4

1. Ce înţelegeţi prin socializare, socializare primară si socializare anticipativă?

_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
2. Descrieţi si comentaţi rolurile exercitate în societatea contemporană de familie, scoală si
mass media, ca instanţe ale socializării.
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_________________________________________________________________