Mihai Eminescu: O ramai…

TEMA. Poezia "O rămâi...", de Mihai Eminescu pune în lumină comuniunea

poetului cu natura pe care acesta a simţit-o profund încă din vremea copilăriei. Pădurea îl
cheamă, ştie să-l înţeleagă, îl ocroteşte şi-l încântă cu universul ei tarnic şi plin de vrajă.
TITLUL. Titlul concentrează în două cuvinte cu adânci ecouri emoţionale
chemarea arzătoare a pădurii. Imperativul "rămâi", subliniat prin interjecţie, insistă pe
ideea refuzului despărţirii.
Chemarea rămâne fără răspuns, fiindcă poetul nu mai poate înţelege şoapta vrăjită
a pădurii, aşa cum se întâmpla în copilărie. Uimirea şi fericirea din ochii copilului au
dispărut, făcând loc amărăciunii şi neputinţei omului matur, care nu mai poate întoarce
timpul înapoi. Punctele de suspensie dau senzaţia amplificării acestor sentimente.
UNIVERSUL OPEREI. Poezia structurată sub forma unui dialog imaginar este
alcătuită din două părţi. Partea întâi cuprinde primele cinţi strofe exprimând chemarea
tainică a pădurii, iar ultima, răspunsul poetului.
In strofa întâi pădurea personificată i se adresează direct poetului ca unui prieten
drag. Invitaţia este plină de afecţiune şi bazată pe înţelegerea adâncă a sufletului şi
aspiraţiilor copilului: "O, rămâi, rămâi la mine, / Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri
toate / Numai eu ştiu să le-ascult". Repetiţia imperativului subliniază intensitatea
sentimentelor ce îi leagă.
Strofa a doua exprimă înţelegerea şi admiraţia pădurii izvorâte din cunoaşterea
sufletului curat şi visător al băiatului.. Ea îl aseamănă cu un prinţ al pădurii, frumos şi
nobil, dornic să înţeleagă tainele naturii şi înzestrat cu o fire sensibilă şi visătoare: "Te
asamăn unui prinţ, / Ce se uit-adânc în ape / Cu ochi negri şi cuminţi".
In Strofa a cincea este prezenta tema trecerii timpului. Anii au zburat ca nişte clipe,
iar clipele acestea fericite ale copilăriei par foarte îndepărtate: "Anii tăi se par ca clipe, /
Clipe dulci se par ca veacuri."
Partea a doua exprimă răspunsul poetului la chemarea pădurii, o dată cu trecerea
copilăriei. Poetul se îndepărtează de pădure, intră într-un alt spaţiu, în care câmpul
sugerează viaţa, tinereţea.
La început observam o atitudine de uşoară nepăsare, tipică tinerilor, faţă de dulcea
chemare de odinioară a pădurii: "Şuieram l-a ei chemare / Ş-am ieşit în câmp râzând".
Ultima strofă aduce în prim plan sentimentele de regret şi tristeţe pe care le
încearcă poetul aflat în plină maturitate. Amintindu-şi de minunata lume a copilăriei,
poetul este conştient că este imposibil să se întoarcă în această lume fabuloasă, să
întoarcă timpul înapoi pentru că nu mai poate privi lumea prin ochii visători şi cuminţi ai
copilului de odinioară. Poetul, matur acum, înţelege altfel lumea, nu mai poate trăi
fericirea copilului: "Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot...". Copleşit de
tristeţe şi neputinţă în faţa copilăriei pierdute, poetul adresează o întrebare deznădăjduită
timpului care trece ireversibil şi neiertător: "Unde eşti copilărie, / Cu pădurea ta cu tot ?"
Ecourile acestei întrebări atât de tulburătoare pentru omul matur acumulează toată
tristeţea celui care nu mai poate regăsi pădurea cu farmecul ei de odinioară, ca univers
miraculos al copilăriei fericite.

Versul ,,O,ramai,ramai la mine'' este rugaciunea padurii(naturii) de a ramane alaturi

de poet.Eul liric se face remarcat prin verbele la persoana intai(,,iubesc'',,,stiu'',,,sa
ascult'',...) si forme pronominale la persoana intai(,,eu'') si a doua(,,te'',,,tai'').Eul liric se
afla in mai multe ipostaze,precum:confesiva(isi marturiseste gandurile si sentimentele
prin intermediul figurilor de stil,exclamatiei(,,Te iubesc atât de mult!''),intrebarii retorice
de la finalul poeziei,,Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?''),meditativa(,,Anii tăi se
par ca clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri."-semnifica gandurile poetului asupra trecerii
vietii),nostalgica si completativa(admiratia frumusetii naturii)

pădurea simbolizeaza un univers fabulos al copilăriei fericite, câmpul este

simbolul vieţii, al tinereţii spre care se îndreaptă râzând tânărul, iar adverbul "astăzi"
delimitează vârsta deplinei maturităţi în care poetul constată cu tristeţe că nu mai poate
regăsi copilăria pierdută.
Poezia exprimă simplu şi sincer sentimentele poetului.
Epitetele "ochi negri şi cuminţp', "glas domof', "clipe dulci", "zise Un".dau contur
acestui univers mirific al pădurii şi chipului fericit al copilului:
Comparaţiile accentuează şi ele starea de fericire care transformă totul în chip
miraculos:
Repetiţiile subliniază emoţiile şi gândurile poetului: "O, rămâi, rămâi la mine",
"Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri").
Personificarea pădurii într-un prieten drag face ca această chemare să fie şi mai
tulburătoare pentru poet.
"Cu alte cuvinte, armonia eminesciană este rezultatul înscrierii într-un ritm al
universului, pentru a fi simultan lângă lună şi lângă izvoare, într-un cadru care, fără să-şi
piardă sensul grandios, este concomitent un spaţiu intim, tutelar. Timpul şi spaţiul se
dilată până la fantastic sau se comprimă [...] într-un seducător joc al iluziei."