Luceafărul

Mihai Eminescu aparține perioadei marilor clasici ai literaturii române alături de Ion Creangă
, Ion Luca Caragiale , Ioan Slavici operele lor reprezentând modele pentru scriitorii de mai târziu.

Criticul Titu Maiorescu îl caracterizează în studiul ”Eminescu și poeziile lui” ca fiind , încă de
la publicarea primelor poezii , poet în toată puterea cuvântului , intuind astfel geniul său și
promovându-l în cadrul cenaclului Junimea , dar și prin intermediul revistei ”convorbiri literare”.

Prin întreaga sa creație , aparține romantismului , curent literar apărut în Europa la sfârșitul
secolului al 18-lea ca o reacție împotriva clasicismului și a raționalismului iluminist.

Poemul Luceafărul , capodoperă a creației literare românești și sinteză a gândirii

eminesciene a apărut în anul 1883 , în revista ”convorbiri literare”. Această creație a ultimului mare
romantic universal promovează principiile curentului prin manifestarea plenară a sentimentelor și
fantezia creatoare , prin sursele de inspirație precum folclorul , miturile fundamentale ale
spiritualității românești și filosofia germană , profunzimea meditație asupra Universului pe două
coordonate: cosmic și terestru , folosirea procedeului artistic al antitezei și îmbinarea genurilor și
speciilor literare.

Titlul are rol anticipativ fiind alcătuit dintr-un substantiv comun articulat care face referire la
un astru ceresc și trimite la motivul central al textului. În sens conotativ el devine un simbol al
unității și superiorității, întruchipând geniul. De asemenea , titlul susține alegoria pe tema romantică
a locului geniului în lume unind mitul stelei căzătoare și a lui Hyperion , deci sugerând natura duala a
personajului romantic.

Tema centrală a poemului constă în condiția omului de geniu precum și în modul de raport al
acestuia la lumea înconjurătoare , la problema dragostei și a cunoașterii. Viziunea despre lume
gravitează în jurul acestei relații între geniu și societate și este predominant romantică, ceea ce se
observă prim alternarea planului terestru cu cel cosmic , prin tema aleasă și motivele literare: cel al
incompatibilității , al nopții , al visului și al luceafărului, acestea fiind motivele centrale , cărora li se
adaugă motive precum castelul , luna , stelele , codrul , florile , marea.

Din punct de vedere compozițional , poemul se remarcă prin simetria compozițională

romantică și prin intermediul celor 4 tablouri în care se îmbină planul cosmic cu cel terestru.

Tabloul întâi prezintă iubirea imposibilă dintre fata de împărat și Luceafăr. Incipitul este
romantic și preia formula specifică basmului popular: ”A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”
, având rolul de a introduce cititorul în universul ficțiunii eminesciene.

Portretul fetei de împărat este evocat prin superlativul absolut de factură populară ”O prea
frumoasă fată” , iar unicitatea și puritatea acesteia sunt susținute de versurile ”Și mândră-n toate
cele/Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele”. În acest tablou ca și în ultimul cele două planuri ,
terestru și cosmic interferează.

Izolarea și singurătatea fetei de împărat accentuează predispoziția la reverie. În vis , ea se

îndrăgostește de Luceafăr. (”De dorul lui și inima/Și sufletu-i se împle”) . Invocația fetei (”Cobori în
jos , luceafăr blând”) are valoare magică , având drept consecință întruparea astrului în 2 ipostaze:

Cea angelică: ” Părea un tânăr voievod/Cu păr de aur moale,/Un vânăt giulgi se-ncheie nod/Pe
umerele goale”.
Cea demonică: ” Pe negre vițele-i de păr/Coroana-i arde pare,/Venea plutind în adevăr/Scăldat în foc
de soare”.

Când tatăl este soarele , iar mama este noaptea. La cererea fetei să renunțe la nemurire , acesta
acceptă să devină un om comun.

În al doilea tablou apare planul terestru în care se dezvoltă tema iubirii dintre doi pământeni: Cătălin
și Cătălina , fata de împărat , acum individualizată prin nume , ce formează un cuplu compatibil ”Să
ne privim nesățios/Si dulce toată viața”.

Tabloul al treilea implică planul cosmic și surprinde motivul călătoriei , al zborului Luceafărului către
Demiurg și motivul efemerității ființei umane. La cererea lui Hyperion de a-i fi luată nemurirea
Demiurgul îi dezvăluie motivele pentru care trebuie să nu dea curs rugăminții sale , subliniind
incompatibilitatea dintre omul de rând ( cu soarta și noroc schimbător) și cel de geniu ”Ei doar au
stele cu noroc/Și prigoniri de soarte , / Noi nu avem nici timp, nici loc/Și nu cunoaștem moarte/.

Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei , dovedindu-i încă o data Luceafărului
superioritatea sa și în iubire fată de muritoarea Cătălina (”Și pentru cine vrei să mori?”/Întoarce-te ,
te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.) Aici este utilizat procedeul artistic
al antitezei între muritorii sortiți pieirii și cei ce nu cunosc moartea.

Ultimul tablou este construit simetric față de primul , prin interferența celor două planuri: cosmic și
terestru.

Idila Cătălin Cătălina are loc într-un cadru romantic creat prin prezența simbolurilor specifice:
”Răsare luna liniștit / Și tremurând din apă” , astrul nopții-protectorul îndrăgostiților , reprezentând
unul dintre motivele lirice specific eminesciene .Peisajul este umanizat , scenele de iubire se petrec
departe de lume , sub crengile de tei înflorite , în singurătate și liniște.

”Îmbătată de amor” , Cătălina îi adresează Luceafărului , perceput acum ca o stea a norocului , o

ultimă chemare ce rămâne fără răspuns ”Cobori în jos , luceafăr blând , / Alunecând pe-o rază, /
Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!”.

Luceafărul rămâne în sfera proprie , dincolo de mărginirea umana , care nu poate să își depășească
limitele și nu se poate realiza în afara spațiului propriu:

”Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Strofa finală ilustrează , constatarea rece , obiectivă a diferențelor dintre cele două lumi antonimice:
una existând în cercul strâmt al destinului , iar cealaltă în starea pură a contemplației , luceafărul
întelegând cu detașare că nu merită să cunoască ce este sacrificial.
În concluzie , în poemul ”Luceafărul” de Mihai Eminescu , se conturează o viziune a lumii prim prisma
iubirii și a omului de geniu. Fata de împărat este o ființă a lumii contigente , în vreme ce Luceafărul
este o entitate a lumii transcendente , de aceea iubirea dintre aceste ființe este imposibilă, astrul
fiind condamnat la o viață nesfârșită , lipsită de iubire.