Elemente de construcție a discursului musical

Atunci când compun o piesă, compozitorii au la dispoziție mai multe tehnici numite procedee
componistice pe cae le pot folosi, în funcție de mesajul artistic transmis. Printre aceste tehnici se
numără: repetiția, secvența, contrastul și variația.
Repetiția constă în folosirea de mai multe ori a aceleiași idei muzicale sau a unui ritm.
Secvența reprezintă reluarea aceluiași fragment de mai multe ori, pe alte sunete, ascendent sau
descendent.
Contrastul reprezintă folosirea în cadrul aceleiași lucrări muzicale a unor melodii de facturi
diferite. Această tehnică este folosită în special în lucrările mai ample, unde fiecare parte are altă
structură și alt tempo pentru ca lucrarea să nu devină monotonă.
Variația reprezintă prelucrarea unei melodii pe parcursul unei lucrări muzicale. Melodia inițială,
numită temă, este prezentată la început, apoi se cântă variațiunile care pot prelucra tema din
punct de vedere melodic, ritmic, timbral ș.a.
Într-o lucrare muzicală, sunetele se succed astfel încât să formeze elemente de structură care,
combinate, vor construi lucrarea muzicală. Aceste elemente sunt: motivul, fraza, perioada,
secțiunea, ele aflându-se într-o relație de subordonare.

* Audiție muzicală: Antonio Vivaldi – Anotimpurile – Vara (partea a III-a, Furtuna)

D. G. Kiriac – Țara mea

Genul muzical
Genul muzical este un termen ce definește speciile muzicale delimitate de anumite criterii:
1. Numărul interpreților: gen simfonic (se cântă în sălile de concert mari), gen cameral (se
cântă în sălile mici de concert; i se mai spune și muzică de cameră)
2. Tipul interpreților: genul vocal, genul instrumental, genul vocal-instrumental
3. Numărul de părți ( o piesă poate să aibă mai multe părți, nu doar una): genuri monopartite
(o singură parte; exemplu – cântecul); genuri bipartite (două părți; exemplu – doina
instrumentală); genuri tripartite ( trei părți; exemplu – concertul instrumental); genuri
tetrapartite ( patru părți; exemplu – simfona, concertul); genuri complexe (opera, baletul).

Forme muzicale
Forma muzicală reprezintă structura muzicală a unei lucrări, modalitatea de organizare a tuturor
mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie) într-un tot unitar. Forma muzicală este rezultatul
îmbinării unor succesiuni structurale numite fraze și perioade muzicale, așa cum la limba
română avem propoziții și fraze.
Formele muzicale ale căror tipare sunt folosite foarte frecvent în structura lucrărilor muzicale:
1 Forma de lied monopartit este alcătuită pe baza unei idei muzicale. Are o singură secțiune pe
care o notăm cu litera A. În cântecele cu text, mai simple ca structură, forma monopartită este
alcătuită dintr-o perioadă muzicală.
2 Forma de lied bipartit este compusă pe baza a două melodii diferite, două idei muzicale. În
lucrările mai ample ea are două secțiuni contrastante ca atmosferă, iar în lucrările mai reduse ca
dimensiuni, cum ar fi cântecele studiate în manual, forma bipartită presupune două perioade
muzicale bazate pe două melodii diferite notate cu literele AB.
3 Forma de lied tripartit presupune existența a trei secțiuni notate cu literele ABA. De aici
deducem ușor că este vorba de două melodii diferite A și B, iar în final se reia prima melodie, A.
Este cea mai des întâlnită formă muzicală, deoarece se bazează pe echilibru și simetrie (principii
de bază și în arhitectură).
*** Liedul (din limba germană – Lied = cântec) este o compoziție muzicală vocală, cu
acompaniament instrumental, de regulă pian, scrisă pe un text liric. De regulă, liedul are o
construcție strofică ce se bazează pe repetiție, variație sau contrast. Structura liedului s-a
transformat în forma de lied, fiind preluată și în muzica instrumentală.
* Audiție muzicală – Frederich Chopen - Valsul minutelor
Robert Schumann – Reverie
W. A. Mozart - Komm, lieber Mai

RONDO-UL
Denumirea de rondo vine de la dansul cu același nume, de origine franceză, scris rondeau, cu un
tempo vioi, în care momentele de ansamblu alternau cu momente de virtuozitate ale dansatorilor
mai talentați. Provine din poezia medievală franceză din perioada Renașterii. Forma de rondo
presupune alternanța a două secțiuni: cuplet și refren. Cupletul, asemenea unei strofe dintr-un
cântec, este de fiecare dată altfel, pe când refrenul se repetă identic.
Obținem astfel următorul tipar al formei de rondo: A B A C A D A etc. Forma de rondo poate fi
întâlnită atât în lucrări reduse ca dimensiuni, cât și în lucrări mai ample, ca a III-a sau a IV-a
parte.
* Audiție muzicală – W. A. Mozart – Rondo alla turca
John Williams – Indiana Jones