Comentariu- O ramai de Mihai Eminescu

Poezia „O rămâi” de Mihai Eminescu, publicată pentru prima oară în „Convorbiri

literare”, în numărul din 1 februarie 1879, scoate în evidență comuniunea eului liric cu
natura, pe care acesta a simțit-o lăuntric încă din anii copilăriei. Pădurea poate fi văzută
ca o mamă protectoare care-l înțelege, îl ocrotește, îl cheamă și-l înveselește cu
universul ei misterios și plin de vrajă. Opera este alcătuită din șapte strofe, cu mărimea
de șapte-opt silabe, rimă încrucișată imperfectă (rimează doar versul doi cu patru) și
ritm trohaic. Creează o muzicalitate tipic eminesciană.

Titlul exprimă în două cuvinte chemarea puternică a codrului.

Imperativul rămâi, accentuat prin interjecție, stăruie pe ideea respingerii despărțirii.

Chemarea nu primește un răspuns, deoarece creatorul nu mai este în măsură să mai

înțeleagă glasul vrăjit al pădurii, așa cum se întâmpla în anii copilăriei. Amărăciunea și
neputința omului matur au luat locul uimirii și fericirii din ochii copilului, care nu mai
poate întoarce timpul înapoi.

Opera se aseamănă cu un dialog imaginar și poate fi împărțită în două clișee. Primul

clișeu exprimă chemarea dulce a codrului și cuprinde primele cinci strofe, iar ultimul,
răspunsul eului liric.

În prima strofă se simte emoția invitației adresate de codru eului liric, de a rămâne în
lumea ferică a copilăriei. Pădurea ia chipul unui prieten ce i se adresează cu bucurie
poetului, oferindu-i mai multe argumente seducătoare. Putem deduce de aici că între
cei doi se află o strânsă și veche legătură de prietenie, de apropiere. Chemarea se
bazează pe înțelegere și este îmbibată în dragoste și simpatie.

Următoarea strofă expune cititorului înțelegerea și admirația pădurii față de sufletul pur
și visător al copilului. Codrul îi devine părtaș, dar în același timp îi oferă și ocrotirea de
care are nevoie în acest univers magic, de basm. Pădurea îl compară pe băiat cu un
prinț al naturii, frumos și nobil, amator să dezlege tainele naturii și dotat cu un
temperament firav și romantic: Te asamăn unui prinț, /Ce se uit-adânc în ape/Cu ochi
negri și cuminți.

A treia strofă prezintă misterele acestui univers ce-l atrag atât de mult pe băiat. Cu
ajutorul pădurii, copilul poate auzi în taină Mersul cârdului de cerbi.

Strofa a patra prezintă starea de fericire a băiatului în mijlocul codrului. Vrăjit de acest

univers magic și lipsit de orice grijă ori de vreun gând, tânărul șoptește cu glas domol în
timp ce cu piciorul lovește apa: Eu te văd răpit de farmec/Cum îngâni cu glas domol,/În
a apei strălucire/Întinzând piciorul gol.
Strofa a cincea se zidește pornind de la tema trecerii timpului. Hipnotizat de luna plină
și de farmecul lacurilor eul liric trăiește la maxim fiecare clipă, uitând de trecerea rapidă
timpului. Din afirmația: Anii tăi se par ca clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri deducem că
pădurea, care trăiește de veacuri întregi, întinerită mereu în haina-i verde, îi dăruiește
poetului, prin fiecare clipă petrecută în mijlocul ei, o fărâmă de nemurire.

Al doilea clișeu descrie răspunsul eului liric la chemarea codrului, odată cu trecerea
copilăriei. Trecerea anilor aduce o schimbare radicală în viața creatorului: acesta se
îndepărtează de pădure, intrând într-un alt spațiu.

Ultima strofă aduce sentimentele de regret și tristețe ce-l stăpânesc pe creator la

maturitate. Amintindu-și de minunatul tărâm al copilăriei, eul liric conștientizează cu
regret că timpul nu stă în loc dar nici nu poate fi întors pentru că nu mai poate privi prin
ochii visători și cuminți ai băiatului de demult. Creatorul cu mintea coaptă înțelege altfel
lumea și este conștient că s-a îndepărtat total de naivitatea și visele copilăriei, însă își
mai păstrează puterea și farmecul pentru a adresa o ultima întrebare: Unde ești,
copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?.

Ecourile întrebării retorice sunt atât de tulburi încât mișcă sufletul omului matur, care nu
mai poate găsi niciunde minunata copilărie cu al său tărâm de poveste.

Încă o dată marele poet român Mihai Eminescu ne surprinde cu o combinație plăcută și
pe gustul tuturor: vacanță, vară și… gustul/inocența copilăriei.