Concerto grosso

- Unul dintre cele mai complexe genuri ale muzicii instrumentale din secolul al
XVIII-lea este concerto grosso; apărut ca rezultat al transpunerii sonatei într-o
piesă destinată unei formații orchestrale, concerto grosso are un discurs muzical
prezentat de două grupe de executanți:
- soliști, numiți concertino – grup fi alcătuit din două viori și bas continuu
- orchestra acompaniatoare (tutti, ripieni) – alcătuită din instrumentele de
coarde, cărora ocazional li se mai alătură instrumentele de suflat (trompetă, oboi,
flaut, corn)
- Denumirea de concerto grosso a fot utilizată pentru prima dată de un anume L.
Gregori (1688-1742) ce își intitula lucrările Concerti grossi a piu stromenti; cel
ce a compus însă primele lucrări în care sunt utilizate cele două grupuri de
instrumente amintite anterior (de multe ori acestea chiar dialoghează între ele) a
fost Alessandro Stradella.
- La conturarea genului concerto grosso au contribuit suita ca lucrare
concertantă, fixarea principiilor sonatei a tre, perfecționarea instrumentelor, și
preocuparea pt. virtuozitate. Dintre acestea, mai importantă a fost preluarea unor
elemente specifice suitei instrumentale precum scriitura contrapunctică imitativă
sau formele caracteristice secțiunilor suitei - menuet, sarabandă, gigă etc.
- Drept urmare, genul concerto grosso nu se deosebește, într-o primă etapă, ca
structură, de suită sau sonata a tre, de la care preia principiul alternanței părților
și uneori chiar denumiri ale dansurilor din cadrul suitei.
- În acest context, concerto grosso, dezvoltat mai ales în Italia, se va evidenția
prin creațiile foarte multor compozitori ai vremii ce vor reflecta micile diferențe
reprezentând preocuparea fiecăruia pentru îmbogățirea genului și vor constitui
etape în evoluția acestuia; astfel, Giuseppe Torelli și mai ales Arcangelo
Corelli, prin cele 12 Concerti grossi op.6, au consacrat structura de 4-5-6 părți,
preferința pentru secțiunile rapide și unitatea lucrărilor realizată prin păstrarea
aceleiași tonalități de-a lungul lucrării prin realizarea modulațiilor în cadrul unei
părți), Francesco Geminiani adoptă schema de 4 părți din sonata da chiesa ca și
etalon pt. structura concerto-ului grosso, iar Antonio Vivaldi a stabilit schema
triparitită (Allegro – Adagio – Allegro), a celei mai evoluate forme a genului
concerto grosso anticipând chiar și apariția concertului instrumental solistic.