Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Lucian Blaga este unul dintre cei mai importanti scriitori ai sec. XX, iar opera sa acopera
domenii precum poezia, filosofia, dramaturgia, eseistica si memorialistica. Volumele sale de versuri
“Poemele luminii”, “Pasii Profetului”, “In marea trecere”, “Nebanuitele trepte”, sunt reprezentari
poetice de mare profunzime. Prin viziune, Blaga apartine atat modernismului de factura
expresionista (prin puterea revelatoare a metaforei, prin elanul vitalist si prin amplitudinea
spirituala), dar si traditionalismului mai ales in ultima etapa a creatiei sale.
Poet si filosof, Lucian Blaga (1895-1961), transpune in lirica sa cele doua concepte
filosofice originale: cunoasterea luciferica si cunoasterea paradisiaca.
Poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, cu care se deschide volumul de debut din
1919, “Poemele luminii”, este o arta poetica pentru ca se evoca procesul creatiei si statutul
creatorului. Ideile exprimate in acest poem se regasesc si in studiiul “Cunoasterea luciferica” din
1933, text integrat ulterior in “Trilogia cunoasterii”. Blaga evoca deosebirea dintre cunoasterea
poetica sau luciferica si gandirea logica, rationala sau paradisiaca. Poezia “Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” apare ca o scurta confesiune. Eul liric isi exprima atitudinea in fata tainelor
universal, optand cu fermitate nu pentru cunoasterea lor pe cale rationala, ci pentru potentarea lor
prin contemplare. Astfel, traind in orizontul misterului, omul doreste sa lamureasca tainele
universal, ceea ce se realizeaza prin revelatie. Creatia apare ca posibilitate de revelare a misterului.
In sustinerea acestor idei, instant poetica evoca o serie de metafore care sustin
rationamentul. Marturisirea se organizeaza in jurul unor opozitii mereu amplificate: “eu-altii”,
“lumina mea-lumina altora”, “corolla de minuni a lumii- flori, ochi, buze ori morminte”. Valoarea
conotativa a lexemelor este evidenta. Pronumele personale “eu”- de altfel cuvantul cheie al poeziei
prin repetarea lui obsedanta- reprezenta poetul, “lumina mea” simbolizeaza gandirea poetica,
“lumina altora”- gandirea logica, “corola de minuni”- misterele universal, “flori, ochi, buze ori
morminte”- infatisarile concrete ale misterelor. Structura antitetica marcata prin termenii principali
este adancita de distributia verbelor. Astfel, verbele “nu strivesc”, “nu ucid”, “nu sugrum”,
“sporesc”, “imbogatesc”, “iubesc”, defines cunoasterea poetica, luciferica. Pentru lumina altora,
adica pentru cunoasterea paradisiaca, exista un singur verb predicative, “sugruma”, dar prin
asociatie i se pot alatura si altele: “striveste” , “ucide”, “nu sporeste”, “nu imbogateste”, “nu
iubeste”.
Pornind de la premise ca termenul “eu” este cheia de intelegere a ideii poetice, tot textul
poate fi redus la doua propozitii: “Eu nu strivesc coroa de minuni a lumii/ Caci eu iubesc si ochi, si
flori, si buze si morminte”. Atitudinea de protejare a misterelor este explicate prin iubire.
Eugen Lovinescu arata ca instant lirica isi fixeaza intotdeauna impresia sau constatarea de
ordin intellectual printr-o comparatie cu un termen din lumea materiala: “ intocmai cum cu razele ei
albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai mare taina noptii”. In felul acesta, se
creeaza imagini neasteptate, revelatoare, cu o putere unica in a transmite idei. Lovinescu il
considera “unul dintre cei mai originnali creatori de imagini ai literaturii noastre”.
Modernitatea textului devine explicita si prin inovatia prozodica, nu doar prin limbajul
poetic abstractizat sau prin sincronica dintre filosofie si literature. Observam ca exista, la nivelul
discursului, un ritm interior care se desfasoara in functie de gandirea abrupta, sacadata, a poetului.