Simfonia de cameră de G.

Enescu – scurtă prezentare a părților a III-a și a

IV-a

Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 de George Enescu (1881-1955)

este, în esența sa de factură neoclasică, o „cantilenă de la un capăt la altul”, după cum
considera compozitorul Ștefan Niculescu. Lucrarea a fost interpretată în premieră în 1958, la
prima ediție a Festivalului Internațional George Enescu, sub bagheta lui Constantin Silvestri.
În memoriile pe care i le-a dictat în anul 1954 lui Bernard Gavoty, Enescu mărturisea: „Eu,
care eram atât de sensibil la tot ceea ce-mi oferea universul ca lucruri neprevăzute,
puternice, colorate, nu mai am decât o singură dorință pe lume: să tălmăcesc până în ultima
clipă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul rodului sălbatic pe
care anii l-au copt. Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt.”
Scrisă pentru 12 instrumente soliste, șapte de suflat – flaut, oboi, corn englez, clarinet,
corn, trompetă - , patru de coarde – vioară, violă, violoncel, contrabas - și pian, Simfonia de
cameră se remarcă printr-un discurs complex în care prima parte a Simfoniei – Molto
moderato, un poco maestoso – este o meditație, tristă, resemnată, cu teme ce fac parte din
același univers de expresie, fiind intonate de flaut și aducând un delicat parfum al ținuturilor
românești, partea a doua – Allegretto molto moderato – devine tema generatoare a întregului
discurs, gândit sub forma unei teme cu variațiuni, partea a treia – Adagio funebre – prin
intensa cromatizare, generează sentimentul de nesiguranță, de căutare, iar partea a patra –
Scherzando-marziale, sempre giocoso – reflectă o zbatere sufletească, o lumină ce străbate
printre norii negri, iar melodia veselă a trompetei este tulburată de cromatisme, care
dezvăluie adevărata stare interioară a compozitorului.
Intrând mai în detaliu în privința ultimelor două părți, remarcăm că mișcarea a treia a
simfoniei, Adagio, se evidențiază prin rolul de conducător al discursului musical acordat
trompetei care intonează o prelungă melopee (aceasta amintește dintr-un punct de vedere de
melopeea din Suitele pentru orchestră) al cărei traseu din registrul grav către cel acut, de la
întuneric spre lumină, care este mai degrabă una intuit decât văzută, poate fi considerat a se
înrudi stylistic cu aria Sfinxului din actul al II-lea al operei Oedip. Referitor la alegerea
trompetei este de menționat că Enescu s-a orientat spre acest instrument, datorită calităților
sale tehnice și de culoare, ce îi permite să abordeze o dinamică a nuanțelor ce pornește de la
cel mai subtil și abia murmurat pp și ajunge la cel mai pregnant și impunător ff, plaja amintită
neputând fi obținută și integrată firesc în într-un discurs melodic evolutiv de nici un alt
instrument din formația de 12 solicitată de Enescu.
În schimb, ultima parte, Scherzando-marziale, sempre giocoso, care menține trompeta în
rolul conducătorului discursului musical, chiar dacă unele teme secundare sunt repartizate și
altor îmbinări timbrale ca flautul și vioara sau spre finalul lucrării clarinetul, prin care
aspectul scriiturii polifonice capătă un colorit mereu înnoit și dynamic. Astfel, se potențează
sensul de glumă amară, ușor superficial pe tema tragicului despărțirii inevitabile viață, în cele
din urmă acceptată cu un simbolic zâmbet trist, din punt de vedere structural remarcându-se
alura de repriză a tuturor mișcărilor simfoniei a ultimelor opt măsuri ce încheie ampla formă
de sonată ce reunește cele patru părți ale lucrării.